Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Finante banci


Index » business » » economie » Finante banci
» Rolul creditului si dobanzii in economia de piata


Rolul creditului si dobanzii in economia de piata


Rolul creditului si dobanzii in economia de piata

In formularea, dezvoltarea si perpetuarea conceptelor cu rivire la credit si dobanda ganditorii, scolile si curentele s-au angajat primordial in explicarea, justificarea si utilizarea dobanzii, ea insasi latura specifica si esentiala a manifestarilor relatiilor de credit.

Starea economiei, in dezvolatrea sa libera sau in incercarile de orientare prin politici economice si indeosebi prin politici monetare si de credit, influenteaza asupra nivelului dobanzilor, dar totodata nivelul dobanzilor, in dimensiunile sale din fiecare etapa are o influenta majora asupra economiei, afectand dezvoltarea si expansiunea economica, cheltuielile de consum si investitiile.

Dobanda este in mod firesc comuna cu conceptul de capital si cu elementele timp si risc. Astfel, dobanda poate fi considerata oarecare si totodata o remunerare a riscului pe care il implica imprumutul sumei respective.

In interiorul fiecarei banci se instituie de fapt o scara a dobanzilor creditoare si debitoare care reflecta implicit raportul intre cheltuielile si veniturile bancii si posibilitatile sale de a obtine profit. Pe de o parte, bancile procura resurse prin depozite ce le constituie in relatiile cu clientii si de la furnizorii de resurse (alte banci sau banca de emisiune) pe care trebuie sa le remunereze la nivelul dat, de regula la nivelul pietei. Pe de alta parte, fata de debitorii sai fiecare banca aplica un anumit nivel de dobanzi in masura sa-i acopere cheltuielile (cu dobanzile si de functionare) si implicit un anumit nivel al profitului.



Dobanda stabileste un oarecare echilibru intre cererea si oferta de capitaluri monetare (fonduri de imprumut sau fonduri lichide). Fara acest factor, n-ar fi posibil a se asigura o echilibrare monetara a pietei.

Dobanda este un instrument fundamental al politicii monetare, prin intermediul modificarii dobanzii, banca centrala influentand asupra expansiunii creditului si monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobanda este utilizata in unele limite in influentarea inflatiei si deflatiei, in mobilizarea economiilor latente si determinarea nivelului investitiilor.

Diferitele tipuri de dobanzi ce se utilizeaza pe piata potrivit destinatiei economice productive sau de consum, sevesc pentru repartizarea masei monetare disponibile intre diferitele utilizari. Cand o economie este in stadiul de expansiune tipurile de dobanda depind de intensitatea cererii din fiecare ramura a productiei sau sfera de activitate de consum in dezvolatre.

Economistii moderni si in special Keynes, au acordat o atentie deosebita dobanzii, nivelului acesteia, ca instrument de influentare a dezvoltarii economice in asigurarea unui grad ridicat de utilizare a factorilor de productie si in special a fortei d emunca, realizate indeosebi prin reducerea dobanzii. Pe de alta parte au aparut si voci care combateau aceasta politica a banilor ieftini, considerata negativa si defavorizanta pentru unele grupuri sociale.

Optiunile in favoarea unei rate a dobanzii reduse se axeaza pe rolul dobanzii in favorizarea investitiiilor reale. Aceasta optiune decugre din relatia rata dobanzii – eficienta marginala a capitalului.

In acest raport, orientarea catre investitii este cu atat mai mare cu cat dobanda este mai mica si cu cat eficienta marginala a capitalului este mai mare, o politica a dobanzilor reduse favorizand, deci investitiile.

Daca rata dobanzii la imprumuturile cu ipoteca este mai redusa, constructiile tind catre o dezvoltare mai ampla si implicit industriile legate de aceasta ramura se folosesc indirect de aceasta situatie favorabila, angajandu-se intr-un avant economic. Acelasi lucru este valabil si pentru comertul cu bunuri de folosinta indelungata (masini agricole, auomobile, electrocasnice), unde rata dobanzii reduse actioneaza favorabil pentru o serie de industrii si faciliteaza consumul.

Rolul dobanzii in sustinerea datoriei publice porneste de la constatarea ca atunci cand rata dobanzii este scazuta, serviciul datoriei publice este, de asemenea scazut, ceea ce faciliteaza investitiile in folosul comunitatii.

Rolul dobanzii in formarea economiilor latente actioneaza ca un factor de sprijinire a nivelului scazut, dupa Keynes trebuind sa se evite a se plati pentru economii in tarile dezvoltate puternic, economiile latente ca un scop in sine neputand avea utilitate in scopul dezvoltarii economice intrucat acest evenituri ridicate tind a depasi tendinta naturala spre investitii.

Rolul dobanzii in ocuparea factorilor de productie, a forsei de munca in primul rand, se explica prin faptul ca o dobanda redusa reprezinta si o solutie pentru reglementarea raporturilor de munca, ocuparea integrala a fortei de munca fiind legata de reducerea nivelului salarizarii.

Reducerea salariilor pentru a solutiona somajul, se prezinta ca o operatie nu numai impopulara, ci chiar dificila, atunci cand muncitorii sutn bine organizati, cume este situatia in epoca contemporana ; afara de acestea, o diminuare a veniturilor monetare ale muncitorilor determina intotdeauna o scadere a cererii si consumului.

J. M. Keynes a argumentat extrem de solid ca moneda si respectiv politica monetara pot influenta venitul (national) si nivelul somajului, dar ele nu sunt deloc atat de simplu predictibile cum au sustinut neoclasicii.

Demersul sau analitic, concentrat pe termen scurt (reamintind faimoasa sa fraza : „Pe termen lung vom fi cu totii morti”) ramane nu numai impresionat prin acuratete si logica, dar, lucru extrem de important in aceasta lume a nesigurantelor, a fost validat de realitate, chiar daca noi evolutii din ultimele decenii par sa-l contrazica.[1]

Economistii moderni inclina situatia spre o scadere a dobanzii pentru a-si solutiona situatiile decurgand din raporturile de munca, prin intermediul cunoscutelor metode ale politicilor monetare si financiare (taxa scontului, rezervele obligatorii, operatii pe piata libera, impozitele) in scopul de a creste lichiditatea generala si a obtine fondurile necesare pentru investitii.

Evolutia dobanzii, decurgand din cerintele spontane ale dezvoltarii economice, sau derivata prin politicile monetare si de credit, are un rol deosebit in orientarea si uneori dirijarea tendintelor economice in ansamblul si in diferitele sale sfere.   

Folosirea ratei dobanzii in economia moderna, ca oboectiv intermediar al politicii monetare promovate de autritati, presupune fixarea de catre banca centrala a unei marimi-tinta pentru rata dobanzii, care confera politicii monetare un caracter inflationist sau deflationist ;

daca nivelul ratei dobanzii este prea redus are loc o crestere a cererii de imprumuturi iar daca banca centrala suplimenteaza aceasta cerere pentru a mentine rata dobanzii redusa, vor creste preturile si inflatia ;

daca nivelul ratei dobanzii este prea ridicat, economia se contracta, iar daca banca centrala continua sa reduca oferta de bani, pentru a mentin rata dobanzii ridicata, aceasta va conduce la deflatie, dar si diminuarea cresterii economice.

Rata dobanzii reprezinta, deci, o parghie economica care favorizeaza sau franeaza intensitatea cererii interne in unele sectoare ale economiei privind investitiile si consumul.

Analizele economice asupra impactului variatiilor ratei dobanzii asupra economiei au ajuns la concluzia ca variatiile ratei dobanzii au o incidenta slaba asupra stocurilor, destul de moderata asupra consumului gospodariilor si puternica asupra investitiilor intreprinderilor si populatiei, acesta din urma constituind principalul canalde influenta a sferei financiare asupra activitatii economice.[2]

Desi nici o tara nu retine, cel putin oficial, ratele dobanzii ca oboectiv intermediar, totusi, in practica, bancile centrale nu au pierdut din vedere nicodata legaturile directe dintre ratele dobanzii si variabille economice, stabilindu-si o marime tinta.

In plan extern, rata dobanzii poate stimula sau frana fluxul de capital din strainatate si intensitatea activitatii economice, conducand la cresterea sau reducerea cursului monedei nationale.

Astfel, o rata a dobanzii prea ridicata poate atrage un aflux de capitaluri straine (care cauta o remunerare mare), ceea ce conduce la cresterea cursului valutar, la revalorizarea (aprecierea) monedei nationale, cu efecte in relatiile cu strainatatea.

O rata a dobanzii prea redusa conduce la iesiri masive de capital, cu efecte asupra cursului valutar (in sensul reducerii acestuia) si devalorizarii (deprecierii monedei nationale).

1. Consideratii privind teoriile creditului in economia de piata

Pornind de la natura si functiile creditului, de la relatiile si efectele generate de acesta asupra intregului sistem economico-social national, in economia de piata s-au elaborat o serie de teorii privind creditul, teorii ce au aparut si s-au dezvoltat in stransa legatura cu teoriile monetare, mai importante fiind urmatoarele:

a)     Teoria naturalista a creditului;

b)     Teoria expansionista a creditului;

c)     Teoria creditului reglementat.

Teoria naturalista a creditului considera creditul cafiind un mijloc de transmitere a bunurilor de la un posesor la altul, obiectul creditului constituindu-l bunurile materiale procurate cu bani imprumutati.

Reprezentantii acestei teorii, intre care A. Smith si D. Ricardo, considera ca debitorul utilizeaza banii imprumutati exclusiv pentru mijloace de productie, identificand astfel capitalul imprumutat (ca forma de circulatie a capitalului) cu capitalul productiv.

Aceasta teorie a aparut in conditii istorice specifice, legate de primele faze ale dezvoltarii economiei capitaliste, perioada in care relatiile de credit nu s emanifestau deplin, fata de amploarea pe care a luat-o in epoca contemporana.

Adeptii teoriei au considerat miscarea celor doua forme de capital (imprumutat si productiv) identica, dobanda miscandu-se, astfel, paralel cu rata profitului. In realitate, dobanda, nu numai ca nu se misca paralel cu rata profitului, insa adeseori are o evolutie de sens contrar. Aceasta teorie este reluata si in zilele noastre, fara sa i se modifice substantial continutul.

Teoria expansionista a creditului atribuie creditului rolul de creator de capital si in acelasi timp de factor de prim ordin al dezvoltarii economiei de piata.

O asemenea teorie isi are germenii intr-o epoca cu conditii istorice deosebite, legate in principal de aparitia bancilor, indeosebi a celor de emisiune. Aceste conditii s-au manifestat si ulterior cu ocazia dezvoltarii bancilor, dezvoltare care a stimulat progresul fortelor de productie si a economiei in ansamblul sau.

Printre fondatorii acestei teorii se numara John Law, care observase ca societatea in ansamblul sau avea posibilitati de productie neutilizate : pamant, forta de munca, capacitati de productie, etc. Pentru ca acestea sa poata fi puse in valoare lipsea o cantitate corespunzatoare de moneda, dupa John Law fiind suficient infiintarea unei banci de emisiune pentru a pune in circulatie capital, prin emiterea bancnotelor.

Peste un secol si jumatate aceasta teorie a lui John Law este reluata de Mc Leod, care pleaca de la trei premise :

- tot ce are putere de cumparare pentru achizitionare de marfuri reprezinta bani, ca atare si creditul este moneda intrucat ii confera debitorului sau putere de cumparare ;

- identifica creditul cu capitalul productiv, plecand de la faptul ca si creditul aduce profit.

Ca atare, daca bancile ar crea credit, ar fi „fabrici de credit”.

In perioada interbelica teoria a fost reluata de bancherul german Hahn, care preconiza o economie de credit in care toate platile sa se faca numai prin instrumente de credit emise de banci. Semnificativ este faptul ca el acorda priroritate activelor bancare, adica acelor operasii prin care bancile isi plaseaza mijloacele de lucru, fata de pasivele bancare, prin care bancile asi procura mijloacele de lucru. Deci, acordand credit, bancile si-ar crea posibilitati d ecreditare continue si ca atare ar crea posibilitati nelimitate de a realiza bani prin credit. In conceptia lui Hahn, creditul creat in aceasta situatie ar fi un bine pentru economie deoarece s-ar crea premise pentru lichidare somajului si punerea in miscare a posibilitatilor nefolosite ale economiei, s-ar promova cresterea preturilor marfurilor care ar duce in final la inmultirea bunurilor, ca urmare a schimbarilor in repartitie.



In ultimele decenii aceasta teorie a fost practic abandonata, plecandu-se de la observatia asupra economiei d epiata legate de faptul ca o creare nelimitata de bani prin credit este un rau, producand efecte nedorite pentru economie (cantitati suplimentare de bani, inflatie, falimente bancare etc.)

Ineficeinta acestei teorii se poate observa si atunci cand se pune problema asigurarii si realizarii lichiditatii bancare, proces care este conceput in sensul ca o parte din depunerile la banci sa nu fie angrenata in imprumuturi, ci sa fie mentinuta in forma lichida.

Expansiunea creditului poate contribui la dezvoltarea economiei, cu conditia sa existe o parte a productiei neutilizata, iar sporul de productie obtinut sa aiba desfacere asigurata si sa permita rambursarea imprumutului in termen redus, utilizarea abuziva si fara respectarea acestor conditii a creditului conducand la dezechilibru inflationist.

Teoria creditului reglementat are o larga raspandire in economia contemporana. Aceasta teorie pleaca de la ideea ca in economia d epiata crizele ciclice si somajul cronic ar putea fi limitate prin reglementarea creditului, in sensul ca acesta sa genereze o sporire a cererii de marfuri in economie.

Printre adeptii acestei teorii se numara si John Keynes. Dupa el, cauzele utilizarii incomplete a resurselor din economia de piata si respectiv somajul ar fi legate de lipsa cererii de marfuri in economie, iar aceasta, la randul ei, ar fi limitata de factorii psihologici ce tin de slaba inclinatie spre consum si tendinta spre acumulare. Aceasta ar decurge la randul ei din legea psihologica fundamentala potrivit careia oamenii sunt inclinati sa-si sporeasca consumul, dar nu in aceeasi proportie cu cresterea veniturilor, ci intr-o proportie mai redusa. Ca atare, o parte dinn venituri ramane necheltuita, iar cresterea acestei parti ridica probleme in economie. De asemenea, dupa el, cererea de marfuri ar fi limitata si d elipsa stimulentului pentru investitii, care apare scazut in conditiile in care dobanzile sunt prea mari.

Keynes conchide ca reglementand creditul in economie s-ar putea obtine o folosire totala a resurselor materiale de productie si s-ar putea limita somajul.

In S.U.A, teoria lui Keynes a fost promovata de Hansen in sensul ca o politica de investitii destinata cresterii cererii de consum s-ar putea realiza pe seama datoriei publice.

Acesta considera ca bancile impreuna cu statul sunt in masura sa organizeze economia si sa inlature elementele de spontaneitate, contribuind la utilizarea productiva a creditului public si la posibilitatea transferarii resurselor bugetare spre aparatul bancar.

Aplicarea teoriilor keynesiste de catre mai multe guverne care au incercat combaterea recesiunii prin „politica banilor ieftini” a condus la rezultate sub asteptari, aceasta politica favorizand inflatia, fara a se realiza cresterea economica scontata.

In conditiile in care utilizarea expansionista a creditului, chiar si intr-o maniera reglementata de stat, nu a condus la rezultatele pozitive asteptate, unii economisti s-au orientat spre teoriile monetariste, in timp ce altii au inceput sa se indoiasca de insasi capacitatea teoriei economice de a oferi solutii viabile pentru problemele tot mai dificile cu care se confrunta societatea.

G. d’Estaing considera ca adevarata slabiciune nu este a vointei cia cunoasterii. Astfel, criza din 1930 nu a putut fi prevazuta si a lasat multa vreme oamenii de stat neputinciosi intrucat teoria economica a timpului nu le-a oferit mijloace de remediere. Pede alta parte, practicienii care in 1963 puteau gasi in sfarsit in teorie o doctrina a luptei impotriva recesiunii, actioneaza complet iferit de ceea ce rezulta din aceasta numai pentru ca se incapataneaza sa rezolve problemele insolubile ale cresterii economice fara inflatie.

In ultimele doua decenii, s-a produs o revenire la tezele fundamentale clasice, economice sau monetare, ceea ce ii face pe multi teoreticieni si practicieni sa se intrebe daca aceasta nu inseamna ca „cercul se inchide”, avand in vedere ca asistam la oevolutie nu spre ceva nou, ci spre ceva ce a fost, evident cu conotatiile contemporane.[3]

In ceea ce priveste tara noastra, a devenit de notorietate disputa dintre Banca Nationala si bancile comerciale privind nivelul dobanzii si politica de „incadrare” a creditului, fiind pusa in discutie insasi politica economica de urmat.

Problema a capatat astfel largi conotatii politice si d eordin social general, dilema fiind urmatoarea : ori crsterea productiei cu inflatie, ori stagnare economica cu stabilitate monetara.

2. Abordari recente privind teoriile dobanzii

Teoria dobanzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi, economisti. Multe scoli au intentionat sa construiasca o teorie a dobanzii, fiecare dintre acestea incercand sa confere dobanzii o caracteristica dominanta si distincta in conformitate cu propiile lor puncte de vedere.

Ansamblul teoriilor asupra dobanzii s-au divizat initial in aproximativ doua grupe majore :

- Teorii pure (ale capitalului real) care fac abstarctie de factorii monetari, considerand dobanda ca pret al capitalului real ;

- Teorii monetare care atribuie fenomenelor monetare un efect particular asupra ratei dobanzii, considerand formarea dobanzii ca un ecou spontan si inerent a naturii capitalului.

Diversitatea teoriilor asupra dobanzii implica insa considerarea si a altor teorii grupate in teoriile electice si sintetice.

Teoriile pure sau ale capitalului real, considera dobanda ca pret al capitalului real, fiind divizate in 5 grupe, astfel:

  • Teoria productivitatii si a utilizarii capitalului

Teoria productivitatii capitalului considera capitalul ca dotat cu o „forta productiva” care poate genera, cand este aplicat unor factri d eproductie, un prios fizic si economic (valoric). Prisosul obtinut peste partea de capital consumata in actul productiv constituie fundamentul dobanzii originare a capitalului si al dobanzii imprumutului.

Teoria utilizarii capitalului sustine ca utilizarea capitalului ar fi ceva distinst de substanta capitalului, de unde si valorile distincte ale unuia si ale altuia (capital si capital utilizat).

Ambele teorii e4videntiaza aceasta calitate proprie capitalului, dar nu explica determinantele sale.

  • Teoriile privind costul formarii capitalului incearca sa explice dobanda prin abstinenta.

Aceste teorii pornesc de la faptul ca in perioada acumularii capitalului se renunta la o parte din consumul imediat. Capitalul este deci rezultatul abstinentei iar dobanda este remunerarea acesteia. Aceste teorii se divid in doua subgrupe : teoria asteptarii si a sacrificiului si teoriile profitului.

Teoriile asteptarii si sacrificiului (Marshall si Mac Vane) considera structura capitalului ca o acumulare in timp a rezultatelor, a faptului ca an de an, consumurile au fost amanate catre un viitor indepartat, in vederea unei realizari (finale) care are drept cost sacrificiul.

Teoriile profitului (Bohm Bawerk, zeiter, Fischer) care-si bazeaza argumentele pe factorul timp si pun in evidenta o lege psihologica considerata „naturala” in virtutea careia, a te bucura de un lucru prezent, este preferabil folosintei d etimpul scurs intre prestatie si contraprestatie.

  • Teoriile raritatii. Aceste teorii decurg din conceptul lui Cassel, formulat in sensul ca dobanda deriva din raritata capitalurilor. Daca rata dobanzii se mentine intre anumite limite (chiardaca coboara catre limita inferioara) aceasta determina cresterea economiilor (legea lui Child sau a lui Sargent);

Daca rata scade sub aceasta limita, economiile incep sa se diminueze si capitalul se consuma treptat. Dobanda poate deci influenta asupra acumularii capitalului si prin aceasta asupra relativei sale raritati.   

  • Teoria riscului, sustinuta de Galliani, explica dobanda prin existenta unui risc de pierdere totala sau partiala a capitalului.

Aceasta teorie nu rezista decat la o apreciere superficiala ; la o analiza mai atenta rezulta ca dobanda actioneaza si in cazul in care creditul este garantat cu ipoteci si alte valori materiale. De asemenea, se percep dobanzi si in conditiile in care apare eliberarea de riscuri (prin asigurare de exemplu) sau acestea, practic, nu se produc.

Este evident ca riscul nu constituie cauza esentiala a existentei dobanzii.

Teoria dobanzii ca impozit asupra profitului, a fost sustinuta de Schumpeter, reprezentantul scolii care considera dobanda ca o parte a beneficiului pe care intreprinzatorul trebuie sa il cedeze pentru a obtine capitalul necesar, potrivit dinamicii productiei determinate de infaptuirea inovasiilor (introducerea tehnicii) necesare dezvoltarii economiei intr-o dinamica ascensionala. Prin urmare, aceasta teorie sustine faptul ca dobanda este un fenomen care isi are origine in dinamica dezvoltarii economice.

Teoriile eclectice si sintetice au intentionat sa combine, intr-un sistem logic conex, diferitele determinante ale dobanzii sustinute de scoli distincte.

Intre acestea, un aport teoretic deosebit la dezvoltarea teoriei dobanzii, cu ample rezonante cu caracter practic aduce Irving Fischer care, dezvoltand teoria dobanzii acorda o deosebita importanta aprecierii diferite a dobanzii nominale (de piata) vis-a-vis de dobanda reala. Dupa Fischer, rata normala a dobanzii incorporeaza „o prima a inflatiei”, expresie a tendintelor dominante privind evolutia echilibrului monetar. Deci trebuie sa avem in vedere intotdeauna in evolutia dobanzii, o posibila rata a inflatiei. Rata reala a dobanzii este determinata de productivitatea marginala a capitalului fizic, care depinde de comportamentul, respectiv inclinatia spre economii, a populatiei si starea tehnologiilor.



Sub imperiul practicii, cu aceleasi sau alte semnificatii, corelatia intre dobanda reala si cea nominala, este o realitate a vietii economice in ultimele decenii.

Teoria lui Wicksell, bazata aproape exclusiv pe productivitatea marginala a capitalului, este una din teoriile cele mai importante care isi propune sa concilieze teoriile reale cu cele monetare. Dupa Wicksell, exista o „rata monetara” sau dobanda a pietei care deriva din factori monetari (politica bancilor, cantitatea de bani in circulatie, viteza de circulatie, fluctuatiile inflationiste) si o rata naturala care corespunde punctului de echilibru intre cererea de imprumuturi de capital si oferta de fonduri economisite.

Daca bancile reduc dobanda de piata sub rat naturala, cererea de capital va fi mai mare decat oferta de disponibilitata. In acest caz, o rapida crestere a monedei bancare va determina inflatia.

In cazul invers, daca rata de piata va fi mai ridicata decat rata naturala, cererea de capital se v adiminua, astfel ca o parte a economiilor destinate investitiilor va ramane nefolosita determinand o situatie deflationista.

De aici concluzia ca preturile vor fi stabilite cand cele doua tipuri de dobanzi vor coincide sau cand va fi prioritar tipul de dobanda natural. Preturile vor creste sau vor scadea potrivit relatiei intre cele doua forme ale dobanzii.

Conceptele lui Wicksell au meritul de a fi deschis calea teoriilor pur monetare ale dobanzii, transformand coneptul pur teoretic al dobanzii reale al clasicilor, caruia i-a dat o structura monetara, intr-o categorie mai de inteles si mai putin abstracta.

Teoriile monetare asupra dobanzii considera formarea dobanzii ca un ecou spontan si inerent a naturii capitalului, cele mai importante teorii monetare moderne asupra dobanzii fiind :

- teoria fondurilor de imprumut ;

- teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.

Teoria fondurilor de imprumut

Aceasta teorie, dezvoltata de Hicks, Robertson si de scoala suedeza a lui Ohlin, defineste fondurile de imprumut ca integritate in economiile crescande, ca disponibilitati banesti care-si au origine in precedentele investitii de capital fix sau circulant si in asa-zisele „balante inactive”, actualmente disponibile in cadrul sistemului bancar. Aceste rezerve banesti constituie oferta.

Cererea este reprezentata prin solicitarile producatorilor pentru noi investitii si cererea sistemului bancar pentru majorarea „balantelor inactive”.

O balanta inactiva este economia ce se constituie ca diferenta intre venitul unei perioade anterioare (Yt-1) si consumul actual (Ct).

Et = Yt-1 - Ct

Economia se constituie din fondurile latente ce s-au desprins in perioada „t” si vor constitui oferta in perioada „t+1”.

Potrivit acestei teorii, dobanda este determinata de echilibrul dintre investitia actuala (Et) sau intre cererea si oferta de fonduri de imprumut. In termeni stiintifici, dobanda este remunerarea platita pentru fondurile de imprumut cerute si avand in vedere intensitatea cererii cu referinta la oferta.

Intensitatea cererii de capital este determinata in special de cererea pentru investitiile destinate bunrilor de capital, dar investitiile de noi bunuri de capital sunt conditionate de satisfacerea cerintelor privind bunurile de consum necesare populatiei.

Cand investitiile de bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se limiteaza consumul si in mod necesr se majoreaza economiile si venitul national ; cu aceasta majorare creste oferta de fonduri de imprumut si se diminueaza dobanda.

Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes

Teoria Keysenista a extins considerabil rolul dobanzii, considerand-o un mijloc eficient de reglementare a circulatiei banesti si a creditului.

Dupa Keynes, dobanda reprezinta o recompensa pentru renuntarea la lichiditate pe o perioada de timp, marimea acesteia fiind determinata de cantitatea de bani aflata in circulatie si de preferinta pentru lichiditate.

Keynes pune in corelatie dobanda cu masa monetara pornind de la echilibrul intre cererea si oferta de bani, astfel :

M = M1 + M2 = L1 (y) + L2 (i),

in care :

M – masa monetara (oferta de bani);

M1 – suma de bani lichizi determinata de mobilul tranzactiei si precautiei ;

M2 – suma de bani pastrata pentru mobilul speculatiei ;

L1 (y) – functie a lichiditatii care depinde de nivelul veniturilor (y) = M1

L2 (i) = functie a lichiditatii care depinde de nivelul ratei dobanzii (i) = M2

Oferta de moneda este data de sistemul determinat de autoritatile monetare.

Rata dobanzii se stabileste prin intermediul echilibrului dintre oferta si cererea de moneda, aceasta din urma punand in evidenta asa-zisa preferinta pentru lichiditate care isi are originea in cunoscutele motive tranzactionale, de precautie, de speculatie.

Motivul tranzactional decurge, in conceptia lui Keynes, din necesitatea ca fiecare agent economic sau familie sa-si acopere chetuielile curente, pentru fiecare persoana crintele de ordin tranzactional depinzand de trei factori :

1. frecventa veniturilor; cu cat durata intre doua venituri succesive va fi mai mare, cu atat detinerile tranzactionale vor fi mai mari ;

2. nivelul venitului, ceea ce inseamna ca intr-o societate cu venituri mari nivelul

detinerilor lichide va fi mai mare ;

3. standardul de viata, care poate fi diferit intrucat fiecare individ sau grupa are un anume „program” de cheltuieli si de economii.

Pe ansamblu, deduse din activitatea celor trei factori, cerintele de detineri tranzactionale sunt cele mai stabile.

Acelasi regim au si motivele de precautie care implica permanenta unor detineri de lichiditati pentru a acoperi nevoi prevazute.

Potrivit conceptiei Keynesiene, motivul cel mai important al preferintei pentru lichiditate este motivul speculativ, caracteristic unei economii monetare, fiind, dupa Keynes, o functie descrescatoare a ratei dobanzii. Se poate spune ca preferinta pentru lichiditate determinata de speculatie tinde a se majora o data cu cresterea dobanzii si invers.

In consecinta, a avea fonduri lichide este cu atat mai ieftin, cu cat este mai redusa rata dobanzii, si, cu atat mai scump, cu cat rata dobanzii creste. Pentru a demonstra acest fapt, Keynes construieste curba preferintei pentru lichiditate (fig. 1) care demonstreza ca proportia detinerilor de economii in forma lichida este cu atat mai mare cu cat rata dobanzii este mai mare si ca aceasta scade pe masura reducerii nivelului ratei dobanzii.


Proportia economiilor detinute in forma lichida (%)

Fig. 1. Curba preferintei pentru lichiditate a lui Keynes

Pe de alta parte, cu cat oferta de moneda va fi mai mare, cu atat se va diminua dobanda. In figura 2 se observa ca majorarea ofertei de moneda de la OM la OM1 conduce la reducerea dobanzii de la 8 % la 5 %.



Rata O O2

dobanzii

( %)

E1

r 1

r 2    E2

0 m1 m2 Cantitatea de moneda

Cantitatea de moneda

Fig. 2. Curba preferintei pentru lichiditate si oferta de moneda

Deci, pentru un nivel dat al ofertei de moneda si un nivel dat al preferintei pentru lichiditate este simplu sa determinam echilibrul ratei dobanzii. Astfel, putem spune in consecinta ca teoria dobanzii in conceptia lui Keynes este, in esenta, o teorie monetara.

Teoriile contemporane asupra dobanzii, au ca element esential relatia dintre dobanda reala si cea nominala, inflatia anilor ’70 determinand economistii sa reevalueze teoria dobanzii, sprijinindu-se in acest sens pe analiza neoclasica ce fusese dezvoltata de Irving Fischer in 1930.

Principalii sustinatori ai noii viziuni asupra dobanzii sutn : Milton Friedmann si Eugen Fama (1975), in cercetari empirice extinse, revelatoare, angajandu-se William Gibsen (1972), M. Levi si I. Makin (1979).

Friedmann si Fama sustin ca rata dobanzii porneste de la o rata nominala si ajunge la o rata reala in functie de anticiparea miscarii preturilor so folosirea factorilor de productie, dobanda reala fiind direct proprtionala cu dobanda nominala si invers proportionala cu gradul de depreciere monetara, astfel :

1 + Rn

Rr = ——————    - 1

1 + Ri

in care :

Rr – rata dobanyii reale ;

Rn – rata dobanzii nominale ;

Ri – rata inflatiei.

Astfel, daca rata inflatiei este mai mare decat rata nimonala a dobanzii, atunci vom asista la o rata a dobanzii re4ale negativa, cu influenta asupra tuturor proceselor de economisire si investire.

Teoria se bazeaza pe un model neoclasic ale carui coordonate sutn urmatoarele :

- Ca punct de plecare se presupune o economie unde utilizarea factorilor de productie este inalta, intr-un regim de echilibru dinamic, astfel ca rata dobanzii reale este egala cu cea a dobanzii nominale. Se considera de asemenea ca rata de crestere a masei monetare este egala cu rata de crestere reala pe termen lung a productiei si ca preturile sunt constante.

- Modificarea incepe cu majorarea ratei de crestere a masei monetare. Pornind de aici, rata dobanzii se va diminua, cererea de bunuri se va consolida si veniturile vor creste. Diferitii agenti economici vor gandi ca majorarea cererii le este favorabila si in consecinta vor utiliza resursele in mod intensiv si vor angaja resurse latente si din rezerva. Pe masura ce cererile, veniturile si productia cresc, cererea de moneda va creste si ea, iar dobanda de piata va incepe sa urce. In plus, preturile si salariile se vor majora de asemenea. De aici, modificarea isi schimba sensul.

- Cresterile de venituri, productie, preturi, salarii vor conduce la reducerea stocului real de moneda, vor influenta cresterea dobanzii nominale, ingreunand conditiile de productie si exercitandu-si influenta in diminuarea productiei revenind la stadiul initial.

Modelul contemporan, spre deosebire de cel neoclasic, presupune ca rata dobanzii nominale isi mentine tendinta de crestere, chiar daca rata de crestere a masei monetare a revenit la nivelul anterior, iar preturile inceteaza de a creste.

Atat timp cit rata de crestere a masei monetare depaseste rata de crestere a produsului inten, exista o cerere excedentara de bunuri si indivizii vor anticipa inflatia.

Deponentii vor insista sa beneficieze de o dobanda nominala, cel putin egala cu rata reala a dobanzii, majorata cu rata anticipata a inflatiei. La randul lor, debitorii vor fi gata sa plateasca dobanzi majorate, intrucat ei stiu ca majorarea preturilor le va permite dobanzi la un nivel superior ratei reale a dobanzii.

Astfel, teoria contemporana a dobanzii reuneste teoriile reale si monetare prin intermediul efectului de anticipare a preturilor.



Radu Vasile – „Se inchide cercul?!!, Editura Nemira, Bucuresti, 1999, p. 276

Gh. Manolescu – „Moneda si ipostazele ei”, Editura Economica, Bucuresti, 1997, p. 214

Radu Vasile – „Se inchide cercul?!”, Editura Nemira, Bucuresti, 1999, p. 7








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate