Sistemul Bretton Woods si Conferinta Monetara Internationala din 1944

Sistemul Bretton Woods

Conferinta Monetara Internationala din 1944, care a dat numele sistemului, tinuta in statiunea Bretton Woods, a fost rezultatul a mai bine de doi ani de planuri pentru reconstructia monetara post-belica, de catre trezoreriile Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii. La aceasta conferinta, la care au participat reprezentantii principalelor state Aliate, s-au luat in discutie doua proiecte importate de reconstructie monetara postbelica planul White" si 'planul Keynes", ambele bazate pe conceptie economica liberala.

Planul englez ('Planul Keynes") se baza pe premisa ca mecanismele stabilizatoare ale economiei au eficacitate redusa si ca este necesara, in primul rand, mentinerea ocuparii depline a fortei de munca in interiorul tarilor participante si, numai in al doilea rand, asigurarea echilibrului balantelor lor de plati cu exteriorul. Potrivit acestui plan, urma sa fie creata o banca mondiala unica, la care sa fie transferata intreaga cantitate de aur detinuta de bancile centrale ale tarilor participante; aceasta banca ar fi emis o moneda unica si anume, prin acordarea de credite in moneda respectiva tarilor membre. Emisiunea monetara la nivel mondial, menita sa alimenteze tarile membre cu mijloace de plata necesare pentru efectuarea tranzactiilor lor externe, s-ar fi realizat, asadar, nu pe baza aurului, ci prin credite acordate proportional cu volumul comertului exterior, adica printr-un mecanism similar cu cel prin care, pe plan intern, banca centrala a unui stat emite moneda nationala. Moneda internationala creata si difuzata in acest mod urma sa fie folosita pentru decontarea multilaterala a schimburilor internationale in cadrul unui sistem de clearing multilateral ("Uniunea Internationala de Compensatie"), administrat in comun de tarile participante.

Planul american ( 'planul White") prevedea crearea lichiditatilor internationale prin constituirea reciproca de depozite (moneda scripturala) la bancile din tarile membre (in principal la bancile americane), precum si recursul limitat, proportional cu marimea contributiei, la un fond de stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Ceea ce se urmarea in acest mod era eliminarea restrictiilor cu privire la detinerea de monede straine existente in diverse tari (controlul valutar), facilitarea schimburilor internationale si ajustarea balantelor de plati.

Se poate spune ca planul englez corespundea intereselor natiunilor debitoare, cum devenise Anglia la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce planul american a corespuns intereselor natiunilor creditoare, in special ale S.U.A, care, intre timp, devenisera cel mai mare creditor al lumii.

Principalele trasaturi ale sistemului monetar international creat la Bretton Woods au fost urmatoarele:

a)      definirea monedelor nationale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el insusi in aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru isi defineste moneda nationala prin raportarea la o cantitate conventionala de aur, considerat ca denominator comun, ori prin referire la dolarul american, cu continutul sau metalic existent la acea data (0,888671 g sau 1 uncie de aur = 34,92 dolari); referirea la dolar nu era, asadar, decat o maniera indirecta de raportare la aur, care ramanea singurul mijloc de plata international incontestabil (moneda internationala de ultima instanta);

b)      fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune:

calcularea cursurilor de schimb oficiale pe baza paritatilor metalice (continuturilor in aur) si mentinerea acestor paritati si cursuri nemodificate o perioada de timp indelungata;

mentinerea cursurilor de schimb formate pe piata in limite de variatie stranse in jurul cursurilor oficiale: + 1%;

unicitatea cursurilor de schimb (atat pentru tranzactii curente, cat si pentru cele de capital, atat pentru rezidenti, cat si pentru nerezidenti, etc.)

c)      libera convertibilitate a monedelor, concretizata prin urmatoarele reguli:

fiecare stat participant se obliga sa rascumpere propria sa moneda detinuta de un alt stat membru, cedand in schimb fie moneda statului detinator, fie aur;

angajamentul de conversiune mentionat mai sus este valabil numai in masura in care priveste platile curente, nu si miscarile de capitaluri (convertibilitate de cont curent);

miscarile de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv prin interzicerea convertibilitatii pentru acest tip de tranzactii (control valutar).

In materie de convertibilitate, au intervenit, ulterior, unele decizii nationale importante, care au modificat sensibil continutul acestui concept, iar aceasta atat in raport cu sensul sau traditional, cat si cu prevederile initiale ale acordului de la Bretton Woods.

La inceput, sistemul monetar international rezultat din acordurile de la Bretton Woods, din interpretarea data acestor acorduri de catre autoritatile monetare nationale si internationale, precum si din modificarile aduse prevederilor respective pe parcursul aplicarii lor a functionat, in linii mari, satisfacator: in cadrul acestui sistem, comertul si celelalte tranzactii internationale au cunoscut cresteri importante. Desigur, aceasta dezvoltare a economiei mondiale din perioada postbelica nu a fost determinata exclusiv de cadrul monetar international, insa, alaturi de alti factori, stabilitatea monetara asigurata de sistemul de la Bretton Woods a contribuit in mare masura la amplificarea relatiilor economice internationale.

Regulile de conduita monetara adoptate la Bretton Woods au corespuns situatiei economice si politice internationale, existente la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. In deceniile urmatoare, raportul de forta pe plan mondial s-a modificat insa rapid, ceea ce a facut ca ordinea monetara internationala creata la Bretton Woods sa nu mai corespunda noilor realitati economice si politice.

Astfel, in anul 1944, cand a fost conceput sistemul, nici una din principalele monede ale lumii nu mai era convertibila in aur. Monedele nationale erau in general definite legal prin raportarea lor la o anumita cantitate conventionala de aur, insa, inainte chiar de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, toate statele din lume au abolit dreptul detinatorilor de bancnote de a le preschimba in aur la ghiseele bancii centrale. In unele tari (nu in toate), posesorii de bancnote aveau totusi posibilitatea de a preschimba, la cursuri fixe, stabilite de stat, biletele respective in bancnote ale altui stat, de obicei, in dolari S.U.A, insa aceasta operatiune de conversie era posibila doar pe piata valutara, nu la birourile bancii centrale. Pentru a mentine fixitatea acestor cursuri, bancile centrale interveneau pe piata, vanzand sau cumparand propria lor moneda, contra moneda straina, influentand in acest mod cererea si oferta. In ceea ce priveste S.U.A, autoritatile din aceasta tara cumparau inca din 1934 intreaga cantitate de aur care le era oferita la pretul oficial de 34,92 dolari uncia, ceea ce facea ca pretul de piata al aurului sa nu poata scadea sub acest nivel. Dupa semnarea acordurilor de la Bretton Woods, S.U.A s-au angajat ca vor si vinde aur celorlalte state interesate, la acelasi pret oficial de 34,92 dolari uncia, insa, in realitate pretul de piata al aurului a inceput in curand sa creasca, ceea ce a facut ca autoritatile americane sa se achite din ce in ce mai greu de aceasta obligatie.

Astfel, desi elementul de baza al sistemului, adica etalonul cu ajutorul caruia erau evaluate toate celelalte active, a fost, teoretic, aurul, singura moneda convertibila in aur era dolarul S.U.A.

O prima modificare importanta a acordurilor de la Bretton Woods intervenit in februarie 1961, cand, confruntate cu fenomenul cresterii pretului de piata al aurului, bancile centrale din primele zece state industrializate ale lumii au infiintat ceea ce in epoca s-au numit "pool - ul (cartelul) aurului". Cresterea pretului de piata al aurului a fost determinata in principal de inflatia interna din S.U.A (alimentata, printre altele, de razboiul din Vietnam), la care s-a adaugat amplificarea deficitului balantei de plati a S.U.A, agravata de speculatiile impotriva dolarului, cauzate de incertitudinile privind politica economica a noii administratii americane (Kennedy). Confruntate cu acest fenomen, S.U.A ar fi trebuit sa procedeze la devalorizarea dolarului, insa, dupa o perioada de ezitari, autoritatile americane au respins categoric aceasta solutie, propunand in schimb principalelor tari dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, R.F.G si Marea Britanie ) sa-si puna o parte din rezervele lor de aur intr-un fond comun din care sa se finanteze interventiile pe piata libera pentru sustinerea pretului dolarului fata de aur. In modul acesta, pretul de piata al aurului a incetat sa se mai formeze liber, bancile centrale ale statelor membre ale pool - ului intervenind pentru a-l mentine la nivelul oficial de 35 dolari uncia. In pofida acestei masuri, cresterea pretului aurului a continuat, obligand bancile centrale sa puna pe piata, prin intermediul pool - ului, mari cantitati de aur, pentru a impiedica in modul acesta cresterea pretului aurului peste nivelul de 35 dolari uncia, si, implicit, devalorizarea dolarului. Ca urmare, rezervele oficiale de aur au inceput sa se diminueze ingrijorator, iar in anul 1967, unele state (de exemplu Franta) s-au retras discret din pool, in timp ce altele au cerut sa fie scutite de obligatia de a furniza aurul necesar interventiilor.

Modificarile pe care sistemul monetar international de la Bretton Woods le-a suferit chiar si in perioada in care a functionat relativ satisfacator nu au impiedicat antrenarea sa intr-o profunda criza, care va duce, in final, la reformarea radicala a acestuia. Intr-o cunoscuta lucrare, intitulata: "Aurul si criza dolarului", economistul belgian R. Triffin a demonstrat, inca la inceputul anilor '60, ca sistemul nu este viabil din doua motive si ca unul din acestea apare in mod inevitabil:

a) fie ca S.U.A. nu creeaza suficienti dolari, ceea ce impiedica dezvoltarea comertului mondial (dezinflatie la scara mondiala);

b) fie ca S.U.A. creeaza dolarii care se cer pe piata, ceea ce permite manifestarea si amplificarea tensiunilor inflationiste si, in modul acesta, slabirea legaturii dintre dolar si aur.

Ambele fenomene, cunoscute in literatura sub denumirea de "paradoxul lui Triffin", s-au manifestat in diverse faze ale evolutiei sistemului de la Bretton Woods, confirmand valabilitatea analizelor respective. Astfel, primul caz a aparut in perioada 1945 - 1958, cand in lume s-a manifestat o "foame de dolari".

Intr-adevar, in perioada respectiva, S.U.A. au inregistrat excedente comerciale importante, ceea ce a facut ca dolarul - singurul mijloc international de plata - sa devina tot mai rar. Al doilea caz s-a manifestat in deceniile urmatoare, cand balanta de plati a S.U.A. a inceput sa inregistreze mari deficite cronice, ceea ce a alimentat lumea cu o pletora de dolari, provocand, in modul acesta, cresterea pretului de piata al aurului (exprimat in $), deprecierea dolarului si "fuga de dolari"

Incepand cu anii '60, economia mondiala a evoluat rapid intr-o directie care nu a mai permis respectarea acestor conditii. Mult timp stabile, preturile interne din S.U.A. au crescut sensibil, iar ca urmare dolarul si-a pierdut o buna parte din puterea sa de cumparare. Aceasta, deoarece guvernul american s-a lansat concomitent intr-un razboi foarte costisitor (Vietnam) si in aplicarea unor programe interne ambitioase, fara sa impuna populatiei eforturile fiscale necesare (impozite), ci recurgand la imprumuturi de la banca centrala (inflatie).

In aceste conditii, dolarul american nu era si nu mai putea fi un bun mijloc de rezerva, iar principiile convenite la Brettton Woods nu au mai putut fi aplicate. Bancile centrale, in loc sa priveasca cu satisfactie faptul ca rezervele lor valutare in dolari cresc, au inceput sa se nelinisteasca de acest fenomen si sa incerce sa-l limiteze prin adoptarea unor masuri de descurajare a intrarilor de capitaluri flotante in dolari. Astfel, unele banci centrale au interzis bancilor comerciale autohtone sa mai plateasca dobanzi la depozitele la vedere ale nerezidentilor (eurodolari), altele au instituit "dobanzi negative" (taxe) asupra acestor depozite, iar altele - cele mai multe - au decis majorarea coeficientului (ratei) rezervelor obligatorii, imobilizand, astfel, o parte din fondurile aflate la dispozitia sistemului bancar comercial. De asemenea, unele banci centrale (de ex., Franta si Elvetia) au cerut convertirea in aur a dolarilor pe care ii detineau, in conformitate cu acordurile de la Bretton Woods. Dupa numeroase tergiversari, S.U.A. au satisfacut unele din aceste cereri de convertire, iar ca urmare rezervele americane de aur au scazut ingrijorator catre nivelul de 10 mld dolari, considerat de guvern ca stoc intangibil pentru caz de razboi.

Ca urmare a acestor fenomene, in primele luni ale anului 1971, dolarul si-a pierdut practic calitatea de moneda - cheie a sistemului monetar international, bancile centrale ale statelor participante facand tot posibilul pentru a evita intrarea monedei americane in rezervele lor valutare. Daca unele banci centrale au continuat totusi sa accepte cresterea rezervelor lor valutare in dolari, au facut aceasta fie pentru ca nu puteau proceda altfel, constranse fiind de presiunile politice exercitate de guvernul american, fie pur si simplu pentru ca nu exista un alt activ de rezerva international. Unele banci centrale au facut insa uz de dreptul lor de a cere convertirea dolarilor in aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a S.U.A. Cu toate acestea, in lume continua sa existe o enorma cantitate de dolari, reprezentand capitaluri flotante (plasamente pe termen scurt, usor recuperabile) in cautare de castiguri speculative si afluind indeosebi spre tarile cele mai prospere din punct de vedere economic (R.F.G. si Japonia). Toate conditiile unei crize de mari proportii erau, asadar, intrunite.

Principalele momente ale acestei crize au fost urmatoarele:

a)      instituirea cursului flotant al marcii vest-germane ( 10 mai 1971);

b)      desfiintarea convertibilitatii in aur a dolarului, chiar si pentru bancile centrale ale celorlalte state participante ( 15 august 1971).

Prima masura amintita a insemnat abandonarea unui principiu esential al sistemului de la Bretton Woods, iar a doua a echivalat, practic, cu lichidarea acestui sistem.

Instituirea cursului flotant al marcii vest-germane a fost urmata, la scurt timp, de decizii similare luate de alte tari, confruntate si ele cu un aflux enorm de dolari (Olanda, Austria, Elvetia etc.). Cu toate acestea, criza dolarului a continuat sa se agraveze, ceea ce a determinat amintita decizie a guvernului american de a desfiinta convertibilitatea dolarului in aur.

Abolirea convertibilitatii in aur a dolarului a fost insotita si de alte masuri, dintre care cele mai importante au fost urmatoarele:

a)      instituirea unei suprataxe de 10% asupra importurilor efectuate de rezidentii americani;

b)      adoptarea unui program de accelerare a relansarii economiei americane si de atenuare a tendintelor inflationiste din cadrul acesteia.

Scopul principal urmarit prin aceste masuri de guvernul american a fost cresterea competitivitatii economiei S.U.A., insa fara a recurge pentru aceasta la devalorizarea explicita a dolarului. Autoritatile americane au inteles, asadar, sa se foloseasca de avantajul conferit de acordurile de la Bretton Woods, care obligau celelalte tari ca, in masura in care inregistreaza un excedent al balantei de plati, sa-si revalorizeze propriile monede. Totusi, deoarece tarile respective fie au refuzat sa revalorizeze, fie ca au facut-o intr-o proportie insuficienta, guvernul S.U.A. a instituit amintita suprataxa de import de 10%, ceea ce a echivalat cu devalorizarea cu 10% a dolarului si, implicit, revalorizarea cu 10% a monedelor celorlalte tari.

In modul acesta, competitivitatea externa a economiei americane a fost ameliorata, insa consecinta imediata a acestor masuri a fost, pe de alta parte, desfiintarea sistemului monetar international de la Bretton Woods, care fusese deja grav perturbat prin adoptarea de unele tari a cursurilor flotante.

Functionarea Sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al acestuia, in favoarea S.U.A., si a evidentiat manifestarea unei incompatibilitati denumita de specialisti dilema2 intre aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichiditati internationale, si convertibilitatea acestora in aur.

Desi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura si principiile sale, discriminatoriu, totusi functionarea sa intr-o lume marcata de superioritatea economica americana a condus la consolidarea pozitiei S.U.A.

In anii care au urmat celui de-al doilea Razboi Mondial, o buna parte din tarile industrializate, si in special cele europene, au inregistrat importante deficite comerciale. Nevoile de reconstructie economica le-au orientat catre exterior, si in special catre S.U.A. Penuria de mijloace de plata internationale au conferit monedei americane o pozitie privilegiata, devenind general acceptata in platile dintre diferite state. In acest mod, dolarul SUA a devenit, de fapt, moneda internationala.

Nevoia de lichiditati internationale a fost satisfacuta prin oferta de dolari, oferta care a rezultat din deficitele externe ale S.U.A. Acestea beneficiau de privilegiul de a-si putea finanta deficitul extern cu propria moneda: investitiile private americane in lume, ajutoarele economice si militare ale guvernului american erau platite prin simpla emisiune a unei monede, pe care alte tari trebuiau sa o accepte, si anume dolari.

Constrangerile impuse de fixitatea cursurilor monedelor nationale, in raport cu dolari, garantau manifestarea cererii pentru dolari. Daca moneda americana era emisa in cantitati abundente, antrenand scaderea cursului pe piata de schimb, rezultatul il constituia aprecierea monedei celorlalte tari. Pentru a nu depasi limitele de fluctuare, aceste tari trebuiau sa-si ofere propria moneda pe piata de schimb, achizitionand in schimb dolari, mentinand, astfel, stabilitatea valorii propriei monede in raport cu moneda americana.

In acest mod, se poate aprecia ca deficitul exterior american s-a dovedit inflationist, daca se tine seama de faptul ca dolarii difuzati in economia mondiala au contribuit la majorarea masei monetare in tarile care ii detineau. Singurul mecanism care permitea restabilirea deficitului american si a expansiunii monetare mondiale il constituia convertibilitatea in aur a dolarilor.

Rezervele de aur monetar detinute de S.U.A. s-au diminuat in anii '60, ca urmare a acordului de la Washington din martie 1968, unde bancile centrale din principalele tari dezvoltate au acceptat sa renunte la convertibilitatea dolarilor detinuti in aur.

Functionarea sistemului a fost perturbata de modificarile de curs ale principalelor monede europene, majorarea pretului aurului pe piata, indepartarea de cursul oficial si speculatiile contra dolarului. Tensiunile s-au manifestat pana la 15 august, cand prin decizia presedintelui Nixon se suspenda convertibilitatea dolarului in aur. Aceasta decizie desi marcheaza finalul sistemului "Gold Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentul august 1971 a reprezentat un moment esential in demonetizarea aurului.

Prin definitie, demonetizarea aurului consta in eliminarea metalului pretios din functiile de echivalent general, de bani, si utilizarea acestuia doar ca o marfa obisnuita: astfel aurul este inlaturat din functiile de mijloc de tezaurizare si ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plata in relatiile internationale.

La finele anului 1971, reprezentantii principalelor tari dezvoltate s-au reunit la Washington, cu scopul de a pune capat "anarhiei monetare" instaurate dupa luna august.

Bibliografie:

1. Murray N. ROTHBARD, What has the government done to our money? , The Ludwig von Mises Institute, 1980. ( Capitolul 4 : The Monetary Breakdown of the West )

2. Sabine DAMMASCH, The System of Bretton Woods - A lesson from history, https://www.ww.uni-magdeburg.de/fwwdeka/student/arbeiten/006.pdf

Rodica Milena ZAHARIA - Economie mondiala, Ed. Economica, Buc., 2005

4. S. CERNA., Economie monetara si financiara intrenationala, Ed. Mirton, Timisoara, 1997