Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. terapii, sfaturi, medicamente si tratamente, boli, efecte terapeutice, tratamente

Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Medicina


Index » sanatate » Medicina
HORMONI TIROIDIENI


HORMONI TIROIDIENI



Hormoni tiroidieni

Hormonii tiroidieni sunt derivati iodati de aminoacizi. Sunt compusi de tironina reprezentati de tiroxina (T4) si triiodotironina (T3). Activitatea hormonilor tiroidieni depinde atat de substituientii din pozitiile 3,5, 3',5' cat si de conformatia globala a moleculei.

Preparate

1.     Levotiroxina (L-T4)

L-Thyroxin, cpr. 25 μg, 50 μg, 100 μg

Eutirox, cpr. 25 μg, 50 μg, 100 μg, 200 μg

Thyro 4, cpr. 100 , 200

Alte preparate: L-T4; Synthroid, Levoxil, Levothroid, Unithroid

Exista si preparate cu pulbere liofilizata pentru administrare parenterala.

2.     Liotironina sodica (L-T3)

Cytomel, cpr.

Exista si preparate injectabile; Thyrolar

3.     Preparate desicate din tiroida animala

Acestea au atat T3 cat si T4.

4.     Combinatii T3 si T4

Thyreotom, cpr.

Liotironin 0,1 μg

Levotiroxin, 40 μg

Novothyral

Liotironina 20 μg

Levotiroxina 100 μg

Combinatii T4 cu ioduri

Jodtirox

Levotiroxina 100 μg

Iodura de potasiu 130,8 μg

Biosinteza hormonilor tiroidieni.

Biosinteza hormonilor tiroidieni este complexa, unica si aparent ineficienta. Hormonii tiroidieni sunt sintetizati si stocati ca reziduuri ale aminoacizilor tiroglobulinei, glicoproteina ce constituie cea mai mare parte a coloidului folicular tiroidian.

Etapele importante in biosinteza, stocarea, eliberarea si interconversia hormonilor tiroidieni sunt urmatoarele:

  1. captarea iodului ionic (I-) in tiroida;
  2. oxidarea iodului si iodarea reziduurilor tirozil pe molecula de tiroglobulina;
  3. cuplarea reziduurilor de iodotirozina prin legatura eterica, cu producerea iodotironinelor;
  4. resorbtia coloidului tiroglobulinic din lumen in celula;
  5. proteoliza tiroglobulinei si eliberarea T4 si T3 in sange;
  6. reciclarea I in celula tiroidiana prin deiodarea mono- si diiodotirozinelor si reutilizarea I-;
  7. conversia T4 la T3 in tesuturile periferice si in tiroida.

    1. Captarea iodului

Iodul din dieta ajunge in circulatie sub forma de iodura. Concentratiile normale in plasma sunt foarte mici (0,2 - 0,4 μg/dL sau 15 - 30 nM). Raportul concentratiilor dintre iodul tiroidian si cel plasmatic este in mod obisnuit intre 20 - 50, dar poate sa depaseasca chiar 100, atunci cand tiroida este stimulata. Iodul este transferat in celula tiroidiana prin transport activ de catre o proteina membranara numita NIS (sodium-iodide-symporter, simporterul sodiu-iod). Tirotropina (TSH), hormon hipofizar, stimuleaza NIS care este controlat si prin mecanism autoreglator. Concentratii reduse de iod tiroidian cresc captarea iodului. Administrarea iodului, dimpotriva scade expresia NIS. Transportul iodului in tiroida este inhibat de unele saruri, cum ar fi tiocianatul si percloratul. NIS a fost identificat in numeroase alte tesuturi, in care concentratia iodului este mai mare decat in sange. In placenta si glanda mamara rolul iodului ar fi de asigurare a necesitatilor adecvate pentru fat si nou nascut.

    1. Oxidarea iodului si iodarea tirozinei

Iodarea reziduurilor de tirozina necesita o stare inalta de oxidare a speciilor diiodate. Oxidarea iodurii la forma activa este realizata de tiroidperoxidaza, o enzima legata de membrana, concentrata in apropierea suprafetei apicale a celulelor tiroidiene. TSH ar putea stimula organificarea iodurii prin activarea unor receptori cuplati cu proteine Gq, cu cresterea calciului intracelular.

3. Formarea T4 si T3 din iodotirozine

T4 se formeaza prin cuplarea a 2 reziduuri de diiodotirozil, iar T3 din monoiodotirozil si diiodotirozil. Aceste reactii oxidative sunt catalizate aparent de peroxidaza mentionata anterior. Rata sintezei depinde de concentratia TSH si de disponibilitatea iodurii.

4. 5. 6.

Intrucat T4 si T3 sunt sintetizate ca si componente ale tiroglobulinei, proteoliza acesteia este o parte importanta a procesului de secretie a hormonilor tiroidieni. Acest proces incepe cu endocitarea coloidului din lumenul folicular prin suprafata apicala a celulei cu participarea receptorului pentru tiroglobulina numit megalina. Tiroglobulina intracelulara apare ca picaturi coloidale fuzionate aparent cu lizozomii continand enzime proteolitice. Se considera ca pentru eliberarea hormonilor, tiroglobulina este scindata complet in aminoacizii constituenti. Tiroglobulina are 5.500 reziduuri de aminoacizi. Relativa ineficienta a biosintezei hormonilor tiroidieni rezulta si din faptul ca numai 2 - 5 din aceste numeroase reziduuri de aminoacizi sunt reprezentate de tiroxina. Degradarea tiroglobulinei este stimulata de TSH.

Hormonii astfel procesati parasesc celula prin membrana bazala. In mod obisnuit, tot iodul este reutilizat. Activarea intensa a proteolizei prin TSH poate transfera in circulatie o anumita cantitate de iodura acompaniata de urme de iodotirozine.

7. Conversia tiroxinei (T4) la triiodotironina (T3) in tesuturile periferice

Productia normala zilnica de T4 este intre 70 - 90 μg, iar cea de T3 intre 15 - 30 μg .T3 este produsa in tiroida, dar este generata si prin monodeiodarea periferica a T4, proces responsabil pentru formarea pana la 80% din T3 circulanta. Conversia majora a T4 la T3 are loc in ficat. Atunci cand se administreaza T4 la hipotiroidieni in doze care normalizeaza concentratiile plasmatice de T4, are loc si normalizarea T3. Transformarea tiroxinei la T3 se face prin iodotironil 5' deiodaza, enzima prezenta sub 2 izoforme distincte, exprimate si reglate diferentiat in tesuturile periferice. Cele mai multe tesuturi utilizeaza T3 derivat din hormonul circulant. Creierul si hipofiza sunt exceptii, deoarece T3 este produs local. Indepartarea iodului din pozitia 5 (inelul intern) produce 3,3',5', triiodotironina (T3invers, reverse T3, rT3), care este metabolic inactiv. Concentratiile plasmatice normale de T4 sunt intre 4,5 - 11 microg/1dL, iar cele de T3 intre 60 - 180 ng/1dL (de 100 de ori mai mici).

Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni

In plasma iodul se gaseste 5% ca iodura si 95% ca iod organic. Cea mai mare parte a iodului organic (90-95%) se gaseste sub forma de tiroxina, iar 5% ca T3.

Transportorul major al hormonilor tiroidieni este TBG (thyroxine-binding globulin). TBH este o glicoproteina acida care leaga T4 molecula/molecula cu foarte mare afinitate. T3 are afinitate mai redusa pentru TBH.

T4, dar nu T3 se leaga si de transtiretina (thranstiretin; thyroxine-binding prealbumin, proteina care leaga retinol). Tiroxina se cupleaza si cu albumina, atunci cand transportorii specifici sunt saturati. O mutatie punctiforma specifica a genei albuminei poate creste deosebit de mult afinitatea albuminei pentru tiroxina, fenomen prezent in hipertiroxinemia familiala disalbuminemica. Este o boala autozomal dominanta. Tiroxina leaga de asemenea, apolipoproteinele din HDL2 si HDL3, fara sa se cunoasca semnificatia acestui fenomen.

Concentratiile hormonilor tiroidieni liberi reprezinta 0,03% pentru T4 si 0,3% pentru T3 din totalul hormonilor tiroidieni plasmatici. Legarea de proteinele plasmatice protejeaza hormonii de inactivare prin metabolism si excretie si prelungesc t1/2. Diferentele de afinitate ale celor 2 hormoni tiroidieni se reflecta si in t1/2care difera de 10 - 100 ori.

In reglarea functiei tiroidiene conceptul de hormon liber este pe prim plan, intrucat numai forma nelegata este metabolic activa. Dobandeste astfel importanta interactiunea unor factori fiziologici si patologici cu legarea de proteinele transportoare. Legarea tiroxinei la TBG creste sub actiunea estrogenilor si a modulatorilor selectivi ai receptorilor pentru estrogeni, a metadonei, heroinei, clofibratului si 5 fluorouracil. Legarea creste si in unele boli hepatice, porfirie si SIDA. Bolile acute si cronice scad legarea, iar dintre medicamente acest efect il au glucocorticoizii, androgenii, salicilatii, acidul mefenamic, fenitoina si carbamazepina, furosemida, L-asparaginaza. Intrucat hipofiza are rolul major in reglarea nivelelor circulante ale hormonilor tiroidieni, aceste interactiuni produc de obicei modificari minime ale fractiunii libere.

Inactivare si excretie

T3 are t1/2 aproximativ 1 zi. T4 este eliminata lent din organism cu t1/2 de 6 - 8 zile. T este scurtat in hipertiroidism la 3 - 4 zile si prelungit in hipotiroidism la 9 - 10 zile. Clearance-ul T4 este prelungit in sarcina prin legarea crescuta la TBG. Estrogenii cresc continutul TBG in acid sialic si leaga mai intens hormonul de transportor. Ficatul este locul major de degradare neiodativa a hormonilor tiroidieni. T4 si T3 formeaza conjugati glucuronici si sulfati si sunt excretati in bila. O fractie a conjugatilor este hidrolizata in intestin si reabsorbita. De asemenea, in colon, poate continua hidroliza cu eliminarea hormonilor liberi prin fecale. Ruta majora de metabolizare a T4 este deiodarea la T3 sau rT3.

Controlul biosintezei si secretiei hormonilor tiroidieni

Controlul biosintezei si secretiei hormonilor tiroidieni este integrat in axa hipotalamo-hipofizo- tiroidiana. Tiroliberina hipotalamica stimuleaza celulele tirotrofe hipofizare cu eliberarea de hormon tirostimulant (TSH). Secretia de TSH poate fi inhibata de somatostatina, doze mari de glucocorticoizi si dopamina. TSH stimuleaza biosinteza si eliberarea hormonilor tiroidieni. Iodul exercita un control esential asupra acestor procese. La concentratii mici stimuleaza biosinteza hormonilor tiroidieni, iar la concentratii mari o blocheaza (v. efect Wolff-Chaikoff).

Hormonii tiroidieni circulanti (T3 si T4) prin feed-back, intervin inhibitor asupra TSH si TRH.

Farmacocinetica hormonilor tiroidieni

Administrata pe cale orala, levotiroxina (T4) se absoarbe variabil si incomplet in intestinul subtire (50- 80%). Administrarea intre mese ar realiza o absorbtie mai buna. Interfereaza cu absorbtia levotiroxinei, colestiramina, sucralfatul, preparatele de fier, preparatele de calciu, hidroxidul de aluminiu si unele produse de soia. Metabolizarea hepatica si excretia biliara sunt crescute de inductorii enzimatici din clasa antiepilepticelor (fenitoina, carbamazepina) si de rifampicina. In toate aceste situatii se ajusteaza dozele de levotiroxina.

Intre preparatele de tiroida pulbere, T3 si T4 nu sunt diferente calitative. T3 are insa actiuni mai rapide si mai intense. Astfel, dupa administrarea experimentala s.c. a unei doze mari de T3, raspunsul metabolic la pacienti hipotiroidieni este evident in 4 - 6 ore. Pielea devine mai calda, creste temperatura corporala, cresc valorile frecventei cardiace, iar rata metabolica se amelioreaza cu 40% in 24 ore. Raspunsul maxim apare mai repede de 2 zile si persista pana la 8 zile, perioada mai indelungata decat t plasmatic al T3.

La aceeasi doza de T4, efectele sunt mai reduse, dar devin comparabile la doze de 4 ori mai mari decat ale T3. Efectul maxim se observa dupa aproximativ 9 zile si scade la jumatate dupa 11 - 15 zile. Pentru ambii hormoni efectele clinice persista in timp mai mult decat arata t plasmatice ale T3 (1 zi) si T4 (7 zile).

Receptorii hormonilor tiroidieni

Receptorii hormonilor tiroidieni actioneaza ca factori de transcriere similar receptorilor pentru hormonii steroizi. Receptorii hormonilor tiroidieni sunt localizati primordial la nivel nuclear, pe elemente de recunoastere specifice. In stare bazala blocheaza transcrierea in cele mai multe situatii. Activarea transcrierii are loc prin atasarea ligandului (T3) si formarea de heterodimeri, impreuna cu molecule coreglatoare. Tiroxina (T4) este relativ inerta ca ligand. Receptorii hormonilor tiroidieni, TRα si TRβ sunt codificati de doua gene distincte, cu multiple izoforme.

Hormonii tiroidieni au ca tinte farmacologice suplimentare receptorii membranari si mitocondriile.

Efectele hormonilor tiroidieni

Hormonii tiroidieni influenteaza cresterea si dezvoltarea si intervin in reglarea consumului de energie. Creierul este organul pe care se exercita de la inceput efectele asupra dezvoltarii. Hormonii tiroidieni regleaza expresia a numeroase gene specifice, cum ar fi proteina bazica a mielinei. Influenteaza migrarea neuronala, proiectia axonala, sinaptogeneza si mielinizarea.

Efecte importante au hormonii tiroidieni si asupra aparatului cardiovascular. T3 creste expresia genei alfa a lanturilor grele ale miozinei sarcomerice si reduce expresia genei beta. Hormonii tiroidieni regleaza pozitiv Ca2+-ATP-aza reticulului sarcoplasmic cardiac. Prin aceasta influenteaza contractilitatea cardiaca. Modificari ale functiei contractile se observa atat in hipertiroidism (evidentiate prin stres ecocardiografie), cat si in hipotiroidism (disfunctie diastolica ameliorata de tiroxina).

Efectele cardiovasculare ale hormonilor tiroidieni sunt directe si indirecte. Aparatul cardiovascular participa major in starile disfunctionale tiroidiene.

Hipertiroidism

Hipotiroidism

Tahicardie

Bradicardie

Debit bataie crescut

Indice cardiac crescut

Indice cardiac scazut

Hipertrofie cardiaca

Exudat pericardic

Presiunea pulsului crescuta

Presiunea pulsului scazuta

Cresterea tensiunii arteriale

Rezistenta periferica scazuta

Rezistenta periferica crescuta

Hormonii tiroidieni pot avea efecte directe nongenomice pe aparatul cardiovascular. Astfel T3 este relaxant pe musculatura neteda vasculara.

Efecte calorigene

La animale homeoterme hormonii tiroidieni cresc consumul de oxigen. Efectul are loc asupra cordului, muschiului striat, ficatului si rinichiului. Participarea cordului prin stimularea contractilitatii cardiace ajunge la 30 - 40% din consumul total de oxigen. Mecanismul calorigen este necunoscut. Decuplarea fosforilarii oxidative mitocondriale nu participa la acest proces. Un oarecare rol il are lipogeneza dependenta de hormonii tiroidieni (4% din consumul de energie este furnizat de lipogeneza). Hormonii tiroidieni induc expresia a numeroase enzime ale lipogenezei, cum ar fi enzima malica si sintaza acizilor grasi. T3 stimuleaza lipoliza. Hormonii tiroidieni regleaza printr-un program integrat consumul energetic, mentinand si sustinand necesitatile metabolice printr-o setare precisa. La pacienti hipotiroidieni, chiar modificari minime ale dozei de L-tiroxina modifica semnificativ aceasta setare pentru consumul de energie in repaus.

Efecte metabolice

Hormonii tiroidieni stimuleaza conversia colesterolului la acizi biliari. Cresc expresia receptorilor LDL in ficat si legarea LDL pe receptori. Cresc efectul lipolitic al altor hormoni (catecolamine) pe adipocite. Cresc indirect cAMP celular prin reducerea activitatii fosfodiesterazei microzomale. Mentin cuplarea receptorilor beta adrenergici cu subunitatea catalitica a adenililciclazei. Favorizeaza rezistenta la insulina, fenomen evident in tirotoxicoza.

Patologia tiroidiana.

Functional, bolile tiroidiene se caracterizeaza prin deficit sau exces.

Hipertiroidismul caracterizeaza doua boli importante ale tiroidei: boala Graves (Basedow) si gusa toxica nodulara. Boala Graves este o gusa toxica difuza, cu patogeneza autoimuna. Anticorpii IgG, citostimulatori, produc independent de TSH, hipertrofia tiroidiei si hipersecretia hormonilor tiroidieni. De asemenea sunt responsabili de oftalmopatia tiroidiana exoftalmica. Criza tirotoxica reprezinta manifestarea extrema a hipertiroidismului si impune tratament de urgenta.

Hipotiroidismul poate fi primar prin afectarea primordiala a glandei tiroide, sau secundar (central), prin procese patologice hipofizare sau hipotalamice. Hipotiroidismul poate aparea la nou nascut si copil (cretinism). La adult cea mai frecventa cauza primara de hipotiroidism este tiroidita Hashimoto, de natura inflamatoare autoimuna. Evolutia necontrolata a insuficientei tiroidiene duce la mixedem si, in extremis, la coma mixedematoasa.

Morfologic, hipertrofia tiroidiana realizeaza gusa. Aceasta apare frecvent ca manifestare a deficitului de iod (distrofia endemica tireopata in zonele endemic sarace in iod). Gusa poate fi normofunctionala, hipo- sau hiperfunctionala. Nodulii tiroidieni sunt frecvent prezenti in tesutul glandular. Ei pot fi nefunctionali (reci), sau functionali (calzi). Unii din noduli sunt activi, independent de controlul prin TSH (autonomi). Dupa natura procesului proliferativ sunt benigni sau maligni.

Cancerul tiroidian, cu variante morfologice si clinice impune o abordare terapeutica complexa.

Utilizari terapeutice ale hormonilor tiroidieni

Hormonii tiroidieni se administreaza in hipotiroidism, inclusiv in cretinism. Nu exista un acord unanim in ceea ce priveste beneficiul in asa numitul sindrom cu T4 scazut. Hormonii tiroidieni se indica de asemenea in boala nodulara tiroidiana si cancerul tiroidian, actionand prin supresia TSH.

Levotiroxina (T4) este preparatul preferat, avand actiune prelungita, cu administrare mai rara, potenta suficienta si pret convenabil. Liotironina (T3), in administrare cronica are dezavantajul unor administrari mai frecvente, a cresterii tranzitorii peste normal a T3 seric si un pret mai mare. T3 poate fi utilizat cand se doreste un efect mai rapid, in coma mixedematoasa si in pregatirea pacientilor cu cancer tiroidian pentru tratament cu 131I. Asocierea T4 cu T3 ar fi utila la pacientii hipotiroidieni ce raman simptomatici dupa tratamentul cu levotiroxina si au TSH in limite normale. Studii recente nu confirma beneficii ale acestei asocieri si mentioneaza si in acest caz cresterea tranzitorie a T3.

Obiectivul tratamentului hipotiroidismului consta in ameliorarea clinica si obtinerea de concentratii TSH in limite normale.

Tratamentul cu hormoni tiroidieni la subiectii tineri fara comorbiditati incepe cu doza de substitutie totala. La o persoana de 68-70 kg se indica 112 μg levotiroxina, doza unica pe zi. Pentru liotironina doza zilnica de 50 - 75 μg se divizeaza. Evaluarea si reevaluarea tratamentului prin determinarea TSH seric se face la intervale mai mari de 6 - 8 saptamani. Aceasta deoarece concentratiile in platou pentru levotiroxina se obtin dupa o perioada mai lunga de 5 ori decat t al medicamentului, care este de 7 zile. De asemenea reevaluarea se face dupa cel putin 5 saptamani de la modificarea dozei. La pacientii tineri, cu complianta necorespunzatoare, dozele cumulative, saptamanale pot fi administrate ca doze unice, de obicei bine suportate. La pacientii peste 60 ani, tratamentul incepe cu doze mai mici, de 25 - 50 μg/zi levotiroxina, pentru a evita efectele cardiace la cei cu boli cardiovasculare prezente sau nediagnosticate. La doze mai mari s-au inregistrat chiar decese. La aceasta categorie de pacienti doza de levotiroxina creste cu 25 μg/zi la intervale de cateva luni, pana la normalizarea TSH. Existenta unor boli cardiovasculare limiteaza doza initiala de levotiroxina la 12,5 μg/zi cu cresteri de 12,5 - 25 μg/zi pe fiecare 6 - 8 saptamani.

In cursul tratamentului cu hormoni tiroidieni pot aparea situatii ce impun intreruperea administrarii pe cale orala. Durata intreruperii de cateva zile este fara consecinte majore datorita t lung al levotiroxinei. La intreruperi de mai lunga durata, levotiroxina se poate administra parenteral in doze cu 25 - 50% mai mici decat doza orala.

In cretinism se recomanda normalizarea rapida a T4 seric la copilul hipotiroidian congenital.

Se administreaza initial 10 - 15 μg/kg levotiroxina. La aceasta doza, T4 seric total ajunge in jumatatea superioara a concentratiilor normale in 1 - 2 saptamani, la cei mai multi copii. In primele 6 luni, dozele individuale se ajusteaza la intervale de 4 - 6 saptamani si in urmatoarele 6 - 18 luni la intervale de 2 luni. Se mentin concentratiile serice de tiroxina in limite de 10 - 16 μg/dL si valori normale ale TSH. In tot acest interval de timp, copii vor fi urmariti clinic, iar nivelele tiroxinei serice se mentin la limita superioara sau chiar usor crescute.

In ceea ce priveste hipotirexinemia nou nascutilor prematuri, atitudinea terapeutica de utilizare a hormonilor tiroidieni este controversata.

In coma mixedematoasa hormonii tiroidieni sunt precedati de cele mai multe ori de injectarea i.v. a glucocorticosteroizilor. Levotiroxina se administreaza i.v. 200 - 300 μg ca doza de incarcare si se repeta 100 μg peste 24 ore.

Alternativ, se poate introduce oral sau pe tub naso-gastric, la pacientii sub 50 de ani si fara afectiuni cardiace, 500 μg levotiroxina. Unele recomandari includ asocierea de liotironina 10 μg i.v. la 8 ore, odata cu doza initiala de levotiroxina pana ce pacientul este stabil si constient. Dozele se ajusteaza in functie de stabilitatea hemodinamica, patologia cardiaca preexistenta si echilibrul hidroelectrolitic. De mentionat ca doze de levotiroxina mai mari de 500 μg/zi si liotironina mai mari de 75 μg/zi pot creste mortalitatea in coma mixedematoasa.

Tratamentul hipotiroidismului in sarcina

Hipotiroidismul manifest in sarcina afecteaza dezvoltarea fatului si ulterior a copilului. Modificari psihosomatice la copil se observa si in forma subclinica de hipotiroidism din sarcina. Din acest motiv in orice sarcina se fac testele tiroidiene. Hipotiroidismul poate fi evident la paciente cu boala tiroidiana autoimuna preexistenta ca si la subiectii din regiuni cu iod scazut endemic. Valorile TSH se determina in primul trimestru la toate pacientele cu hipotiroidism preexistent si la cele cu risc crescut de a dezvolta hipotiroidism. Levotiroxina se administreaza in doze care mentin TSH in limite normale. Orice ajustare a dozei va fi reevaluata la intervale de 4 - 6 saptamani. Dozele de levotiroxina in sarcina necesita uneori ajustare prin crestere, deoarece TBG circulanta indusa de estrogeni leaga o cantitate mai mare de hormoni tiroidieni. De asemenea exista si transfer transplacentar.

Hormonii tiroidieni se administreaza si in boala nodulara tiroidiana.

Aceasta este cea mai comuna endocrinopatie cu o prevalenta clinica de 4 - 7%. Evaluarea pacientilor cu boala nodulara tiroidiana se face prin examenul obiectiv, probe biochimice si teste tiroidiene. Daca TSH este normal, cel mai adecvat mijloc diagnostic este biopsia tiroidiana dupa aspiratie cu ac fin. Urmeaza apoi ultrasonografia si scanarea tiroidiana radioizotopica.

La pacientii cu nodul tiroidian solitar si TSH seric normal se face terapia de supresie a TSH cu levotiroxina. Se accepta ca un nodul tiroidian benign isi va inceta sau reduce cresterea, daca stimularea prin TSH este suprimata. Rata de succes terapeutic este variabila si depinde de valorile TSH serice si de aspectul scanarii radioizotopice. Nodulii functionali raspund de obicei la terapia supresiva, pe cand cei hipofunctionali au o rata de raspuns mai redusa. De asemenea, nodulii cu autonomie functionala nu raspund la tratamentul supresiv cu levotiroxina. In aceasta situatie valorile TSH serice sunt scazute, iar captarea tiroidiana a iodului arata stocarea izotopului in cea mai mare parte sau complet la nivelul nodulului.

Terapia cu levotiroxina a nodulilor tiroidieni implica repetarea scanarii supresive. In cazul nodulilor nesupresibili, cu persistenta captarii izotopice semnificative, se opreste administrarea levotiroxinei si se recurge la alte mijloace terapeutice. In caz de raspuns favorabil, tratamentul cu levotiroxina se continua de obicei 6 - 12 luni sau, de fapt, pana cand nodulul ramane stabil timp de 6 - 12 luni. Se supravegheaza in continuare pentru o eventuala recurenta. Se recomanda prudenta sau se contraindica aceasta modalitate terapeutica la varstnici si la pacientii cu boala coronariana. Persistenta cresterii nodulare sub terapia supresiva, necesita o noua biopsie si/sau excizie chirurgicala.

La pacientii cu cancer tiroidian, hormonii tiroidieni se administreaza pe termen lung, dupa tratamentul chirurgical, cu sau fara administrarea 131I. Hormonii tiroidieni reduc secretia tirotropinei (TSH), care poate stimula proliferarea celulelor neoplazice reziduale (v. tirotropina)



Medicina



TOXICOLOGIA
SULPHURUS
Glicogenozele
VACCINURU GRIPALE
TBC secundara pulmonara
Patologia uterului si trompelor uterine
Infarctul miocardic: localizare anatomo-clinica
RADIOFOTOGRAFIA MEDICALA
EXAMENUL RADIOIMAGISTIC IN NEUROLOGIE SI NEUROCHIRURGIE
Condromul











 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate