EVOLUTIA MEDICAMENTULUI SI A ACTULUI FARMACEUTIC

Propedeutica farmaceutica

EVOLUTIA MEDICAMENTULUI SI A ACTULUI FARMACEUTIC

Folosirea substantelor medicamentoase in medicina dateaza inca din antichitate. Desigur si terapia medicamentoasa a oglindit totdeauna conceptiile timpurilor. Medicina Indiana, egipteana, chineza, evreiasca antica apar ca o medicina a preotilor avand legatura cu superstitiile mistico-religioase si de casta.

Primele izvoare in care se vorbeste despre medicamente sunt operele indiene (Rigveda si Atharvaveda), chineze (Pentsao) si egiptene (papyrus Ebers). De la indieni arta vindecarii este imprumutata de tibetani si transmisa chinezilor si japonezilor; in acelasi timp este imprumutata si de asirieni, medopersi si transmisa egiptenilor. De la egipteni si direct prin evrei, arta vindecarii trece la arabi pe de o parte si la greci pe de alta parte; de la acestia la romani si se raspandesti odata cu dezvoltarea Imperiului Roman in toata Europa.

Pretutindeni arta de a vindeca a trecut prin mai multe faze:

• Faza mistica religioasa, in care unicul remediu era invocarea zeilor. Suferintele provocate de boli ca si moartea depaseau puterea de intelegere a omului primitive care le-a situate pe acelasi plan cu alte fenomene care-l inspaimantau si pentru indepartarea carora trebuia imblanzita furia si mania zeilor. Din aceste motive arta de a tamadui avea un caracter religios si era in mana preotilor.
• Faza utilizarii rationale a medicamentului cand prin experienta indelungata s-a ajuns la concluzia ca vindecarea se poate realiza numai prin administrare de substante terapeutice, iar medicina se separa de tagma preoteasca. Astfel s-au nascut n decursul timpului medicamentele.

Scriile vechi datand cu mii de ani inaintea erai noastre citeaza ca forma farmaceutice frecvent folosite : infuzii , decocturi, vinuri, pulberi, pilule, unguente si chiar exctracte, clisme, etc.

Tehnica prepararii unor astfel de forme medicamentoase se intalneste in scrierile vechi chineze, indiene, egiptene, arabe asa cum era practicata in temple . Filozofii eleni au introdus spiritul stiintific in sensul explicatiei rationale a fenomenelor naturii , creand intre altele stiinta vietii adica biologia. Ei au cautat sa scoata medicina din temple si sa o emencipeze de superstitie si magie dar s-au izbit de rezistenta preotilor si ignoranta in care era tinut poporul. Majoritatea poporului insa adora zeii si terapeutica se aplica impreuna cu invocari si inmnuri adresate zeului sanatatii (Asclepios, Hygeea).

In Grecia antica scoala medicala cu sase sau cinci secole inaintea erei noastre a trecut la o practica medicala mai dezvoltata infiintandu-se scoli medicale cere concurau intre ele: scoala din Knidos (Eirifon si Ctezii) si scoala din Cos (Hippocrate), ei recunosteau patru lichide (umori) ale organismului -sangele, mucusurile, bila neagra si cea galbena. acestea formau baza normale a activitatii vitale a organismului iar turbularea corelatiilor reciproce ale cantitatii si compozitiei acestor umori provoaca boala . Acest fapt a obligat pe medici a obligat pe medici sa socoteasca timp de aproape doua milenii ca medicamente active exclusiv emeticele si laxativele adaugand la ele venesectia si ventuzele.

Se tinea seama de "dieta" prin care se intelegea stabilirea regimului alimentar administrandu-se medicamente sudorifice, diuretice, tonice, analgezice. Cu toata importanta dezvoltarii si consolidarii stiintei medicale antice de catre reprezentantii scolii din Alexandria mai ales: Herofil si Erasistrat , sec. III tratamentul medicamentos nu a facut descoperiri noi.

Terapeutica Greciei antice este dominate de personalitatea lui Hippocrate - "parintele medicinei" ,care s-a nascut in insula Cos (450-377i.Hr.) si prin scoala sa inaugureaza era rationalismului cu: "De ce se intampla? ", fata de care nu exista progres. Operele lui Hippocrate si ale elevilor sai au fost adunate in secolele III-II i.Hr. in timpul inflorii medicinei alexandrine intr-o colectie numita Corpus hippocraticum care cuprindea aproape 300 de medicamente. In conceptia hipocratica acelasi medicament poate avea efecte deosebite si se folosea dupa doua principii- cel al contrariilor fata de simptomele bolii (contraria contrariis curantur) sau cel cu efecte asemanatoare bolii (similia similibus curantur) principii care stau si astazi la baza terapiei medicamentoase - alopatia si homeopatia. Un aspect deosebit de important il reprezinta preocuparile etice si deontologice exprimate in "Juramantul lui Hippocrate" din care se constata ca cele doua discipline medicina si farmacia erau practicate de aceeasi persoana.

Scoala stiintifica si practica medicala si cea farmaceutica apartineau medicilor farmacisti numiti iatros (gr. iatros=medic) ; ea se desfasura in locuinta acestora- iatreion ( oficina medicinala) iar stocul medicamentos era pastrat intr-un spatiu apothiki (camara ,depozit). Acest cuvant este la originea termenului latin apoticarius ajuns astazi ca : apotheke (germana =farmacie) si apothicairie ( franceza veche farmacie) , respestiv apotheker sau apothicaire ( farmacist) . alaturi de medicii propriu zisi (iatros) care-si preparau singuri remediile au existat si vindecatori care practicau empiric aceasta scoala pharmakopoles ( gr. farmakon=remediu, medicament+ poleo =a vinde) cat si cei care preparau leacuri vegetale : rhizotomos ( gr. rhiza= radacina + tomao =a taia) .

In greaca veche era folosit cuvantul pharmakon care deriva din phero =a purta ce a dat substantivele pharma si pharmakon. Initial a insemnat " ceea ce poarta pamantul " ca apoi sa aiba sensul de medicament fiind preluat in limba latina sub forma de pharmacum care a ajuns pana la noi ; el sta la baza multor cuvinte , farmaco fiind un element de compunere care introduce in termenii medico-farmaceutice de astazi referirea la medicament (ex. farmacografie , farmacologie, farmacodinamie, farmacie, farmacopee, etc. ) .

In perioada romana Cornelio Celsius sec. I trateaza probleme medicale si bilantul scolii medicale din Alexandria , iar in cartea a V-a din cele opt ale sale rezerva un loc special pentru tratamentul medicamentos cu descrierea medicamentelor si prepararea lor. In secolul al II-lea Claudius Galenus , medic roman imparte substantele medicamentoase dupa puterea lor de actiune in patru grupe de la cel mai slab la cel mai activ . A compus mai mult de 500 lucrari de medicina in care o mare parte cuprinde clasificare medicamentelor si conservarea acestora. Dintre acestea cele 14 carti de Ars magna ( metoda terapeutica) au devenit un indrumar pretios sute de ani mai tarziu, Galenus fiind socotit " parinte al farmaciei " iar ca omagiu " stiinta care transforma drogurile in medicamente " s-a numit " Farmacie galenica" denumire care s-a pastrat pana in zilele noastre.

Dezvoltarea ulterioara a medicinei si tratamentului medicamentos mergea pe aceeasi cale: autoritatea medicala a lui Hippocrat si a scolii din Alexandria , a lui Celsius si Galenus a ramas neclintita in ceea ce priveste principiile generale ale medicinei precum si ale tratamentului medicamentos. Un eveniment important trebuie socotit aparitia lucrarii "Canonul artei medicale" in 5 volume a lui Avicena , medic persan filozof, om de stat care a trait la sfarsitul sec. al X-lea si inceputul sec. al XI-lea. In al doilea volum al canonului se vorbeste despre medicamentele simple si actiunea lor iar in ultimul volum despre medicamente complexe si antidoturi . Unii cercetatori socotesc opera lui dupa felul sistematic si complet in care sunt puse problemele ca cea mai proeminenta lucrare din istoria medicinei.

Se atribuie arabilor inceputul organizarii farmaciilor ; ei au pus bazele normelor pentru prepararea substantelor medicamentoase. Ei prepara o serie de substante pe care le introduc in terapeutica: saruri de mercur, argint, acid nitric si clorhidric. Arabii sunt primii care separa prin lege profesia de farmacist de acea de medic si care introduc alchimia in Europa.

Diferite popoare din Europa si din insulele invechinate adaptau si dezvoltau mostenirea medicala din trecut in special tratamentul medicamentos. Cea mai renumita a fost scoala din Salermo care a existat din sec al VIII-lea pana in sec al XIII-lea aceasta scoala se ocupa de adautarea substantelor medicamentoase , desrierea si aplicarea lor din punct de vedere practic. Acolo au fost introduse primele retete prepararea apelor medicinale, uleiurilor , siropurilor, clismelor si mijloacelor externe. De fapt prima farmacie in Europa se deschide la Neapole in 1140 , la Paris in 1180 , la Praga in 1278, la Basele in 1250, la Coln in 1248 , la Trogir ( Iugoslavia ) in 1271. Odata cu aparitia primelor farmacii in partea sudica a Frantei profesiunea de medic se separa de cea de farmacist printr-o lege decretata in orasul Arles. Actul de jurisdictie care pune bazele legale ale farmaciei in Europa Occidentala este dat de Frederick al II-lea in anul 1240. De acum in colo in istorica lupta a omului pentru pastrarea sanatatii si vindecarea bolnavilor farmacistul se gaseste alaturi de medic.

In prima jumatate a sec al XVI-lea s-a evidentiat medicul Teofrast Hohenhaim denumit si paraCelsius care a pus bazele extractiei vegetale elaborand procedeele de preparare a tincturilor si a metaloterapiei si a introdus pentru prima data ideea de principiu activ discutand despre necesitate cercetarii " chintesentei" din plante .

In secolul al XV-lea cresterea populatiei oraselor , frecventa epidemiilor, cererea mare de medicamente, infiintarea farmaciilor publice, necesitatea introducerii unor norme unitare in prepararea manipularea, controlul si eliberarea medicamentelor au determinat aparitia primelor farmacopei ( de la gr. pharmakon=remediu, medicament + poein = a face ) . prima lucrare a fost "Compendium aromatariorum" a medicului italian Saladino d' Ascoli tiparita la Bologna in 1488.

In secolul al XVI-lea Valerius Cordus tipareste Dispenstorium pharmacopolarum la Nurnberg in anul 1548 prin care se consolideaza deontologia farmaceutica. Prima farmacopee din lume realizata de un farmacist este considerata lucrarea " Thesaurus aromatariorum" , Milano din anul 1512.

Descoperirile din domeniul stiintei naturii, medicinei si farmaciei si se succed rapid astfel in 1621 a fost inventat microscopul . In 1658 este descoperit sulfatul de sodiu , glucoza de catre medicul farmacistul si chimistul german J.R. Glauber iar in 1672 tartratul de sodiu si potasiu de catre Pierre Seignette. Dupa descoperirea Americii in sec al XVI-lea in farmacii apar droguri ca : radacina de ipeca , ceaiul , cafeaua, ciocolata, tutunul, scoarta de China, balsamul de Peru, frunzele de Jaborandi, tuberculi de Jalata , radacina de Polygala si altele.

In secolul al XVII-lea se afirma personalitati de mare prestigiu ca : medicul Thomas Sydenham (1628-1689) care introduce in terapeutica tinctura de opiu cei poarta numele: Laudanum liquidum Sydenham ; in anul 1640 farmacistul francez Lazare Riviere introduce potiunea-limonada Riviere cu rol antiemetic; in anul 1672 Talbot introduce in Anglia tinctura de China.

In 1657 Sir Christopher Wren a injectat intravenos medicamente iar Richard Lower este cunoscut pentru experientele de transfuzie de sange.

Tot in secolul al XVII-lea se publica multe farmacopei : Pharmacopea Augustana (1613) la Viena Codex Medicamentarius Sive Pharmacopeia Parisiensis (1638), Dispensatorium Boruso-Branderburgicum (1698) la Berlin.

In prima jumatate a secolulul al XVIII-lea Hoffman a scris " Medicina sistematica si rationala" in 9 volume , el introduce in practica picaturile lui Hoffman . Tot in acest timp au loc cele mai mari descoperiri din domeniul chimiei astfel Karl Wilhelm Schele (1742-1786) descopera un mare numar de acizi organici : citric, tartric, uric, maric, lactic, benzoic, galic, cianhidric cat si glicerina, acidul fosforic, arsenic, calomel, elemente ca: oxigen clor iar din oase -fosforul.

In anul 1733 medicul englez Thomas Dover (1660-1741) prepara pulberea de opiu si ipeca numita pulberea Dover cu rol expectorant iar in anul 1786 Thomas Fowler (1736-1801) medic englez prepara licuarea de metaarsenit de potasiu utilizat ca tonic .

Secolul XVIII este dominat de marile descoperiri in botanica Carole Linne ; fizica Alessandro Volta, A.M. Ampere, Luigi Galvani , R.A. Reaumur , A.Celsius , A. Baume ; chimie J. Piestley descopera oigenul dioidul de carbon si oxidul de carbon in anul 1774. Iar in anul 1776 H. Cavendish descopera hidrogenul .

Epoca moderna are cativa reprezentanti de seama : Lomonosof si Lavoisier care au pus bazele chimiei moderne influentand direct si dezvoltarea farmaciei . Ei in 1788 au formulat : Legea conservarii maselor .

Bertholet si Wohler prin lucrarile lor deschid sinteze organice cai nebanuite. Sunt izolate elemente ca iod , brom , magneziu, si sunt preparate in stare pura principii active de origine vegetala: F.W. Serturner in 1806 a descoperit morfina ; P.J. Pelletier si J.B. Caventou au izolat in 1818 strictina ; colchicina si brucina in 1819 ; emetina in 1807 . In 1819 Oersted izoleaza iperidina ; Runge izolleaza in 1820 cafeina ; Merck in 1848 izoleaza papaverina ; Nieman in 1860 izoleaza cocaina.

Mijlocul secolului al XVIII-lea a dat un militant activ al medicinei stiintifice bazat pe studiul anatomiei si fiziologiei Albrecht-Haller si o serie de alti savanti .

Samuel Hahnemann 1755-1843 introduce homeopatia ca metoda terapeutica controversata si astazi . Homeopatia cu toate ca este legata de terapia medicamentoasa a fost mai putin bazata pe principii stiintifice .

In anul 1776 ia fiinta la Paris College de Pharmacie iar in anul 1796 -Societte libre des pharmaciens des Paris care creeaza scoala de farmacie.

In mijlocul secolului al XIX-lea incepe sa se aplice in medicina pe o scara mare metoda experimentala astfel se introduc in practica substante care prin inhalatie sub forma de vapori provoaca o anestezie generala.

Louise Pasteure (1822-1895) pune bazele enzimologiei si bacteorogiei ceand vaccinul antirabic si infiinteaza institutul care-I poarta numele (1887) .

In anul 1867 Lister a aplicat acidul carbolic pentru tratamentul plagilor si in interventiile chirurgicale dovedind importanta hotaratoare a antisepticilor in chirurgie, acestea cedand locul in cele mai multe cazuri asepsiei.

In secolul al XX-lea se descopera vitaminele , medicamentele arsenicale , antisifilitice, chimioterapice, derivatii pirazolonului , sulfamidele . Apar forme galenice noi: comprimatele , granulele , casete, si fiolaze .

Secolul al XX-lea se remarca prin descoperirea penicilinei care a deschis domeniul vast al antibioticelor si care constitui una din cele mai importante realizari ale vremurilor noastre.

In tara noastra pana in secolul al XVI-lea nu au existat farmacii, asta nu inseamna ca pana in acea epoca in tara noastra nu s-au preparat si folosit medicamente. Dupa cum atesta documentele pe teritoriul tarii noastre existau ca de altfel in intreaga Europa doua posibilitati de ingrijire a sanatatii : una culta asigurata de medicii curtilor domnesti si una empirica la care apela populatia . Vechii daci erau renumiti in arta de a vindeca precum reiese din izvoarele vremii si putinele cuvinte care s-au pastrat de la daci din care cateva sunt nume de plate medicinale .

Perioada invaziilor popoarelor migratoare precum si oranduirea feudala a stanjenit dezvoltarea medicinei si farmaciei in tara noastra dar in cursul Evului Mediu intre provinciile tarii noastre au existat stranse legaturi intre acestea .

Inainte de secolul al XIII-lea nu exista data scrise despre farmacisti si farmacii dar au existat preocupari in acest sens- culegatorii si vanzatorii de leacuri vegetale empirice la care recurgea populatia. Domnitorii tarilor romane aduceau medici din Venetia, Constantinopol sau din Austro-Ungaria care preparau si medicamente. Fiind preparate de doctori ele s-au numiti doctorii . In lucrarile lui Dimitrie Cantemir apare numele de doftorie uzual in sec XVIII si XIX a ajuns si pana azi sub numele de doctorie ; concomitent se folosea si termenul de leac.

Medicina calugareasca practicata in manastiri se baza tot pe materia medicala populara : Tismana sec XIV, Neamt sec XIV , Prislop sec XIV.

Infiintarea spitalelor ( Coltea 1715, Pantelimon 1752 in Bucuresti; Sf. Spiridon 1757 Iasi si altele) aduce dupa sine infiintarea farmaciilor de spital deservite insa de farmacisti straini. Dupa cativa ani de la intemeierea spitalelor apar farmaciile particulare.

Prima farmacie publica s-a infiintat in Sibiu in sec. al XIV-lea si existenta ei o atesta un document din anul 1494. Primul farmacist roman apare in documente deabia in 1818 la Iasi . Ulterior farmacistii se organizeaza intr-o corporatie a "spiterilor" in 1836 in Muntenia si in 1854 in Moldova . In documentele vechi din Transilvania farmacistul este inscris cu denumirea "apothicarius" iar medicamentele sunt indicate prin termenii " medicamentum" sau " arztnaei" . In provinciile romane in sec al XVII-lea nu se utiliza inca termenul de farmacist ci acela de "spiciar" ( 1651, consemnat in timpul domniei lui Matei Basarab ) sau de " spicear" ( din vremea lui Constantin Brancoveanu) prin intermediul unor termeni neogrecesti de la cuvantul italienesc speziale respectiv spezieria deriva vechile cuvinte romanesti de spiter ( farmacist ) si spiterie ( farmacie) .

Termenii de farmacist si farmacie sub influenta franceza apar pentru prima data mentionati in Tarile Romane in Oranduirea pentru farmacisti in anul 1819 in 20 de articole indrumar dat sub domnitorul Alexandru Sutu in Muntenia .

In 1860 se infiinteaza de catre doctor Carol Davila invatamantul medical si farmaceutic superior care initial a organizat serviciul medical militar in Romania in 1857 , iar in 1862 Scoala natioana de medicina si farmacie , Scoala superioara de farmacie cu durata studiilor de 5 ani la Bucuresti si in anul 1879 la Iasi .

La numai cativa ani de la Unirea Principatelo Moldova si tara Romaneasca in statul unitar Romania s-a editat prima Farmacopee Romana aparuta in 1863 si radactata de farmacistul Constantin Hepites in limbile romana si latina.

Farmacopeea Romana este codul oficial al normativelor care asigura calitatea medicamentului in tara noastra , stabileste normele de preparare si control ale medicamentelor oficinale , conditiile de puritate a materiilor prime, conservarea medicamentelor, etc. Prevederile facmacopeii au caracter de lege ele trebuie sa fie respectate de farmacist de industria de medicamente si de medic. In general fiecare stat isi are farmacopeea proprie.

Ultima Farmacopee Romana editia a X-a este rezultatul cercetarilor intreprinse in Institutul pentru Control de Stat al Medicamentului si Cercatarii Farmaceutice "Petre Ionescu Stoian " cu colaborarea unor specialisti cu preocupari in domeniul medicamentului din alte unitati de cercetare, invatamant si productie.

Pe parcursul timpului , rolul farmacistului de preparator al remediilor s-a diminuat , odata cu aparitia industriei farmaceutice care produce pe scara larga medicamente tipizate conform unor norme si standarte internationale. Aceasta a permis ca in activitatea sa farmacistul sa dedice mai mult timp pacientilor fiindu-le un consilier apropiat in ceea ce priveste medicamentul , modul de administrare al acestuia, posibilele reactii adverse, sau noutatile terapeutice aparute ,de care, sub recomandarea medicului curant, poate beneficia.

Bibliografie

Manual de Farmacologie , prof. Skvortov

Tehnica farmaceutica , S. Negoita, G. Marasoiu

Farmacopeea Romana , Editia a X-a

Farmacist.Ro , revista de informare pentru farmacisti, nr. 90