Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Legislatie


Index » legal » Legislatie
» Natura dreptului comunitar. efectul direct


Natura dreptului comunitar. efectul direct




NATURA DREPTULUI COMUNITAR. EFECTUL DIRECT

1.Conditiile efectului direct. Efectul direct al clauzelor din Tratat

Dupa cum s-a mentionat, dreptul comunitar initial a luat nastere prin intermediul a trei Tratate ce au creat Comunitatile Europene – Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice si Comunitatea Economica Europeana. Aceste tratate internationale au creat institutii cu personalitate juridica distincta conform dreptului international, precum si un sistem de drept separat in cadrul caruia institutiile amintite mai sus, Statele Membre si cetatenii lor au drepturi si obligatii. Ordinea juridica comunitara in intregime a devenit subiect al revizuirii si interpretarii Curtii de Justitie. Fiind un sistem juridic separat, dreptul comunitar, totusi, nu este izolat complet si ocupa o pozitie intre dreptul national si cel international, precum in cadrul unei federatii dreptul federal se afla intre cel international si cel national.

In pofida faptului ca se bazeaza pe tratate incheiate conform dreptului international, dreptul comunitar s-a distantat mult de cel international. Motivul de baza al acestei diferente isi gaseste explicatia in faptul existentei a doua obiecte diferite ale acestor sisteme de drept: in timp ce dreptul international se refera la rezolvarea conflictelor de norme dintre state, dreptul comunitar este conceput pentru promovarea integrarii dintre Statele Membre. Mai mult ca atit, este o ordine juridica mai dezvoltata decit cea a dreptului international, unul din aspectele ei fiind faptul ca Tratatele comunitare se extind pe o scara mai larga decit cele traditionale ale dreptului international si creeaza efecte directe prin conferirea drepturilor persoanelor juridice si persoanelor fizice din Statele Membre, precum si impunerea obligatiilor. Cele mentionate au dus Curtea la concluzia ca dreptul comunitar este un sistem nou de reguli cu un caracter ce creeaza o noua ordine juridica, separata si distincta de dreptul international.[1]



In aceasta ordine de idei se poate afirma ca, fiind cauzat de dreptul international, cel comunitar, totusi, nu are aceleasi caracteristici. De fapt, dupa cum s-a afirmat, o mare parte din tehnicile si doctrinele aplicate in ordinea juridica comunitara au tangente cu unele din ramurile dreptului national, cum ar fi cea constitutionala si cea administrativa. Totusi, fiind aplicat de instantele judiciare nationale, dreptul comunitar este separat de cel national. Legislatorii nationali nu au puterea de a amenda sau abroga dreptul comunitar, iar in cazul unui conflict cel din urma va avea suprematie, interpretarea sa finala fiind in jurisdictia exclusiva a Curtii. Dupa cum a decis Curtea in Van Gend en Loos,[2] Statele Membre si-au limitat suveranitatea in anumite sfere in favoarea suprematiei ordinii juridice comunitare si a actelor sale.

Dreptul comunitar prin natura sa este sui generis, distinct, dar apropiat de cel international si cel intern al diferitor State Membre.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale ordinii juridice comunitare este ca prevederile dreptului comunitar produc un efect direct asupra sistemelor de drept nationale ale Statelor Membre. Aceste prevederi asigura respectarea obligatiilor comunitare nu numai de catre institutiile comunitare, ci si de Statele Membre, iar in unele cazuri si de indivizi.

Principiul efectului direct este un component-cheie al naturii constitutionale sui generis a dreptului comunitar. Efectul direct se refera la capacitatea dreptului comunitar de a fi invocat de catre indivizi pe parcursul proceselor in instantele judecatoresti nationale. In caz daca efectul direct nu ar face parte din standardul consitutional al ordinii juridice comunitare, dinamica dezvoltarii si semnificatia dreptului comunitar ar fi redusa considerabil.

Totusi, efectul direct nu este identificat in Tratat ca o caractersitica a dreptului comunitar. Articoul 249 CE (fost art. 189) stipuleaza ca aplicabilitatea directa este o caracteristica a regulamentelor. Aplicabilitatea directa asigura statutul de lege unui regulament in cadrul dreptului national al statelor membre din momentul adoptarii in conformitate cu procedurile comunitare. Dar efectul direct, ce nu este mentionat in Tratat, are o semnificatie mult mai larga decit aplicabilitatea directa. El este o caracteristica ce poate fi atasata oricarei prevederi juridice comunitare. O norma declarata de Curte drept avind efect direct confera drepturi indivizilor din cadrul unui sistem national. Drepturile direct efective ofera o sursa de protectie contra actiunilor ce violeaza dreptul comunitar.

Aparitia si dezvoltarea efectului direct in calitate de temelie a Constitutiei Comunitare reprezinta un studiu clasic al atitudinii teleologice a Curtii fata de interpretarea juridica. Desi efectul direct nu poate fi gasit in termeni expliciti in Tratat, Curtea a considerat drept o sarcina personala asigurarea realizarii tuturor obiectivelor comunitare, cele din urma nefiind atinse fara efectul lor direct. Curtea a stabilit locul efectului direct in ordinea juridica comunitara la o etapa destul de timpurie a evolutiei comunitare.

Doctrina efectului direct pentru prima data a fost enuntata in hotarirea radicala a Curtii din Van Gend en Loos.[3] Cazul a implicat reclasificarea unui produs chimic in scopuri vamale, fapt ce a dus la majorarea taxei ce urma sa fie achitata la importul bunului in Olanda. Importatorul a contestat aceasta majorare, pledind ca ea este contrara art. 25 CE (fost art. 12), ce interzice statelor de a introduce intre ele la momentul importului a noi taxe vamale sau orice plati ce au un efect echivalent. Autoritatile vamale s-au opus unei asemenea obiectii din partea importatorului. In consecinta, Tarifcommissie,[4] intr-o referinta conform art. 234 CE (fost art. 177), a cerut o hotarire preliminara asupra sensului si efectului art. 25 CE (fost art. 12).

Guvernul Olandei a argumentat in numele autoritatilor sale vamale in cadrul sedintei Curtii ca art. 25 CE (fost art. 12) a fost adresat Statelor Membre si prin urmare nu putea fi invocat de catre indivizi. Mai mult, Tratatul expres prevedea procedurile de implementare la sesizarea Comisiei sau a unui Stat Membru conform art.art. 226 si 227 CE (foste art.art. 169 si 170). Astfel, aceste proceduri impiedicau indivizii de la invocarea violarii obligatiilor comunitare de catre un stat in fata instantei nationale, cu exceptia cazurilor cind Constitutia statului permitea, i.e. efectul direct ar depinde in recunoasterea expresa in constitutiile Statelor Membre.[5]

Intentia Curtii, totusi, a fost de a oferi o protectie juridica directa drepturilor individuale ale cetatenilor statelor respective. In pofida argumentelor inaintate, Curtea a hotarit ca art. 25 CE (fost art. 12) are un efect direct si a afirmat ca:

…Comunitatea constituie o noua ordine juridica, subiectii careia sint nu numai Statele Membre, ci si nationalii lor. Independent de legislatiile Statelor Membre, Comunitatea impune indivizilor nu numai obligatii, dar este in drept sa le confere drepturi ce devin parte a mostenirii juridice.

Aceste drepturi apar:

…nu numai in cazurile prevazute de Tratat, dar si in virtutea obligatiilor impuse de catre Tratat indivizilor, Statelor Membre si institutiilor comunitare.[6]

In plus la aceasta, Curtea a tinut sa mentioneze ca sesizarile primite de catre ea privind incalcarile nu impiedica indivizii de a-si folosi dreptul de a invoca atare violare in fata instantelor nationale.[7]

Conditiile necesare pentru a recunoaste o norma a dreptului comunitar, avind efect direct, au fost identificate in baza caracterului ei care trebuie sa fie suficient de precis, clar si neconditionat. De fapt, aceste exigente detaliate apar in calitate de manifestari ale unei cerinte generale de “justitiabilitate”. In Opinia sa separata din Banks & Co c. British Coal,[8] opinie ce a precedat o hotarire neambitioasa si scurta, AG van Gerven a comentat despre:

natura practica a testului efectului direct: o clauza a dreptului comunitar ce este suficient operationala in esenta si urmeaza a fi aplicata de catre Curte, poseda efect direct. Claritatea, precizia, natura neconditionata, completa si perfecta a normei, precum si lipsa dependentei fata de masurile de implementare sint aspectele unei caracteristici ce trebuie sa fie expusa de clauza, i.e trebuie sa fie capabila de a fi aplicata de curte intr-un caz anume.

Aceasta este caracteristica de baza a justitiabilitatii, care diferentiaza efectul direct de aplicabilitatea directa, cea din urma descriind modul de devenire a regulamentelor lege la nivel national. Insa problema existentei unei legi si a faptului ca ea confera drepturi juridic invocabile de catre indivizi sint doua lucruri diferite. Notiunea de efect direct vizeaza drepturile indivizilor ce trebuie sa fie protejate de instantele judecatoresti nationale.        

Un larg numar de prevederi substantiale ale Tratatului pe parcursul timpului au fost declarate de catre Curte drept avind efect direct. Acest fapt a conferit participantilor privati putere semnificativa de a conduce mai departe procesul integrarii de piata si a reglementarii ei, precum este stipulat in Tratat. Articolul 25 CE (fost art. 12), care impune interzicerea noilor taxe vamale in comertul dintre Statele Membre, este clar si neconditionat, motiv pentru care a fost declarat drept avind efect direct in Van Gend en Loos, o hotarire ce a aparut in urma sesizari la nivel national impotriva obstructiilor impuse la importul produselor chimice din Germania in Olanda. La fel au fost declarate drept avind efect direct si art. 28 CE (fost art. 30) - libera circulatie a marfurilor, art.art. 39 si 43 CE (fostele art.art. 48 si 52) - libera circulatie a lucratorilor si art. 49 CE (fost art. 59) - libera circulatie a serviciilor. Comerciantii au sesizat oportunitatea de a aplica dreptul comunitar la nivel national pentru asigurarea “demolarii” regulilor obstructive ale comertului. Similar si in sfera sociala efectul direct al dreptului comunitar a conferit posibilitatea indivizilor de a-si afirma drepturile ce se aflau in opozitia practicilor nationale incompatibile cu ordinea comunitara.

Originar, efectul direct a fost considerat numai in contextul actiunilor din partea indivizilor impotriva Statelor Membre. Era inevitabil faptul ca indivizii sa se bazeze pe drepturile comunitare si impotriva altor indivizi. Efectul direct ce actioneaza intre un individ si un Stat  Membru este numit “efect direct vertical”, pe cind cel dintre indivizi – “efect direct orizontal”.

Recunoasterea efectului direct al prevederilor din Tratat in cazul indivizilor a avut loc in BRT c. SABAM.[9] In acest caz Curtea a retinut ca prevederile de baza referitor la concurenta ale art.art. 81 si 82 CE (fostele art.art. 85 si 86) creeaza un efect direct intre indivizi. Mai tirziu, in acelasi an, in Walrave and Koch,[10] ce avea obiect de disputa discriminarea in libera circulatie a persoanelor si libertatea prestarii serviciilor, Curtea a declarat urmatoarele: interzicerea unei discriminari (acum art.art. 12, 39 si 49 CE) nu se aplica numai in cazul actiunilor autoritatilor publice, dar se extinde si asupra regulilor de orice natura, menite de a reglementa amplasarea in cimpul muncii si prestarea serviciilor. Abolirea obstacolelor dintre Statele Membre ce se afla in calea liberei circulatii a pesoanelor si libertatii de a presta servicii, obiective fundamentale ale Comunitatii, ar fi compromisa in cazul in care abolirea barierelor de origine nationala poate fi neutralizata de impedimente ce rezulta din exercitarea autonomiei de catre asociatii si organizatii ce nu cad sub incidenta dreptului public.

Unul dintre cazurile ce este privit drept o confirmare a efectului direct orizontal in dreptul comunitar este Defrenne c. SABENA,[11] implicind art. 141 CE (fost art.119) care garanteaza salarizarea egala dintre barbati si femei pentru un lucru egal. Avocatul General Trabucchi in Opinia sa a argumentat ca “obiectivele fundamentale” ale Tratatului la care s-a facut referinta in Walrave and Koch trebuie sa fie interpretate liberal, iar efectul direct sa fie extins si in cazul art. 141 CE (fost art. 119). Mai departe el a sustinut ca factorul crucial nu a fost faptul cui ii este adresata prevederea din dreptul comunitar ci natura ei. Curtea a acceptat aceste argumente, accentuind importanta obiectivelor sociale ale Comunitatii, precum si repetind irelevanta adresei unei masuri pentru scopul efectului direct. Facind abstractie de argumentele privind scopul efectului direct al art. 141 CE (fost art.119), Curtea a stabilit: deoarece articolul in cauza este obligatoriu, interzicerea discriminarii dintre barbati si femei se extinde nu numai asupra cazurilor unor actiuni din partea autoritatilor publice, dar si asupra tuturor acordurilor ce sint menite de a reglementa salarizarea fortei de munca, precum si contractelor dintre indivizi.

Amploarea limbajului intrebuintat de Curte a incheiat problema crearii de catre Tratat a efectului direct dintre indivizi.

2. Efectul direct al altor clauze decit cele din Tratat

a)      Regulamentele si deciziile

Dupa cum se vede din analiza efectuata mai sus, clauzele privind efectul direct al normelor din Tratat nu au fost formulate in termeni concreti. In cazul regulamentelor, art. 249 CE (fost art. 189) stipuleaza ca actul in cauza trebuie sa fie juridic obligatoriu in intregime si sa fie direct aplicat[12] de catre Statele Membre. Pe baza acestei formulari, se impune concluzia ca regulamentele vor deveni imediat parte a dreptului intern al Statelor Membre.

Efectul direct al regulamentelor a fost confirmat de catre Curte in Comisia c. Italia,[13] accentuind ca toate metodele de implementare sint contrare Tratatului si vor avea ca rezultat crearea unor impedimente asupra efectului direct al regulamentelor si punerea in pericol a aplicarii lor simultane si uniforme. La fel, Curtea a accentuat ca nu poate fi acceptata situatia in care Statul Membru aplica incomplet sau selectiv clauzele unui regulament in functie de interesele nationale.





Prin aceasta decizie Curtea a supus criticii orice efort al Statului Membru de a altera sau “dilua” exigentele unui regulament. Totusi, aceasta nu inseamna ca orice masura nationala adoptata in scopul acordarii efectului direct unui regulament va fi nula. In Amsterdam Bulb[14] Curtea a specificat ca va constitui o incalcare a dreptului comunitar numai o masura nationala care obstructioneaza sau duce la obscuritate natura regulamentului. Intr-un atare caz, masura respectiva ar avea un efect advers pentru Comunitate, deoarece caracteristicile dreptului comunitar[15] pot fi ignorate. Tinind cont de faptul ca Statele Membre pot afecta continutul actului comunitar prin adoptarea masurilor de transpunere a regulamentelor in dreptul national intr-o forma putin diferita, a acceptat, totusi, ca Statele Membre pot stipula, cu scopul punerii in aplicare a regulamentului, anumite sanctiuni ce nu au fost prevazute in el.

In pofida faptului ca art. 249 CE (fost art. 189) nu face referinta la aplicabilitatea directa a deciziilor, Curtea a avut putin de ezitat pentru a decide ca si acest act comunitar poate avea efect direct pentru cei carora le este adresat. Decizia respectiva a fost luata in Franz Grad,[16] conform careia s-a stabilit ca decizia va avea efect direct in caz daca obligatia impusa de ea este neconditionata, clara si precisa.

b)      Directivele

Articolul 249 CE (fost art.189) face o distinctie clara dintre natura regulamentelor si cea a directivelor. Regulamentele, dupa cum s-a vazut sint in intregime obligatorii in cadrul dreptului national. Directivele, la rindul lor, sint obligatorii pentru Statele Membre numai sub aspectul obtinerii rezultatului care trebuie atins. Ar parea ca implementarea si punerea in aplicare a directivei tine de Statul Membru si Comunitate, individul neavind nici un rol. In aceeasi ordine de idei, indivizii ar beneficia de prevederile directivelor numai din momentul implementarii[17] lor in dreptul national. Din formularile art. 249 CE (fost art.189) s-ar intelege ca indivizii se bazeaza pe regulamente in calitatea lor de drept comunitar, iar pe directive – in calitatea lor de drept national.[18] Totusi, din momentul in care Curtea a declarat posibilitatea articolelor din Tratat de a crea efect direct, a aparut si posibilitatea de a aplica acelasi concept si in cazul directivelor. A fost nevoie insa de mai mult de o decada pina cind aceasta problema a fost clarificata.

Posibilitatea extinderii efectului direct al altor clauze decit cele din Tratat a aparut pentru prima data in Grad c. Finanzamt Traustein[19] si se referea la o decizie, particularitatile fiind adaptate mai tirziu si pentru directive.

Acest pas, de recunoastere a efectului direct al directivelor, Curtea l-a intreprins in 1974 in Van Duyn.[20] Acest caz a pus pe rol efectul direct al art. 39 CE (fost art. 48), ce stipuleaza libera circulatie a lucratorilor, precum si a Directiva 64/221, care defineste “politica publica” in scopul aplicarii regulilor de libera circulatie a persoanelor, conform Tratatului. Curtea si-a repetat hotarirea din Grad conform careia art. 249 CE (fost art. 189) nu excludea efectul direct al altor masuri decit cele din regulamente si ca natura obligatorie a directivelor cere valorificarea lor de catre cei implicati. Curtea a continuat prin afirmatia:

In particular, in cazul cind autoritatile Comunitare au impus Statelor Membre prin intermediul directivei obligatia de a purcede la o anumita conduita, efectul util al unui atare act ar fi diminuat daca indivizii au fost impiedicati de a se baza pe el in fata instantelor nationale, iar cele din urma erau impiedicate de a tine cont de el drept un element al dreptului comunitar.

Reiesind din cele relatate mai sus, putem afirma ca baza originara pentru producerea unui efect direct de catre o directiva este doctrina eficacitatii in general. Declararea efectului direct al unei directive a fost intotdeauna o problema controversata. Guvernul Marii Britanii, de exemplu, a argumentat fara succes ca efectul direct al directivelor diminueaza distinctia lor de regulamente conform art. 249 CE (fost art. 189).

In urma stabilirii efectului direct al directivelor a fost dezvoltat si efectul direct orizontal al unor articole din Tratat. Perspectiva indivizilor si a corporatiilor de a fi responsabili pentru obligatiile impuse de sute de directive a avut o implicare profunda in certitudinea din cadrul Comunitatii. Argumentele aduse impotriva efectului direct orizontal erau concentrate asupra naturii directivelor: ele sint adresate numai Statelor Membre; numai Statele Membre poarta raspundere pentru neimplementarea lor; directivele nu sint direct aplicabile (nici articolele din Tratat) si directivele in trecut nu trebuiau sa fie publicate. Argumentele in favoarea efectului direct orizontal sint bazate in general pe consideratiuni de corectitudine si echitate: conditiile pentru efectul direct al directivelor sint similare cu cele inaintate articolelor din Tratat si urmeaza a fi aplicate prin aceeasi modalitate; Curtea intotdeauna a examinat continutul si nu forma unei masuri, deci clasificarea unui act drept directiva nu este determinativa pentru efectele sale; principiul eficacitatii cere ca directivele ce au un efect direct sa fie obligatorii pentru indivizi si State Membre; discriminari arbitrare ar aparea in unele cazuri intre angajatii sectorului public si cel privat; ar fi dificil de a stabili distinctia dintre Stat si sectorul privat. Ca rezultat, Curtea a examinat aceasta problema cu precautie.

Cazul Marshall[21] a avut de rezolvat doua probleme: extinderea efectului direct vertical si posibilitatea directivelor de a produce efect direct orizontal. Marshall s-a bazat pe interzicerea discriminarii sexuale stipulate in Directiva 76/207 privind tratamentul egal pentru a justifica cererea precum ca pensionarea ei fortata la 62 de ani contrapusi celor 65 de ani in cazul barbatilor a violat Directiva in speta. Curtea a acceptat argumentul de excludere a efectului direct orizontal, dar a aplicat o definitie mai larga celui vertical.

Una din consecintele lipsei efectului direct orizontal al directivelor este faptul ca Statele Membre nu pot sa se bazeze intr-o actiune contra indivizilor pe o directiva neimplementata.[22]

Consecinta de baza a deciziei din Marshall este extinderea de catre Curte a listei autoritatilor publice care poarta raspundere pentru neimplementarea dreptului comunitar. In Fratelli Constanzo c. Comune di Milano[23] Curtea a declarat ca directivele care au efect direct sint obligatorii pentru autoritatile Statelor Membre definite drept “toate organele administratiei, incluzind si autoritatile descentralizate, cum ar fi municipalitatile”. Desi definitia de mai sus s-a referit la un larg concept al Statului si a inclus toate nivelurile autoritatilor statale, problema organelor sectorului public ce nu au responsabililitati legislative sau administrative pentru directivele comunitare a ramas deschisa pina la cazul Foster[24] din 1990. Totusi, primul pas relativ necontroversat a fost intrepris in Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary,[25] cind Curtea a considerat ca politia este parte a unui Stat.

Finalmente, in Foster Curtea a incercat sa defineasca limitele unui Stat. In calitate de reclamat in acest caz aparea British Gas plc, motiv pentru care era destul de greu de a defini Statul in sistemul politic actual. British Gas era o utilitate publica – proprietate a Statului care a fost privatizata prin vinderea actiunilor publicului. La momentul cind s-a produs faptul contestat privind discriminarea sexuala a aplicantului, compania avea statut public, dar la momentul sesizarii Curtii a fost privatizata. In aceasta situatie Curtea a putut sa intreprinda trei masuri: primo, sa aplice o definitie ce ar exclude de pe rol cauza British Gas, indiferent de forma sa; secundo,  sa aplice o definitie ce ar include compania, indiferent de forma; tertio, a declara drept incompatibila proprietatea privata ca fiind un element al Statului.

In decizia sa Curtea a condensat formula propusa in Opinia AG van Gerven:

un organ, forma sa juridica neavind relevanta, responsabil de a presta servicii publice, in baza unor masuri adoptate de catre Stat si controlate de catre el, posedind imputerniciri speciale in afara celor ce rezulta din regulile normale aplicabile in relatiile dintre individuali.

Termenul de “imputerniciri speciale” ar include orice utilitate publica care-si mentine monopolul national sau regional dupa privatizare. Ramine, totusi, deschisa problema extinderii in afara imputernicilor speciale a controlului necesar din partea statului, iar conceptul serviciului public este unul discutabil. Ca rezultat, Foster prevede un cadru in care Statul poate fi definit, dar care nu elimina incertitudinea creata de Marshall. Faptul ca Curtea a lasat la discretia instantelor nationale aplicarea acestor definitii la fel diminueaza tendinta de a da o notiune care ar putea fi aplicata uniform in Comunitate.

Incertitudinea continua a dus la readucerea in agenda a problemei efectului direct orizontal al directivelor. In cadrul celui de al doilea caz Marshall,[26] AG van Gerven a argumentat includerea efectului direct orizontal in pofida faptului ca nu era necesar pentru dispozitia acestui caz si la el nu s-a referit in hotarirea judecatoreasca.

In Faccini Dori[27] Curtii i s-a cerut reconsiderarea hotaririi sale din Marshall, conform careia directivele nu erau capabile de a produce un efect direct orizontal. In urma precautiei din Marshall, s-a observat intentia Curtii de a reduce anomaliile create la limitele sectoarelor public/privat si Statul a fost interpretat in sens larg. Instantelor natonale li s-a lansat un apel intru interpretarea dreptului national in lumina directivelor neimplementate in toate cazurile si nu numai a celor ce vizeaza statul. Ar accepta oare Curtea o invitatie de a aduce o coerenta legii prin declararea directivelor avind efect direct in orice circumstanta, in caz daca termenul limita pentru implementare a expirat?[28]   




In Faccini Dori Curtea a refuzat sa-si modifice decizia din Marshall. Ea a sustinut ca directivele nu sint capabile de a avea un efect direct orizontal. Hotarirea insista asupra faptului ca Comunitatea nu este competenta de a promulga prin intermediul directivelor obligatii pentru indivizi cu un efect imediat. Acest rol ii este rezervat, conform art. 249 CE (fost art. 189) unui regulament. Totusi, absenta unui efect direct orizontal nu-i lipseste de remediu pe beneficiarii drepturilor derivate dintr-o directiva neimplementata. Curtea s-a referit in Marleasing[29] la obligatia interpretarii, iar in Francovich[30]  la scopul revendicarii compensatiei din partea statului. Pe linga acestea, Curtea a stabilit posibilitatea unui individ de a se baza direct pe o directiva neimplementata in cadrul procedurii nationale impotriva altui individ.

c) Acordurile internationale

Acordurile internationale incheiate de catre Comunitati fac parte cu certitudine dintr-o categorie diferita de cea a Tratatelor comunitare sau legislatiei comunitare. In particular, s-ar putea argumenta ca este la discretia dreptului international de a determina daca ele au efect direct si daca va exista lipsa unei balante si a reciprocitatii in cazul efectului direct in statele comunitare, dar nu si in altele. Acest argument a avut o anumita influenta din start,[31] dar ulterior a fost negat de Curte.[32]  In prezent acordurile internationale pot avea un efect direct in fata instantelor judecatoresti ale Statelor Membre ale Comunitatii, fara a fi influentate de faptul ca au sau nu un asemenea efect in statele terte. Aceasta nu depinde de faptul ca acordurile in cauza sint menite pentru stabilirea unui regim special prin acordarea de drepturi mai vaste statelor terte decit Comunitatii[33] sau sint niste acorduri reciproce de tip clasic.[34] In cazul acestor acorduri testul va fi similar celor inaintat Tratatelor comunitare. Reiesind din cele expuse, putem conchide ca nu se face diferenta intre acordurile incheiate de catre Comunitate de sine statator (cazul Kupferberg) ori de catre Comunitate si Statele Membre actionind impreuna[35](cazul Bresciani). In Bresciani se putea argumenta, totusi, ca dreptul national trebuia sa determine efectul acelor clauze ale acordului care se afla in afara competentei Comunitatii. In cazul acordurilor incheiate de catre Statele Membre de sine statator si devenite obligatorii in Comunitate in virtutea succesiunii, Curtea a acceptat in principiu posibilitatea efectului direct, dar in practica deciziile sale au fost impotriva.[36]

Lider in acest respect este cazul Kupferberg[37] in cadrul caruia s-a argumentat ca o taxa impusa de Germania nu ar putea fi aplicata la importul vinului din Portugalia (pina la aderarea celei din urma la Comunitate), deoarece era in conflict cu prevederile Acordului de Comert Liber dintre Germania si Portugalia. Aceasta situatie a dat nastere problemei efectului direct al Acordului in Germania.  Reiesind din necesitatea unei solutii uniforme pentru intreaga Comunitate, Curtea a hotarit ca rezolvarea ei nu poate fi lasata la discretia instantelor nationale ale Statelor Membre. In acest caz dreptul comunitar[38] trebuia sa decida asupra problemei si Curtea a hotarit, in urma examinarii ei, ca are efect direct. Faptul ca prevederea in cauza poate sa nu aiba efect direct in Portugalia a fost considerat drept irelevant.

Rezultatul acestei decizii este ca oamenii de afaceri din afara Comunitatii,  care comercializeaza bunuri pe teritoriul ei, au pirghii mai eficace de aplicare a unui acord international decit cei din Comunitate, ce exporta marfuri in afara ei. Totusi, Curtea a sustinut cu claritate ca prevederilor unui acord cu statele terte nu li se aplica aceeasi interpretare larga ca in cazul prevederilor Tratatului. Aceasta afirmatie este valabila si in cazurile cind un acord efectiv reproduce limbajul unei clauze din Tratat.[39]

Logica Curtii in adoptarea unei asemenea strategii este dupa cum urmeaza: din moment ce Comunitatea este parte la un acord cu un stat tert, ea este obligata de a-i indeplini prevederile. Frecvent implementarea unui acord in cadrul Comunitatii va depinde de Statele Membre. In acest caz Comunitatea poate fi impiedicata in relatiile sale cu statele terte de faptul ca Statele Membre nu au implementat acodrul.

Acordurile dintre Comunitate si un stat tert sint obligatorii pentru Statele Membre,[40] iar in cazul cind cele din urma nu-l respecta, poate fi inaintata  o actiune impotriva lor conform art. 226 CE (fost art. 169). Totusi, acesta este un remediu destul de incomod (greoi). Prin declararea acordurilor ca avind efect direct, Curtea a stabilit o modalitate mai simpla de implementare a lor, dar in acelasi timp refuzind aplicarea metodei sale obisnuite de interpretare in cazul acordurilor si asigurind ca statele terte sa nu se bucure de un avantaj distantat fata de Statele Membre.

Si finalmente, acordurile internationale creeaza uneori noi institutii, cum ar fi asociatiile de consilii in baza acordurilor de asociere. In  Sevince[41] Curtea a hotarit ca actele (deciziile) adoptate de atare institutii pot avea efect direct in Comunitate, in caz daca coincid cu exigentele inaintate acordurilor dintre Comunitate si statele terte.



[1] C. 26/62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie der Belastingen [1963] ECR  1.

[2] Ibidem.

[3] C. 26/62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie der Belastingen [1963] ECR 1.

[4] Tribunal administartiv din Olanda in jurisdictia caruia se afla apelurile in materie fiscala.

[5] Constitutia Olandei in vigoare in acel moment continea o clauza specifica, problema referindu-se nu la continutul prevederii, ci la institutia abilitata de a decide ce contine prevederea. Curtea nu putea, conform unui principiu general, interpreta Constitutia Olandei, motiv pentru care argumentul partii olandeze viza imposibilitatea unei referinte in baza art. 234 CE (fost art. 177), deoarece Curtea nu dispunea de o jurisdictie in deciderea asupra efectului unui tratat international vizavi de nationalul olandez, aceasta problema apartinind exclusiv de competenta unei instante olandeze ce ar aplica dreptul constitutional.    

[6] C. 26/62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie der Belastingen [1963] ECR 1.

[7] Ibidem.

[8] C.C-128/92, H.J. Banks & Co. Ltd. c. British Coal Corporation [1994] ECR I-1209.

[9] C. 127/73, Belgische Radio en Televisie c. Société Belge des Auteurs, Compositeurs, et Editeurs [1974] ECR 51.

[10] C. 36/74, Welrave and Koch c. Union Cycliste Internationale [1974] ECR 1405.

[11] C. 43/75, Defrenne c. Société Anonyme Belge de Navigation Aerienne [1976] ECR 455.

[12] Este de mentionat faptul ca au fost purtate mai multe discutii referitor la diferenta posibila a termenilor “aplicabilitate directa” si “efect direct”. Curtea, insa, a aplicat ambele notiuni cu acelasi sens. Vezi T. Winter, “Direct Applicability and Direct Effects” (1972) 9 CMLRev., p.425; P. Eleftheriadis, “The Direct Effect of Community Law: Conceptual Issues” (1996) 16 YBEL, p.205.



[13] C. 39/71, Comisia c. Italia [1973] ECR 101.

[14] C. 50/76, Amsterdam Buld BV c. Produktschap voor Siergewassen [1977] 2 CMLR 218.

[15] Suprematia dreptului comunitar, remedii adecvate pentru incalcarea dreptului comunitar, etc.

[16] C. 9/70, Franz Grad c. Finanzamt Traunstein [1970] ECR 825.

[17] Pentru redarea procesului de transportare a directivei in dreptul national se aplica termenul “implementare” si nu “incorporare”, deoarece actul comunitar in cauza nu este pus ca atare in aplicare in dreptul national, automat sau prin intermediul legislatiei Statului Membru, ci este folosit drept un indrumar (calauza) pentru legislatia nationala. Teoretic vorbind, in caz daca dreptul Statului Membru corespunde obiectivelor scontate de directiva, nu se cer actiuni de implementare suplimentare.

[18] C. 102/79, Comisia c. Belgia [1980] ECR 1473; C. 270/81, Felicitas c. Finanzamt für Verkehrsteuern [1982] ECR 2771.

[19] C. 9/70, Grad c. Finanzamt Traunstein [1970] ECR 825.

[20] C. 41/74, Van Duyn c. Home Office [1974] ECR 1337.

[21] C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching) [1986] ECR 723.

[22] C. 80/86, Officier Van Justitie c. Kolponhuis Nijmegen [1987] ECR 3969.

[23] C. 103/88, Fratelli Constanzo c. Comune di Milano [1989] ECR 1839.

[24] C.C-188/98, A. Foster and Others c. British Gaz plc [1990] ECR 3313.

[25] C. 222/84, Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary [1986] ECR 1651.

[26] C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (No.2) [1986] ECR I-4367.

[27] C.C-91/92 Faccini Dori c. Recreb SRL [1994] ECR I-3325.

[28] In anii 1993-1994, AGs van Gerven, Jacobs si Lenz  au argumentat in opiniile lor (Marshall No.2, Faccini Dori si C.C-316/93, Vaneetveld c. SA Le Foyer [1994] ECR I-763) necesitatea recunoasterii efectului direct orizontal al directivelor.

[29] C.C-106/89, Marleasing SA c. La Comercial Internacional de Alimentacion SA [1990] ECR I-4135.

[30] Cazurile C-6/90 si C-9/90, Francovich and Bonifaci c. Italia [1991] ECR I-5357.

[31] C. 87/75, Conceria Daniele Bresciani c. Amministrazione delle Finanze [1976] ECR 129, p.p.148-149 (per AG Trabucchi) si para. 22 al hotaririi; C. 270/80, Polydor Ltd. c. Harlequin Record Shops Ltd., [1982] ECR 329, p.355 (per AG Rozès).

[32] C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982] ECR 3641.

[33] C. 87/75, Conceria Daniele Bresciani c. Amministrazione delle Finanze [1976] ECR 129.

[34] C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982] ECR 3641.

[35] Acorduri mixte.

[36] C.C. 21-24/72, International Fruit Company c. Produktschap voor Groenten en Fruit [1972] ECR 1219; C. 9/73, Schlüter c. Hauptzollamt Lörrach [1973] ECR 1135; C.C. 267-9/81, Amministazione delle Finanze dello Stato c. Società Petrolifera Italiana SpA [1983] ECR 801.

[37] Vezi si C.C-192/89, Sevince c. Staatssecretaris van Justitie [1990] ECR I-3461; C. 12/86, Demirel c. Stadt Schwäbisch Gmünd [1987] ECR 3719.

[38] Curtea a afirmat la fel ca clauza efectului direct din acord va fi decisiva. Stipularea unor astfel de norme nu se practica; ele nu se prevedeau nici in cazul Acordului cu Portugalia. In absenta lor Curtea va decide asupra problemei in conformitate cu criteriile proprii.

[39]C. 270/80, Polydor Ltd. c. Harlequin Record Shops Ltd. [1982] ECR 329 C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982] ECR 3641. Aceasta inseamna ca aceleasi cuvinte pot avea un inteles diferit in Tratatul CE si acordul international cu state terte.

[40] Art. 300 CE (fost art. 228(2)).

[41] C.C-192/89, Sevince c. Staatssecretaris van Justitie [1990] ECR I-3461.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Legislatie




Sistemul european de transfer al creditelor de studii
Constitutiile Frantei si Belgiei
BREVIAR LEGISLATIV REFERITOR LA PATRIMONIUL CULTURAL NATIONAL MOBIL SI IMOBIL
AIG Life - Solicitarea de Despagubire in Caz de SPITALIZARE
Procedura de infintare a societati comerciale
Legea 18 din 19 februarie 1991 fondului funciar
Procedura inventariere patrimoniu
Ce este Declaratia de Valoare
GHID AL LEGISLATIEI PRIVIND IMIGRATIA, MUNCA SI INTEGRAREA IN ITALIA
Impactul legislatiei U.E. asupra producatorului in conditiile integrarii Romaniei in U. E.