PRINCIPIILE POLITICII FISCALE

PRINCIPIILE POLITICII FISCALE

Dimensionarea, asezarea si perceperea impozitelor, precum si obiectele social-economice urmarite prin politica fiscala sunt elemente esentiale ale sistemului fiscal, care se intemeiaza pe anumite cerinte ce dau rationalitatea sistemului fiscal respectiv. Aceste cerinte au in vedere latura de natura politica a impunerii si sunt cunoscute in teoria finantelor publice ca principii ale impunerii. Ele au fost formulate initial de catre economistul englez Adam Smith - ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii, cu referire la: maxima de justitie, maxima de certitudine, maxima comoditatii si maxima economiei si randamentului impozitelor. (Adam Smith, Avutia natiunilor)

Maxima de justitie se refera la echitatea fiscala si mentioneaza ca cetatenii fiecarui stat trebuie sa contribuie acoperirea cheltuielilor guvernamentale atat cat le permit facultatile proprii, adica in functie de marimea veniturilor obtinute sub protectia statului.

Maxima de certitudine legalitate impunerii si presupune ca marirea impozitelor datorate bugetului de catre fiecare contribuabil sa fie certa si nu arbitrara. In acest context, termenele, modalitatile de percepere a impozitelor si sumele de plata trebuie sa fie clare si cunoscute cu anticipatie de catre contribuabili.

Maxima comoditatii are in vedere perceperea impozitelor la termenele si in modalitatile cele mai convenabile pentru contribuabili.

Maxima economiei si randamentului impozitelor urmareste instituirea unor impozite cat mai putin apasatoare pentru contribuabili si asigurarea incasarii acestora cu un minim de cheltuieli. Aceasta maxima este expresia "guvernului ieftin", in virtutea careia aparatul pentru stabilirea si perceperea impozitelor, ca si intregul aparat de stat, nu trebuie sa fie prea costisitor.

De asemenea, activitatea aparatului fiscal trebuie sa fie astfel conceputa si organizata, incat sa nu stinghereasca activitatea economico-sociala a platitorilor de impozite si sa nu-i indeparteze de la ocupatiile lor.

Intr-o interpretare contemporana, francezul Maurice Allais- laureat al premiului Nobel pentru economie - apreciaza ca principiile generale ale fiscalitatii intr-o societate libera sunt urmatoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea si lipsa arbitrariului.

Individualitatea porneste de la axioma ca intr-o societate democratica omul si nu statul este valoarea esentiala in acest context, fiscalitatea trebuie sa reprezinte unul din mijloacele deplinei dezvoltari a personalitatii fiecarui cetatean, corespunzator propriei sale aspiratii.

Nediscriminarea are in vedere promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toti - astfel ca impozitele ca impozitele sa fie stabilite fara discriminari, directe sau indirecte, fata de unii din subiecti sau fata de unele grupari sociale.

In acest cadru, este contrar principiului nediscriminarii ca impozitele sa fie percepute doar de la agentii economici capabili, ale caror beneficii sunt in concordanta cu serviciile efectuate, in ce aceia care inregistreaza pierderi, datorita unei proaste administrari, exceptati total sau partial de la plata impozitelor.

Impersonalitatea este principiul corespunzator caruia sunt preferabile impozitele analitice asezate asupra fiecarui bun sau asupra fiecarei operatiuni in parte, fata de impozitele sintetice, care nu pot fi asezate decat avand o vedere de ansamblu asupra activitatilor contribuabililor, concentrata in cifra de afaceri, venitul sau capitalul sau. Astfel in timp ce impozitele analitice sunt atasate lucrurilor si nu persoanelor, cele sintetice sunt centrare asupra persoanelor, vexabile (ofensatoare).

Asa apreciaza Maorice Allais, "impersonalitatea impozitelor raspunde dorintelor profunde ale cetatenilor democratiilor occidentale.

In contextul impersonalitatii, atat face o referire speciala la oamenii politici, opinand ca, exceptand rezidenta lor personala, asupra castigurilor acestora trebuie exercitat un control permanent, iar investirea lor sa nu poata fi realizata decat in fonduri de stat. In acest fel, se obtine cea mai buna garantie, in lupta contra inflatiei.

Neutralitatea impozitelor se refera la cerinta ca impozitele sa nu contravina unei mai bune gestionari a economiei, ci sa fie favorabile realizarii unei economii cat mai eficiente. Altfel spus "impozitul nu trebuie sa modifice alegerile cele mai eficiente".

Din punctul de vedere al dinamicii progresului economic, impozitul nu trebuie sa loveasca beneficiile, in cazul ca acestea provin dintr-o abatere a costurilor ca urmare a unei bune orientari a productiei - caci aceste beneficii constituie motorul esential al unei economii de piata. Daca agentii economici vad ca beneficiile lor sunt aspru impozate, incitarea pentru o cat mai buna gestionare nu poate fi decat diminuata.

Din punct de vedere al fiscalitatii, intreprinderile in pierdere trebuie sa fie penalizate si nu acelea care realizeaza beneficii.

Preocuparea pentru eficacitate se intalneste aici cu preocuparea pentru justitie - echitate. De aceea, se spune, pe buna dreptate ca: "egalitatea in fata impozitelor este in totalitate neutralitatea impozitelor".

Legitimitatea face distinctie intre veniturile "legitime" (meritate) si cele "nelegitime", in functie de care fiscalitatea trebuie adaptata in mod corespunzator. Astfel, se considera a fi legitime veniturile provenind din munca, cele aferente unei mai bune gestionari si acelea rezultate din asumarea de riscuri. aceste venituri ar trebui exonerate de la impozite sau sa li se aplice o impunere mai usoara.

In cazul veniturilor nelegitime, fiscalitatea trebuie sa loveasca atat cat este posibil.

Lipsa arbitrariului presupune perceperea de impozite asezate pe baza unor principii simple si clare, care sa nu dea nastere nici unui arbitrariu. aceste principii trebuie edectate de parlament, excluzandu-se aplicarea unui sistem complicat - care prin interpretari mai mult sau mai putin arbitrare si deciziile mai mult sau mai putin discretionare pe care le comporta, implica delegarea unei puteri excesive tehnocratilor fara raspundere politica, ce poate duce la o seama de discriminari care contravin eficientei si eticii fiscale.

Maximele lui Adam Smith ca si principiile lui Maurice Allais se regasesc in principiile cristalizate in stiinta finantelor publice ca: principii de echitate fiscala, principii de politica financiara, principii de politica economica si principii social politice.

PRINCIPIILE DE ECHITATE FISCALA presupun necesitatea impunerii diferentiate a veniturilor si a averilor, tinandu-se cont de indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

-stabilirea unui minim neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim si a unei averi - care permit satisfacerea nevoilor stricte de trai. Desigur, aceasta conditie este aplicabila doar in cazul impozitelor directe, intrucat in cazul impozitelor indirecte calitatea de suportare revine intregii mase a consumatorilor de bunuri sau servicii aflate sub incidenta respectivelor impozite;

-sarcina fiscala absoluta si relativa a fiecarui contribuabil sa fie stabilita in functie de puterea sa contributiva, ce este dependenta de marimea veniturilor si averilor impozabile, precum si de situatia personala a subiectului impozitului (este singur, casatorit, are mai multi copii sau alte persoane in intretinere, este apt sau inapt de munca etc.);

-la o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale, iar cea a unei persoane comparativ cu sarcina altei persoane din aceeasi categorie sociala;

-impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toti subiectii care realizeaza venituri dintr-o anumita sursa sau care detin un anumit gen de avere, cu exceptia celor care se situeaza sub nivelul minim considerat in perioada respectiva.

Masura respectarii acestor principii rezulta din felul in care se realizeaza impunerea, care, asa cum am mentionat anterior, se poate efectua in sume fixe si cu cote procentuale.

Impunerea in sume fixe se aplica cel mai adesea in cazul bunurilor aflate in proprietatea persoanelor, fara a se tine seama, cu unele exceptii, de situatia personala a contribuabililor. Un exemplu semnificativ al acestui tip de impunere il reprezinta capitatia - ca impozit practicat in oranduirile sclavagista si feudala, precum si in faza de inceput a oranduirii capitaliste. Acest impozit s-a asezat asupra barbatilor apti de munca, fara a lua in considerare marimea veniturilor si a averii sau situatia personala a platitorului.

Impunerea in cote procentuale se practica prin aplicarea asupra materiei impozabile a cotelor proportionale, progresive sau regresive.

Impunerea in cote procentuale proportionale presupune aplicarea aceleiasi cote de impozit asupra materiei impozabile, indiferent de marimea acesteia. De aceea, se apreciaza ca o asemenea impunere reprezinta manifestarea expresa a principiului egalitatii contribuabililor in fata impozitelor.

Impunerea de acest tip s-a practicat cu deosebire pentru calculul impozitelor de tip real (impozitul pe teren sau impozitul funciar, impozitul pe cladiri, patenta - ca impozit pe activitati industriale, comerciale si profesiile libere), specifice perioadei capitalismului premonopolist.

Aceasta impunere se foloseste pe scara larga si in prezent. Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozitul pe cladiri, impozitul pe terenuri si alte impozite directe se calculeaza prin folosirea unor cote procentuale. La fel este cazul accizelor, taxei pe valoarea adaugata si taxelor vamale - ca impozite indirecte.

Echitatea se manifesta doar daca se tine seama de situatia personala a contribuabilului, aspect ce nu este prezent in cadrul acestei impuneri.

Impunerea in cote progresive se practica incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Caracteristica acestei impuneri este aceea a cresterii cotei impozitului, adica cu sporirea marimii materiei impozabile. Ca urmare, dinamica impozitului este mai accentuata decat cea a materiei impozabile.

Impunerea in progresie simpla presupune aplicarea aceleiasi cote de impozit asupra intregii materii impozabile, iar cota de impozit va fi cu atat mai mare, cu cat volumul materiei impozabile va fi mai mare.

Metoda impunerii in progresie simpla ii dezavantajeaza pe contribuabilii care realizeaza venituri situate la limita imediat superioara aceleia pana la care se aplica o anumita cota de impozit.

Impunerea in progresie compusa presupune divizarea materiei impozabile in mai multe transe si aplicarea asupra acestora a unor cote de impozit crescatoare.

Ca urmare, impozitul se compune din mai multe impozite partiale calculate pentru fiecare transa de venit.

Impunerea in progresie compusa se utilizeaza mai ales pentru impunerea veniturilor obtinute de persoanele fizice, precum si in cazul unor impozite pe avere.

Daca materia impozabila este divizata in aceleasi transe, in cazul ambelor forme ale impunerii progresive, iar cotele de impozit sunt aceleasi, impunerea in progresie compusa este mai avantajoasa pentru contribuabili, fiind mai putin apasatoare.

Acest aspect rezulta din dimensionarea si compararea impozitelor.

Indiferent de tipul progresiei, impunerea progresiva poate avea in vedere si calculul unui impozit mixt, compus dintr-o suma fixa crescatoare si un impozit calculat cu ajutorul cotelor de impozit, crescatoare si ele, aplicate asupra diferentei dintre valoarea totala a materiei impozabile si nivelul minimal transei materiei impozabile, pentru care s-a luat in considerare suma fixa.

Impunerea in cote regresive consta in aceea ca, dupa depasirea unui anumit nivel al veniturilor, cota de impunere incepe sa descreasca. In fapt, in cazul impozitelor directe, aplicarea regresivitatii presupune divizarea pe transe a materiei impozabile astfel ca, pana la atingerea nivelului de venituri avut in vedere, se utilizeaza impunerea pe baza cotelor progresive. Pentru a se ajunge la regresivitate este evident faptul ca trebuie aplicata progresia compusa. In acest fel, impozitul calculat in final este unul de tip mixt.

Impunerea in cote regresive apare in cele mai multe situatii ca o consecinta a perceperii impozitelor indirecte. Regresivitatea este efectul faptului ca impozitele indirecte sunt incluse in preturile marfurilor sau in tarifele serviciilor - fie sub forma aceleiasi cote procentuale, fie ca suma fixa pe unitatea de produs. In consecinta, ponderea impozitului in venitul cumparatorului este invers proportionala cu venitul acestuia.

Analiza comparativa a celor trei modalitati de impunere in cote procentuale scoate in evidenta ca mai avantajoasa pentru contribuabili este aceea a impozitului mixt, din cazul regresivitatii directe. In practica fiscala contemporana, acest gen de regresie se intalneste extrem de rar, astfel ca avantajele efective pentru contribuabil apar, mai ales, in cazul progresiei compuse.

PRINCIPIILE DE POLITICA FINANCIARA cuprind cerintele ce trebuiesc indeplinite de orice impozit nou introdus in practica, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate si elasticitate acceptabile. De asemenea, se are in vedere tipul si numarul impozitelor percepute de stat pentru formarea veniturilor sale.

Conditiile ce trebuie indeplinite de un impozit pentru a avea un randament fiscal sunt urmatoarele:

a)     impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate persoanele fizice si juridice care obtin venituri din aceeasi sursa sau detin acelasi gen de avere, intreaga materie impozabila fiind supusa impunerii;

sa nu existe posibilitati legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei parti din materia impozabila;

Cheltuielile aferente asietei impozitului sa fie cat mai reduse.

Stabilitatea impozitelor vizeaza respectarea cerintei mentinerii constante a randamentului impozitelor, fara ca acest randament sa fie influentat de miscarea ciclica a economiei. Asadar, randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie sa creasca odata cu sporirea volumului productiei si a veniturilor in perioadele favorabile ale ciclului economic, si nici sa scada in perioadele de recesiune sau de criza ale economiei.

Elasticitatea impozitelor presupune adaptarea permanenta a incasarilor provenite din acestea, prin majorarea sau micsorarea lor dupa nevoile bugetului. In legatura directa cu miscarea economica si cu necesitatiile cert stabilite ale bugetului, statele au apelat si apeleaza frecvent la acest principiu.

Realitatea fiscala din majoritatea tarilor lumii evidentiaza faptului ca, in cele mai multe cazuri, elasticitatea sa manifestata prin majoritatea impozitelor percepute de la contribuabili.

In problematica tipului si a numarului de impozite care sa fie utilizate de catre stat pentru procurarea veniturilor sale s-au conturat doua conceptii. Prima conceptie sustine ca este suficient un singur impozit reprezentativ, care sa formeze in intregime veniturile bugetului public, iar cea de- a doua sustine necesitatea instruirii si perceperii mai multor impozite.

Ideea privind utilizarea impozitului unic apare ca una dintre utopiile fiscale preconizate de teoreticieni. Aceasta idee a fost sustinuta incepand din a doua jumatate a secolului al XVIII- lea, fiind promovata de fiziocrati care, avandu- l in frunte pe François Quesnay, apreciau ca bogatiile provin in exclusivitate din exploatarea pamantului, astfel ca impozitul trebuie suportat de proprietarii funciari. Aceasi idee este prezenta si in conceptia socialistului reformator american Henry George - care in lucrarea sa "Progres si saracie" se pronunta pentru abolirea tuturor impozitelor, in afara celui asezat asupra valorilor funciare.

Incepand cu secolul al XIX-lea, impozitul funciar este abandonat, atentia indreptandu-se spre alte obiecte impozabile. Astfel francezul M. Thière este adeptul impozitului mic asupra materiilor prime folosite in industrie, pentru ca mai tarziu, tot un francez (inginerul Schueller) sa sustina necesitatea instituirii unui singur impozit, asezat pe energia consumata in diversele activitati producatoare de venituri. Alti sustinatori ai conceptiei impozitului unic sunt fabricantul de ciocolata Menier, Emile de Girardin si George Bernard. Aceasta din urma, de exemplu, se pronunta pentru impozit anual direct, cu rate variabile aplicate asupra valorii reale a capitalului fizic si asupra bunurilor durabile.

In fine, nu se poate incheia prezentarea succinta a acestei conceptii fara a- l mentiona pe cunoscutul laureat al premiului Nobel pentru Economie - francezul Maurice Allais, care a teoretizat necesitatea inlocuirii tuturor impozitelor directe cu impozitul asupra capitalului - considerat drept factor de echitate si progres economic.

Ideile mentionate n-au prins insa contur in practica fiscala, astfel ca statele au utilizat si utilizeaza un numar mai mare sau mai mic de impozite, in functie de conditiile economice, politice si sociale existente in tara.

Legat de aceasta realitate, majoritatea economistilor apreciaza ca practicarea unui impozit este irealizabila si ineficienta. De aceea, conceptia promovarii unui sistem pluralist de impozite are mai multi adepti si este aplicata in practica fiscala a majoritatii tarilor lumii.

Alegerea numarului si tipului de impozite folosite difera de la o tara la alta, in functie de caracterul economiei si gradul dezvoltarii acesteia, in functie de traditie, rezistenta diverselor categorii sociale la introducerea de noi impozite si alte criterii luate in considerare de catre guvernele si organele legiuitoare aflate in exercitiu.

PRINCIPIILE DE POLITICA ECONOMICA vizeaza folosirea de catre stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public, ci si ca parghie de influenta asupra dezvoltarii sau restrangerii activitatii din unele domenii, ramuri sau regimuri economice, pentru a stimula sporirea productiei sau / si consumul unei anumite marfi, in vederea extinderii sau limitarii relatiilor comerciale externe pentru anumite bunuri si servicii.

Astfel, pentru stimularea dezvoltarii unor ramuri economice, statul reduce sau scuteste de impozite indirecte circulatia produselor respective in tara, ori poate acorda unele reduceri la plata impozitelor directe datorate de agentii economici. De asemenea, la cererea agentilor economici, se poate admite amortizarea accelerata a capitalului imobilizat in active corporale, cu efecte pozitive asupra procesului, investitional din cadrul ramurii respective. Concomitent, investitiile sunt incurajate si prin reducerea din profitul impozabil a profitului alocat pentru fondurile proprii de dezvoltare sau prin reducerea in diferite proportii a impozitului calculat asupra profitului investit.

Activitatea economica desfasurata in tara este influentata intr-un sens sau altul si prin aplicarea unor taxe vamale mai ridicate sau mai scazute la importul anumitor produse si bunuri.

Consumul anumitor bunuri sau servicii este si el influentat prin reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care le greveaza - atunci cand se doreste stimularea consumului si, pe aceasta baza, a activitatii din domeniile in care se produc bunurile sau se presteaza serviciile respective. Invers, pentru restrangerea consumului, statele recurg la majorarea cotelor folosite pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

In vederea extinderii relatiilor comerciale externe, masurile fiscale promovate de stat constau in: restituirea partiala sau integrala a impozitelor indirecte aferente marfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute in cazul importului anumitor marfuri utilizate la fabricarea de produse destinate exportului sau aplicarea regimului vamal de "drauback"; scutirea de taxe vamale a importului unor marfuri sau pentru marfurile provenite din diferite tari.

Restrangerea comertului exterior se realizeaza fie prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protectionist la import, fie prin limitarea accesului in tara a anumitor marfuri prin stabilirea unor contingente cantitative. Asemenea contingente se pot stabili si in cazul exportului unor materii prime, incurajandu-se, astfel, exportul de produse finite.

Desi se practica tot mai rar, nu trebuie exclusa nici posibilitatea ca restrangerea comertului exterior sa fie obtinuta prin aplicarea de taxe vamale la export.

In fine, impozitele se utilizeaza si pentru limitarea sau combaterea inflatiei - prin majorarea indeosebi a taxelor de consumatie, dar si prin introducerea de noi impoizite, cum este impozitul suplimentar perceput in cazul depasirii unui anumit nivel al fondului de salarii.

PRINCIPIILE SOCIAL-POLITICE ALE IMPUNERII se refera la faptul ca, prin politica lor fiscala, statele contemporane urmaresc si realizarea unor obiective de ordin social-politic. Prin infaptuirea acestor obiective, guvernele incearca sa-si mentina increderea populatiei in politica pe care o promoveaza, precum si influenta pe care o au in randul unor anumite categorii sociale. In acest context, sunt promovate o seama de facilitati fiscale in favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au in intretinere mai multe persoane fara venituri proprii (copii si/sau batrani). In schimb, pentru favorizarea natalitatii, unele state instituie o serie de impozite speciale in sarcina celibatarilor si a persoanelor casatorite ce nu au copii.

De asemenea printr-o anumita modalitate de impunere se incearca limitarea influentelor negative provocate asupra sanatatii oamenilor de consumul bauturilor alcoolice si a tutunului care se afla sub incidenta unor accize ce le fac prohibitive pentru multi consumatori cu venituri scazute.

Redistribuirea veniturilor prin impozitare, cu efecte in plan social, se realizeaza si prin aplicarea de accize in cazul bunurilor de lux, ca si a unor cote mari de taxare in cazul transmiterii proprietatii pe calea succesiunilor.

In incheiere, este de retinut ca principiile impunerii formeaza un sistem unitar, astfel ca cele patru categorii de principii se influenteaza si se conditioneaza in mod reciproc. De aceea, organele legiuitoare si organele fiscale trebuie sa aiba in vedere corelarea adecvata a principiilor prezentate, astfel incat fiscalitatea promovata sa poata raspunde cerintelor presupuse de aceste principii.