ANGLIA

,,England, my England''

D.H. Lawrence

Londra, rezumat al unei istorii

Am definit odata, calatoria in Italia drept o calatorie arhetipala in care analogia si generalizarea formeaza operatiile cele mai de seama cu care lucreaza experienta.

Ceea ce deosebeste calatoria engleza de oricare alta calatorie este, as zice, tocmai absenta sau mai degraba inutilitatea acelor operatii ori criterii. A explora teritoriul Marii Britanii inseamna a executa o cercetare asemanatoare cu aceea pe care ai intreprinde-o asupra literaturii, asupra culturii engleze, unde nu vei afla niciodata curente ori tendinte, ci numai individualitati.

Nici o prejudecata nu se poate forma sau e dislocata indata pe aceasta harta la primul contact cu realitatile britanice asa de complexe, contact intotdeauna imprevizibil. Este poate pricina pentru care impresiile despre Anglia nici nu se repeta, nici nu se generalizeaza. Ele raman strict personale si pentru un alt motiv insa: o brusca parcimonie cu judecatile ca si cu laudele te cuprinde de cum pui piciorul pe teritoriul britanic. Vorbesti cu voce mai scazuta si iti moderezi, cu prudenta, superlativele. Aerul Marii Britanii are nevazute surdine care functioneaza prompt si salutar chiar pentru cei mai zgomotosi vizitatori. Anecdota aceea cu trei gentlemeni citindu-si ziarul la club n-a fost inventata nici de Maurois, nici de Daninos, cei mai notorii si mai asidui culegatori si colportori europeni de ciudatenii engleze. O masina trece pe strada si unul din cei trei zice: ,,E un Peerlees'. Dupa un timp oarecare, al doilea raspunde : ,,Era un Rolls''. Iar dupa alte cateva minute, al treilea se scoala si spune : ,,Eu plec. Nu pot suporta atata cearta''. Sigur ca franele inhibitorii ale fiecaruia sunt actionate si de acest tip de anecdote in momentul in care se ajunge pe pamant englezesc. Dar chiar din tren ori din avion te intalnesti cu dezinvoltura modesta, tacuta, eleganta a englezilor pe care-i recunosti de departe. Nu numai dupa caracterele somatice (care dealtfel nu sunt de fel relevante), ci dupa modul in care se tin, se imbraca, se poarta, tac, citesc si nu se grabesc. Hainele lor nu sunt niciodata noi, nici prea elegante, poate chiar usor ponosite, dar extrem de comode, de confortabile. La fel pantofii si valizele. Se simt oriunde la indemana oricat ar fi de timizi si nu intreaba nimic pe nimeni. Iar daca vii in Anglia dintr-un mediu agitat, galagios, ti se pare ca intri intr-o oaza de civilizatie, de liniste si masura. Asa am descins pe solul britanic intaia oara, in niste imprejurari care par anume alese pentru anecdotica lor.

Era spre primavara, la sfarsit de martie. Ma aflam in Olanda in ultimele zile ale sederii mele la Amsterdam ca visiting-professor si am primit de acasa indicatia sa trec imediat in Anglia, sa duc tratative cu British Academy din partea Academiei noastre de stiinte sociale si politice, pentru semnarea unor protocoale. Cum indicatia sosise de pe azi pe maine si nu mai puteam intarzia intoarcerea in Romania, trebuia sa iau repede bilet de avion. La o cursa mare insa pretul biletului era exorbitant pentru mijloacele mele si atunci s-a gasit de catre amabilul sef al agentiei turistice o modalitate de a ma scoate din incurcatura. Un charter pleca a doua zi foarte de dimineata spre Londra, purtand pe suporterii echipei olandeze Ajax (antrenate atunci de Stefan Covaci) care sustinea un match cu echipa engleza Arsenal.

Inghetata de emotie, imbracata cu culori inchise cum se cuvenea unei profesoare varstnice mergand sa se intalneasca la Londra cu reprezentantii Academiei britanice am ajuns la aeroport si m-am imbarcat pe charter. Cand, ce sa vezi ? In jur numai capete pletoase si buhoase de hippies care racneau cat ii tinea gura lozinci de incurajare pentru Ajax, acompaniindu-se cu fluiere stridente, ci sirene si clacsoane, si fluturand drapele cu insignele echipei. Cativa barbati mai maturi, unii cu copii, la inceput mai moderatii in entuziasmul lor, au fost pe rand cuprinsi de amok-ul molipsitor al violentei sonore. Inainte sa aterizam, numai eu ramasesem in afara corului salbatic care-mi strapungea urechile. Ne-am dat in sfarsit jos la aeroportul Chadwick unde vin si pleaca charterele. Olandezi au trecut si s-au potolit tulburatele unde ale vazduhului.

M-am invartit catava vreme prin aeroportul mic, pana n-a mai ramas nimeni in incinta sosirilor. Intr-un tarziu, destul de nedumerita, am chemat la telefon ambasada. Mi s-a raspuns cu gentilete ca cei care trebuiau sa ma intampine plecasera spre aeroport de mai mult timp si ca urmau sa ma intalneasca sub marea arcada a etajului. Am intors automat capul sa vad arcada. Nici urma. Aeroportul nu avea etaj. Interlocutorul meu a incremenit cand a auzit asta. ,,Dar unde sunteti ?'' m-a intrebat timid. ,,La Chadwick, fireste'', am raspuns. Stupoare. Reprezentantii Academiei si ai ambasadei se dusesera la Heathrow, celalalt aeroport, caci asa li se spusese de la Bucuresti.

Si cum situatia nu se mai putea imbunatatii, m-am suit in trenul care leaga aeroportul de oras si am descins la Victoria Station.

Maiestoasa, solid asezata ca pentru eternitate, Londra, batrana metropola, traieste inzestrata cu o vitalitate profunda care nu se cheltuie in agitatie de suprafata, ci se pastreaza nestirbita din generatie in generatie. Daca despre marile orase s-ar putea vorbi in termeni biologici, s-ar putea spune ca genele Londrei sunt perceptibile ca acelea ale longevivilor, puternice, rezistente, lung induratoare. Ea parca nu si-a imputinat substanta dand nastere parcurilor, cladirilor, monumentelor, vietii care bate viguros in arterele ei, ci si-o sporeste pe zi ce trece. Batrana impozanta ( pe care o desparti cu greu in prezentarea de imaginea atotstapanitoare a reginei Victoria) hraneste innoirile cu unic de densa plasma a traditiei engleze si intinereste la randu-i cu infuzia de prospetime a innoirilor.

Londra e una din prea putinele capitale europene neafectate de plaga uniformizarilor arhitectonice impuse de o asa-zisa functionalitate. Ea isi pastreaza, cu o demnitate inegalabila, vechile stiluri dominante, georgianul, neo-goticul, victorianul etc., fara sa se simta stingherita de vetustetea lor. Si orice se construieste intra bine si sanatos in tipare familiare, obisnuite si privirii si sufletului. Fara indoiala, gasesti si aci enormele edificii de acel soi devenit astazi, din pacate, international, uriasii de metal, beton si sticla (ca Penta Hotel din Cromwell Road, frate geaman cu Intercontinentalul nostru sau cu cel de la Stockholm si din care, dupa ce am stat trei zile, m-am mutat in vechiul hotel victorian St. Ermin din Caxton Street unde stau de cate ori ma aflu in Londra).

Se petrece in plan arhitectonic un fenomen analog cu cel din lumea mijloacelor de transport : masinile noi nu zdruncina dominatia indiscutabila a taxiurilor negre, greoaie si comode, Rolls-Royce model 1930 in care iti intinzi in voie picioarele si ungeam te desparte inca de sofer, si nici omnibuselor cu imperiala care se inghesuie, cu rosul lor viu, la capatul liniilor, in Piccadilly Circus.

Lucrurile se repeta si in planul vestimentatiei. Costumul functionarului din City, care reproduce cu fidelitate jurnalele de moda din anii 20-30 si imi aminteste de portretele lui Chamberlain cu melon, mapa si umbrela, coexista necontestat cu cele mai fanteziste costume ale tinerilor neconformisti.

Sigur ca presiunea ,,modernitatii'' ii apasa si pe englezi cu o forta considerabila, dar contrapresiunea traditiei se exercita bine, cu calm, deliberat, transformand ceea ce in alta parte a lumii ar fi explozie, navala, iruptie, in acceptata sinteza, in asimilari firesti. In aceasta relatie intre traditie si inovatie sta taria Angliei, puterea ei de neinvins, aci opereaza civismul, virtute cardinala a lumii anglo-saxone pe a carei proverbiala rabdare tenace s-a tocit dintele dusmanos al istoriei de la razboiul celor doua roze, la razboaiele impotriva lui Napoleon si pana la Coventry.

Pana si libertatea a fost castigata si gandita si asimilata cu evitarea oricarui exces, a oricarui fanatism, intr-un fel de neinstrainat. De aceea este si aparata cu o atat de indarjita determinare. In vremea unei sederi a mele la Londra, prin 1974, niste irlandezi aruncasera in aer o parte din acoperisul palatului Westminster. Cand am vazut tronsonul mutilat, m-am lasat cuprinsa de indignare si am intrebat daca faptasii au fost prinsi. Doamnele cu care ma plimbam au raspuns putin evaziv, eu am insistat. Atunci mi-au explicat ca la lucrarile subterane care se executau in nu stiu ce scop in acea regiune, luau parte mii de oameni si ca era foarte greu sa descoperi printre ei (mai ales irlandezii erau numerosi) pe vinovati. Si am auzit din gura acelor doamne care nu aveau studii juridice iesind ca o formula de bun simt, fireasca, vechiul principiu de drept dupa care e mai bine sa scape un vinovat decat sa sufere un nevinovat, suspiciunea, privatiunea de libertate, urmaririle judiciare fiind pentru englezi grave atingeri ale libertatii individuale. Tot atunci am aflat ca politistii, din aceleasi ratiuni de respectare a libertatii persoanei, nu poarta arma. Si mi s-a mai povestit cum un prim-ministru (cu resedinta, desigur, in Downing Street nr.10) a incercat la un moment dat sa interzica trecerea cetatenilor pe o straduta adiacenta.

Seara, venind acasa, un functionar a fost oprit de policeman care i-a comunicat politicos masura si l-a poftit sa treaca pe alta strada. Indignat, functionarul a protestat, aratand ca nici parintii lui, nici el nu s-au abatut niciodata, zeci de ani la rand de la drumul lor obisnuit.

A doua zi de dimineata, cetateanul jignit in libertatea lui, a inceput sa cutreiere pe la autoritati, ca sa intrebe cine a luat masura abuziva. Unde ajungea insa, nu se stia nimic. In cele din urma, dupa vreo doua luni, s-a aflat ca primul ministru a incalcat drepturile cetatenilor si masura a fost imediat revocata. Si fericit, londonezul si-a reluat drumul pe care-l batea de zeci de ani. Dreptatea triumfase si libertatea fusese repusa in drepturi.

Pentru ca un popor sa ajunga la o astfel de conceptie despre libertate trebuie ca el sa fi exercitat libertatile democratice sute de ani la rand, asa cum s-a intamplat cu englezii. Faceam aceasta reflexie in vreme ce ma indreptam spre Parlament pentru a asista la o sedinta a Camerei Lorzilor (House of Lords). Flancata de Turnul Victoriei pe o latura si de Turnul Ceasului (cu celebrul Big Ben) pe cealalta, maiestoasa cladire noe-gotica isi intinde pe malul Tamisei, intre podurile Westminster si Lambeth, impresionanta fatada uniform scandata de nenumaratele ferestre incadrate de ornamentele caracteristice. Pe Turnul Victoria flutura drapelul si in seara aceasta o lumina aprinsa va anunta londonezilor ca sedinta Camerei Lorzilor se desfasoara inca. Alaturi, catedrala Westminster a vazut gloria si sfarsitul multor monarhi englezi caci aci se incoroneaza regii si tot aci stau mormintele celor mai multi. Dusmani si prieteni zac aci de-a valma : Elizabeta, care face inca o impresie de forta imperiala cu profilul ei dominator, si Mary Stuart, angelica pe mormantul de marmura alba, Henry V , in lemn simplu ca gisant, apoi Oliver Cromwell alaturi de regi. Parca le auzi vocile confuze amestecandu-se printre amestecatele stiluri, printre bolti, dantelarii pe modele vegetale exotice, pe sub portile de lemn roase de vreme. Scaunul incoronarii, simplu si vechi, e pus pe o piatra scotiana.

In Camera lorzilor, unde se patrunde cu un ceremonial special la care participa usieri si un fel de valeti specializati, domneste o atmosfera de somptuoasa austeritate. Fireste, fara marmura multa si fara catifea rosie nu se poate inchipui un parlament. Dar incinta Camerei Lorzilor arata, cu galeriile si bancile de lemn lucrate intr-un foarte sobru stil gotic, ca un loc de monahale severitati. Aceasta constructie (de secol XIX) venea sa consfinteasca o traditie de lupta de mult impamantenita a poporului englez. Caci Comunele (adica orasele, negustorii si mestesugarii, breslele puternice) au smuls, in 1214, regelui Ioan fara tara faimoasa carta, Magna Charta Libertatum, chezasia libertatii lor, pastrata prin secole cu nestinsa ardoare.

Acum se dezbatea o lege in legatura cu terenurile de pasune, cu islazurile cum s-ar zice la noi, in raport cu terenurile agricole. Discutiile durau de mult, lorzii intrau si ieseau, se inscriau la cuvant, foarte rar se intrerupeau pentru o intrebare. Un membru tanar al familiei regale, blond si simplu imbracat, asista, simbolic, la discutii. Oratoria nu era retorica traditional-continentala, ci lipsita de enfaza si cu egalitate de tonuri scazute, tipic englezeasca, nu izbutea sa tina atentia auditorilor prea mult treaza. Am iesit fiindca la 17,30 trebuia sa iau ceaiul, in salonul Parlamentului, cu lordul W., provenit din randurile deputatilor laburisti. El a venit insotit de un tanar inalt, balai, destul de afectat in gesturi si vorbire, din corpul de presa al Parlamentului. Conversatia care s-a inchegat s-a fixat mai mult pe o anecdotica usoara. Lordul fusese de mai multe ori in Romania, avea multi cunoscuti la Bucuresti si retinea nume de locuri care-i placusera. Nu prea intelegea insa in ce consta profesia mea de baza, aceea de literatura comparata, desi insotitorul sau incerca sa-i explice. Si desi laburist, nu prea intelegea nici rostul miscarilor de femei in lumea intreaga. Se intampla in paradoxul englez ca, in istoria ideilor si mentalitatilor politice, pe fragmente de opinii personale, un laburist sa aiba, iata, o parere indoielnica despre rosturile superioare ale femeii, in vreme ce o conservatoare, mrs. Margaret Thacher, actualmente chiar presedinte al partidului conservator (nemaipomenit lucru pentru englezi !), prim ministru al Marii Britanii, femeie de inteligenta ascutita si tact politic uimitor, are adesea foarte indraznete atitudini de sufrageta.

Camera Comunelor (impreuna cu cea a Lorzilor compunand Parlamentul) este in fond expresia adanca a unei culturi, a unei civilizatii. In afara, Parlamentul cu catedrala si Big Ben tin de acea unica infatisare istoric-turistica care se leaga de Buckingham (unde am stat la amiaza, ca tot londonezul, sa vad schimbarea garzii cu tunici rosii si caciuli stufoase de pene negre), de celebrul Tower (Turnul Londrei) care pastreaza bijuteriile Coroanei, dar si cruda amintire a unor crime neiertate comise in el si care-ti amintesc, cu un fior, de amarnicul ,,mare mecanism'' al uzurparii intrupat in sirul de regi ai dramei istorice shakespeariene. Intra in acelasi itinerar si White Hall, palatul unde se schimba garzile calare, si catedrala Sf. Paul, desenata in secolul XVII de Sir Christopher Wren, unul din cei mai ilustri arhitecti ai Angliei, si Law Courts (Curtile de judecata), cu masivitatea lor neo-gotica, cu turnuri, turele si ogive, si Trafalgar Square, cu Columna lui Nelson, inaltata in amintirea zdrobitoarei victorii repurtate de englezi impotriva lui Napoleon, si Piccadilly Circus, cu uriasele lui reclame care scanteie noaptea din mii de lumini, cu teatrele lui, cu traficul innebunitor confirmand vechea zicala ca daca stai cat trebuie in aceasta piata, o sa vezi trecandu-ti prin fata ochilor intreaga lume, si Hyde Perk, cu acel colt bine cunoscut al oratorului (Speaker's Corner) unde oricine poate spune public orice nebunie ii trece prin minte, pazit , ca sa nu i se intample ceva, de amabila vigilenta a policemen-ilor.

Parcurile constituie, impreuna cu cerul, cel mai vrednic ornament natural al Londrei, ca si al Angliei intregi. Proverbialele peluze engleze (tunse si udate sute de ani la rand ca sa dea gazonul des si matasos, ca o catifea de smarald) inconjura lacuri cu ape curate, linistite, pe care se plimba nestingherite lebede si rate hranite cu grija de copii si de oameni in toata firea. In Saint James Park, in care zaboveam mai mult, vedeai si pasarile de apa si pe cele zburatoare, vrabii ori porumbei, imbulzindu-se in jurul oamenilor cu o incredere fara margini, dovedind exemplara iubire de animale a englezilor manifestata in orice imprejurare si fata de orice vietate, cal, caine ori pasare. Iar trandafirii cu nuante violete stau incarcati de flori fara ca cineva sa atinga o petala.

Chipul Londrei se schimba insa dupa ceasuri si anotimpuri, intr-o diversitate care te incanta. Primavara, el dobandeste din cerul spalat un adaos de lumina si de culoare, cand pomii din Kensington Garden si Hyde Park se incarca cu grele podoabe trandafirii, iar arbustii din St. James Park se transforma in explozii de aur, pe vreme de vara timpurie, are verdeata si prospetimea peluzelor londoneze asa de vesele. L-am vazut insa indurerat, uscat, in seceta din vara anului 1976, cand iarba gradinilor, ca si pajistile din Essex ti Sussex, aratau asemenea miristilor arse, iar florile se vestejeau pe brazde si in ghivece, caci strictul civism britanic nu-i lasa pe cetateni sa-si ude florile in dauna consumului public de apa.

Am vazut si chipul de iarna al Londrei, in ajunul sarbatorilor Craciunului. Era mohorat, dar bland. Burnita adesea ziua, iar noaptea se lasa o ceata prin care Westminsterul isi topea fantomatic contururile, ca intr-o panza de Monet, iar sunetele lui Big Ben deveneau vatuite, trecute prin surdina negurii alburii. Pe strazi, pe Piccadilly, pe Oxford Street, adica in cartierele comerciale, o forfota neincetata de oameni grabiti dar tacuti, cu pachete frumos ambalate, intrand si iesind din magazinele mai luxoase sau mai modeste, luminate insa toate si lucind cu pomii lor incarcati de beteala si globuri. In Trafalgar Square, un brad urias, dintre cei trimisi in fiecare an de Norvegia, dupa cel de-al II-lea razboi mondial, in semn de recunostinta pentru Anglia eroica, ilumina sarbatoreste vasta piata, strajuit de apele havuzurilor din jur, ca niste paveze mobile si transparente. Peste tot, anunturi de concerte speciale, reclame colorate, carti postale de felicitari fermecatoare, pentru toate starile, varstele si gusturile.

Dar ce cer mi-a fost dat sa vad la acea vreme de iarna ! Venind dinspre Bruxelles cu avionul, am asistat la un apus de soare care l-ar fi impresionat cu coloritul lui si pe Delacroix. A durat mult si a avut o atare claritate a surselor, incat aproape ti se facea frica. Aura uriasa care inconjura apusul, s-a instalat de cum am trecut Canalul Manecii si a tinut pana la operatia de aterizare, Ocupa tot cerul pe dreapta avionului si se desfasura pe un ecran de nouri, rasuciti unul dupa altul in stranse suluri baroce. Strigatele de apocaliptice trompete ale razelor purpurii porneau din ultimele doua benzi rasucite chiar deasupra orizontului. Dupa ele se ascundea, ca dupa o apa vrajita, nevazuta, lumina care capata astfel o transparenta a culorii trandafirii ca primite de dupa niste elitre de gaza fantastica. Totul arata ca preludiul unei revelatii, al unei epifanii care ameninta sa te orbeasca, sa te striveasca.

Am inteles pentru intaia oara ca Si Yoshua Reznolds nu compunea defel trompe-l'oeil-uri baroce, ci ca fundalurile tablourilor, ale portretelor lui, au inaltimea si lumina stranie difuzate prin particulele apoase aflate in suspensie in cerul englez care pare atat de aproape si de solemn in acelasi timp, ca si la Blake. Si nu contenesc sa ma intreb daca cerul da maiestate Londrei acoperind-o cu inalta lui cupola baroca, sau ea-si proiecteaza calitatea fundamentala dobandita intr-o lunga istorie si o lunga cultura, asupra lui ? Oricum, privesti cerul acesta de un azuriu temperat, pe care se desira vagi scame albe, de pe imperiala omnibuselor clasice, cu o bucurie copilareasca. I se adauga satisfactia de a pronunta nume de strazi, palate si persoane notorii intr-o istorie zbuciumata, acoperita insa de o inegalabila demnitate si un la fel de inegalabil umor, exprimat ca atare in cele mai ciudate imprejurari, in vorbe memorabile pastrate de o inradacinata traditie orala.

Peste tot stapanesc amintirile vii, puternice, inserate intr-un prezent respectuos desi foarte activ, cultivand mai departe valorile mostenite de la inaintasii vrednici, intelegand adanc parabola folosirii talantului incredintat. Am fost de pilda in casa alba, in pur stil georgian, care a apartinut, pe vremuri, marelui om politic din secolul XVIII William Pitt, lord Chatham. Astazi, foarte frumoasa casa Chatham, in care prea putine schimbari s-au produs, adaposteste Royal Institute for International Affairs, un fel de ADIRI al nostru. Institutul e condus de dr. Roger Morgan, un englez roscovan, cu par rosu des si ondulat, cu fata lunga, cavalina, plina de pistrui. In ciuda unui usor schiopatat, directorul se misca repede pe scarile lungi, inalte, destul de pieptise. Imi povesteste, plin de vioiciune si humor, istoria Institutului, infiintat printr-o donatie canadiana si primind subsidii de la fundatii americane si de la filantropi din toate colturile lumii. Ceea ce, zice dr. Morgan, ii da oarecare autonomie chiar fata de guvern care totusi are intelepciunea sa nu se dea in laturi de la ascultatul criticilor aduse actiunilor lui.

Institutul n-are decat cativa salariati, mai totul se face cu colaboratori externi, savanti de pe toata planeta, care scriu despre acele probleme politice, economice, juridice ce le stau la inima. Membrii Institutului sunt tinuti sa participe la sedinte periodice (printre ei se numara si Sir Alec Douglas Hume, iar sufletul lor a fost pana mai deunazi istoricul Toynbee, a carui carete de vizita se afla inca pe usa biroului). Biblioteca le este vasta, la zi cu orice material de specialitate de pe toate continentele.

De afara m-am intors sa mai privesc odata casa Chatham cu o nostalgie admirativa pentru aceasta istorie engleza atat de vie, atat de prezenta la tot pasul.

Senzatia este la fel de acuta si in alte locuri cu nume de rezonanta seculara. Asa, de pilda, am avut sansa de a fi invitata de doua ori, in sederile mele succesive la Londra, la receptii date in cripta de la Guildhall (Primaria). Prima inaugura, la 1 iulie 1974, Festivalul muzical ,,of the City of London'' care cuprindea nenumarate celebritati, si sarbatorea in acelasi timp pa laureatii concursului tinut cu acest prilej. Juriul prezidat de Jehudi Menuhin si avand ca membru pe Ion Voicu decernase premiul intai unui tanar bulgar. Din sala de spectacole s-a trecut in cripta unde toti cei prezenti au fost infatisati principesei Alexandra si lordului primar (Lord Mayor). Dar mai impresionant ca traditie si titulatura a fost un alt moment cand Corporatia Londrei (reminiscenta de pe vremea breslelor, guildelor si corporatiilor) cu aldermanul ei (alta nomenclatura medievala pentru inaltii magistrati municipali), au poftit pe participanti la un congres al PEN-Clubului englez, la o receptie intr-o seara din vara anului 1976. Dupa ce s-au plimbat prin sala cu bolti din sec. XIV printre oaspeti, intretinandu-se cu ei Sir Gilbert Lady Inglefield s-au asezat la o masa ( dineul se dadea la mese mici) de sase persoane la care fusesem special invitata, alaturi de Jean de Ber, de Marcel Lobet si un scriitor german pe care nu-l cunosteam. Sedeam la dreapta aldermanului, barbat peste saizeci de ani, de o rara frumusete, inalt, subtire, cu un cap incununat de o nobila frunte, cu ochi verzi taiasi ca migdalele, cu un nas drept si subtire dupa care orice femeie ar fi jinduit, cu o culoare fina , maslinie a pielii, care-i dadea un aer iberic. Si desi Sir Gilbert facea o conversatie agreabila, relaxanta, despre pictura si vanatoare (intrebandu-ma despre starea mistretilor in Romania si despre secretul albastrului de Voronet), eu nu-l vedeam decat cu vesmintele vremii aldermenilor, adica imbracat in straie de samet negru, cu lant de aur la gat ca semne ale puterii, cu bereta de catifea pe cap. Greu poti disocia in Anglia astazi-ul de ieri cand ai un dram de fantezie istorica si cand ti-ai delectat copilaria cu romanele lui Walter Scott !

Si tot asa am trait momente de confuzie intre trecut si prezent la o receptie guvernamentala data la Whitehall, in sala ramasa din vechiul palat unde a fost executat regele Charles I Stuart. Ne primea la usa Lordul Donaldson, ministrul artelor, si intram in sala enorma, decorata de Rubens cu pictura lui opulenta, de armonii simple. Fiecare sovaia un moment in usa : spatiul prea vast, pictura aruncata la mari inaltimi si amintirile inghesuindu-se printre noi nu faceau intrarea usoara.

Despre o istorie si despre o sociabilitate mai noua, dar tot atat de tipice pentru Anglia si Londra, vorbesc si cluburile engleze. Cuvantul este inventie engleza si desemna un loc de adunare pentru discutarea unor treburi politice, pentru lectura si jocuri de agrement, de noroc. In secolul XIX, destinul clubului a cunoscut poate zodia sa cea mai fericita. S-au inmultit si s-au diversificat in toate directiile, dar proliferarea nu le-a scazut in nici un fel calitatea. In orice club patrunzi (ca invitat al membrilor, caci altfel nu se poate), te invaluie ordinea, curatenia, tacerea. Se citeste, se converseaza cu vocea scazuta, se mananca excelent mai cu seama datorita serviciului exemplar al waiters-ilor care te cunosc parca de o groaza de vreme si se bucura sa te revada si sa te slujeasca bine.

Am intrat in cluburi de diferite categorii. Profesorul Eric Tappe, atunci titular al catedrei de limba si literatura romana din Londra, m-a invitat in cateva randuri la clubul de la Whitehall Court, odata impreuna cu un grup de 15-20 de scriitori, la un Authors'Club Luncheon. Majoritatea erau persoane mai varstnice, dar deosebit de simpatice. Cel mai placut era vecinul meu de masa din stanga, Sir Charles Petrie, figura tipica de savant batran englez, cu cioc si ochelari. Manca si bea bine, fara sa oboseasca, cu multa placere si vorbea intruna. Fusese de cateva ori in Romania in tinerete si, ca istoric, il cunoscuse bine si-l pretuia enorm pe Nicolae Iorga. Mi-a povestit tot felul de anecdote, de intamplari romanesti. Si facea si el aceeasi remarca pe care o auzisem saptamanile trecute de la istoricul german de marca, Stadtmuller, sau de la profesorul Horst Frenz, comparatist american, si anume ca noi romanii ne mentinem intr-o cumpanita ti eleganta discretie cu problemele noastre politice specifice, cu necazurile noastre, fara sa le agitam ostentativ, ci incercand mereu iesirea din dificultate prin dialog.

Se mai afla acolo si un Roger Marvell, un fel de eseist, mai tanar, foarte viu, foarte deschis, plin de franchete.

Erau de fata si editori cu care am discutat chestiuni specifice, si doua scriitoare cam conventionale. Conversatia a fost intretinuta intr-o atmosfera agreabila, de urbanitate inalta, dar cunostintele de cultura romaneasca ale interlocutorilor mei se ridicau putin deasupra lui zero. Alta data, am fost invitata la Royal Automobile Club, elegantul club de pe Pall Mall, de Sir William Harpham, distinsul director al Centrului Marii Britanii pentru Europa de est. La clubul Athaeneum, Academia Britanica a dat un dejun pentru Adrian Marino si pentru mine, si la care au participat pe langa Sir William Harpham, extraordinar de amabila noastra gazda, si prof. Tappe, cativa membrii ai prestigioasei institutii de cultura, profesorii Dickins, Shakleton, Seton Watson si domnul Brown, secretarul general al Academiei (care l-a inlocuit pe regretatul nostru prieten Williams).

Dar si cluburile mai putin exclusiviste, ca de pilda acela al Hotelului Chesterfield, unde am luat un lunch oferit de British Council, sunt adesea la fel de elegante si pastreaza atmosfera de confort britanic si de ,,bonne chere''. Cand am ajuns acolo asteptau domnisoara Mery Aitkin, functionara la British Council pentru sectia romana, si domnul John Villiers, fost atasat al Marii Britanii la Bucuresti. Mary Aitkin e o tanara inalta, dreapta, cu parul lung castaniu, nu frumoasa, dar cu o gravitate care o investeste cu distinctie si farmec, timida si tacuta.

Frumos, briliant, sigur de sine, John Villiers, descendent, pare-se, al ducilor de Buckingham, face o cariera politica stralucita (cu o escala obligatorie la British Council, intre postul din Romania si cel din Asia de sud). Fata lui lunga incadrata de plete buclate si de favoriti, poarta un suras indraznet si placut. In conversatia-i vie ti spirituala abunda paradoxul ; ceea ce m-a determinat sa-l aseman cu un personaj din Wilde, la fel de nobil si sofisticat. Mai tarziu a sosit si profesorul Tappe, cel cu fata roz si ochi de copil vesel, insotit de Doreen Berry, sufletul Centrului Marei Britanii pentru Europa de sud, adjuncta lui Sir William, numai argint viu si spirit arzator. Era acolo si Cristian Constantinescu, atasatul cultural al ambasadei noastre, vorbind o engleza excelenta, lucru rar printre omologii sai din alte parti.

Cel din urma, si de aceea foarte incurcat, a sosit gazda, domnul Richard Auty, inspector in British Council ti membru in Consiliul de conducere, un barbat palid, spanatec, cu parul rar, usor sur, ceva mai lung. Usoara timiditate dispare cand incepe sa-si desfasoare cultura europeana intr-o foarte fina conversatie in care totul e spus cu rezerva si discretie. Dialogurile au devenit curand convorbire vesela si generala, despre toate, incepand de la felurile de mancare (oua cu sunca, roast-beef, budinca, crema de menta) despre care fiecare avea cate ceva de zis, si pana la Shakespeare si Dylan Thomas de care ma ocupam la vremea aceea. Si ne-am despartit ca dupa o intalnire intre prieteni.

Dealtfel si multe din activitatile britanice se integreaza in viata obsteasca in feluri asemanatoare acelora de club care au slujit sute de ani drept catalizatoare social-culturale. Asa de pilda, Consiliul National al femeilor engleze, de pe Slaone Street, functioneaza cu aspectul, firescul si eficienta unui club. Cand am ajuns acolo, am gasit o gramada de sweet old ladies (nici una, cred, sub 55-60 de ani) band ceai si mancand fursecuri. Se purtau cu o gentilete, cu o amabilitate dulce care te faceau sa te simti imediat in mediul tau. Toate erau intelectuale, avocate, procurori, consilieri economici, cateva deputate in Parlament.

In vreme ce beam ceaiul pe indelete, mi-au pus intrebari pricepute si exacte, facandu-ma sa povestesc despre situatia femeii in Romania pe care o gaseau cu totul privilegiata. Ele se interesau in momentul acela de battered wives, de sotiile inca batute de sotii lor, si de minor delinquency, delicventa minorilor. Pe nesimtite mi-au prezentat statistici, fapte, date de viata economica, sociala, politica. Fara afectare, cu simplitate si franchete, spuneau toate necazurile femeilor din lume, cu o singura dorinta care le dadea putere dincolo de politetea usor vetusta : dorinta de a ajuta cu eficienta. Ne-am inteles foarte bine, m-au rugat sa revin si au trimis prin mine mesagii de prietenie si colaborare cu CNF-ului nostru.

Pe structura de club s-a dezvoltat un alt organism tipic englezesc care cuprinde pe scriitori si le apara interesele : PEN Club (poets, essayists, novelists) si care s-a extins la scara internationala. Sediul PEN-Clubului se afla in Chelsea, adica tare departe de centru, si am ajuns acolo intr-o zi de vara cu cer de plumb, pe ploaie, cand se ciocnesc pe strada umbrelele si se gasesc greu taxiuri. O casa nu prea mare, cu coridoare si scari interioare si trepte si praguri legand niveluri disparate, dar cu cateva camere foarte placute.

De pilda, biroul lui Peter Elstob, secretarul general, avea acel aer amestecat oficial si familiar care face dintr-un office englezesc un loc unde se poate lucra totusi intr-o oarecare atmosfera : cu fotolii, perdele, flori si carti. De-a dreptul pretios arata caminul, inconjurat de placi, de cahle de Delft din secolul XVII, simple dar variate, cu motive animaliere si portrete umane. Si in toate camerele se gaseau sobe asemanatoare. Peter Elstob, un barbat de varsta mijlocie, parand ceva mai varstnic din cauza parului lung si al barbii carunte care-l faceau sa semene cu poetul lord Tennyson, un Tennyson mai apropiat, mai blajin si mai trist. Era foarte trist intr-adevar, deoarece sotia sa suferise un atac de paralizie cu o zi mai inainte.

Desi aveam cele mai putine lucruri in comun cu Peter Elstob, am stabilit o legatura umana parca nu atat de formala. Ne-am intretinut despre premiile Nobel si despre cine ar fi meritat un astfel de premiu in tara noastra in ultimii 50 de ani. I se parea ciudat ca romanii activeaza mai putin in PEN Clubul International si cerea macar o participare la Congresul care avea sa se tina in Israel.

Am coborat sa bem o cafea intr-un bar al lor, primitor si prietenos, cu un camin in care trozneau buturugi in vreme ce afara turna cu galeata. Therese Scholz, insotitoarea mea, s-a dus sa aduca un taxi. Si conversatia a continuat, despre echilibrul actual si cel posibil, intre fortele binelui, ale luminii, si ale raului, atat de insidioase, despre evitarea raului. Deodata am avut senzatia ca in clipa urmatoare ma voi prabusi. Inima mi se oprise o strafulgerare de secunda si pe urma a batut din nou nebuneste. O obnubilare brusca, tot atat de scurta, mi-a blocat mintea. N-am mai perceput nimic din afara, dar m-am tinut cu indaratnicie pe picioare. Am inceput sa scotocesc in geanta dupa un vasodilatator. Peter Elstob se uita la mine nedumerit. Abia mai tarziu a inteles jocul mut (caci amutisem) si mi-a oferit un pahar cu apa. Pana am plecat (direct la gara caci ma duceam la Cambridge), echilibrul s-a restabilit si toate au intrat in normal. Numai dorinta secretarului general al PEN Clubului englez de a vedea Romania, dorinta exprimata nu odata, nu s-a indeplinit inca.

La aceste intalniri care mi-au dus pasii si pe alte trasee decat pe cele turistice, s-au adaugat si altele, mai mult sau mai putin oficiale. Ele-mi dadeau o alta masura a Londrei si a Angliei, masura culturii adanci, a sintezelor produse de spiritul englez aplicat cuceririlor europene. Peste tot domneste un plus de seriozitate, in conceptie, in organizare, in eficienta. Toti cei care te primesc sunt profund interesati de ceea ce fac, au nenumarate idei de imbunatatire a muncii, dar le aplica grabindu-se incet, adica incercand sa nu atinga nimic din fondul solid si bun al lucrurilor si sa adapteze treptat, in mod organic, inovatiile la nevoi.

La British Academy am fost de mai multe ori pe cand era secretar istoricul N.Y. Williams. Acest om plin de umor, care nu se despartea niciodata de pipa sa, stia cu precizie matematica tot ce se referea la Academie nu numai in momentul acela, ci si in viitor. Cumpanea perfect tot sistemul de relatii, asa incat planurile de colaborare de care vorbeam se schitau de la sine, aratandu-si functionalitatea in lumina cea mai adevarata. Vedea si intelegea din capul locului eficienta unei manifestari, fie cercetare, fie colocviu, fie schimb de experienta, si detinea cu o tainica placere, un fel de bursa interioara, o scara de valori in propria meserie pe ale carei trepte situa, aproape fara gres, pe mai toti arheologii si istoricii lumii. Intre doua glume, iti dadea un sfat excelent de organizare. Asa de pilda, povestindu-mi cu haz amanunte de la intalnirea din Bruxelles de unde tocmai se intorsese, s-a intrerupt pentru a-mi sugera cateva idei extrem de utile in legatura cu colocviul de limba si literatura romana in Anglia pe care-l pregateam. Printre altele ne-a invatat sa chemam, ca observatori, niste editori americani care ne-ar fi putut fi de folos publicandu-ne pe gratis sau, in cel mai rau caz, intr-o forma de coeditare.

Tinea mult la colaborarea culturala cu Romania pe care a vizitat-o cu placere. Si cu neasteptata lui incetare din viata (survenita in Africa) am pierdut un bun prieten

Pe strazile Bloomsbury si Russell se intinde vestitul Museum dupa a carei fatada, imensa acumulare de coloane greoaie, cenusii se adapostesc atatea amintiri de cultura mondiala. Intrand acolo, am nimerit fascinata tocmai in Departamentul de manuscrise orientale al Bibliotecii Britanice (British Library). Si cum in King's Library se afla intotdeauna o mica expozitie, am ratacit timp indelungat printre vitrinele cu manuscrise ebraice, indo-persane, arabe, superb miniate. Sunt sigura ca aflandu-ma intr-o perfecta solitudine, doar in prezenta lor, mai multa vreme, as intra intr-un dialog la care m-ar sili exploziile de intelepciune ascunda si frumusetea vizibila a semnelor acelora. Si m-as imbogati cu stiinta lor pe nestiute, printr-un efort sustinut, numai interior.

Dar dr. P.J. Fairs, de la Departamentul de manuscrise slave si est-europene, persoana deosebit de indatoritoare, a venit sa ma ia si sa-mi arate, ore in sir, depozitele in patru etaje de deasupra bibliotecii propriu-zise si cele din jur. Noua British Library, care functioneaza abia din 1973 in actuala ei componenta depasind cladirea din Bloomsbury, s-a intemeiat pe sectiunea de biblioteca a British Museum-ului (fondat in 1753) si cuprinde, in ceea ce se numeste Diviziunea de referinta (Reference Division), trei departamente, al cartilor imprimate, al manuscriselor, al manuscriselor si cartilor orientale.

Dr. Fairs mi-a explicat in amanunt mecanismul functionarii acestei extraordinare biblioteci prin care trec de atunci de fiece data cand ma aflu la Londra. Sala rotunda, cu pupitrele de lectura, scaunele in numar de 390 si lampile asezate radiant, in chipul cel mai practic, au fost concepute si desenate de Sir Anthony Panizzi, custodele cartilor tiparite, si inaugurata la 1857. Cum ni s-a spus, si in aceasta incapere surmontata de o cupola, si in altele mai stramte, mai vechi, mai incomode, au lucrat istorici, filozofi, scriitori, oameni politici ca Gibbon, Hume, Carlyle, Thackeray, Swinburne, Shaw, Marx si Lenin. Organizarea e gandita in asa fel, incat numai cel mult o ora, o ora si un sfert sa treaca pana la obtinerea cartii de catre solicitant (ceea ce este un record in marile biblioteci unde se asteapta cu ceasurile sau de pe o zi pe alta). O tacere perfecta stapaneste in sala, netulburata nici de cel mai mic zgomot.

Etajele, cele patru, sunt despartite prin plafoane de sticla, pentru ca initial se citea in biblioteca numai la lumina zilei care patrundea libera prin ele. Si asta datorita unei adevarate obsesii englezesti in legatura cu incendiile. Nicaieri, ca in tara aceasta atat de civilizata, n-am vazut asa de multe iesiri de incendiu si recomandari de paza in limbi de circulatie ca si in cele mai exotice limbi. Dar daca vezi depozitele de carti si in special pe cele de periodice, intelegi ca nici o recomandare si nici o masura nu sunt de prisos.

Tot umbland prin depozite, am intalnit o fosta studenta lucrand acum la Biblioteca. Ne-am emotionat, ne-am adus aminte de atatea vorbe de demult, rostite la curs ori la seminar, de atatia oameni cunoscusi care mai sunt sau nu mai sunt !

Aproape de British Library, in continuarea strazii Bloomsbury, pe Gower Street , dincolo de London University, se intinde marele complex de constructii mai vechi si mai noi, mai cenusii deci ori mai albe, alcatuind prestigiosul University College. Am fost acolo sa-l intalnesc pe profesorul F. Kermode, seful departamentului de engleza moderna, membru al Academiei Britanice, si care, din toamna, avea sa se mute la Cambridge, la Colegiul Edward VII.

Dupa ce trec pe langa numerosi secretari de departament, de cabinete, dupa ce bat la multe usi, il gasesc, in sfarsit, pe profesor. E un barbat inalt, subtire, imbracat cu grija evidenta, purtand cu mandrie un cap mic si fin, pus mai mult in valoare de ochelarii cu rama groasa. Vorbeste destul de cautat, dar fara afectare, si cu o nuanta ironica ce nu-l paraseste. Ma intreaba multe despre traducerile romanesti din literatura engleza si ne oprim mai insistent la capitolul Shakespeare. Iar de la traduceri, trece la arta spectacolului, la modul in care regizorii moderni pun in scena opera shakespeariana. Isi spune si el nemultumirea fata de noul fel de reprezentare a lui Shakespeare, mai cu seama fata de cel excesiv si depasind cu mult limitele unei colaborari decente intre autor si regizor. Dar, ca si Auty si Villiers, considera si el ca dramaturgul vechi trebuie tinut viu oricum pentru generatiile tinere. Si atunci, nediferentiat, orice interpretare trebuie primita, avandu-si justificarea deplina in sensul acesta major al prezentei shakespeariene intretinute cu orice pret. Nu stiu ce imi vine indata in minte, prin analogia argumentului, probabil, ceea ce se intampla in biserica romano-catolica unde atatea concesii ciudate se fac numai si numai pentru ca tineretul sa nu fie pierdut.

Cerusem sa-l intalnesc pe profesorul E.H. Gombrich de la Warburg Institute, autorul atator studii de istoria artelor si ganditor original in variate campuri ale culturii. Dar cum se gasea in strainatate, am intalnit-o pe doamna Stella Newton din echipa Warburg si Courtauld. Echipa de prima mana, de specialisti asa cum ii intelege Gombrich, cunoscatori in adancime ai parcele lor de cercetare, dar imbratisand acele orizonturi care sa-i smereasca, dandu-le exacta masura a specialitatii lor intre celelalte, intr-un fel de complementaritate indispensabila spiritului modern. Cativa dintre ei mi-au aratat cate ceva : unul broderii medievale, altul tablourile din galeria lor realizata printr-o selectie de un gust inalt, altul fisierul de diapozitive pentru uzul studentilor care trebuie sa vada reproduceri si multe si de calitate, altul m-a condus in atelierul de restaurare unde am stat cateva ceasuri. Mi s-a parut ca vad acolo nu numai mostre ale unui invatamant artistic pe care mi l-as fi inchipuit astfel nici in cele mai utopice vise de umanist. Ci si o viziune renovata asupra modului de abordare a artelor figurative, o situare a obiectului artistic intr-o cu totul alta perspectiva, o modificare radicala a opticii muzeistice. La Warburg-Courtauld prevaleaza unul din acele punte de vedere rar adoptate in Anglia, de modernitate intensa a continutului in forme lipsite de orice agresivitate, de orice ostentatie, acoperite chiar de prea multa modestie, de prea multa rezerva. In aceasta citadela, dominata de una din cele mai moderne conceptii despre arta, esti martorul uimit si jinduitor al unui fel cu totul particular in care se formeaza specialistii, la echilibrata rascruce dintre traditie si innoire. Dar si aci merge acelasi raspuns de parabola despre perfectiunea gazonului englez : il tunzi si-l stropesti cateva sute de ani la rand ! Dupa aceea arata cum arata.

Fara indoiala, conceptia despre arta a marilor critici si istorici englezi nu ramane doar in imediata lor apropiere. Gandul insistent si judicios proiectat inspre innoire patrunde treptat si in muzee si in galerii si in expozitii, facand lumina, obligand la imbunatatiri, la o regandire, in ansamblu si pe fragmente, a locurilor in care publicul se intalneste cu capodoperele. Si in Anglia muzeele capata tot mai multa functionalitate, in directia satisfacerii unor cerinte resimtite acut de omul modern care vrea un dialog tot mai cald si mai direct cu obiectul de arta. La doi-trei ani interval, daca intri la National Galery, ori la Tate Gallery (nu mai vorbesc de Portrait Gallery) simti schimbarile. Salile mai organic legate, grupajele cu mai multa coerenta stilistica, lumina cazand mai bine pe panze si asa mai departe. Cateodata te induc poate in eroare criteriile subiective care te fac sa presupui modificari, imbunatatiri in realitate inexistente. Un tonus interior e destul ca sa ti se para toate culorile mai calde si lumina mai generoasa. Cum obisnuiesc, de cate ori ma aflu la Londra, sa stau cate o zi sau doua la National Gallery ( in muzeele din apus se poate dejuna in micile restaurante amenajate special), am trait, pe langa imbunatatirile reale, si acele stari care-ti modifica perceptia artistica intr-un fel inexplicabil.

Odata mi-amintesc a ma fi gasit intr-o dispozitie mai degraba academizanta (ceea ce mi se intampla destul de rar), inclinata blajin la reconsiderari de clasici. Datorita unui mod de iluminare altul decat cel de pana atunci, imi facuse o impresie puternica, ma izbise ca un pumn in fata, de parca-l vedeam pentru intaia oara, portretul papei Iulius II de Rafael, cu verde dens, tare, al fondului pe care striga purpuriul tichiei deasupra fetei de batran ingandurat, deasupra ochilor stinsi de o oboseala apasatoare. Si atunci incercasem sa acord circumstante atenuante celorlalte picturi in ciuda conventionalitatii lor vizibile. Tot atunci dupa o zabovire lunga in fata unui Leonardo, a Fecioarei intre stanci, am crezut a fi descoperit sensul ascuns al ermeticei picturi, intr-o raportare la mitul platonic al pesterii. Binecuvantarea copilului asezat cu fata spre deschiderea pesterii mi s-a parut a indica o directie superioara a spiritului, a cunoasterii, pe care fecioara si Ioan Botezatorul, asezati cu spatele spre intrare, o ignora inca.

E adevarat ca mi-au vorbit si alte lucruri, mai putin ortodoxe, niste stranii picturi de Piero di Cosimo in care se amesteca regnuri si se ascund mituri cu sens pierdut astazi, sau niste fantastice detalii dintr-un tablou de Hyeronimus Bosch (Crist cu spini), cu relief de jucarii, frunze de stejar, manusa, sageata. Atunci Piero della Francesca mi-a parut exanguu, iar Ucello bariolat.

Alta data insa cand simteam nevoia de ritmuri care sa ma acordeze interior in registre inalte, am privit o Nativitate de Botticelli (dintre acelea tarzii, in care se lepadase de Satana platonismului), ca pe un dans sacru al liniilor, iar una de Piero della Francesca drept o alcatuire minunata, in a carei stransa simplitate, cerul si pamantul reunite cantau si dansau. Pictorul furase inchipuirii sale o clipa de electiune si o incremenise pe panza. Dar panza jubila tacuta din dansul imobil si cantecul mirat al ingerilor stransi pe o bucata de pamant pe care, impreuna cu copilul, compuneau un topos celest, cu sase nuante diferite de albastru, ca niste concentrari de eter uranic, de la hainele personajelor angelice, la perna copilului si pana la hainele Maicii. Puritati si candori difuze dau tainica, hieratica pace a scenei. Ca si in Botezul de alaturi, unde, peste figurile albe si drepte care asteapta, picura pur si simplu pacea din frunzisul copacului ocrotitor, si el cu tulpina alba.

In aceeasi dispozitie, Batalia de la San Romano a lui Paolo Uccello mi s-a dezvaluit ca o superba constructie decorativa, cu planuri riguros definite si cu un desen de o minutie si o acuratete de mare maestru. Daca-l privesti mult, tabloul, ca orice capodopera, incepe sa-si spuna povestea (am descoperit acest lucru chiar in panze de Kandinski si Juan Miro), aratandu-si succesiv frumusetile. De la primul plan incarcat si agitat cu vreo sase cai, ca niste percheroni de lemn ori de ghips (dintre care doi verzi, cu sei si fraie albastre marcand orizontale puternice), la peretele vegetal ce desparte planul I de planul II si coboara in unghi spre centru (avand in dreapta portocale si in stanga flori albe si portocalii) si pana la al doilea plan, un calm peisaj de ses si coline in tente gri cu reflexe verzui ti albastrui, pe care oameni cu lanci si arbalete par niste gaze, toate transfigureaza realul, proiectandu-l intr-o zona de superioara gratuitate, budica. Obiectele, de la turbanul enorm de brocart rosu al eroului scenei, la coifurile cu panase stranii, de la franturile de lanci galbene pe campul roz, la steaguri etc. traiesc comunicand placerea pictorului care le-a lucrat cu reliefuri de orfevru. Uitandu-te bine si la acest tablou si la Sf. Gheorghe si balaurul, construit pe savante diagonale si spirale, si in care dragonul verde desfasoara aripi de liliac cu culori de fluture, poti crede ca si Salvador Dali a invatat perspectiva si desenul de la Uccello.

Iar alta data, intr-o dispozitie mai mult lirica, m-am eternizat in sala mica, intima, cu cativa Monet mai putini cunoscuti : Un lac cu nuferi peste care se arcuieste un pod suav, ca intr-o gravura japoneza, o Inundatie ca un fum de cenusiuri si bej-uri. Pe urma cobori doua-trei trepte si in stanga se inalta brusc o panza strabatuta in diagonala de o carare serpuita verde-galbuie, napadita pe dreapta si de pe stanga de o invazie de stanjenei ( Irisii) . Frunzisul inalt si racoros are o agresivitate estetica surprinzatoare. Verzi, albastre, lanceolate, frunzele au rapida simbolistica a hieroglifelor vietii care, lacoma si putin salbatica, se intinde in toate directiile si ocupa tot spatiul. Dar din frunzis se ivesc, mari fluturi fragili, aproape dezarticulati, stanjeneii, rarele, apos-vioriile, palidele flori ale vietii, inconsistente, gata sa dispara in clipa urmatoare. Subtextul adanc, dramatic cu nonsalanta, al impresionismului se comunica si aici si intr-un panou din Nuferi (vestitii Nympheas), alaturat. Ca si la Orangerie la Paris, sensurile picturii se deslusesc lent, ca intr-un inceput de creatie. Din vartejuri albastre de apa, prin ceturi verzui, trandafirii si galbui care se desfac in strafulgerari, ies talerele sfioase, din materie abia incropita, ale frunzelor pe care ard tacut nuferii : albi, galbeni si rosii. Se desface catre noi o lume a carei interior abia se banuie, dincolo de irizatele neguri ale unei dimineti perpetui.

Impresionismul mi s-a parut (si nu numai aci) total integrabil formei de sensibilitate si de expresie a Angliei, desi un anumit academism a stapanit si a bantuit indelung in pictura britanica, macar in aparenta. Nu se poate insa uita marea lectie a lui Turner probanta pentru analogia de substrat. La Tate Gallery, unde lectia iti e administrata pe peretii catorva sali, urmaresti evolutia unei creatii in care treptat ecluzele academismului (de fapt ale unui conventionalism romanticizant) se ridica si arta nu mai e decat expresia comuniunii dintre artist si lume, marturia unei sensibilitati topite in concretetea difuza a luminii si culorii care inregistreaza, care percepe cosmosul prin propria lui aura radianta. De aceea Monet intra destul de bine in atmosfera engleza, el, pictorul efectelor de lumina londoneze care simtea finele particule de apa suspendate in vazduhul mereu proaspat al insulei.

Alaturi de ,,solnita de piper'' a cupolei de la National Gallery (cum i se spune) si de clasicul si putin fastidiosul ei portic, tot in Trafalgar Square, sta turla lunguiata, in trei etaje, a bisericii St. Martin-in-the-fieds, celebra azi in lume prin orchestra faimoasa care-i poarta numele si pe care o poti auzi aci la repetitii, specializata in muzica preclasica si condusa de un dirijor prestigios., Neville Mariner. I-am auzit prima oara la Amsterdam, la Concert-Gebow, unde a starnit o admiratie de exceptie.

Muzica adauga o coordonata de seama la viata de cultura a Angliei, fara de care n-o poti intelege. Catedralele cu coruri celebre (am ascultat pe cel de la Westminster si de la Canterbury), cu traditii care merg inapoi pana la epoca elizabetana. St. Martin-in-the-fields are, iata, si o orchestra vestita, de calitate unica. In Anglia s-au nascut si dainuiesc concertele de promenada. Am ascultat la Royal Albert Hall un astfel de concert in sala uriasa in al carei mijloc impodobit cu plante si havuzuri se sta in picioare. Un public foarte tanar si destul de zgomotos se agita in zona aceea, asezandu-se pe jos in pauze si facand galagie cand dirijorul (Antal Dorati) intarzia sa intre. Altfel, in timp ce se canta domnea o liniste perfecta. Nu se auzea decat fasaitul slab al foilor de partituri intoarse. Mult tineret vine si la Coven Garden, spargand cu imbracamintea simpla si moderna (Blue-jeans si fuste gitane) o adevarata traditie a vestimentatiei elegante. Si acum se insira smokinguri si blackties, ca si rochii de seara si cape de blanuri scumpe in lojile operei regale, la reprezentatiile specifice. Dar prezenta celorlalti pune intervale nonconformiste din ce in ce mai marcate in randurile audientei atente si pricepute si parcimonioasa cu aplauzele. Publicul englez, care iubeste baletul, il inglobeaza in sfera predilectiilor sale artistice. De aceea Covent Garden e si locul specializat prin excelenta al regalurilor de dans. Mi-amintesc ce curioasa impresie mi-a facut baletul operei engleze pe scena operei din Bucuresti. Deosebirea fata de celelalte corpuri de balet ale lumii, cate le vazusem, a inceput cu lipsa de sincronizare a miscarilor ansamblului, cusur grav in viziunea clasicizanta in care mainile si picioarele zvacnesc cu precizie de automate, la aceeasi inaltime si in aceeasi fractiune de secunda. Dar cusurul era prea vadit ca sa insemne inadvertenta si echipa prea notorie ca sa pacatuiasca in felul acesta minor, neinsemnat. Cateva minute au fost de ajuns ca sa intelegem ca, era vorba de un element de stil care traducea o conceptie. Gratia dezinvolta a miscarilor desfacea membrele frumoase ale balerinilor in ritmuri firesti de petale cazande, de corole ce se deschid cu o lene sagalnica spre soarele care le scalda. Fiecare parea liber sa se desfasoare in propria sa aura, fara nici o constrangere din afara, fiecare avea timpul sau care coincidea cu timpul celorlalti. Fiecare traia deci in propria sa durata pe care o acorda cu a celorlalti dintr-o intensa bucurie creatoare. Numai ea ii tinea laolalta, exultanta aceea care insufleteste personajele grupului lui Carpeaux, La Danse, bucuria launtrica a acestei arte care inseamna reeditarea prin miscare a ritmurilor cosmice.

La Covent Garden am vazut echipa intr-un spectacol unitar, legat, dansat de aproape doua sute de ani in Europa, La fille mal gardee de Jean Dauberval, pe muzica de Ferdinand Herold. Subiectul rustic (Lise, fata de la tara, impinsa de mama ei sa se marite cu un prost cu avere, e indragostita de Colas flacaul frumos si sarac pe care-l va lua de sot in cele din urma) ingaduie o varietate coregrafica surprinzatoare. In locul unei suite de dansuri conventionale ,,agatate de intriga scenariului ca pe un cuier'' (cum spunea un comentator), te captiveaza un balet de actiune izvorat din situatiile specifice, cu autenticitate, cu prospetime. Asa incat dintr-o pastorala de pe la 1780 tasneste un dans uimitor de compatibil cu directiile cele mai moderne si mai indraznete ale baletului contemporan, precum si cu gustul englezesc. Mai cu seama cand stelele se numesc Marle Park, Rudolf Nureiev si Alexander Grant, exceptional in rolul burlesc al pretendentului refuzat.

Iubirea de muzica, de arta, a publicului londonez capata miscatoare aspecte de manifestare colectiva la concertele din preajma sarbatorilor Craciunului, cand fiecare intra intr-o lume de amintiri despre merry, old England. La Central Hall, de pilda, am stat si eu, alaturi de Margot si Richard Watkins, fost atasat cultural al Marii Britanii la Bucuresti, printre miile de persoane de toate varstele care umpleau pana la refuz sala, dealtfel foarte incapatoare, sa ascult un concert de colinde, carols. Nu era, desigur, un lucru neobisnuit. Neobisnuita (pentru continent) era insa prezenta la pupitru dirijoral al Orchestrei Engleze de Camera a lui Edward Heats, fostul prim-ministru al Angliei in vremea guvernarii conservatoare.

Putin cam spectaculoasa la inceput, datorita si personalitatii proeminente a dirijorului si mai cu seama vocii sale cu un ton destul de voluntar, de imperativ, care recomanda numerosului auditoriu sa cante din toate puterile impreuna cu orchestra si corul (nesinchisindu-se de urechile vecinilor), intrarea s-a transformat pe nesimtite intr-o prezenta activa, priceputa, antrenanta. Cand grava, cand jucausa, muzica veche a colindelor, ale caror melodii familiare oricarui englez fusesera transcrise si armonizate pentru orchestra si orga dupa manuscrise din secolul XV, te cuprindea cu farmecul sarbatoresc al mesajului ei de pace si buna invoire intre oameni. Si calitatea executiei sub conducerea magistrala a lui Edward Heath, om politic si om de cultura, muzician de foarte buna formatie, iti reamintea de atributele pozitive intru totul ale amatorismului, ale diletantismului englez care, in toate domeniile, realizeaza acesti termeni destul de deteriorati in restul lumii.

In felul sau si acest aspect de civilizatie si cultura face parte din umanismul englez, din ceea ce a insemnat el ca lucrare asupra tuturor laturilor active ale personalitatii, in scopul unei tacute, modeste, neostentative perfectionari.

De aceea am vazut intotdeauna in Thomas Morus pe cel mai reprezentativ personaj produs de umanismul de dincolo de Canalul Manecii. Invatat si om politic de prima marime in Europa Renasterii, cancelar al regelui Henry VIII, prieten cu Erasmus, care i-a dedicat Elogiul Nebuniei, Morus a oferit umanistilor din toate timpurile, un sfarsit de viata exemplar, adica ceea ce de fapt incununeaza practic desavarsirea intelectului. Fata de estetismul aproape generalizat al umanistilor italieni din cinquecento, atitudinea de exigenta etica, impinsa pana la jertfa vietii, luata de invatatul englez, rascumpara parca atatea fapte reprobabile reprosate indiferentei morale a unui Machiavelli sau a unui Eretino. Si a fost consecvent pana la capat cu propriile opinii in fata unui monarh capricios si fara scrupule ca Henry VIII insemna a fi pus in ochii lumii un nou model uman intemeiat pe studiul umanioarelor, al limbilor si literaturilor latina si greaca, al filozofiei antice, dar si pe virtute ca expresie a caracterului, ca rod al paideii grecesti, reinviate si aplicate in viata, si al pietatii crestine. Elevul lui William Grocyn, Thomas Linacre, John Colet, al primei generatii de umanisti de la Oxford, Morus a talmacit integral aspiratiile umanismului intr-o personalitate care a rodit in toate domeniile, in stiinta, ca jurist, istoric, teolog, in creatie ca autor al Utopiei, carte mereu vie si starnitoare de reflexiune, in faurirea caracterului si, mai cu seama, in fortitudinea cu care a tinut piept arbitrarului regal, refuzand sa-l recunoasca pe Henry VIII, al carui prim ministru (lord cancelar) era, ca sef al bisericii anglicane (calitate pe care regele si-o arogase singur din dorinta de a divorta de Catherina de Aragon, prima sa sotie). Si mai presus de orice, s-a pregatit pentru teribila moarte la care l-a condamnat ticalosia regelui si lasitatea celorlalti sfetnici. Acel om a carui blandete nu suporta sa vada suferind nici cea mai marunta vietate si avea oroare de violenta, si-a calit vointa in asa masura, incat s-a indreptat spre esafod fara nici urma de spaima, ci impacat cu sine si cu cerul, a glumit cu soldatii din escorta care-l conducea la locul executiei.

Imi spuneam toate aceste lucruri stiute, dar la nesfarsit repetabile pentru folosul nostru moral, pe cand vizitam o expozitie dedicata lui Thomas Morus, deschisa la Portrait Gallery (care continua pe Charing Cross o latura din National Gallery).

Cateva ceasuri petrecute in culoarele si salile cu mici vitrine luminate m-au invatat despre omul Morus, savantul, eroul si epoca lui mai mult decat orice carti. Excelenta expozitie venea din felul englezesc de a intelege soiul acesta de comunicare intre public si documentele unei probleme. Nici o cheltuiala nu a fost crutata, nu s-a evitat nici o dificultate pentru ca lucrurile sa se infatiseze cat mai intregi si adevarul sa reiasa de la sine. Un fundal de epoca foarte bogat te ajuta sa faci introducerea si nu numai una istorica. Epoca se recompune de la nivelul persoanelor, al actelor si documentelor, dar si de la acela al istoriei mentalitatilor, culturii, artelor. O intreaga galerie de tablouri pretioase de artisti ai secolelor XV si XVI, de desene si gravuri te insotesc cu convingatorul argument al vizualului inca de la primii pasi. Richard III, printul cel rau, monstrul a carui istorie negativa a fost scrisa de Morus, se afla, cronologic, printre primele portrete, ca un semn de rau augur. Invingatorul lui, Henry VII Tudor, care a pus capat razboiului ravasitor al celor doua roze, se afla alaturi, cu sotia lui.

Si figurile urmeaza. Regi, principi, papi, episcopi, si nobili, iesiti din mana artistilor ale caror nume circulau ca niste vesti mondene de la Roma, la Basel, de la Nurnberg si Antwerp, la Londra: Rafael, Torrigiano, Giulio Romano, Quentin Massys, Lucas Cranach, Albrecht Durer, Hans Holbein cel batran, Hans Holbein cel tanar. Figuri blande sau figuri de tirani, chipuri obosite de ipocrizie diplomatica, chipuri dominatoare, vanitati imbracate in catifele si blanuri si nestemate. Istoria le inregistreaza tertipurile, viclesugurile si capriciile nocive, obedienta, ori trufiile fara margini. Nu-i privesti in culorile lor de pururi somptuoase, fara o strangere de inima. Printre ei se strecoara altfel de icoane. Barbati cu fete slabe, osoase, palide de nesomnul noptilor de veghe si studiu. Sunt imbracati toti in siacul austeritatilor monahale care deosebeau pe umanist de omul de curte. Sub tichiile negre insa lucesc ochi adanci, ganditori, se ghicesc frunti boltite peste care a trecut aripa spiritului. Ei se numesc John Colet si Erasmus, care s-au intalnit in 1496 la Oxford, Melanchton, traducatorul Bibliei pe langa Martin Luther, Willibald Pirckheimer, cel mai bun prieten a lui Durer, Cuthnert Tunstall, Hieronimus Busleyden, toti trei, germanul, englezul, flamandul, cu studii la universitatea din Padova, Peter Gillis, editorul operelor lui Poliziano si Rudolf Agricola la Antwerp, Nicolaus Kratzer, matematicianul si astronomul. Si cati si cati altii ! Ei formau mica dar redutabila armata a Republicii literelor. Putere lor se afla in pana si cuvantul pe care le manuiau cu indemanare, eleganta si eficienta. Sub tirul scrierilor lor se zdruncinau vechile institutii ruginite si se simteau amenintate tiraniile, chiar daca acei visatori erau intemnitati ori condamnati la moarte. Printre ei, cel mai inteligent, mai intelept, mai bun, mai generos, mai sarac desi ajuns la inaltimi politice neatinse de nici unul, e Thomas Morus. Portretele lui, singur ori in familie, ilustreaza printr-o fizionomie senina, curata, acel caracter plin de mansuetudine si mintea aceea armonioasa despre care Erasmus se intreba: "Ce a creat oare natura mai bland, mai dulce, mai fericit decat mintea lui Morus? "

Din vitrina in vitrina se aduna apoi actele si documentele care marturisesc ireversibil progresul unei vieti si implinirea unui destin dramatic, anume faurit de titularul acelei vieti pentru afirmarea unei netagaduite victorii a spiritului acolo unde un neumanist ar fi esuat in umilinta, tagada si apostazie.

Imprejurarile vietii, studiile succesive, prieteniile legate la Oxford, inceputul carierei juridice si politice, ascensiunea cu punctul ei culminant (in 1529), apoi lupta impotriva regelui, inchiderea in Tower (Turnul Londrei) si moartea se citesc, emotionant, pe rand sub sticla luminata, de parca ai asista la filmul viu al unei existente mari, demne, pilduitoare.

Iar in jurul vietii se leaga atmosfera epocii, mai expresiva poate decat simpla istorie relatata in fapte. Cartile savantului (cinci din cele sase care i-au apartinut sigur se afla aci) si ale prietenilor sai stau ca repere ale unei culturi greco-latine bine insusite, profund familiare, de la gramaticile curente, la Elementele lui Euclid cu text grec, de la Meteorologikon-ul lui Aristotel si De temperamentis al lui Galen, la Opera Omnia a lui Platon. Si mai mult, traducerea facuta de Morus si de Erasmus din Dialogurile Lucian din Samosata aduce si un argument de afinitati cu autorii antici inzestrati cu spirit critic si necrutatoare viziune satirica.

Opera umanistului, cuprinzand o Viata a lui Picus (Pico della Mirandola), o istorie a lui Richard III, vestita lui Utopia si numeroase lucrari de interventie in disputa cu Luther si teologii protestanti se vede in corpus-ul definitiv aparut, semnificativ, dupa moartea lui, in latina, la Basel (1563), Louvain (1565) si Frankfurt (1568), ca semn al unei solidaritati de nobila tagma.

Povestea lui Morus s-a incheiat. Cu durere, cu o revolta, dar si cu admiratie si mandrie ai trecut prin toate culoarele expozitiei care reediteaza asa de viu, asa de colorat, asa de pasionant viata unui umanist, dandu-i carne si sange si actualitate. Pentru Anglia, lectia acestui foarte mare om, care a rascumparat cu sacrificiul lui toata epoca de servilism si coruptie a lui Henry VIII, devenit simbolul impamantenit al caracterului englez, al atributelor sale care ies la iveala in clipele grele ale istoriei contemporane. Caci eu nu pot desparti in istoria Angliei lupta, darzenia si victoria (dincolo de moarte) a unui sigur om, Morus, de lupta, darzenia si victoria unei colectivitati care se numeste Coventry. Intre acesti doi poli ai luptei inteleg cum se transforma, sub cerul englez, civilizatia si cultura umanista in valori morale.

Cambridge

Din putinele mele calatorii inauntrul insulei britanice am asumat totusi o sinteza, adica mai mult decat o istorie prescurtata a Angliei in datele ei esentiale, intr-un sincron muzeu imaginar. Locurile prin care am trecut capata in amintirea mea o insistenta complementaritate, stransa in realitatea unei istorii mereu prezente, mereu veghetoare la destinele contemporane ale poporului englez. Caci le-am inteles pe toate ca pe niste puncte de referinta legate in timp de un sens adanc si le-am privit in lumina si in complexul de conexiuni care fac din istoria fiecarui popor istoria unei misiuni in lume.

Cand am vizitat satul Bradwell-on-Sea din comitatul Essex (impreuna cu Andrea si Dennis Deletant, actualul titular al catedrei de limba si literatura romana din Londra, specialist de prima marime in literatura romana veche), un cert parfum de vechime ne-a infiorat. Mergeam pe un camp de grane verzi inca, sub o burnita foarte fina. Deasupra noastra nu se boltea un cer, ci se desfasura o mare inaltime cenusie incarcata de umiditatea rodnica de care vorbesc si Anotimpurile lui Thomson si tablourile lui Gainsborough. Dupa vreun kilometru am auzit zgomotul marii, ale carei valuri se rostogoleau in surde tonuri joase. Marea Nordului se zbuciuma intr-o manie de oteluri topite purtate de vanturi contrarii. Pustietatea zilei de furtuna, care gonise si localnici si turisti deopotriva, ne ducea departe inapoi in timp, spre inclestarile dintre om si natura glorificate de eposurile medievale, spre Beowulf si eroii sai. Salbatica, amenintatoare, natura pastra un chip de arhaitate convingatoare, la confiniile marii cu uscatul. Contempland-o, intrai in starea aceea care insoteste emotiile marilor spectacole, deschizandu-te pentru trairea si gandirea altor sorti, a altor existente posibile, pentru comuniunea cu intreaga conditie umana. Urmele unui fort construit de romani spre sfarsitul secolului III, fortul Othona, intaresc gandul vechimii cu argumentul arheologic al zidurilor dezgropate. Se adauga si capela construita de Sf. Cedd al celtilor pe la jumatatea secolului VII si pastrata in mare parte pana astazi in miscatoarea ei simplitate de paralelipiped construit din materialele romane refolosite si din piatra cenusie, usoara, din Kent. St. Peter-on-the-Wall, cel mai vechi monument utilizabil de pe pamantul englez, loc de pelerinaj asezat la confluenta a trei straturi de istorie, cultura, celtica, romana, saxona, mi-a amintit de propriul nostru proces de formare, de suprapunerea analoga a atator elemente care s-au sudat asa de organic intr-o unitate la fel de puternica.

Dupa locurile unde palpita inca amintirile framantatelor geneze, pe harta mea interioara urmeaza acelea ale luptelor pentru definire, pentru afirmarea unor concepte hotaratoare in cursul unei istorii. Cum spuneam mai inainte, Camera Comunelor inseamna punctul decisiv in formarea conceptului de libertate, prin infruntarile teribile pe care le-a reprezentat pe plan social si politic intr-un Ev Mediu deosebit de sangeros.

Dar ceea ce a ajutat neincetatei lupte pentru libertate a fost, ca intotdeauna, cultura umanistica si ea a inflorit cu precadere in colegiile engleze, timpuriu infiintate. Cambridge si Oxford, nume prestigioase intre celelalte, tin recordul vechimii. De ele se leaga mare parte a istoriei invatamantului englez, intr-o traditie in care au intervenit prea putine modificari (desi multe adausuri) in cei peste sapte sute de ani de activitate ti de care orice universitar al lumii doreste sa se apropie.

Am ajuns la Cambridge pe o ploaie grozava, dupa un drum de vreo ora si jumatate cu trenul. Si, conform obiceiului britanic, respectat cu strictete, m-am asezat la coada pentru un taxi, descoperind indata inca trei persoane venite, ca si mine, la sesiunea Byron. Erau profesorul Pujal de la Madrid si doua englezoaice foarte agreabile, membre ale Societatii Byron si absolvente vechi ale unui colegiu din Cambridge: Joan Pierson si Jean Freeman. Ne-am suit toti patru intr-un taxi care ne-a dus spre Trinity College. Aci, la poarta, ne-am luat fiecare cheia camerei ce ne fusese repartizata de la portarii imbracati foarte ceremoniosi in negru si purtand neintreruptul melon (ceea ce le dadea un aer stingheritor de oficial). Camerele se aflau in cladirea Wolfson a complexului legat de Trinity College.

M-am instalat in camera moderna si rece, desi extrem de functionala, a cladirii, la nivelul A , camera 19, incapere mare, cu fotolii comode, cu rafturi si sertare peste tot, cu tot felul de lampi cu prize triple, cu ferestre ghilotina, cu baie mica si bine utilata. Atmosfera odaii n-are familiaritate insa, n-are caldura.

Un ceas de odihna mi-a ajuns. Pe la sapte seara m-am imbracat si, insotita Joan si Jean, sub umbrele, am trecut la Colegiu.

Dintr-o data am intrat intr-un loc care la prima vedere isi arata calma grandoare englezeasca, fara sa-ti tradeze natura adevarata. Caci nu stiai daca patrunzi in incinta unei manastiri sau a unui palat.

Poarta cea mare (Great Gate) are masivitatea intrarilor la castelele regale, cu cele patru turnuri crenelate strangand-o din patru colturi. Atestarea stilului Tudor cu zidurile lui de caramizi trandafirii se intareste prin statuia lui Henry VIII pe fatada exterioara, sub care numele lui Edward III, intemeietorul colegiului in prima lui forma, si stemele fiilor lui patroneaza mandru intreaga intrare impreuna cu steagul fluturand deasupra portii (tot steagul lui Edward III). Pe fatada interioara, alte trei statui, puse mai tarziu : regele James I, cu sotia sa Ana de Danemarca si fiul lor , viitorul rege Charles I.

Cand ai pasit in curtea colegiului, cea mai vasta dintre curtile interioare atat de la Oxford, cat si de la Cambridge, vezi peluza intinsa, taiata milimetric egala, de un verde ciudat, electric sub ploaia cenusie. In mijlocul ei, o fantana gotica, un mic baldachin cu acoperisul in forma de coroana, surmontat de aproape obsesivul leu imperial.

Un patrulater de ziduri margineste peluza, cladiri din diferite epoci, de stiluri deosebite ; se deosebesc ferestrele, mansardele, hornurile, turnurile. O putere interioara care le face sa semene si sa se topeasca laolalta le unifica insa. Cenusiile ziduri cu ferestrele si cu carnele care le scandeaza orizontalitatea la intervale aproape egale tin amintiri nenumarate inchise in spatele lor. De la Newton la Thackeray, la Macaulay (ale caror camere studentesti sunt de vazut in modestul grup de locuinte aflat imediat la dreapta intrarii), la Tenyson, la James Frazer, la Edward VII (a carui roba verde cu lame aurit este expusa intr-o vitrina), la Jawaharlal Nehru, la A. A. Milne (autorul celebrei carti de copii Winnie the Pooh pe care am tradus-o in romaneste si care a fost talmacita pana si in limba .latina), la actualul print de Wales, Charles, atatia tineri s-au perindat pe aci, supusi aceleasi discipline inflexibile, dar atat de binefacatoare pentru strunirea puterilor anarhice ale temperamentelor, pentru dobandirea masurii in toate, intr-o adevarata paideia engleza. Un simt al continuitatii, o constiinta a unei apartenente la o desfasurare de raspunderi mari, la un destin istoric iesit din comun, nu numai pentru ca a fost acela al unei puteri imperiale redutabile la vremea ei, marcheaza tot Cambridge-ul. Capela cu contrafortii prelungiti de flesele gotic-tudor cu o structura flamboianta specifica, turnul cel mai batran din toate, turnul cu ceas, construit inca inaintea portii celei mari si apoi mutat, in 1599, in locul unde se afla acum, langa Capela, si care bate orele, cum spune Wordsworth intr-un poem, de doua ori, ,,cu glas de barbat si glas de femeie '' ; Master's Lodge, nedeschisa publicului, sunt constructiile care duc spre centrul aripei apusene, spre marea sala, The Hall . In fund, aripa sudica inchide patrulaterul, strabatuta doar de o alta poarta, zisa a Reginei, cu statuia Elizabethei I.

Peste tot o vegetatie densa, plina. O batrana magnolie uriasa se sprijina de zid. Caprifoliu (honey suckle), explozii de efervescente galbene, parfumate numite matura (broom), muscate si cate si cate altele se leaga intr-o nedefinita densitate vegetala. Pe ploaie, toate plantele, toate florile sunt mai verzi, mai lucioase, mai pline de arome, intr-o sporita rodnicie.

Intram in sufrageria obisnuita a Colegiului, adica in bucataria cu doua camine foarte inalte in care, inainte vreme, vantul misca niste mecanisme ce la randul lor intorceau frigari uriase si suflau in foale. Mesele sunt de lemn vechi de secole, negeluite si mancam ca studentii, evident fara fese de masa. Suntem cam 50 de persoane (profesorul Robert Escarpin vine sa ma salute), cei mai multi profesori americani si membri ai Societatii Byron. Tot timpul nu se discuta decat despre Byron. E ca o obsesie care bantuie locul acesta. Ti se arata camera lui (desi se pare ca nu se stie sigur care va fi fost), se povestesc nazdravaniile tanarului lord care si-adusese un urs imblanzit in Colegiu. Si intrebat fiind ce intentii are cu el, a raspuns ca l-a adus sa candideze pentru obtinerea titlului de fellow. Dealtfel statuia lui Byron realizata de romantica mana a sculptorului nordic Thorwaldsen (oferita catedralei Westminster ti refuzata sub pretextul ca poetul a fost prea imoral) domina biblioteca de tinuta clasica a Colegiului, desenata in pure liniaturi de arhitectul Christopher Wren, in a doua jumatate a secolului XVII. Echilibrata, luminoasa cladire inchide curtea istorica, asa numita Nevile's Court, un superb patrat verde marginit cu porticuri manastiresti (The Cloisters).

Inauntru, lumina cade bine prin geamurile inalte. Rafturile cu carti, mesele, scaunele au fost desenate tot de arhitect, intregind decoratia intr-o unitara conceptie.

A doua zi, pe aceeasi ploaie, care n-a slabit nici o clipa, dupa breakfast-ul cu porridge si carnaciori prajiti cu oua, au inceput lucrarile seminarului, in aceeasi sala in care in ajun avusese loc un informal wine-party cu speech-uri festive. Aceleasi figuri, devenite familiare, stau pe fotolii sub tablouri uriase de conti si marchizi in armuri sau straie se curte, cu peruci.

Seria comunicarilor a deschis-o profesorul Trueblood, american batran si timid, cu par lung si breton, vorbind incet asa incat abia se facea inteles, despre Byron su libertate. Dupa aceea, profesorul Jump de la Manchester, excelent vorbitor, a fost ascultat cu placere desi nici el nu descoperise America in materie de Byron.

Si la 11, desigur, coffee- break, inevitabila pauza de cafea, in celebrul Hall al Colegiului, construit tot de Nevile in vremea cand se afla in conducere, pe la 1604. Acelasi gotic tarziu, Tudor, englezesc, cu ascutisuri indulcite de dantelarie in sala panelata. Pe platforma din fund, in mijlocul boiseriei sculptate si aurite, e atarnat portretul lui Henry VIII, o copie de secol XVI dupa pictura lui Holbein. Deasupra tabloului, stema reginei Anne. In partea opusa, panelajul are un al doilea nivel, Minstrels' Gallery, galeria unde, in timpul ospetelor, cantau muzicienii, si al carei fin traforaj e acoperit cu mari medalioane de lemn cu blazoane, intregind decoratia tipic elizabetana a salii. Cand se canta, se trageau la o parte obloanele si corul sau mica orchestra deveneau vizibile. Pe pereti, figuri mai vechi si mai noi de carturari, episcopi, oameni politici, toti acei Cambridge-men, cum isi zic ei cu mandrie : Francis Bacon, Thomas Nevile, decanul constructor al Colegiului in forma cea mai apropiata de cea de azi, poetul Tenyson si multi altii dar fara faima mondiala.

La cafea am cunoscut un francez, byronolog diletant, parintele Charles Roux, venit doar ca observator la Cambridge. Infatisarea-i aristocratica e accentuata de subtirimea lui aproape incredibila, ca si monoclul pe care-l poarta dupa o moda desuet eleganta. Are o fata prelunga, spelba, incadrata de par de culoarea sarii si piperului, purtat in perie. Se strecoara parca, nu merge, si vorbeste englezeste cu un accent foarte bun, dar cautat, usor afectat. Stie multe despre Romania. L-a cunoscut pe monseniorul Ghica si toata familia lui, pe Martha si pe Antoine Bibescu (deci trebuie sa aiba peste 60 de ani, desi nu-i arata). Conversatia ii e inteligenta si patrunzatoare, hranita de o cultura solida greco-latina, de batran umanist.

Reintram in sedinta si vorbeste profesorul american Marchant, apoi pe rand toti cei de pe ordinea de zi, cu intreruperi pentru lunch, ceai, dineu. Si mereu vorbim numai despre Byron. Schimbam citate si ne comunicam editii, cataloage etc. Se ajunge pana la mici interventii ca acelea despre Byron si Elvetia, Byron si Norvegia, Byron si Polonia (tinuta de un profesor care pur si simplu silabiseste engleza).

Si, desi a plouat trei zile marunt, cu nadejde, fara un minut de intrerupere, am izbutit cu Joan si Jean, printre picaturi la propriu si la figurat, sa vizitam cu folos Senatul si cele mai vechi Colegii (incepand cu Peterhouse, din 1280, cu Pembroke si St. John). Am lungit sederea in Gonville and Caius si mai ales ne-am cufundat in istoria si morfologia celui mai mandru dintre ele, King's College. Pe strada cea mare din Cambridge, destul de ingusta, se retrag deodata cladirile. Intre trotuar si ziduri intervin, spectaculoase si prohibitive, intinse spatii cu gazon. De la distanta pe care ti-o impun, gardul de zid si Capela de stil Tudor flamboiant si se par trufase si exclusiviste. Turnurile venerabile ale Capelei in care mi se pare ca regasesc mereu aceeasi sugestie de coroana, inaltimea accentuata de verticalitatea tasnitoare a contrafortilor (unsprezece de fiecare parte) subtiati parca spre cer, impungandu-l, vitraliile largi dintre care trei sunt autentice, genuine, panelajele interioare sobru si, in acelasi timp, somtuos sculptate aduc totul atat de aproape si pastreaza totul atat de departe de noi !

Din fericire, dupa intalnirea aceasta strivitoare, te readuc intr-un echilibru firesc cladirile Colegiului cu volumele si suprafetele clasice, cu peluzele impecabile ale curtilor interioare. Si inca mai inviorator e contactul cu natura in Cambridge. Prin spatele lui King's College, trecand pe podul asimetric peste raul ale carui maluri sunt pline de smocuri de narcise, si urmand o carare serpuitoare, ajungi in Cambridge backs. Te duc intr-acolo si podurile altor colegii, ca Bridge of Sighs (Puntea suspinelor) de la St. John sau Mathematical Bridge de la Queen's College. Locul are un pitoresc si un farmec de poezie si pictura preromanica (fiindca si aci arta modeleaza, dupa vorba cunoscuta, natura). Un fel de cale, larga, face o panglica unduitoare ce leaga si desparte copacii foarte desi, cu coroane stufoase. E caracteristic dealtfel pentru Cambridge sa vezi (ca la Churchill College, de pilda) o imensa peluza tunsa, avand doar in mijloc un castan ori un stejar urias, acoperit de sus pana jos cu frunzis. Iar pe apele dintre colegii si sosea plutesc barci cu fund trapezoidal, foarte jos, impinse de tineri care stau in picioare ca gondolierii si se folosesc de niste prajini(punting) lungi pe care le proptesc in adancul lacului. Si pe rau si pe lacuri, salcii si nuferi, rate canadiene si lebede, si verdeata multa, stralucind dulce sub picaturile de ploaie, iedera si vita salbatica umbresc ferestrele atator odai studentesti, atator vieti tinere.

Facand suma nenumaratelor impresii pe care le-am adunat in acele zile, am cazut de acord cu mine insami ca orasul acesta de colegii batrane si celebre se alcatuieste la suprafata din conventii unanim acceptate, iar inauntru, in profunzime, este esenta (tacuta si ascunsa) ca mai totul in aceasta tara. Am trecut prin el cu un sentiment curios de umilinta si admiratie, cu o invidie de un soi pozitiv (daca se poate spune asa), generand in mine o apriga dorinta de insertie in propria noastra istorie, intr-un chip analog. Bantuiti de toate vanturile salbatice ale istoriei, noi n-avem, din pacate, mai nimic de felul acesta care sa ateste in invatamant o lunga si orgolioasa prezenta in timp. La noi, in dramatica noastra istorie, de sange si lacrimi, totul a fost scris pe ape si pe frunze si a trecut cu ele. Ceea ce insa a ramas, gravat indelebil (ceea ce timpul nu distruge) pe aura tainica a fiintei noastre este mitul si legenda si traditia orala, ca un duh al locului, bland si smerit, care poate constitui numenul nostru, sambure fara moarte al vietii. Anglia are istoria aceasta de piatra statornica a institutiilor ei de invatamant. Dar oare rezerva britanica, precum si constiinta superioritatii si lipsa de comunicativitate reala, impinsa in schimb pana la conventia care o inlocuieste, dand iluzia comunicativitatii, nu se afla, tocmai din aceasta cauza tocmai la antipodul sociabilitatii romanesti atat de complet exprimate in ziua buna pe care ti-o ureaza orice taran, fara sa te cunoasca, intr-un sat sau pe un drum oarecare ?

Fara indoiala , toate popoarele lumii sunt egale intre ele in valorile lor intrinseci si in ciuda imbracamintii lor exterioare. Si este esential sa se cunoasca reciproc, in profunzime, ca sa comunice in mod fundamental si sa invete fiecare din destinul celuilalt lectia pentru propria sa istorie si adevarata sa misiune. Pot marturisi ca la Cambridge mai mult ca oriunde am invatat bine lectia istoriei si culturii engleze pentru uzul propriei mele istorii si culturi.

Oxford

Dupa zilele de ploaie care au umbrit rara frumusete a medievalului Cambridge, Oxfordul mi-a aratat o fata de soare cald si lumina. Cel mai vechi centru universitar englez se infatisa extrem de viu, de deschis, de actual, fara prea multa solemnitate, in ciuda varstei sale venerabile, atestate de documentele atator amintiri pretioase.

Stilurile de constructie sunt deosebite. Fiecare colegiu isi are varsta, aparenta, individualitatea proprie. Pembroke isi expune turnurile crenelate, grele, ca de cetate medievala; All Souls' isi inalta in etaje turlele si flesele dantelate. La Merton College (care, fundat in 1264, isi disputa intaietatea cu Balliol, ridicat in prima versiune intre 1263-68), hornurile de pe corpul cladirii adopta ritmul pinaclurilor de pe turn. Fatade clasice cu frontoane si coloane greoaie se amesteca printre cele gotic-tudor, cu variatii destule pe temele arhitectonice date. Uneori crezi a vedea cate o nuanta hispanizanta, ca in Patrulaterul Scolilor in partea apuseana. Alte detalii de stil jacobean se adauga la un neoclasic amestecat cu neogotic ca la Balliol College. Nord si sud se ingramadesc cateodata, ca la Brasenose College care-si trage numele de la manerul de bronz de la usa cea mare agatat de un nas de bronz. Rar mai gasesti o urma de simplitate ca la vechiul Carfax Tower, ramasita ultima a celei mai vechi biserici din Oxford. Peste tot recunoastem insa cu placere urmele clasicelor planuri ale celebrului arhitect al secolului XVII, Sir Christopher Wren (care a studiat aici, la Wadham College). Asa teatru rotund, Sheldonian Theatre, sau cinci arcade din capela de la Merton Cllege, turnul Tom de la Christ Church sau aripa de nord a Gradinii de la Trinity College. Si inca aceasta se numara printre monumentele mai noi ale intinsului muzeu care e Oxfordul insusi. Caci cele mai vechi colegii dateaza, dupa cum spuneam, din a doua jumatate a sec. XIII. La aceasta departare in timp, frumosul oras universitar englez priveste cu o legitima mandrie, pe care o atesta fiece zid, fiece obiect din incinta lui.

Si printre cele mai pretioase marturii ale vechimii si ale gloriei intelectului se aseaza mult celebrata biblioteca Bodleiana, dupa care jinduiesc toti umanistii lumii.

Venind dinspre Radcliffe Square, zisa inima Oxfordului, trecand pe langa rotunda Radcliffe Camera, fosta biblioteca de fizica, azi sala de lectura pentru studenti, intinsa intre eleganta inaripata a colegiului All Souls si intre masivitatea lui Brasenose, patrunzi in faimosul Patrulater al Scolilor, din care trepte putine de piatra tocita de pasi te duc spre salile si aripile numeroase, foarte diferite ca infatisare, ale bibliotecii. Intr-o sala de lectura, o friza recent descoperita, arata figuri notorii din istoria Angliei si a Oxfordului. Intr-alta, numita biblioteca ducelui Humphrey, caissoane-la pictate ale tavanului arata cu mandrie armele Universitatii, blazonul nobletei spiritului. Iar aripa Divinity School e dominata de o joasa bolta gotica, impodobita cu ornamente in chip de manunchiuri de frunze de palmieri. Lumina se cerne pretutindeni prin vitralii, ca si glasul care se pierde in respectuoase soapte pe locul acesta venerabil de cultura.

Expuse privirilor, dar pastrate in conditii exceptionale, manuscrise, incunabule, carti vechi. Am atins si cercetat cu emotie editiile princeps ale operelor umanistilor italieni. Dr. John Wall, custodele bibliotecii, mi-a infatisat un manuscris al lui Gavriil Uric, cu paginile cu miniaturi izolate intr-un chip special.

Peste tot, in vitrine si rafturi, exponate rare. Manuscrise flamande din secolul XIV arata ilustratii fermecatoare, ca de pilda un Roman despre Alexandru (adica o Alexandrie in varianta cavalereasca), cu iepuri arcasi tragand in oameni. Sau ceasloave (carti ale ceasurilor) faurite spre uzul si placerea unor nobili ai timpului, ca acelea ale lui Engelbert de Nassau, pastreaza pe clasicele scene biblice, o pictura de o gratie si prospetime unica, ca si cum ar fi fost executata ieri, cu maci, garoafe, albastrele, fluturi pe fonduri razatoare de aur. Poti cere aproape orice, de la manuscrisele cele mai pretioase, pana la colectia ,,Scanteii'' sau lucrarile proprii, in aceasta Biblioteca-muzeu, Bodleiana, care e numai ca dimensiuni, se spune, a doua dupa biblioteca British Muzeum-ului.

Tot atat de mandru este Oxfordul de Ashmolean Muzeum, muzeu cu o complicata istorie, plina de pitoresc. Doi gradinari botanisti, John Tradescant tatal si fiul, au incropit, dupa moda timpului, o colectie de ,,curiozitati'' tinand mai cu seama de domeniul stiintelor naturale. Si in 1659 au donat colectia, care a incaput in 12 carute, lui Elias Ashmole. Acesta a adaugat propria sa colectie de monede, carti, picturi si a donat totul Universitatii din Oxford. Astfel, vechiul Ashmolean Museum s-a deschis in 1683 ca prim muzeu public in Marea Britanie. Si , bineinteles, nenumarate donatii si leguri au venit sa se adauge in timp la cele vechi, extinzand domeniile muzeistice si reclamand o noua constructie. In 1845 s-a inaugurat actualul local in stil neo-clasic, caruia i s-au adaugat alte aripi pentru ca sa poata cuprinde tot ceea ce i s-a oferit. Desigur, caracterul muzeului s-a schimbat si de la unul cu exponate botanice, zoologice ai minerale, el a ajuns astazi un muzeu de arta si arheologie. Incarcat cu obiecte valoroase din toate timpurile, din preistorie, din antichitatea orientala si clasica, din Evul Mediu si Renastere si pana astazi, muzeul are totusi o eleganta si o sobrietate pe care numai bunul gust englezesc le putea realiza. Obiectele sunt asezate astfel, incat fiecare isi pastreaza rotunda, neatinsa, individualitatea. De la bijuteria regelui Alfred, portret in smalt incastrat ca intr-o mandorla de aur masiv, la o vioara zvelta iesita din mainile lui Stradivarius, la bronzurile chineze sau picturile japoneze, la vasele grecesti, la faianta si argintaria engleza, la tapiserii, toate se afla puse in maxima valoare, ca si cand, in cuibul ei de catifea ori matase cenusiu-albastrue, fiecare ar fi singura in fata ochilor nostri.

Iar picturile iti ofera surprize fericite. Dincolo de Taurii din Bordeaux al lui Goya, de intreaga camera de Camille Pissaro, impresionistul francez, ochiul se opreste pe albul si brunul indulcit al unei Ierni de Courbet, construita cu soliditatea si lirismul obisnuit al pictorului. Moderna prin constructie si colorit, o Vanatoare de cerbi noaptea te poarta in universul armoniilor lui Paolo Uccello, de rosu cu verde, de scandari verticale pe intinsul prim plan cu cai rosii si ogari in plina cursa, cu personaje umane foarte stilizate. Un Piero di Cosimo, pictor straniu de Renastere, cu putine opere cunoscute, figureaza cu un si mai straniu Foc de padure, prilej de a infatisa inca o data o fauna putin intalnita, un peisaj neatins de mana omului, suscitand o ciudata stare sufleteasca in contemplator.

De fapt cu cateva impresii doar, dar extrem de durabile, de adanci, pleci din varietatea enorma a muzeului Ashmolean. Si acest lucru e poate mai pretios decat orice aglomerare de amintiri, caci naste fertila reflectie tarzie si dainuitoare asupra frumusetii.

Dealtfel, peste tot descoperi nume rasunatoare si capodopere mai vechi si mai noi, o pictura italiana de Renastere tarzie, un Rubens ori un El Greco (in Capela lui New College), cinci ferestre de prerafaelitul Burne-Jones (in Christ Church Cathedral), o superba tapiserie cu Adoratia Magilor desenata tot de Burne-Jones si executata de William Morris, poetul si pictorul prerafaelit (in Capela Colegiului Exeter). Si asa mai departe, cu surprize de calitate la fiecare pas.

Aci traiesti cu simplitate, ca intr-o noosfera puternica si discreta ce te inconjoara si te permeaza, alcatuita de sute de mii de generatii cu minti stralucite, incat nu le mai stii nici numarul, nici sirul. Caci au trecut prin locul acesta si au gandit si au studiat oameni de seama ai Angliei si ai lumii, filozofi, istorici, economisti, matematicieni si astronomi, oameni politici, ba si regi. Spui, bunaoara, Henry V, regele model al Angliei caruia Shakespeare i-a inchinat o lirica drama istorica. Spui Halley, John Loke, Jeremy Bentham, E. Gibbon, Adam Smith, Arnold Toynbee si gasesti numele lor in cartile, in registrele Colegiilor Queen's si Balliol si Christ Church. Pronunti nume de poeti pe care-i despart secole, Philip Sidney, Young, Southey, De Quincey, Schelley si Swinburne, si ei toti au fost aci, la All Souls, la Worcester, la University College, la Balliol.

Sau ti-aduci aminte Thomas Morus studiind in aceste colegii s-a intalnit cu cei care i-au fost dascali, cu Linacre de la All Souls, cu Colet, Grocyn.

, la care s-a adaugat si Erasmus, venit sa-i cunoasca pe ceilalti. Si nucleul umanistic s-a constituit la sfarsitul secolului XV si a proliferat in secolele urmatoare. Latina si greaca si ebraica, si studiul filologic in sensul cel mai deplin al cuvantului au facut aici o citadela de eruditie, marita si aparata de urmasi la fel de pasionati si notorii, de la Cir Walter Raleigh (Oriel College), umanistul elizabetan, la Dr. S. Johnson (Pembroke) filologul si criticul cel mai cu faima al secolului XVIII, la Sir Gilbert Murray (Saint John), actualul filolog si clasicist, moralist de nobila tinuta.

Poate de aceea Oxfordul a pastrat, prin secole, cea mai frumoasa pronuntie a limbii engleze, recognoscibila de departe, angleza aceea in care articularea eleganta este intr-adevar expresia unui exercitiu al mintii, Oxonian English.

Dupa ce ai cuprins cat se poate din trecerea prin Cambridge si prin Oxford, incepi sa intelegi si emulatia dintre cele doua cetati. Caci nu e vorba numai de frumosul obicei de a purta culorile citadelei universitare care i-a format pe alumni sau de ironicele-amabilele impunsaturi dintre graduates de la una sau alta din Universitati. Ci mai cu seama de o manifestare a unei adeziuni, a unei optiuni pentru un stil de studiu si de eruditie, care devine in cele din urma un stil de viata si de cultura, o adevarata forma mentis, cum numai colegiile engleze au izbutit sa dea celor care au trecut prin ele.

Stratford - upon - Avon

Cand pleci pentru intaia oara la Stratford, nu poti spune ca vezi lumea cum o vezi de obicei, cu ochi limpezi si calmi. Intalnirea pe care o astepti cu infrigurare nu e una de rand. Ea seamana cu un pelerinaj pios, dar si cu o intalnire de dragoste dupa care ai tanjit ani si ani si care, odata fixata, te farmeca si te chinuie, intr-o neliniste neintrerupta. Pui graba si nerabdare ca sa ajungi mai cutand si te gasesti mereu in intarziere. Iar imprejur lucrurile isi pierd contururile obisnuite, jucand un fel de v-ati-ascunselea cu tulburata ta perceptie. Te izbesti de unele nevazandu-le si-ti nalucesc altele care de fapt nu sunt. Te uiti intruna la ceas, dar nu ti-ajuta: desi te-ai sculat de pe la 5, ajungi la Paddington abia pe la 8 si jumatate. Si drumul, acelasi pe care l-ai parcurs indreptandu-te spre Oxford, cu nelipsitele tufisuri si buchete de copaci presarate generos pe campia ondulata, cu rauri si lacuri, cu vaci albe si negre nemiscate pe tapsanuri inverzite, nu-ti mai face aceeasi impresie. Astepti mereu altceva care intarzie sa vina. Schimbi trenul la Leamington Spa si te irita turistii prea numerosi si prea veseli. Treci pe langa Warwick, fulgera imaginea catedralei si castelului fara sa te ajunga. Nici nu prinzi de veste cand ai ajuns la Stratford. Vezi doar coborand din tren cetele de turisti si-i urmezi. Nici nu stii cum arata gara. Iti simti doar inima batand in gat.

Din fericire ,,ceilalti'' se suie in autobuze. Ramai singur si pornesti pe jos. De data asta incet, privind in jur si respirand adanc, ca sa intre in tine aura locului, sa inceapa magica osmoza.

Nu stii de fapt daca cel pe care-l cauti este sau nu este, a fost sau n-a fost. Te afli intr-o stare de ambiguitate absoluta cu privire la obiectul pelerinajului tau, intretinuta de sute de ani de istorie nedumerita, nedeslusita. Pe cine doresti sa descoperi, spre ce racle venerabile te indrepti, cu cine incerci sa intri intr-un dialog care ramane dialog cu invizibilul?

Te lupti cu amintirile livresti care te invadeaza, cu mult fluturatele nume de Bacon, Derby, Marlowe si cate si mai cate, mergand de la gara pe Greenhill Street spre centru. Ziua de vara e stralucitoare, dar blanda. O bucurie si o pace parca sarbatoreasca domnesc in aer. Oraselul deschide catre soare strazi largi si vesele, aratand casute vechi, multe de pe vremea aceea si pastrate (si, fireste, restaurate) ca atare. Cu jocul lor de barne brune incadrand dreptunghiuri de zidarie patinata, de culoarea fildesului vechi, facand un fel de esichier sui-generis, cottage-urile din Stratford indica retrospectiv buna stare si buna voie. In acelasi stil, o multime de ,,hanuri'' (inns) clasice s-au transformat, devenind restaurante si hoteluri confortabile.

O iei putin piezis, pe Meer Street, ca sa intri pe Henley Street, unde peste drum, pe mana stanga, sta casa aceluia pe care-l cauti. Un cottage aratos, cu doua niveluri si mansarde, acoperit cu tigla, ti se infatiseaza ca in reproducerile pe care le cunosti de mult. De jur imprejur, garduri vii si gradina. Intri in casa, colinzi prin odai, te sui la etaj, cobori, urci din nou. Pipai barnele si mobila cu piese prea frumoase ale camerei in care s-a nascut copilul William (si in care un leagan frumos sculptat, de forma vetusta, vrea sa-i fi fost leagan de-adevarat) ti se pare mai verosimila bucataria cu dale de piatra si ustensile de tuci si cositor. Si totusi si aci, si la cottage-ul Annei Hathaway, sotia lui William, inecat intr-o superba gradina in care se inghesuie arbusti, mult merisor si tot felul de flori, ai o senzatie aproape dureroasa de ireal. Nu poti prinde nimic, ti se sustrag toate ca niste iluzii gata risipite. Parasesti amandoua locurile cu un gust amar de cautare sterila, de zadarnicie, intarit si de bazarurile turistice care prospera in incinta amandurora, sporind iluzia.

Cu oarecare melancolie pleci mai departe. Dar pretutindeni monumente, placi comemorative, iz conventional. Abia pe marginea apei, a faimosului Avon cu luciu bogat pe care aluneca incet carduri de lebede, intri pe nesimtite in atmosfera. Coroanele copacilor plecate deasupra malurilor se oglindesc tacute in raul lent, facandu-i desisuri de umbra pe sub care ar putea pluti frumoase fecioare moarte cu par despletit.

In gradinile Bancroft, pe o margine de apa, sta vestitul Teatru Shakespeare Memorial, aducand o unda de reminiscenta elizabetana in constructia moderna si functionala. Sediul al Companiei Royal Shakespeare, teatrul acesta inseamna astazi recordul de calitate in reprezentatia shakespeariana din lumea intreaga. Jucand aproape in exclusivitate repertoriul marelui elizabetan la Stratfort si, din cand in cand, doar dramaturgie moderna la teatrul Aldwych din Londra (pentru a nu pierde contactul cu gandirea si expresia teatrului contemporan), Compania da operei shakespeariene deschiderea spre actualitate, puterea ei mereu noua de impact. Cu cativa regizori de marimea lui Peter Brook si a lui John Barton, a dat lumii versiuni de referinta in Regele Lear cu Paul Scoffield si in Visul unei nopti de Sanziene (amandoua reprezentate si la Bucuresti). Poti fi sau nu de acord cu viziunea acestor regizori si artisti care sunt in realitate si niste remarcabili shakespearologi, avand o patrundere inegalabila a textului de la care pornesc. Dar orice iese din mana lor are atributele operei de arta, departe de improvizatie si de diletantism.

Si imi aminteam, bunaoara, de Regele Lear, de forta cu care Peter Brook a reusit sa construiasca, sa unifice, sa dea tensiune celui mai lung text shakespearian, ca si de crescendo-ul izbutit de Scoffield in partea finala cand nefericitul batran isi rosteste vorbele ca pe o dureroasa litanie, iar masca lui capata pecetea suferintei christice. Dar cum nu atat rememorarile de fapte artistice care te-au impresionat pozitiv, pe care le-ai privit cu admiratie sunt importante, ci mai degraba cele fala de care ai formulat rezerve, imi aduceam aminte, plimbandu-ma pe malul Avon-ului, de o izbanda a lui Peter Brook primita de foarte multi cu entuziasm : Visul unei nopti de Sanziene. Spectacolul avusese o unitate fermecatoare, o scenografie de o puritate a liniei si o armonie a culorii care te purta spre cele mai rafinate cuceriri ale artei moderne. Jocul fara cusur, miscarea plastica a grupurilor pe scena, tot felul de gaselnite originale puneau in valoare mai ales partea amuzanta, lucida, a piesei. In toata aceasta stralucire prin care transparea lumea jucausa a zanelor si spiridusilor, disparuse insa ceea ce face substratul filozofic, tipic rinascimental, al piesei, impartirea universului ei in patru zone, fiecare cu sensul ei profund, chiar ocult, si legaturile dintre respectivele ordini. Magicul, miticul, pasionalul, senzorialul se amestecau amorf in reprezentarea lui Brook, in loc sa comunice univoc in directie coboratoare, vorbind, dincolo de parodie si aparente, despre cauze si efecte si dramatica incapacitate a omului de a trece dincolo de acestea din urma.

Tot pe malul Avon-ului, mai departe, spre iesirea din Stratford, intr-o asezare simetrica cu cea a Teatrului, sta batrana biserica Holy Triniti (Sfanta Treime), locul odihnei vesnice a lui Shakespeare. Cu acestea doua, legate de prezenta vie a apei amintitoare cu adevarat de illo tempore, gasesti urmele reale ale unei vieti si ale unei creatii.

Cum iesi de aci, din spatiul grav al rememorarii, le pierzi din nou, oricat de placute, de bine pastrate ar fi si Guild Hall si Grammar School. Mai ai o bruma de sugestie a vechimii cand te plimbi, incet, in lumina amurgului, pe strazile suinde si coborande pe Sheep Lane sau pe Chestnut Lane, adica pe ulita Oilor si pe ulita Castanilor. Poti pranzi sau cina intr-un pub, ca la Dirty Duck bunaoara cu o firma plina de haz (un ratoi murdar care bea bere fara sa se sinchiseasca).

Te reintorci insa in aria permanentelor si hoinaresti iar pe ierburile mereu proaspete de pe maluri, asteptand ora deschiderii teatrului.

In seara asta se joaca King John (Regele Ioan), in regia lui John Barton, indraznet inovator in materie shakespeariana. Stiind ce facuse (insertii din textele unor drame mai vechi cu acelasi subiect istoric), am intrat in sala cu toate rezervele posibile, cum sta bine unui fanatic al textului shakespearian. Ma asteptam sa vad una din nenumaratele enormitati produse de regizori continentali in numele lat in desert al lui Shakespeare, pentru niste asa zise modernizari, care se reduc in fapt la urlete, gesturi violente si o vestimentatie abracadabranta.

Ce-am vazut a fost insa si foarte modern si foarte bun. Dincolo de toate tezele pentru sau impotriva regelui Ioan fara tara care se regasesc in piesele despre mult controversatul personaj, Shskespeare i-a dat o natura cu totul ciudata, de o derutanta ambiguitate. Clipa de istorie pe care Ioan, fratele lui Richard-Inima-de-Leu, a ilustrat-o amarnic, e si ea la fel de descumpanitoare, cu fete contradictorii. Epoca arata o cadere, o degradare a valorilor adevarului, binelui si frumosului ingrijoratoare pentru soarta Angliei si a oamenilor ei, supusi vremurilor, intr-un fel care nu e tragic. Fiecare ravneste la o stare care nu-i poate apartine in chip firesc, deci uzurparea se constituie, dupa impamantenita vorba a lui Jan Kott, in marele mecanism, in momentul care se dovedeste deosebit de prielnic pentru o astfel de mutatii, al confuziei de valori. Regele care n-are reala vocatie la tron se straduieste din rasputeri sa devina rege, incoronandu-se de doua ori si poruncind sa i se ucida nepotul, Arthur, mostenitorul firesc al tronului. Biserica, privind numai la lucrurile pamantului, la politica si conducerea intrigilor de stat, patroneaza conflictele in loc sa le stinga. Femeile instiga la lupta in loc sa imblanzeasca pornirile violente. Si, desi aflate in tabere adverse, Elinor, mama lui John (fosta teribila Elinor d'Aquitaine) ti Constance, nora ei, mama printului Arthur, au cam aceleasi trasaturi de caracter, desi se afla in imprejurari neasemanatoare, una, batrana, fiind in glorie, langa tron si conducandu-si fiul, cealalta, vaduva, exilata, alergand pe la curtile straine pentru a afirma si castiga drepturile legitime ale fiului ei. Iar curtenii, nobilii, jura azi credinta unui monarh, maine altuia, gata sa tradeze la cel mai mic semn de naufragiu al corabiei regale.

Asa stand lucrurile, cel mai bun din universul acesta, stand in fata adversitatilor cu fruntea sus si gandind, fara duplicitate totusi, la compromisul care ar putea face Anglia sa supravietuiasca, este totusi bastardul, fiul natural al lui Richard-Inima-de Leu.

La vreme grea, bantuita de un inceput de vant de nebunie, conduce Anglia un rege tare in violenta si slab in vointa, dorind indarjit domnia si nefiind in stare s-o pastreze, penduland intre curaj si lasitate, intre atitudini dramatice si grotesti. Un dezechilibru constant il poarta si-l apasa, cu momente de luciditate dureroasa, printr-o viata si-o domnie care i se refuza, pana la ucidere si moarte.

Regia lui Barton a urmarit pe textul shskespearian evolutia personajului pe fundalul istoriei engleze. Si adaugirile sale au o calitate atat de intrinsec pozitiva incat aproape nu se disting de trupul unitar al piesei pe care a indraznit, dupa propria sa marturisire, sa puna mana numai fiindca ea apartinea unei etape stilistice foarte timpurii al carei timbru nu se deosebea aproape deloc de King Johan sau de The Troublesome Reing of King John.

Spectacolul construit foarte strans, pe cateva idei limpezi, pune in valoare un rege, o domnie, o lume. Mijloacele se aplica mai intai la crearea adancimii in timp si a posibilitatii de generalizare. Mai intai se perinda regi. Ei se nasc, cresc si sunt suiti pe tron pe o scara care dupa aceea se ridica. Gandul lui Jan Kott despre marele mecanism ni se comunica simultan cu sentimentul amar si stringent resimtit al apropierii si departarii in vreme, intarit de succesiunea in ritmuri gonite, a scenelor. Timpul inexorabil se precipita astfel spre sfarsit, ducand in rapida sa cursa , facuta sensibila intr-un mod aproape insuportabil, sortile oamenilor si deznodamantul intamplarilor. Stand in chipul acesta sub timpul care alearga cu nemiloasa-i velocitate, incepi sa desprinzi din grupurile distribuite cu atata nonsalanta, dar si atat de riguros pe scena, din dialogurile purtate cu o perfecta dictie, cu o acuratete oxoniana a intonatiei, incepi sa desprinzi directiile a doua vointe conjugate, indreptate spre un tel neclar, fugitiv, spre sustinerea unei cauze false sprijinita de o stare de fapt, pe detinerea puterii regale.

O tensiune curioasa, incipient dramatica, nu se poate totusi instaura in plenitudine, contracarata intruna de elemente grotesti mai intai disparate, nearticulate unitar. Regele John si mama sa Elinor se poarta ciudat si vorbesc prea familiar intre ei ca si cu ceilalti, Lipsa oricarei solemnitati, a oricarei gravitati iti atrage atentia. Ceva lipseste de aci si absenta dramaticului determinata de absenta legitimitatii face loc tot mai mult si mai explicabil grotescului. Din dozajul acestuia, din gratia lui magistrala, se percepe rapid crescanda insanitate a regelui sau, oricum, funciarul sau dezechilibru.

Gesturile sale cele mai firesti, lupta pentru pastrarea tronului si a teritoriilor angliei, rezistenta impotriva opresivei biserici catolice nu capata niciodata aura eroica desi in sine sunt drepte. Savarsindu-le insa, regele, cere nu face una cu trupul tarii sale fiindca e marcat de uzurpare, de crima si de interese personale, nu se inalta deasupra maruntei sale subiectivitati. Efortul lui oricat de mare, ramane mereu steril si neadecvat, ratiunea lui de stat e ratiunea stramba a nebuniei lui, chiar daca in anumite momente coincide cu interesele obiective ale Angliei si victoriile ii apartin. Uneori parand hatru, umbland la talcuri ascunse, alteori viclenind ieftin, cu nervozitati anormale, niciodata avand vreun gand inalt si nobil, aruncand vinovatiile asupra altora, luand hotarari pripite si razgandindu-se tot atat de repede, regele John ajunge in ultimele acte la un fel de conditie dramatica in ciuda si dincolo de grotescul si nebuni care-l definesc. Scenele urand declararii lui drept eretic de catre Pandulph, legatul papal, inchipuiesc pe podiumurile turnante o tortura din cele aplicate ereticilor. Fiinta aceea pirpirie care a pierdut insemnele regale si se afla ingenunchiat si gol, in umbra uriasa a cardinalului drapat in mantie neagra-rosie, nu-ti mai inspira decat o infinita mila. Si daca ii stii nebunia, nu poti decat sa te milostivesti de durerea lui, de infatisarea lui care striga parca ecce homo !

Sau spre sfarsit, o scena adaugita il mai scoate odata pe erou din mediocritatea lui proprie, de dincolo de coroana si de zminteli. Se aduce in scena uciderea regelui la Swinstead Abbey de mana unui calugar care-i toarna otrava in bautura. Si John sta la masa in mijloc, avand de-a dreapta si de-a stanga cate cinci calugari in alb, iar la capetele mesei pe Peter of Pomfret, profetul popular care i-a prezis moartea, si pe Hurbert de Burgh, unul din slujitorii sai nobili. Ca o cina de taina care purifica si intelepteste, masa se insoteste de superbe colinde. Si peste palida, imbatranita, chinuita faptura a lui John ajuns in pragul sfarsitului, fulgii albi a unei zapezi diafane cad, intorcandu-l inspre adevarul profund al conditiei umane, pregatindu-l pentru o finala intelegere a vanitatilor legate de coroane si domnii, a zadarniciei unei vieti pierdute in nebunie si iluzie.

Cu stiinta, gust deplin si inteligenta artistica, John Barton a construit un nou King John, pe masura complexitatii noastre. Din el, Shakespeare vorbeste cu glas liber urechilor moderne, aratandu-si capacitatea infinita de ipostaziere, de convingere artistica prin mijloacele interpretarilor contemporane. Probabil insa farmecul de Noapte de Sanziene al Stratford-ului a transfigurat cu maini de zana si aceasta reprezentatie in care am simtit, in sfarsit, un sambure de esenta shskespeariana.

Un week - end la tara

Din prima vizita pe care am facut-o la Warnham in comitatul Sussex, la cottage-ul prietenei noastre Doreen Berry, pastrasem cateva imagini de viata engleza patriarhala semanand inca cu viata din romanele secolelor XVIII si XIX. Un sat linistit in marginea unei paduri cu copaci batrani si poieni rotunde. Pe strada mare, casute miniaturale gramadite intre flori. Biserica veche, parca ingropata, parca intr-o rana in care o strana a apartinut lui Thimothy Shelley, sta in mijlocul cimitirului vechi prin care pasc vaci placide. Iar pe la cinci dupa amiaza bateau indelung clopote dulci, risipind picaturi sonore ca de boite a musique, perlate in vazduhul cald al dupa amiezii de vara. O plimbare in padure, dupa ceai, ne-a purtat pe carari, prin ierburi, peste garduri de sarma ghimpata (prevazute cu banci care sa-ti usureze trecerea), intr-o bogatie de verdeata frageda ca de primavara. Ne-am intalnit cu vecini care se intrebau de sanatate, isi dadeau retete de compot sau povesteau ispravile cateilor frumosi si bine ingrijiti pe care aproape toti ii purtau pe langa ei. Ici-colo se vedeau terenuri de cricket pe care echipe imbracate in costume albe jucau match-ul de duminica.

Cand am venit a doua oara la Warnham, in alta vara, privelistea n-a mai fost aceeasi. Nu se poate inchipui o mai mare tristete pentru generoasa natura engleza, pentru colinele si sesurile ei de smarald, decat cea care o apasa din primavara. Sub seceta cumplita iarba s-a uscat, s-a ingalbenit ca fanul si razatoarele poieni arata ca niste miristi uscate. Bucuria rara a campiei britanice s-a stins si englezii, desi cu surasul pe buze si cu auto-ironia gata, sunt loviti in inima. Te simti intr-o toamna anormala, dezmintita de copacii inca frunzosi si chipesi, care vor sa acopere, cu un efort de supravietuire, durerea lor si-a oamenilor care-i iubesc.

In curtea cottage-ului, si iarba si cele mai multe flori au murit. Doreen e prea corecta ca sa transgreseze dispozitiile date de autoritati. A turnat cu greu (ii urmaream de departe reactiile pe fata fina) o ceasca de apa la radacina unui pomisor. Ceea ce a ramas din flori si din plante se bucura de o frumusete si un parfum concentrat care le inconjura de o aura trista. Un liliac tarziu, de un mov intunecat, exala un parfum de o intensitate vecina cu disperarea. Cativa trandafiri galbeni enormi stau ascunsi in umbra zidului dinspre curte si mary-gold-ul care miroase ca indrusaimul are o tarie de aroma apropiata de a cimbrului. Zabovim o bucata de vreme in casa in care Doreen a mai agatat cate o icoana si cate o scoarta romaneasca, si plecam la masa, la acelasi han fermecator de secol XV unde am pranzit si acum doi ani. Hanul care a adapostit pe vremuri o scoala sateasca, se afla la 2-3 kilometri de Warnham si soarele cade greu la amiaza pe masina si pe noi. La Tom and Peggy, unde barnele de stejar marturisesc vechimea cladirii, patronul care sta in dosul unui bar ultra modern, are favoriti ca pe vremea lui Mr. Pickwick, iar sotia lui pare inca tanara sub parul ei alb. Dupa ritual, bem niste juice de tomate la bar inainte sa trecem la masa mica din restaurantul ticsit de englezi mijlocii care iau, veseli si destinsi, lunch-ul lor duminical. Nici o nota falsa, nici o urma de vulgaritate, desi cate o gluma zboara din cand in cand de la o masa la alta sau de la un chelner la un client. Podoabele amestecate ale hanului ii dau un farmec cu totul special. Nimic nu e tipator, desi litografia de epoca ori harta veche stau alaturi de niste struguri artificiali pusi intr-o fructiera de faianta englezeasca si spicele veritabile se invecineaza cu becuri moderne. Aerul de familiaritate batraneasca, de bun simt taranesc da o sanatate si o vigoare placuta casutei acesteia insorite, cu ferestre largi si perdelute de muselina imprimata, cochet scrobite. Mancam o supa groasa de casa, rata de Devonshire si placinta cu afine proaspete, gustos gatite, cu portii enorme. Foarte bine dispuse, ne intoarcem pentru siesta la Warnham. Intinsa pe un chaise-longue, citesc o carte neobisnuit de adanca pe care mi-o da Doreen. The Seed and the Sower (Samanta si semanatorul) de Laurens van der Paster, despre razboiul din Extremul Orient inainte de capitularea japoneza. Sondele psihologice sunt aruncate in profunzimi ametitoare pentru a scoate la suprafata din sufletele oamenilor adevaruri dramatice si etern umane. Imprejur domneste o liniste adanca care cicatrizeaza si aerul e usor si suav la respirat. Regiunea are, se pare, oarecare virtuti antiasmatice.

Zac, cu o rara senzatie de pace, si aud clopotele ca prin vata. dupa ce bem ceaiul, plecam la plimbare prin padure, pe acelasi drum de data trecuta. Trecem peste acelasi gard, ne intalnim cu aceiasi vecini care povestesc despre cainii lor.

Dar iarba e arsa sub pasii nostri si pamantul deschide crapaturi dureroase catre noi. Piciorul nu calca sigur pe cucuiele tari de argila uscata. Oamenii sunt bravi si nu vor sa lase sa se intrevada simtirea lor reala. Se vorbeste despre orice altceva, intr-un efort ascuns de mascare a dezolarii. In oras, referirile la seceta pot avea acea detasare care ti-o da departarea si cu care poti comenta durerea cuiva apropiat. Dar aci la tara, in plina vedere a naturii lovite de dezastru, esti langa patul de suferinta al unei fiinte foarte dragi, implicat in sfasietoarea ei deznadejde. Trebuie sa te smulgi privelistii si sa parasesti locul ca sa poti uita, ca sa slabeasca acuitatea chinuitoare a sentimentului neputintei tale in fata naturii frumoase si pure lovite de dezastru.

La Coventry

Aflandu-ne intr-o imprejurare stiintifica la Warwik (impreuna cu Adrian Marino), ne-am abatut intr-o dupa amiaza spre Coventry, orasul distrus aproape in intregime de cumplitele bombardamente germane din 1940. Numele acesta, celebru acum in toata lumea, a dat nastere unui verb, a coventriza, care inseamna a distruge fara mila a rade de pe fata pamantului, amintire filologica a unei aventuri ingrozitoare pana atunci nemaitraite de populatia unei tari pasnice si civilizate. Reactia poporului englez la acea teribila incercare, la salbatica agresiune nazista, a fost de-a dreptul eroica insa. Cu o determinare tacuta si indarjita, oamenii s-au impotrivit dezastrului, i-au supravietuit, i-au zagazuit consecintele si au inceput reconstructia. Un ochi mai putin avizat, cu greu distinge, in identic refacuta imagine a orasului, noutatea cladirilor. Centrul mai cu seama si-a pastrat cu o fidelitate impresionanta aspectul medieval. Monumentul care depaseste insa orice descriptie si concentreaza simbolurile rezistentei omenesti si victoriile spiritului este catedrala St. Michael, construita in secolul XIV, daramata de bombardamentul din noaptea de 14 noiembrie 1940, reconstruita din 1954 pana in 1962 cand a fost tarnosita. O parte din pereti si turnul cu turla subtire, elansata, stau inca in picioare, fantomatica prezenta a unui trecut incarcat de reprosuri. Vantul si ploaia razbesc usor prin traforajul golit al ferestrelor si crucea injghebata din doua bucati de barne carbonizate, legate cu sarma, strajuieste pe altarul ruinelor, intinzandu-si bratele noduroase in semn de suferinta si de iertare. Direct din trupul mutilat al vechiului edificiu ranit de moarte, se ridica structura compacta a noii cladiri , contributie a celor mai nobile , generoase minti din tari anglo-saxone si scandinave. Cei care au reconstruit au urmarit o colaborare umana de pace si buna invoire care sa dea lacasului modern un orizont de fraternitate universala.

La inceput, purtata de prejudecatile mele obisnuite, de a nu ma interesa decat ceea ce e vechi si autentic, n-am vrut sa intru. Si ma uitam inauntru din usile moderne cu geamuri largi, ca de birouri americane. Arhitectura foarte noua si functionala deschidea spatii vaste si pe verticala si pe orizontala. Sus, un tavan se infiripa parca din bucati imbucate. In fund se ghicea un altar, distingeam in penumbra o imagine mare de Christ pe perete. Un pom de Craciun sub care copii puneau daruri pentru saraci m-a dus mai adanc in lacas.

In dreapta, aruncandu-mi privirea cu totul din intamplare, am vazut un perete intreg din lame verticale de lemn intre care se strangeau fasii de vitralii, intens colorate, cu vagi desene, mai degraba non-figurative. Cele de sticla nu se distingeau intre ele si efectul acestei proximitati intrerupte era unul de sincope muzicale. Dar ele se legau, in schimb, peste cele de lemn, in armonii de grupuri coloristic-muzicale, in accente diverse dispuse pe tot spatiul.

Sus inspre stanga se aprindeau lumini albastre, de intensitati cosmice, celeste, vorbind parca despre mari emotii, mari trairi generoase. Spre dreapta, in coborare, rosul striga iubire, suferinta, exaltare. Spre baza, domina un verde delicat, linistitor, de nadejdi vindecatoare ca natura. DE jur imprejur, mici variatii, temperand densitatile tonale maxime.

Toate purtau atentia , in chip natural, spre mijloc, spre centrul panoului unde se impamantenea culoarea solara, alb-galbena, tot mai deschisa spre interiorul care se limpezea ca o inima stralucitoare de fruct divin, intr-o exultanta bucurie, intr-o catartica epifanie. La picioarele imensului panou, care-si rasfrange verdele de alga in oglinda pardoselii de mozaic, sta o piatra mare, simpla, greoaie, stangace parca intr-atata joc elegant de linii si culori. Dar piatra a venit in ajunul Craciunului din 1960, din Iordania, din valea Barakat de langa Bethlehem, aducand cu ea amintiri stravechi de obarsii si fagaduinte.

Acestea au fost de ajuns ca sa intru intr-o stare de receptivitate speciala. Mi-am intors privirile in partea dimpotriva, deci spre stanga, spre o capela in forma de stea, de o simplitate absolut functionala. Drept baldachin slujea o copertina conica joasa din scandurele, alcatuind pentru nestiutor o banala scoica, inchipuind insa in gandul arhitectului cortul unui cruciat (capela semnificand cu toate datele ei unitatea credintei). Doar cate o linie colorata intens, o dunga ingusta, de cativa centimetri, brazda peretele mat, marcand locul contrafortilor dispusi radiant, mai mult ca o sugestie de vitraliu decat ca o fereastra. Daca vitraliile au fost dania bisericilor evanghelice germane, mozaicul policrom pe care se incruciseaza simboluri stelare era marturia dorintei de solidaritate a Suediei. Pe unul din pereti, paralel cu finele panglici ale vitraliilor, coboara tulpina subtire si neagra a unei cruci cernita anume pentru a deplora diviziunea, discordia dintre biserici si popoare. Iar in mijlocul stelei, o masuta circulara in chip de iconostas poarta greutatea unei Biblii hartanite, scapate din pojaruri si dezastre de razboi.

Cineva, langa mine, pomeneste de capela Ghetsimani, socotind-o centrul de expresivitate al catedralei. Ma indrept intr-acolo, spre fund, in dreapta altarului pe care acum vad bine grandioasa tapiserie (cea mai mare din lume, de peste 25 de metri), camp de istorie a omului in traditionale simboluri. Mica de tot, cat o chilie tainica si tacuta, capela varuita simplu e plina de imaginea bizantina a unui inger care, pe peretele din fund, intinde un potir de aur inspre un colt mai intunecat. Acolo insa nu se afla nimeni. Numai amintirea unei suferinte, nereprezentabile in grozavia ei. Absenta capata astfel chipul durerii noastre, a durerii omului universal, a jertfei savarsite pentru oameni, a suferintei care curata si izbaveste. Intr-adevar, dandu-te putin inapoi, departandu-te de fascinanta scena, ii adaugi, fara sa vrei, simbolul inscris pe mica poarta de fier forjat a capelei, cununa de spini. Dealtfel mai toate locurile crucii in catedrala sunt sugerate prin incrucisarea cuielor si spinilor in stilizari moderne. Imprejurarea istorica a oferit artistilor decoratori si idea si modelul. Caci, in 1940, dupa noaptea aceea de pomina a apocalipticei experiente, au fost scoase din ruine, si cuiele acoperisului facute de mana in secolul XIV si cu ele s-a alcatuit cealalta cruce pusa pe ruine impreuna cu dramatica Charred Cross, din barne carbonizate.

Si daca iesind din aceasta catedrala a pacii si solidaritatii intre popoare iti mai arunci ochii si asupra unei cladiri alaturate, Casa John Kennedy, inaugurata in 1965 de Willi Brandt, pe atunci cancelar al Germaniei Federale, si unde vin anual tineri din toata lumea sa participe la conferinte si colocvii, iti dai seama de felul in care Anglia, ca si alte popoare, a invatat lectia unei istorii crude si distrugatoare si incearca, alaturi de toti oamenii de bunavointa ai lumii, sa schimbe diviziunea si discordia in pace si solidaritate. In aceeasi seara, revenind spre Warwick, am trecut pe strazile pustii ale vechiului orasel Kelinworth prim ceata care ni se lasa, grea, pe par si pe haine. si se tara despletita pe apa si pe valea din partea stanga a drumului spre castel. Prin ferestrele joase, larg rotunjite, impodobite cu braduleti scanteind de lumini, si pe ale caror pervazuri late se vedeau adesea dormind pisici frumoase, familii sedeau adunate in jurul caminului incalzit cu butuci ori dispozitive electrice.

Pe acest fundal de tihna duminicala si contrastand cu caldura lui placuta, ruinele castelului Kenilworth, datand din secolul XII si facut celebru de Walter Scott in romanul cu acelasi nume, inaltau singuratatea lor dezolanta spre un cer pe care luna se stravedea, palida si obosita, inotand intr-un ocean de neguri subtiri. Era un loc, era un ceas care prelungea pentru bucuria noastra, a intelectualilor de pe continent, imaginea (cam conventionala, e adevarat, daca ar fi exclusivista) unei vechi Anglii romantice pe care innoirile constante ale vietii moderne n-o tulbura, ci o completeaza organic, aducand-o in chip firesc spre un prezent integrator.

Oricum, privind inapoi dinspre Coventry, care celebreaza in fiece clipa, cu propria lui existenta, triumful vietii, al luminii si fraternitatii impotriva mortii, intunericului si inimicitiei, inspre tot procesul devenirii engleze, il vezi tare si de neclintit, grandios mozaic unitar tinut laolalta de mortarul unei istorii neintrerupte de lupta pentru libertate , care a generat un civism de aur. In numele lui, Anglia poate spune lumii acele vorbe inscrise pe piatra de la intrarea capelei din noua catedrala That they all may be one (ca ei toti sa poata fi unul).