Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Subiecte examen drept administrativ - semestru II


Subiecte examen drept administrativ - semestru II




Subiecte examen drept administrativ semestru II

1. Care este obiectul activitatii de politie administrativa si cum este organizata aceasta?

Masurile de politie administrativa au ca obiect principal mentinerea ordinii publice, care trebuie sa existe intre membrii societatii. La acestea se mai adauga masurile de asigurare a linistii publice, cele privitoare la securitatea publica care trebuie sa asigure cadrul unei societati civilizate.

Sintetizand, obiectul politiei administrative este, asadar, ordinea publica, prezenta sub clasica triada: liniste, securitate, salubritate.

Luand in consideratie aceste coordonate ale obiectului politiei administrative, ordine publica poate fi definita ca stare normala care trebuie sa domneasca intre indivizi in cadrul societatii organizate in stat. O astfel de societate este incompatibila si inconfundabila cu dezordinea.




In statul de drept ordinea publica este legata organic de lege, existenta ordinii publice si exercitarea acesteia fiind expresia legii. Explicatia si intelegerea notiunii ordinii publice trebuie pusa in legatura si cu alte notiuni care privesc asigurarea ei in societate.

Ordinea publica este organic integrata in sarcinile administratiei publice, in misiunile acesteia de a organiza executarea legii si a asigura respectarea acesteia in raporturile dintre indivizi.

Principiul fundamental al notiunii de ordine publica este acela, conform caruia, in exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare cetatean nu este supus decat ingradirilor stabilite prin lege si cerintelor firesti ale moralei sociale. Garantia existentei in acest domeniu a unor limite bine determinate o constituie prevederile Constitutiei, Conventiei Europene a Drepturilor Omului, precum si celelalte acte internationale in materie, la care Romania este parte.

Prin urmare, conceptul de ordine publica nu poate fi acceptat decat ca o entitate juridica complexa, cuprinzand norme de drept intern si international, drepturi si obligatii, in cazuri particulare limitate.

2. Cum se clasifica bunurile ce formeaza domeniul public?

S-au formulat mai multe clasificari asupra continutului si sferei domeniului public. Astfel, in literatura interbelica sunt cunoscute doua clasificari:

Potrivit primei clasificari, sunt identificate:

- domeniul public maritim, cuprinzand marea teritoriala, tarmurile marii si porturile maritime;

- domeniul public aerian cuprinzand spatiul atmosferic delimitat de frontiera de stat;

- domeniul public al raurilor navigabile si flotabile;

- domeniul public terestru, cuprinzand soselele, caile ferate imobilele afectate in mod direct si special unui serviciu public etc.

Potrivit altei pareri sunt identificate sapte categorii de bunuri apartinand domeniului public:

- domeniul public maritim, ce cuprinde marea teritoriala, litoralul marii, lacurile sarate care au facut parte din mare, porturile maritime si farurile cu tot utilajul necesar navigatiei;

- domeniul public terestru, ce cuprinde drumurile, soselele, podurile, fortificatiile militare, terasamentul cailor ferate etc.;

- domeniul public fluvial, care se refera la cursurile de apa navigabile si flotabile si cele care produc forta motrice, canalele de navigatie, porturile navigatiei fluviale cu toate dependintele si cursurile de apa;

domeniul public aerian;

- cladirile afectate unui serviciu public, precum scolile, universitatile, cazarmile, spitalele, garile, inchisorile etc.;

obiectele mobile afectate unui serviciu public, cum ar fi cartile din biblioteci, obiectele de muzeu, armamentul si echipamentul militar, mobilierul institutiilor publice etc.;

domeniul sacru, in care sunt incluse toate obiectele cultului, asa-numitele res sacre si res benedictes.

Desigur intre cele doua opinii exprimate exista multe asemanari dar si deosebiri legate de evolutia legislatiei.

In literatura, una dintre cele mai reusite sistematizari a clasificarii domeniului public este aceea in:

a) bunuri afectate uzului public;

b) bunuri mobiliare afectate unui serviciu public.

In ceea ce priveste sfera bunurilor afectate uzului public, sunt retinute: domeniul public maritim, aerian, fluvial, terestru, pentru fiecare existand dependinte accesorii cum ar fi porturile, aeroporturile, garile etc

In categoria bunurilor mobile afectate uzului public sunt incluse cartile din bibliotecile publice, documentele de arhiva, obiectele de arta din muzee etc.

In doctrina romaneasca recenta s-a propus urmatoarea clasificare a domeniului public:

6. Din punctul de vedere al interesului pe care-l prezinta, se disting:

a) domeniul public de interes national;

b) domeniul public de interes judetean

c) domeniul public de interes orasenesc sau

comunal.

7. Din punctul de vedere al modului de determinare, se disting:

a. bunuri ale domeniului public nominalizate de

Constitutie;

b. bunuri ale domeniului public nominalizate de

legi;

c. bunuri ale domeniului public nominalizate de

autoritatile

administratiei publice in baza criteriilor din Constitutie si legi.

8. Din punctul de vedere al naturii juridice a dreptului statului ori autoritatii publice, se disting:

a. bunuri ale domeniului public ce apartin

proprietatii publice a

statului sau unitatilor administrativ-teritoriale;

b. bunuri ale domeniului public ce apartin

proprietatii private.

9. Din punctul de vedere al modului de incorporare se disting:

a. domeniul public natural;

b. domeniul public artificial.

Incorporarea bunurilor din prima categorie in domeniul public rezulta dintr-un fapt natural, Constitutia, legea sau administratia publica nefacand altceva decat sa constate existenta acestor bunuri, stabilind ca apartin domeniului public, pe cand incorporarea bunurilor din a doua categorie sunt rezultatul unei interventii a omului.

10. Din punctul de vedere al modului de utilizare de catre public distingem:

a. bunuri utilizate direct;

b. bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui

serviciu public.

11. Din punctul de vedere al serviciului public organizat, distingem:

a. bunuri care sunt puse in valoare prin serviciul

public;

b. bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu

public.

12. Din punctul de vedere al naturii bunurilor ce formeaza domeniul public, se face deosebire intre:

a. domeniul public terestru (caile de comunicatie si instalatiile aferente, terenurile afectate unitatilor publice, rezervatiile si monumentele naturii etc.);

b. domeniul public maritim (marea teritoriala, apele maritime interioare, tarmurile marii, faleza si plaja marii, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, porturile maritime etc.);

c. domeniul public fluvial (apele de suprafata, fluviile, raurile, canalele navigabile, lacurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare, lacurile si namolurile terapeutice, locurile de distractie si orice apa cu potential energetic valorificabil; apele subterane – izvoarele de ape potabile, izvoarele de ape minerale, izvoarele de ape termale si orice izvoare care pot fi folosite in interes public;

d. domeniul public aerian (spatiul aerian cuprins in limitele si deasupra Romaniei);

e. domeniul public cultural (obiecte de arta – picturi, sculpturi, mobilier etc.; lucrari arhitectonice, curti, palate, cetati, manastiri, biserici, cladiri pentru alte destinatii etc.; vestigii arheologice, monumente, ansamblurile si siturile istorice, letopisete, cronici, manuscrise, obiecte de cult, cartile din bibliotecile publice, obiectele de muzeu si orice bun mobil sau imobil care intra in patrimoniul cultural;

f. domeniul public militar (cazarmile, cazematele, zidurile de aparare, amenajarile genistice si diferitele tipuri de adaposturi, caile de comunicatie militara, caile de telecomunicatii militare, armamentul si munitia, parcul de masini etc.

3. Enumerati conditiile exercitarii actiunii in justitie potrivit legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoana fizica sau juridica, daca se considera vatamata in drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantei judecatoresti competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Expresia „daca se considera vatamata in drepturile sale recunoscute de lege a dobandit semnificatia daca se considera vatamata in drepturile, libertatile si interesele sale recunoscute de lege prin Constitutia din 1991.

1. Prima conditie se refera la calitatea reclamantului. Calitatea reclamantului in actiunea de contencios administrativ este conditionata de capacitatea acestuia de a putea sta in justitie, nefacandu-se discriminare intre persoanele fizice si persoanele juridice.

Achiesam la sustinerile din doctrina potrivit carora formularea „orice persoana fizica sau juridica” este restrictiva, deoarece are in vedere doar capacitatea juridica civila. Mai potrivite sunt formularile din perioada interbelica si anume „cel vatamat” (art. 107 din Constitutia din 1923) sau „oricine se pretinde vatamat” (art. 1 din Legea contenciosului administrativ din 1925). Oricum, dispozitiile Legii nr. 29/1990 trebuie interpretate prin prisma Constitutiei, care, in art. 122, consacra dreptul prefectului de a ataca in contenciosul administrativ actele autoritatilor il exercita in virtutea calitatii sale de reprezentant al Guvernului, iar nu in baza capacitatii juridice civile.

Calitatea reclamantului este determinata de faptul ca se afla sau s-a aflat intr-un raport de drept administrativ in care celalalt subiect este un organ sau un functionar al administratiei publice. Asemenea raporturi pot fi externe, dar si interne mai exact acele relatii din interiorul organului administrativ, dintre sefi si subalterni, persoane fizice, sau dintre organe din acelasi sistem, dar cu statut juridic autonom, precum este o universitate fata de Ministerul Invatamantului.

2. O alta conditie consta in vatamarea unui drept, libertati sau interes recunoscut de lege in favoarea reclamantului. Este vorba de un drept subiectiv pe care legea il confera reclamantului si pe care autoritatea administrativa este obligata sa-l realizeze. Nu este neaparat necesar ca dreptul incalcat sa fie de natura administrativa (poate orice rom. dr.), ci important este ca vatamarea lui sa fie rezultatul conduitei culpabile a organului administratiei publice.

3. Actiunea in justitie a reclamantului trebuie sa prezinte un interes pentru el. Nu exista aceasta conditie daca actul atacat a fost deja revocat de organul care l-a emis ori a fost anulat de organul ierarhic superior inainte de a produce efecte juridice.

In doctrina se sustine pe drept cuvant ca dispozitiile Legii nr. 29/1990 trebuie armonizate si in aceasta privinta cu cele ale Constitutiei, in sensul ca expresia „daca se considera vatamata” in drepturile sale, recunoscute de lege” din art. 1 a dobandit semnificatia „daca se considera vatamata in drepturile, libertatile si interesele sale, recunoscute de lege”.

Urmeaza ca potrivit noii baze constitutionale a contenciosului administrativ, o actiune nu se poate respinge decat atunci cand reclamantul nu are de aparat nici drepturi, nici libertati si nici interese legitime, ceea ce echivaleaza cu exercitarea abuziva a actiunii de contencios administrativ. Interesul legitim poate fi atat personal, cat si public, fundamentul constitutional al interesului public reprezentandu-l dispozitiile Constitutiei cu privire la indatoririle fundamentale ale cetateanului roman.

4. O conditie esentiala este ca vatamarea dreptului sa fie urmarea unui act administrativ sau a refuzului unei autoritati administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Numai actele administrative pot face obiect al actiunii de contencios administrativ pentru ca numai acestea produc efecte juridice, in sensul ca nasc, modifica (transforma) sau sting drepturi si obligatii. De aceea, faptele materiale si operatiunile administrative, nu pot face obiect al unei asemenea actiuni deoarece singure, prin ele insele nu produc efecte juridice.

Doar actele administrative individuale iar nu si cele normative pot forma obiect al actiunii de contencios administrativ, intrucat numai astfel de acte privesc un drept subiectiv ale unei anumite persoane, fie ea fizica sau juridica.

Actul atacat trebuie sa fie unul de autoritate, asa incat vor fi exceptate de la controlul judecatoresc actele administrative de gestiune.

Se asimileaza actului administrativ si poate fi atacat in justitie refuzul nejustificat al unei autoritatii administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, se considera refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege si faptul de a nu se raspunde petitionarului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii respective, daca prin lege nu se prevede un alt termen.

5. Actul administrativ trebuie sa emane de la o autoritate publica inclusiv de la o structura neguvernamentala investita cu prerogativele puterii publice.

In baza Constitutiei, poate fi atacat in contenciosul administrativ atat actul administrativ al unei „autoritati administrative”, cat si actul administrativ al unei autoritati publice de alta natura, al unei structuri a legislativului sau a puterii judecatoresti.

In notiunea de autoritate publica trebuie incluse trei mari categorii de autoritati: a) organe ale administratiei de stat (Presedintele Romaniei, Guvernul, ministerele, prefecturile etc.) si structurile subordonate acestora; b) organe ale autonomiei locale (Consiliul judetean, Consiliul local, Primarul) si structurile subordonate acestora; c) organisme neguvernamentale (asociatii, organizatii, societati, instituite, academii, universitati, barouri, ligi etc.), autorizate prin lege sau de o autoritate publica, in baza legii, sa presteze servicii publice, in regim de putere publica. In aceasta din urma categorie intra si societatile bancare.

Trebuie facuta o deosebire intre actele de autoritate prin care se realizeaza o activitate de natura administrativa si actele de autoritate prin care Parlamentul si instantele judecatoresti isi realizeaza competenta (legi, mesaje, sentinte, decizii etc.).

Din aceasta cauza, in practica s-a precizat ca nu este susceptibil de a fi atacat in contenciosul refuzul Procurorului General de a declara recurs extraordinar, la o hotarare judecatoreasca de condamnare, solicitandu-se despagubiri, modul de punere in executare a sentintei penale, hotararea Curtii Constitutionale de respingere a unei contestatii cu privire la campania electorala prezidentiala, refuzul unui tribunal de a respecta prevederile unei decizii a Curtii Supreme de Justitie ori refuzul Ministerului Justitiei de a raspunde despre modul de solutionare a litigiilor de catre instantele judecatoresti.

6. O alta conditie priveste existenta actiunii administrative prealabile. Actiunea administrativa prealabila este conceputa pentru a oferi cetateanului mijloace legale mai variate si mai rapide pentru apararea drepturilor sale fundamentale, iar nu pentru a-i limita accesul la justitie, care este liber conform art. 21 din Constitutie.

Actiunea administrativa prealabila – din punct de vedere al dreptului administrativ – este pur si simplu inutila, pentru ca este de principiu admis dreptul de revocare. Organul emitent poate oricand sa-si retraga sau sa-si modifice actul, ceea ce o poate face si la sesizarea celui interesat. Din acest punct de vedere, actiunea administrativa prealabila ne apare ca o sesizare si o atentionare a administratiei, fara sa-i incumbe acesteia vreo obligatie.

Totusi, din practica judecatoreasca retinem ca actiunile care au fost introduse fara a se face dovada ca reclamantul s-a adresat organului emitent in termen de 30 de zile de la comunicarea actului pe care il ataca, au fost respinse ca inadmisibile.

7. Actiunea trebuie sa fie introdusa intr-un termen de 30 de zile. Legea nr. 29/1990 stabileste in art. 5 termenul in care se poate face actiunea in justitie si momentul de la care acesta incepe sa curga, diferentiat, dupa cum cel vatamat s-a adresat cu recurs la organul emitent sau la organul ierarhic superior, respectiv dupa cum este vorba de tacerea autoritatii administrative. Daca cel care se considera vatamat s-a adresat organului emitent, termenul de sesizare a tribunalului este de 30 de zile de la comunicarea solutiei (alin. 2), daca s-a adresat si autoritatii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile se calculeaza de la comunicarea de catre aceasta autoritate a solutiei date reclamatiei (alin. 3), iar daca autoritatea emitenta sau autoritatea ierarhica nu rezolva reclamatia in termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen incepe sa curga termenul de 30 de zile de sesizare a tribunalului (art. 4).

In toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere (alin. 5). Prin urmare, alin. 1 al art. 5 are ca obiect actiunea administrativa prealabila (mai exact, recursul gratios), alin. 2 are ca obiect actiunea in justitie in ipoteza unei nemultumiri la recursul gratios, alin. 3 are ca obiect actiunea in justitie in ipoteza unei nemultumiri la recursul ierarhic, alin. 4 vizeaza actiunea in justitie in ipoteza nerezolvarii reclamatiei fie de autoritatea emitenta, fie de autoritatea ierarhica, in termen de 30 de zile, iar alin. 5 este numitor comun atat pentru recursul administrativ (gratios sau ierarhic), cat si pentru sesizarea tribunalului.

8. O ultima conditie are in vedere imprejurarea potrivit careia actul atacat sa nu fie emis anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 29/1990. Legea nu se aplica deci actelor administrative emise anterior datei de 8 decembrie 1990, dar se va aplica cererilor introduse anterior acestei date.

4. Notiunea si trasaturile servicilor publice

1. Notiunea de serviciu public

Intr-un stat democratic, de drept, principala activitate a administratiei nu este controlul, decizia, ordinul, ci prestatia si serviciile oferite colectivitatii.

Prin activitatea sa, administratia trebuie sa urmareasca a satisface interesele generale comunitare. In acest scop, pentru a rezolva cerintele publicului, administratia organizeaza servicii administrative cu misiunea de a satisface cerinta respectiva. Indeobste, se considera ca doar administratia poate satisface in mod corespunzator cerintele publicului, activitatile serviciilor publice, avand, in general, un caracter obligatoriu. Asa sunt de exemplu prestatiile asigurate de primarii (inregistrarea casatoriilor, nasterilor ori a deceselor) sau de organele de politie (evidenta populatiei ori circulatia rutiera).

Potrivit doctrinei interbelice, serviciul public este un organism administrativ, creat de stat, judet, oras sau comuna, cu o competenta determinata, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administratiei publice care l-a infiintat, pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o cerinta cu caracter general, careia initiativa particulara nu ar putea sa-i dea decat o satisfactie incompleta si intermitenta.

Un serviciu public poate fi realizat si de un particular, dar pastreaza anumite caractere care il diferentiaza de un serviciu cu caracter privat. Intr-adevar, serviciul public satisfacand cerinte imperioase ale publicului, nu poate fi intrerupt fara a aduce o perturbare sociala. Astfel, in literatura juridica se dau ca exemplu societatile particulare care, exploatand o linie de cale ferata sau o linie de tramvai, alcatuiesc servicii publice, deoarece satisfac cerinte generale. Functionarea acestor servicii nu poate fi intrerupta deoarece pericliteaza transportul persoanelor si al marfurilor.

Serviciile publice au fiecare o specialitate precizata de lege, ele neputand indeplini si alte activitati decat acelea determinate de lege. In statul modern este necesar ca activitatile sa fie specializate deoarece prin specializare functionarii ajung sa cunoasca temeinic cerintele publice, sa constate lipsurile si sa propuna remediile corespunzatoare.

Datorita acestei specializari se poate controla, in mod eficient, activitatea realizata si mijloacele utilizate.

Concluzionand, apreciem ca serviciul public este acel organism administrativ infiintat prin lege sau pe baza legii, de catre stat, judet, oras sau comuna pentru satisfacerea in mod continuu a unor interese specifice ale membrilor colectivitatii.

2. Trasaturile serviciului public

Trasaturile caracteristice ale serviciului public rezulta din conceptul acestuia si sunt urmatoarele:

a.- realizeaza o activitate de utilitate sociala, pentru public;

b.- se afla in raport juridic permanent si sub controlul autoritatii administrative care l-a infiintat si organizat;

c.- furnizeaza bunuri sau prestatii de servicii in mod impersonal, comunitatii in general;

d.- este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public in sensul ca actioneaza cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost infiintat;

e.- spre deosebire de intreprinderile particulare, serviciului public poate functiona chiar daca nu este rentabil, astfel incat multe servicii publice sunt gratuite.

5. Care sunt formele procedurale ulterioare emiterii actelor administrative?

In ce priveste formele procedurale ulterioare emiterii actelor administrative in aceasta categorie se grupeaza formalitatile procedurale care apar dupa momentul constituirii actului juridic, deci dupa ce a avut loc manifestarea de vointa. Formele procedurale posterioare se situeaza in timp intre momentul urmator adoptarii actului si momentul declansarii procesului si procedurii de executare a acestuia. Aceste forme sunt: aprobarea, confirmarea, ratificarea, aducerea la cunostinta prin comunicare sau publicare.

Aprobarea este manifestarea de vointa a unui organ al administratiei determinat de lege, act care fara manifestarea de vointa ulterioara nu ar putea produce efecte juridice conform legii. Notiunea de aprobare se utilizeaza in trei ipoteze: aprobarile propriu-zise, aprobarile substitutive si aprobarile “improprii”.

Aprobarile propriu-zise sunt date de organele superioare pentru actele organelor ierarhic inferioare emise in exercitarea unor atributii date de lege in competenta acestora din urma. Astfel, Comisia centrala pentru ocrotirea minorilor va putea aproba organizarea de comisii pentru ocrotirea minorilor pe langa consiliile locale municipale, ale sectoarelor municipiului Bucuresti si consiliile orasenesti si comunale.

Aprobarile substitutive sunt emise de un organ ierarhic superior pentru actele organului subordonat care actioneaza intr-un domeniu sau ramura de activitate si de raporturi sociale de competenta organului subordonat. In aceasta categorie intra de exemplu, aprobarile prin hotarari guvernamentale a diferitelor statute si regulamente emise pe baza si in executarea legii. Se numesc substitutive intrucat admit substituirea organului superior in competenta sa de catre organul ierarhic inferior.

Aprobarile ”improprii” se refera la aprobarea cererilor sau propunerilor cu care este sesizat un organ de stat. Asemenea aprobari se intalnesc in cazul actelor administrative emise la cerere si stau la baza eliberarii diverselor permise, certificate inscrisuri etc. Exemplu, aprobarea cererii de autorizare a detinerii de arme de foc.

Confirmarea este utilizata in mai multe sensuri: confirmare “improprie”, confirmare propriu-zisa, confirmare aprobativa. Notiunea de confirmare “improprie” desemneaza un act prin care un organ al administratiei aduce la cunostinta ca intelege sa-si mentina un act juridic emis anterior. Confirmarea “propriu-zisa” are ca scop asigurarea valabilitatii unui act administrativ emis anterior de acelasi organ sau de un organ inferior, afectat de anumite vicii, astfel incat confirmarea apare ca o manifestare de vointa distincta de actul confirmat care contribuie la valabilitatea acestuia. Notiunea de confirmare aprobativa, desemneaza in realitate aprobarile date de un organ superior in scopul punerii in executare a unui act emis anterior de un organ inferior. Actul de confirmare nu adauga noi efecte juridice actului confirmat.

Ratificarea este utilizata in sensul de ratificare propriu-zisa si in sensul de ratificare improprie. Ratificarea propriu-zisa este operatiunea de control asupra unui act administrativ anterior adoptat de un alt organ, act care isi produce in mod propriu si deplin efectele juridice urmarindu-se prin ratificare descarcarea de raspundere a organului emitent al actului ratificat. Intr-un alt sens ratificarile improprii se refera la manifestarile de vointa ale unui organ superior prin care acesta urmareste sa dea valabilitatea actului emis de un organ inferior cu depasirea competentei legale a acestuia din urma, dar in cadrul competentei organului superior.

Aducerea la cunostinta a actelor administrative este operatiunea prin care are loc instiintarea subiectelor cu privire la existenta si continutul actului juridic. Ea se realizeaza prin comunicare si publicare. Comunicarea reprezinta operatiunea prin care organul administrativ competent preda un act al sau sau al altui organ, fie direct celui interesat, fie unei persoanei din familie, de serviciu, fie afisandu-l la locuinta sau, sediul celui in cauza. Comunicarea opereaza in cadrul actelor administrative individuale care, de regula obliga la o anumita prestatie, in cazul actelor administrative jurisdictionale si a celor cu caracter sanctionator – contraventional. Comunicarea se mai intalneste si in cazul actelor normative, cum este cazul unor anexe ale acestora care se comunica direct celor interesati.

Publicarea este operatiunea prin care actul este adus la cunostinta subiectelor de drept prin imprimare, afisare, difuzare in presa scrisa sau vorbita. Ea este caracteristica in special actelor normative. In unitatile administrativ-teritoriale in care minoritatile nationale au o pondere insemnata, acestea se aduc la cunostinta cetatenilor si in limba acelei nationalitati.

6. Care sunt principalele forme de control asupra administratiei?

Dupa cum se afirma in literatura juridica de specialitate, complexitatea deosebita a activitatii pe care o desfasoara autoritatile administratiei publice, atat la nivel central cat si local, care cuprinde, practic, toate domeniile si sectoarele vietii economico-sociale, face ca si formele de control folosite sa fie deosebit de diversificate.

Exista mai multe criterii dupa care pot fi grupate formele controlului administrativ. Dar cel mai important este acela dupa natura juridica a autoritatii care il exercita, iar controlul poate fi:

A - Controlul exercitat de autoritatea legislativa si de structuri care tin de aceasta. Dupa cum se stie, in tara noastra, autoritatea legislativa este Parlamentul, compus din cele doua camere. Desi principiul fundamental de organizare si functionare al oricarui stat de drept este cel al separatiei puterilor in stat, totusi, aceste puteri se sprijina si se controleaza reciproc, asigurand un echilibru intre ele, buna functionare a statului in ansamblul sau.

Plecand de la faptul ca obiectul activitatii organelor si functionarilor administratiei publice il constituie organizarea executarii legii si executarea in concret a acesteia, iar legea fiind actul Parlamentului, este cat se poate de normal ca acesta sa aiba dreptul sa controleze modul in care actele sale sunt aplicate de autoritatile care au aceasta obligatie.

Constitutia Romaniei prevede ca Guvernul raspunde politic in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate, iar fiecare membru al Guvernului raspunde solidar politic cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia. Legea fundamentala mai prevede ca Guvernul si celelalte autoritati ale administratiei publice in cadrul controlului parlamentar al activitatii lor, sunt obligate sa prezinte informatiile si documentele cerute de fiecare din cele doua camere sau de comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora.

In afara de dreptul de control pe care Parlamentul il are asupra activitatii Guvernului, ca organ central care exercita puterea executiva, controlul se realizeaza si de catre deputati si senatori, in cadrul comisiilor permanente sau in mod individual, prin intrebari si interpelari adresate Guvernului, ministrilor sau altor conducatori ai organelor centrale ale administratiei publice ori prin solicitarea sau primirea de informatii.

Prin comisiile permanente ale Parlamentului, controlul se realizeaza cu prilejul avizarii de catre acestea a proiectelor de lege inaintate de catre Guvern spre adoptare sau cu prilejul anchetelor pe care le executa comisiile respective, in legatura cu anumite acte si fapte ale puterii executive.

O alta modalitate de control este intrebarea adresata conducatorilor autoritatilor administrative. Intrebarea consta intr-o cerere de a raspunde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul intelege sa comunice notele ori informatiile solicitate sau daca are intentia de a lua o hotarare intr-o problema determinata.

In ce priveste interpelarea, aceasta consta intr-o cerere adresata Guvernului de un grup parlamentar prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne si externe. Interpelarile se fac in scris, aratandu-se doar obiectul lor, dezvoltarea detaliilor facandu-se in sedinta.

In fine, referitor la solicitarea de informatii, orice parlamentar are dreptul de a cere, prin intermediul Guvernului, de la autoritatile administratiei publice, orice acte sau dosare, precum si orice alte date utile pentru activitatea parlamentarului.

Controlul este efectuat si de organe care nu sunt in structura Parlamentului, dar tin de acesta, precum Avocatul Poporului.

B – controlul exercitat de autoritatile judecatoresti si de organe cu activitate jurisdictionala. Aceasta forma de control se executa asupra actelor si operatiunilor efectuate de serviciile publice administrative si functionarii acestora si este exercitat de instante judecatoresti ori organe de jurisdictie. In ce priveste instantele judecatoresti, acestea sunt cele de contencios administrativ sau alte instante, precum sectiile civile care au competenta pe linie contraventionala, dar si instantele penale. Referitor la organele de jurisdictie, acestea sunt cele din sistemul Curtii de Conturi sau Comisiile pentru solutionarea imputatiilor. Aceasta forma de control – judecatoresc si jurisdictional – se exercita nu din oficiu, ci la solicitarea celor interesati.

C – controlul exercitat de autoritatile administratiei publice si de structurile din sistemul acestora, este prin excelenta un control administrativ. El este un control exercitat asupra activitatii organelor si functionarilor administratiei si se efectueaza de chiar aceste autoritati ale administratiei.

Aceasta forma de control cunoaste, in principal, doua modalitati si anume: controlul intern si controlul extern. Aceste controale pot avea caracter general sau specializat.

La aceasta se adauga si avizele care sunt solicitate sau pot fi solicitate altei autoritati administrative in vederea emiterii unui act administrativ.

7. Notiunea de politie administrativa si deosebirea fata de politia judiciara.

1. Notiunea de politie administrativa

Cuvantul politie provine din latinescul „politia” care reprezinta organizarea politica, administrativa, precum si din grecescul „politeia”, care inseamna cetate. Intr-adevar, in antichitate orasele se confundau, erau adevarate state, iar serviciile publice se exercitau de o anumita categorie de functionari sau slujbasi ai cetatii. De aici rezulta si denumirea de politist care, insa, s-a pastrat pentru o anumita sfera a functionarilor administratiei publice.

Conceptul de politie administrativa se fundamenteaza pe faptul ca libera activitate a particularilor intr-o colectivitate organizata are, in mod necesar, limite pe care administratia trebuie sa le stabileasca.

Politia administrativa este o forma de interventie pe care o exercita anumite autoritati administrative si care consta in a impune, in vederea asigurarii ordinii publice, limitarea libertatii indivizilor.

Interesul comunitar impune ca initiativele particularilor sa nu prejudicieze ordinea si linistea, conditie necesara oricarei vieti normate. De aceea, revine administratiei misiunea de a impune si a asigura respectarea normelor necesare ordinii si linistii publice.

In esenta, prin termenul de politie administrativa in societatea de azi se inteleg modalitatile de decizie si control prin care se realizeaza scopurile societatii politice. Notiunea de politie administrativa are un sens, totusi, restrans, referindu-se la limitele impuse liberei activitati a particularilor in societatea organizata si pe care organele care realizeaza functia executiva o stabilesc si o impun tuturor.

Politia administrativa reglementeaza activitatile persoanelor fizice si juridice particulare, dar si a functionarilor administratiei, deoarece si acestia trebuie sa se conformeze normelor de politie administrativa. De aceea, regulile de circulatie se aplica si vehiculelor administratiei.

2. Deosebirea dintre politia administrativa si politia judiciara

De principiu, politia administrativa actioneaza in scop preventiv, avand ca preocupare organizarea, controlul si mentinerea ordinii publice prin masuri specifice. Politia judiciara intervine, insa, atunci cand s-a savarsit o infractiune sau alta fapta antisociala.

Deosebirea dintre politia administrativa si cea judiciara are o deosebita importanta in statul de drept. Intr-adevar, prima se incadreaza in functia executiva a statului, iar contenciosul sau face parte din functia judecatoreasca a statului. Politia administrativa urmareste sa mentina ordinea, fara a se implica in represiunea faptelor antisociale. Observam, insa, ca politia judiciara are misiunea de a constata, de a identifica pe autorii unei infractiuni sau alte fapte ilicite de a aduna probele, cu scopul declansarii actiunii judiciare.

In practica, deosebirea dintre cele doua forme de activitate este uneori dificil de facut, deoarece personalul acestora poate fi oarecum identic, in sensul ca agentii de politie administrativa pot fi, totodata, si agenti de politie judiciara.

Ofiterii din Politia romana si, de asemenea, cei din jandarmerie, politie de frontiera sau pompieri, cumuleaza atributii care apartin celor doua politii, deci, administrativa si judiciara.

Se poate da ca exemplu cazul agentului de politie care, daca dirijeaza circulatia, se plaseaza in domeniul politiei administrative, pe cand daca incheie proces-verbal de contraventie, trece din domeniul politiei administrative in domeniul politiei judiciare. Daca un functionar al politiei participa la un baraj in cursul unei demonstratii el este agent al politiei administrative, dar daca intervine pentru a prinde un spargator, este agent al politiei judiciare.

8. Cum se clasifica actele administrative?

In stiinta dreptului administrativ, actele administrative sunt grupate in diverse categorii, dupa anumite criterii, aceasta grupare prezentand importanta nu numai teoretica, ci si practica.

1. Dupa natura juridica, actele administrative pot fi:

a) – acte administrative de autoritate, numite si acte administrative de putere publica. Acestea sunt emise de o putere publica in mod unilateral, pe baza si in executarea legii, in scopul nasterii sau stingerii unor raporturi juridice, deci pentru a produce efecte juridice;

b) – acte administrative de gestiune, care se realizeaza intre serviciile publice administrative pe de o parte si persoane fizice sau juridice pe de alta parte, si care privesc buna gestionare sau administrare a domeniului public al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale (judet, oras sau comuna), dupa caz. Spre deosebire de actele de autoritate care sunt acte unilaterale, cele de gestiune sunt bilaterale, cuprinzand dupa manifestari de vointa;

c)– acte administrative jurisdictionale, care se emit in mod unilateral, de organele de jurisdictie administrativa anume abilitate de lege si solutioneaza conflicte aparute intre autoritati publice si particulari. Actele administrative jurisdictionale se emit cu folosirea unei proceduri speciale, respectiv participarea si contradictorialitatea in dezbateri. Aceste acte sunt acte de speta, care intervin pentru a curma un litigiu.

2. Dupa competenta materiala, exista:

a. acte administrative cu caracter general, care se emit de autoritatile administratiei publice care au competenta materiala generala, precum ordonantele si hotararile Guvernului, hotararile consiliului judetean sau local, ordinele prefectului ori deciziile primarului;

b. acte administrative de specialitate, care sunt emise de organele de specialitate ale administratiei publice centrale si ale administratiei publice locale, cum sunt ordinele si instructiunile emise de ministri si conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, alte acte emise de acestia, cum ar fi regulamente, indrumatori circulare, norme metodologice si altele, precum si cele emise de conducatorii serviciilor publice desconcentrate sau descentralizate, dupa caz, ale ministerelor si celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, din unitatile administrativ-teritoriale si de catre serviciile publice ale consiliilor judetene si locale.

3. Dupa competenta teritoriala, actele administrative pot fi:

- acte administrative emise de organele administratiei publice centrale, care produc pe intreg cuprinsul tarii. Ele sunt emise de Guvern, ministri, precum si de ceilalti conducatori ai organelor de specialitate, ale administratiei publice centrale;

- actele administrative emise de autoritatile administratiei publice locale (hotarari ale consiliilor judetene si locale si dispozitiile primarilor, ordinele prefectilor, precum si actele emise de conducatorii serviciilor publice desconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei centrale din unitatile administrativ-teritoriale si ai serviciilor publice ale consiliilor judetene si locale. Desigur, aceste acte produc efecte in limitele unitatii administrativ-teritoriale, in care functioneaza autoritatile care le-au emis;

4. Dupa gradul de intindere a efectelor juridice, actele administrative sunt:

a. acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general si impersonal (hotararile si ordonantele Guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele ministrilor si ale celorlalti conducatori de autoritate a administratiei publice centrale, hotararile consiliilor judetene si locale, de asemenea ordinele prefectilor, actele conducatorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei centrale din unitatile administrativ-teritoriale, precum si ale conducatorilor serviciilor publice ale consiliilor judetene si locale;





b. acte administrative individuale, care produc efecte numai pentru o anumita persoana fizica ori juridica.

Potrivit doctrinei, din aceasta categorie pot face parte hotararile Parlamentului, decretele emise de Presedintele Romaniei, ordinele ministrilor si ale conducatorilor celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, actele emise de conducatorii serviciilor publice descentralizate in judete si municipiul Bucuresti, precum si cele emise de conducatorii serviciilor publice ale consiliilor judetene si locale, de presedintele consiliului judetean si de catre primar.

5. Dupa natura efectelor juridice pe care le produc exista:

- acte administrative care acorda drepturi;

- acte administrative care constata existenta unui drept;

- acte administrative care interzic sau anuleaza existenta unei situatii de fapt considerata anterior un drept.

6. Dupa autoritatea care le emite, actele administrative sunt:

- acte administrative emise de cele doua camere ale Parlamentului, precum regulamentele de organizare si functionare;

- acte administrative emise de presedintele Romaniei, in principal decrete;

- acte administrative emise de organele puterii executive. Din aceasta categorie fac parte toate actele administrative emise de autoritatile administratiei publice centrale si locale, cu competenta materiala generala sau speciala, precum si cu competenta teritoriala centrala ori locala;

- acte administrative emise de alte institutii publice;

- acte administrative emise de regiile autonome.

7. Dupa perioada de timp in care produc efecte, actele administrative

pot fi:

- permanente, in sensul ca produc efecte de la intrarea in vigoare si pana la abrogare;

- acte administrative temporare, care produc efecte juridice pentru o anumita perioada de timp.

9. Prezentati modul de aplicare a sanctiunilor contraventionale

In cazul in care prin actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor nu se poate prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare aplica si sanctiunea. Daca potrivit actului normativ de stabilire si sanctionare a contraventiei, agentul constatator nu are dreptul sa aplice si sanctiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de indata organului sau persoanei competente sa aplice sanctiunea. In acest caz, sanctiunea se aplica prin rezolutie scrisa pe procesul-verbal.

Desigur, sanctiunea se aplica in limitele acordate si prevazute de actul normativ si trebuie sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite, tinandu-se seama de imprejurarile in care a fost savarsita fapta, de modul si mijloacele de savarsire a acesteia, de scopul urmarit, de urmarea produsa, precum si de circumstantele personale ale contravenientului si de celelalte date inscrise in procesul-verbal.

In cazul contraventiilor pentru care legea prevede sanctiunea inchisorii contraventionale alternativ cu amenda, daca agentul constatator apreciaza ca sanctiunea amenzii nu este indestulatoare, incheie procesul-verbal de constatare si il inainteaza in cel mult 48 de ore judecatoriei in a carei raza teritoriala a fost savarsita contraventia, pentru aplicarea sanctiunii corespunzatoare.

Atunci cand se apreciaza ca se impune aplicarea inchisorii contraventionale, instanta va dispune inlocuirea inchisorii cu sanctiunea obligarii la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, daca persoana care a savarsit fapta contraventionala este de acord.

Aplicarea sanctiunii inchisorii contraventionale sau, dupa caz, obligarea la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, daca persoana care a savarsit contraventia este de acord.

10. Clasificarea serviciilor publice

Conform aprecierilor din doctrina, serviciile publice se clasifica, in principiu, dupa doua criterii: 1) forma de organizare;

2) obiectul de activitate.

Dupa forma de organizare, serviciile publice se impart in trei categorii si anume:

A – organe ale administratiei publice;

B – autoritati sau institutii publice;

C – institutii de interes public;

D – regii autonome de interes public.

A. In ce priveste serviciile publice care functioneaza sub forma de organe ale administratiei publice, acestea se caracterizeaza prin aceea ca:

ele functioneaza potrivit legii;

au drept scop satisfacerea unor interese de specialitate ale membrilor societatii (ex. aparare, invatamant, sanatate etc.)

mijloace financiare necesare bunei lor functionari de la bugetele locale, dupa cum aceste servicii publice sunt de interes national sau local;

activitatea lor se desfasoara din oficiu, dar uneori si la cerere.

Astfel, activitatea serviciilor ministerelor se desfasoara din oficiu, pe cand notariatele publice functioneaza numai la cererea celor interesati. Politia isi desfasoara activitatea atat din oficiu, cat si la solicitarea persoanelor fizice sau juridice;

activitatea lor se desfasoara, de regula, in mod gratuit;

activitatea acestor servicii se realizeaza cu personal avand pregatirea de specialitate (la Ministerul Justitiei – juristi, la Ministerul Agriculturii si Alimentatiei – ingineri in domeniu, la Ministerul Sanatatii – medici etc.);

activitatea lor se desfasoara continuu si in mod ritmic, dupa un program care trebuie adus la cunostinta membrilor societatii;

pentru realizarea activitatii pentru care au fost organizate, emit acte administrative;

Din caracteristicile enumerate, rezulta ca serviciile publice care functioneaza sub forma organelor administratiei publice constituie o categorie distincta de servicii publice ce se deosebeste de celelalte forme de servicii publice prin faptul ca, prin aceste servicii publice statul isi exercita suveranitatea sa fata de toate celelalte persoane fizice si juridice.

B – serviciile publice care functioneaza sub forma de autoritati sau institutii publice, se caracterizeaza prin aceea ca:

functioneaza potrivit legii sau altor acte normative;

functioneaza pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societatii respective, dar si a altor persoane fizice sau juridice inclusiv straine. Spre deosebire de serviciile publice care functioneaza sub forma organelor administrative, in care interesele generale ale societatii sunt satisfacute, de regula, prin emiterea de acte administrative, in cazul acestor servicii publice interesele generale ale membrilor societatii sunt satisfacute, in principal, prin activitati materiale, de ordin economic, deci ca operatiuni materiale;

referitor la mijloacele financiare necesare bunei lor functionari sunt asigurate, in principal, din venituri proprii si numai in subsidiar din bugetul administratiei centrale de stat sau din bugetele locale;

activitatea lor se desfasoara la cerere precum apelarea la serviciul telefonic, la mersul cu mijloacele de transport in comun sau serviciile de mesagerie;

activitatea acestor servicii se desfasoara contra cost;

ele sunt incadrate, pentru realizarea activitatii de specialitate pentru care au fost infiintate, cu personal avand pregatirea de specialitate corespunzatoare;

activitatea lor se desfasoara in mod continuu, realizand sarcinile dupa un program adus la cunostinta celor interesati;

C – institutiile de interes public sunt persoane juridice particulare care complinesc sarcinile administratiei statului (ex. facultatile si farmaciile particulare);

D – Regiile autonome de interes public, au fost infiintate potrivit Legii nr. 15/1990 prin transformarea unitatilor economice de stat. In literatura de specialitate, acestea au fost clasificate, indiferent daca sunt de interes national sau de interes local, in doua categorii si anume: a) regii autonome de interes public; b) regii autonome comerciale.

Din prima categorie si care intereseaza dreptul administrativ fac parte acele regii care prin activitatea ce o desfasoara sunt chemate sa satisfaca anumite interese generale ale membrilor societatii. Astfel, functioneaza Societatea Nationala a Cailor Ferate si Administratia Nationala a Drumurilor. Din obiectul lor de activitate rezulta faptul ca acestea au fost create pentru a satisface interesele generale ale membrilor societatii.

Dupa obiectul lor de activitate, serviciile publice se impart in:

a) politie si aparare nationala;

b) financiare si fiscale;

c) invatamant;

d) asistenta sociala si igiena;

e) arta si cultura,

f) economice.

Utilizarea notiunii serviciilor publice, dupa obiectul lor in domeniul economic permite o distinctie fundamentala din punct de vedere juridic intre serviciile publice administrative si serviciile publice industriale sau comerciale.

Exista o mare varietate a serviciilor publice administrative, care reprezinta alte structuri decat cele care au ca obiect de activitate industriala sau comerciala.

Serviciile publice industriale si comerciale se caracterizeaza prin aceea ca sunt intreprinderi productive, de distribuire, de transport, de credit, de comert etc.

11. Notiunea de domeniu administrativ

12. Enumerati cauzele care inlatura caracterul contraventional al faptei

Notiuni generale privind inlaturarea caracterului contraventional al faptei

O insusire sintetica ce exprima specificul faptelor contraventionalizate in raport cu alte fapte juridice ilicite, o constituie caracterul de ilicit administrativ (contraventional). Aceasta insusire este caracterizata de prezenta trasaturilor esentiale fara de care nu poate exista o contraventie, trasaturi prevazute in definitia data de art.1 din Legea nr.32/1968 si anume :

fapta concreta sa prezinte un grad de pericol social care justifica recurgerea la sanctiunile administrative;

fapta sa fie savarsita cu vinovatie;

fapta sa fie prevazuta si sanctionata ca atare in legi, decrete sau alte acte normative ale unor organe de stat.

Lipsa oricareia dintre aceste trasaturi esentiale exclude caracterul contraventional al faptei, inlatura existenta contraventiei si, pe cale de consecinta, exclude raspunderea contraventionala. Asadar, fara caracter ilicit specific, o fapta concreta nu poate fi calificata contraventiei, iar fara contraventie, potrivit principiului legalitati nu poate exista raspundere contraventionala.

Stabilirea caracterului contraventional al faptei fiind in esenta expresia vointei legiuitorului, acesta poate sa inlature, in anumite situatii, acest caracter si sa prevada ca o fapta sau anumite categorii de fapte, reglementate drept contraventii, daca sunt savarsite in anumite conditii, nu constituie contraventie si nu pot servi drept temei pentru raspunderea contraventionala.

Toate aceste starii, situatii, cazuri, conditii, inprejurari, daca exista in timpul savarsirii faptei, fac ca realizarea eficienta vreuneia dintre trasaturile esentiale sa devina imposibila. De aceea , legea admite ca in prezenta unor astfel de circumstante caracterul contraventional obijnuit al faptei sa fie exceptional inlaturat. Ele poarta denumirea de cauze care inlatura caracterul contraventional al faptei.

Caracterul contraventional al faptei este inlaturat in cazul legitimei aparari, starii de necesitate, constrangerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum si infirmitatii, daca are legatura cu fapta savarsita. Fapta savarsita de un minor sub 14 ani nu constituie contraventie.

Rezulta ca sunt situatii cand fapta calificata drept contraventie se comite ca atare (formal) dar, datorita unor cauze care exclud caracterul ei contraventional, nu atrage raspunderea administrativa pentru faptuitor. Ordonanta nu defineste aceste cauze ci le preia din Codul penal, recurgand la definitiile existente in acesta, conform principiului ca orice lege se completeaza cu dispozitiile altei legi.

Toate cazurile in care este inlaturat caracterul contraventional al faptei trebuie, explicit sau implicit, reglementate de lege. Atribuirea caracterului contraventional unei fapte fiind oprea legii, tot legea trebuie sa prevada caile care duc la inlaturarea acestui caracter.

Tinand seama de specificul imprejurarilor, circumstantelor, etc. -reale sau personale-ce duc la inlaturarea caracterului contraventional al faptei, putem grupa cauzele respective in jurul celor trei categorii, in raport cu trasatura esentiala asupra careia isi rasfrang in mod preponderent efectul lor negativ. Pe cale de consecinta, situatiile in care este inlaturat caracterul contraventional al faptei, sunt:

cauzele care privesc trasatura esentiala a pericolului social (ex.: traversarea pe culoarea rosie a semaforului de catre un pieton, la o ora tarzie a nopti si in momentul in care de acea trecere nu se apropie vreun vehicul sau cersitul savarsit de catre un infirm);

cauzele care privesc trasatura esentiala a vinovatiei ( ex.: legitima aparare, constrangerea, eroarea de fapt, sau starea de necesitate);

cauzele care privesc trasatura esentiala a prevederii faptei ca fiind contraventie.

Aceste cauze nu produc efecte decat daca sunt anume prevazute si in conditiile prevazute de lege. In principiu, aceste cauze produc efecte din momentul in care s-au ivit, dar pentru ca efectele sa opereze practic este necesar ca existenta in fapt a situatiilor care constituie astfel de cauze, sa fie oficial constatata de organele competente.

Existenta unei cauze care inlatura caracterul contraventional al faptei poate fi invocata oricand, de la momentul constatarii faptei si pana la ramanerea definitiva a procesului-verbal de contraventie sau a hotararii instantei care a pronuntat o condamnare la inchisoare contraventionala.

Legitima aparare

Potrivit art.11 alin.1 din Ordonanta nu constituie contraventie fapta savarsita in stare de legitima aparare. Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un efect material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc. Este, de asemenea, in legitima aparare si acela care, din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei apararii proportionale cu gravitatea pericolului.

Astfel, de exemplu, claxonarea in localitate in timpul noptii constituie contraventie. Totusi, o asemenea fapta nu poate fi calificata ca atare daca un sofer a savarsit fapta pentru a solicita interventia publicului in timp ce se apara de atacul unor persoane care se manifestau violent. Zgomotul produs prin claxonare, desi a tulburat linistea locuitorilor, totusi, nu poate fi considerat ca fiind savarsit cu vinovatie, intrucat a fost produs in scopul apararii integritatii corporale a conducatorului auto si a autoturismului sau.

Din definitie, precum si din exemplul dat rezulta ca o contraventie poate fi socotita ca fiind savarsita in legitima aparare, daca intruneste anumite conditii : fapta in aparare, prevazuta drept contraventie, sa fie precedata de un atac periculos, indreptat impotriva unor valori individuale ori sociale importante; apararea sa fie o riposta contra unui atac material, direct, imediat si injust; apararea sa fie necesara pentru ocrotirea valorilor sociale recunoscute de lege si sa se desfasoare in limitele proportionalitatii atacului.

Starea de necesitate

Nu constituie contraventie fapta prevazuta ca atare in lege, savarsita in stare de necesitate. Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol eminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala ori sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc.

Starea de necesitate comporta intrunirea urmatoarelor conditii :

- fapta sa se savarseasca ca urmare a survenirii unui pericol neprevazut, provocat de evenimente care scapa controlului omenesc, evenimente naturale, spre deosebire de pericolul cerut in cazul legitimei apararii, cand este vorba de un atac provocat in mod constient de un agresor.

- pericolul sa fie eminent sa nu poata fi inlaturat altfel incat prin savarsirea unei fapte prevazute ca fiind contraventie. De ex.: ca sa poata ajunge la timp pentru a salva o persoana accidentata, se incalca diferite reguli de circulatie, cum ar fi cele referitoare la viteza legala, claxonarea, depasire, etc.;

- fapta trebuie sa fie savarsita numai pentru a salva viata, integritatea corporala, sanatatea faptuitorului sau a unei alte persoane, un buna al acestora sau un interes obstesc.

Nu se considera ca fiind emisa in stare de necesitate fapta persoanei care pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele cum s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat. De pilda, nu poate fi considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate fapta aceluia care conduce un autovehicul pe drumurile publice aflandu-se sub influenta alcoolului, cu motivarea ca trebuie sa transporte la gara un prieten din alta localitate, venit la el in vizita si ale carui bunuri din gospodarie erau expuse pericolului de inundatie, cata vreme existau si alte posibilitati pentru a transporta la gara, in timp util, pe cel interesat.

Constrangerea

Nu constituie contraventia fapta prevazuta ca atare de lege daca este savarsita din constrangere. Poate exista constrangere fizica sau constrangere morala. Prin fapta savarsita din constrangere fizica, se intelege actiunea sau inactiunea comisa din cauza unei constrangeri exercitate asupra fizicului sau corpului unei persoane si careia aceasta nu i-a putut rezista. Se mai numeste si forta majora.

Prin fapta savarsita din cauza unei constrangeri morale, se intelege fapta pe care o persoana o savarseste in urma unei amenintari cu un pericol grav.

Pentru a considera ca o fapta contraventionala este savarsita din constrangere se cer indeplinite unele conditii : sa se savarseasca o fapta prevazuta ca fiind contraventie, fapta sa se savarseasca ca urmare si din cauza constrangerii si de asemenea, cel constrans sa nu poata rezista acelei constrangeri, sa nu poata inlatura acea constrangere.

Potrivit legii, fapta contraventionala savarsita in stare de constrangere, nu este ilicita. Retinerea si admiterea acestui efect juridic consta in aceea ca, lipsind libertatea de hotarare, lipseste vinovatia. Deci, hotararea de obicei spontana, de a savarsi o fapta nepermisa s-a impus din afara, prin constrangere fizica sau morala.

Cazul fortuit

Aceasta cauza ce inlatura caracterul contraventional al faptei, consta in interventia unui eveniment nou a unei intamplari imprevizibile care determina producerea rezultatului socialmente periculos. De exemplu, nesemnalizarea schimbarii directiei de mers de catre conducatorul auto constituie contraventie. Se poate intampla insa ca, totusi conducatorul auto sa fi semanalizat schimbarea directiei de mers, acest lucru fiind indicat prin aprinderea becului de la bord, dar becul de la lampa de semnalizare, sa nu se aprinda, din cauza trepidatiilor intrerupandu-se contactul. Aceasta situatie nu putea fi prevazuta si nici inlaturata de catre conducatorul auto aflat in miscare.

Rezulta ca intalnim aceasta cauza atunci cand peste o fapta umana social utila, se suprapune o intamplare sau imprejurare imprevizibila care deviaza directia si rezultatul firesc al faptei initiale a omului, realizandu-se continutul unei fapte prevazute de lege ca fiind contraventie.

Caracterul contraventional al faptei este inlaturat tocmai pentru ca faptuitorul a fost in imposibilitate de a prevedea interventia fortei exterioare care a produs rezultatul, ceea ce inseamna ca el nu a prevazut si nici nu putea sa prevada interventia acelei imprejurari care s-a suprapus peste activitatea sa si rezultatul care a survenit in urma acestei suprapuneri, ceea ce presupune ca a lipsit factorul intelectiv.

Iresponsabilitatea

Caracterul contraventional al faptei este inlaturat si in caz de iresponsabilitate. Este iresponsabila persoana care, din cauza incapacitatii psihice, existenta in momentul savarsirii faptei, nu poate sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale ori nu poate fi stapana pe ele. O asemenea persoana nu poate intelege de ce actiunile sau inactiunile sale prezinta pericol social si de acestea au caracter ilicit. Datorita lipsei capacitati de a intelege, iresponsabilitatea are drept consecinta inlaturarea caracterului penal al faptei.

Incapacitatea psihica a unei persoane poate fi congenitala sau survenita. Uneori ea este permanenta, dar poate fi si trecatoare , de scurta sau de lunga durata.

Iresponsabilitatea psihofizica fiind datorata unor cauze care altereaza facultatile psihice ale unei persoane, constatarea incapacitatii psihice trebuie facuta de medici specialisti, care vor preciza in raportul lor daca faptuitorul in momentul savarsirii faptei, avea capacitatea de a intelege, isi dadea seama de semnificatia actiunii sau inanctiunii sale si de consecintele ei, precum si daca putea fi stapan pe faptele sale.

Betia involuntara completa

Betia completa produsa de alcool sau de alte substante –datorata unor imprejurarii independente de vointa faptuitorului- constituie o cauza care inlatura caracterul contraventional al faptei savarsite. In acest caz intoxicarea cu alcool sau cu alte substante este produsa in mod fortuit, fara vointa celui ajuns in aceasta stare, motiv pentru care betia este denumita accidentala sau fortuita.

Starea de betie completa este caracterizata de un grad avansat de paralizare a energiei fizice si de o intunecare a facultatilor psihice. Faptuitorul este lipsit temporar de capacitatea de a intelege si de a voi datorita tulburarilor psihice produse de alcool sau alti ebriantii. El nu isi da seama de faptele pe care le savarseste si nici nu intelege semnificatia lor. Lipsindu-i capacitatea de a intelege si de a voi, faptuitorul savarseste fapta prevazuta de lege fara vinovatie si, de aceea, caracterul contraventional al acesteia este inlaturat.

Eroarea de fapt

O alta cauza de inlaturare a caracterului contraventional al faptei o reprezinta eroarea de fapt. Aceasta se refera la necunoasterea sau cunoasterea gresita de catre faptuitor a existentei unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul contraventional al faptei. Prin definitia erorii de fapt observam ca aceasta are un continut format din reprezentarea gresita a realitatii, adica necunoasterea acesteia ori cunoasterea ei gresita. Aceasta cauza se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul, desi are capacitate psihica in momentul savarsirii unei fapte isi reprezinta gresit realitatea, deoarece nu cunoaste anumite stari, situatii sau imprejurarii existente la momentul respectiv ori le cunoaste gresit sau deformat, astfel incat, in ambele situatii, exista o discordanta intre realitatea obiectiva si imaginea pe care si-o face acea persoana despre realitate.

De pilda, constituie contraventie fapta conducatorului auto care nu acorda prioritate pietonilor ce traverseaza strada prin locuri marcate in acest sens. Nu poate fi socotit insa in atare situatie conducatorul auto care, circuland iarna printr-o localitate, pe timpe de ninsoare, nu acorda prioritate pietonilor care traverseaza printr-un loc unde marcajul nu se mai vede din cauza zapezii, iar alta semnalizare nu exista.

Rezulta ca exista o contradictie intre realitatea obiectiva si reprezentarea subiectiva care il pune pe faptuitor in imposibilitatea de a-si da seama de caracterul faptei comise.

Dispozitiile legale cu privire la inlaturarea caracterului contraventional al faptei isi gasesc aplicare atat in cazul faptelor savarsite cu intentie cat si in al acelora comise din culpa, avand in vedere ca fapta prevazuta de lege sau alt act normativ ca fiind contraventie, potrivit art.10 alin.1 se sanctioneaza chiar daca este savarsita fara intentie, in afara de cazul in care prin actul normativ se dispune altfel.

Preciza ca eroarea de drept, deci necunoasterea sau cunoasterea gresita a dispozitiilor contraventionale nu reprezinta o cauza care sa inlature caracterul contraventional al faptei. Nu prezinta importanta care este cauza necunoasterii sau cunoasterii gresite a dispozitiei respective.

Infirmitate

Infirmitatea –spre deosebire de legea penala este o cauza de inlaturare a caracterului contraventional al faptei atunci cand aceasta stare se manifesta intr-o forma care sa aiba legatura cu fapta comisa. De exemplu, traversarea strazii de catre un pieton in timpul in care semaforul electric arata culoarea rosie constituie contraventie. Aceasta fapta nu se considera contraventie in cazul in care este savarsita de o persoana care sufera de daltonism.

Minoritatea

Potrivit art.11 alin.2 din Ordonanta nr.2/2001 fapta savarsita de un minor sub 14 ani nu constituie contraventie.

Fata de minorul care nu a implinit varsta de 14 ani exista prezumtia absoluta ca nu are capacitatea de a intelege suficient caracterul faptelor sale si nici nu are experienta necesara pentru a cunoaste si intelege normele juridice. Din aceasta cauza legiuitorul a instituit principiul impunitatii minorului care nu a implinit 14 ani, indiferent care ar fi normele incalcate si consecintele faptei sale.

Intr-adevar, minorul sub 14 ani se afla in cadrul unui proces natural de dezvoltare organica si psihica pe o treapta inferioara si este lipsit de capacitatea de a-si manifesta vointa potrivit exigentelor legi. Lipsa de discernamant inlatura si caracterul ilicit al faptelor savarsite.

In cazul in care minorul a savarsit, in timpul cat nu raspunde contraventional, o parte din actele succesive componente ale unei contraventii continue ori continuate pe care le prelungeste sau le repeta in timp in perioada in care a devenit raspunzator potrivit legii, va fi tras la raspundere numai pentru activitatea contraventionala desfasurata in aceasta ultima perioada.

Inlaturarea incidentei legii cat il priveste pe minor nu exclude raspunderea civila a persoanelor care, la data savarsirii faptei, in aveau pe acesta in supraveghere ( crestere si educare

13. Notiunea de domeniu public si enumerati principalele trasaturi ale acestuia.

A. Notiunea de domeniu public si sediul materiei

Termenul de domeniu public este o creatie a doctrinei juridice franceze, paternitatea revenindu-i lui Proudhon care in 1833 a publicat lucrarea „Tratat asupra domeniului public”. Totusi, inca din antichitate dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietatii private, fiind considerate ca apartin colectivitatii. Notiunea de domeniu isi are originea in cuvantul latin domenium, care inseamna stapanire, proprietate.

Domeniul public se compune din bunuri mobile si imobile. Pe de alta parte, bunurile apartinand colectivitatii se impart in doua categorii. Prima categorie cuprinde doua grupuri de bunuri si anume: lucruri comune care apartin tuturor, precum aerul si apele si lucruri destinate folosintei comune, ca de pilda drumurile, porturile, teatrele ori pietele. A doua categorie, in care erau incluse acele „res divini” cuprindea templele, mormintele, portile si zidurile cetatilor.

Crearea acestui termen a fost rezultatul unor necesitati economice, anume ocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri apartinand statului si care trebuiau sa serveasca intregii comunitati, distingandu-se astfel domeniul public de domeniul privat. In toate timpurile s-a simtit necesitatea sa se sustraga relatiilor de drept privat o categorie de bunuri care fiind destinate folosintei intregii colectivitati sa fie conduse de reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun care este dreptul civil.

Totusi, in Romania, denumirea de domeniu public a fost consacrata legislativ in Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizata si in literatura de specialitate. In dreptul administrativ, geneza teoriei domeniului public este doctrinara. Nu impartasim parerea potrivit careia normele juridice instituite in perioada comunista nu au mai ingaduit o teorie a domeniului public. Si in aceasta perioada au fiintat organe specializate pentru administrarea domeniului public, astfel incat doctrinarii ar fi putut cerceta din punct de vedre juridic aceasta institutie juridica.

Notiunea de domeniu public, ca notiune juridica fundamentala a dreptului administrativ a fost reabilitata dupa anul 1990 prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea privind administratia publica locala, nr. 215/2001, precum si prin Constitutia Romaniei, din 8 decembrie 1991.

Constitutia nu opereaza cu conceptul de domeniu public, dar aceasta notiune este subinteleasa. Intr-adevar, prin dispozitiile art. 135 au fost consfintite cele doua forme ale proprietatii: proprietatea publica si proprietatea privata. Proprietatea publica, conform art. 135 alin. 3 nu poate apartine decat statului (proprietatea publica de interes national) sau unitatilor administrativ teritoriale (proprietatea publica de interes judetean, orasenesc sau comunal).

Constitutia prevede implicit faptul ca proprietatea publica vizeaza o sfera limitata de bunuri, scoase din circuitul civil obisnuit, care formeaza domeniul public. Proprietatea publica nu poate avea ca obiect decat bunurile la care se refera art. 135 alin. 4 din Constitutie si anume bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege.

Aceste bunuri fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. In literatura noastra s-a remarcat ca in domeniul public ar putea intra si bunuri din proprietatea privata, cum ar fi cele ce formeaza patrimoniul cultural-national.

Rezulta ca prin domeniu public intelegem acele bunuri, publice sau private, care reprezinta valori destinate a fi folosite in interes public.

Prin natura lor ori dispozitia expresa a legii, acestea trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare, reprezentand valori destinate a fi folosite in interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, si supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, in care regimul de putere este determinant, fiind in proprietate sau dupa caz, in paza persoanelor juridice de drept public.

B. Trasaturile domeniului public

1. Prima trasatura consta in aceea ca prin natura ori destinatia expresa a legii bunurile sa intre in categoria celor care trebuie protejate si transmise generatiilor viitoare. Generatia actuala are obligatia de a efectua operatiile necesare conservarii si protejarii valorii bunurilor impotriva factorilor distructivi naturali sau umani. Este vorba despre acele bunuri create anterior sau in prezent care reprezinta o deosebita importanta ecologica, culturala, arhivistica, istorica, documentara, edilitara etc.

Bunurile proprietate publica sunt relativ usor de identificat, pornind de la dispozitiile constitutionale, in schimb, operatia de stabilire a bunurilor proprietate privata ce trebuie conservate pentru generatiile viitoare este mai dificil de realizat.

2. O alta trasatura consta in aceea ca bunurile ce formeaza domeniul public trebuie sa aiba semnificatia unei valori de interes public, prin aceea ca apartin patrimoniului (natural, cultural, istoric, arhivistic etc.) national sau, dupa caz, este destinat unei folosinte de interes public. Faptul ca ele au o asemenea destinatie nu inseamna ca toti subiectii de drept trebuie, in mod obligatoriu, sa se foloseasca de ele. Exista deci o folosinta de uz efectiv, real precum si unul potential, eventual.

Pe de alta parte, exista o folosinta directa, data fiind natura bunului, ca de exemplu mersul pe strada ori scaldatul in apa marii, care sunt gratuite, si, respectiv, o folosinta indirecta, atunci cand bunul este pus in exploatare printr-un serviciu al administratiei publice, ca de pilda vizitarea unui muzeu ori lectura intr-o biblioteca publica.

3. De asemenea, ca un bun sa faca parte din domeniul public, el trebuie sa fie supus unui regim juridic specific dreptului administrativ. Concret, el trebuie sa aiba un regim public sau regim mixt de drept public si de drept privat, in care, insa regimul de drept public are rolul hotarator.

Regimul de drept public ne apare ca fiind un regim al exercitarii dreptului de proprietate publica, ipoteza in care, potrivit Constitutiei subiectul purtator al autoritatii publice nu poate fi decat statul, judetul, orasul ori comuna, respectiv un regim de limitare a exercitiului dreptului de proprietate privata, dar in vederea ocrotirii unei valori de interes general.

4. Teoria domeniului public constituie o modificare esentiala adusa teoriei proprietatii dreptului privat, daca ne gandim doar la regula inalienabilitatii si imprescriptibilitatii domeniului public. Aceasta constituie o alta trasatura caracteristica a domeniului public. Prin Constitutia Romaniei din 1991 s-a statuat ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile (art. 135 alin. 5). Dispozitii similare au fost inscrise insa anterior in Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar (art. 5 alin. 2) si Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala.

5. Ca o consecinta a inalienabilitatii sale, domeniul public este imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobandirii lui prin uzucapiune, sau pe calea posesiunii de buna-credinta, in cazul bunurilor dobandite cu buna-credinta. Regula a fost instituita si prin dispozitiile art. 1844 din Codul civil, conform carora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor sau printr-o dispozitie a legii, nu pot face obiectul proprietatii private.

Dimpotriva, bunurile care alcatuiesc domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale sunt prescriptibile si ca atare, pot fi dobandite prin uzucapiune ori printr-o posesiune de buna-credinta pentru cele mobile.

Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri este un drept absolut, opozabil tuturor, ergo omnes, chiar si celor de buna-credinta in cazul in care aceste bunuri au fost scoase in mod ilegal din posesia statului. Totodata este un drept exclusiv, nefiind susceptibil de dezmembrare sau ingradiri.

14. Exectarea silita

15. Care sunt persoanele competente sa constate contraventia?



Persoanele competente sa constate contraventiile

Prima faza procedurala privind raspunderea contraventionala o reprezinta constatarea faptei , activitate data in competenta anumitor persoane, de regula cele prevazute in chiar actul normativ care reglementeaza contraventiile intr-un anumit domeniu de activitate . Aceste persoane sunt denumite generic agenti constatatori.

Conform ordonantei, pot fi agenti constatatori : primarii, ofiterii si subofiterii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitati, peroanele imputernicite in acest scop de ministri si de alti conducatori ai autoritatilor administratiei centrale, de prefecti, presedinti ai consiliilor judetene, primari, de primarul general al municipiului Bucuresti, precum si de alte persoane prevazute in legi speciale.

Se observa ca spre deosebire de reglementarea cuprinsa in economia Legii nr.32/1968, sunt agenti constatatori nu doar ofiterii si subofiterii de politie, ci si alte cadre active ale Ministerului de Interne, in masura in care exista o abilitare in acest sens. Astfel, putem exemplifica cu ofiterii si subofiterii din cadrul politiei de frontiera sau cei din Jandarmeria romana.

Ofiterii si subofiterii din Ministerul de Interne constata contraventii privind: apararea ordinii publice, circulatia pe drumurile publice, regulile generale de comert, vanzarea, circulatia si transportul produselor alimentare si nealimentare, tigarilor si bauturilor alcoolice , alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotarare a Guvernului.

Totodata, ca si in vechea reglementare, ordonanta prevede ca Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, precum si celelalte autoritati ale administratiei publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele competente sa constate si sa aplice sanctiunile in cazul contraventiilor savarsite de cadrele militare si de angajatii civili in legatura cu serviciul.

Dupa ce agentul constatator a luat cunostinta despre o incalcare a dispozitiilor legale, el trebuie sa procedeze la constatarea acesteia pe baza celor observate personal, a relatarilor autorului, victimei, martorilor, precum si a altor probe. In continuare, va proceda la stabilirea identitatii contravenientului care este obligat sa prezinte actul de identitate, iar pentru determinarea locului de munca si legitimatia de serviciu, de student sau alte acte.

De asemenea, trebuie sa stabileasca imprejurarile in care s-a savarsit contraventia, actul normativ care o prevede, daca s-au produs pagube materiale ori sunt lucruri supuse confiscarii si daca nu exista vreo cauza care sa excluda caracterul contraventional al faptei sau raspunderea faptuitorului.

16. Notiunea, trasaturile si regimul juridic al actelor administrative.

1. Conceptul de act administrativ (terminologie si definitie)

Activitatea organelor administratiei publice se concretizeaza in diferite forme, care pot fi calificate, din punct de vedere juridic drept: - acte administrative, operatiuni administrative si acte materiale. Prin urmare, varietatea sarcinilor pe care le indeplinesc organele administratiei publice determina adoptarea unor diverse tipuri de acte. In aceasta categorie intra in primul rand actele administrative.

Legislatia, practica judiciara si literatura de specialitate nu intrebuinteaza o terminologie unitara pentru denumirea principalului act juridic de putere emis de administratia de stat sau cea locala. Legislatia foloseste, de regula, denumirile concrete ale actelor juridice administrative, ca de exemplu, hotarare, ordin, regulament, dispozitie, autorizatie, certificat, proces-verbal etc., ceea ce permite, in cazurile aratate stabilirea provenientei actului juridic, determinarea caracterului sau normativ sau individual si altele asemenea.

Intrucat actele juridice emise de administratia publica cunosc o mare varietate si o abundenta de denumiri s-a impus, cu necesitate, gasirea unei denumiri generice (intocmai ca si in cazul actelor civile sau a celor juridice) care sa desemneze, in mod unitar, intreaga categorie a acestor acte. In acest sens, doua denumiri retin, in principal, atentia: cea de act administrativ si cea de act de drept administrativ.

Terminologia de act administrativ este folosita de Constitutie (art. 48 alin. 1), Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau Hotararea Guvernului Romaniei nr. 9/2001 privind reorganizarea si functionarea prefecturilor (art. 4). Aceeasi terminologie este utilizata si de o serie de autori de specialitate.

Alti autori se refera la notiunea de act de drept administrativ, dar care nu este utilizata in legislatie. Consideram corecta terminologia folosita in Constitutie ca lege fundamentala a statului.

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice date, in principal, de autoritatile si persoanele care isi desfasoara activitatea in administratia publica, precum si de institutiile publice si regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigura realizarea puterii executive si infaptuirea sarcinilor care revin administratiei publice.

Emit acte administrative si alte autoritati publice, din sfera celorlalte puteri (legislativa si judecatoreasca), dar nu ca activitate de baza a acestora, ci ca activitate auxiliara, necesara pentru indeplinirea activitatii de baza. Mai concret emit acte administrative si organele de conducere ale fiecarei din cele doua camere ale Parlamentului (presedintele si biroul camerei), precum si functionarii publici care detin functii de conducere in aparatul acestora (secretarul general, sefii de departamente, de servicii si a celorlalte compartimente din structura lor organizatorica), precum si conducerile autoritatilor judecatoresti, in vederea bunei administrari a justitiei sau pentru punerea in executare a hotararilor judecatoresti ramase definitive

Conceptual, actul administrativ este actul juridic unilateral emis in cadrul activitatii executive de autoritati publice in calitatea lor de subiecte special investite cu atributii de realizare a puterii de stat, prin care se creeaza, se modifica sau se sting raporturi de drept administrativ.

2. Trasaturile actelor administrative

Trasaturile actelor administrative reprezinta acel ansamblu de insusiri care determina includerea respectivelor acte in categoria actelor juridice si in mod concomitent le diferentiaza de alte specii de acte juridice apartinatoare diverselor ramuri de drept. Trasaturile actelor administrative includ

a) elementele esentiale;

b) conditiile de valabilitate

c) caracteristicile specifice.

Elementele esentiale sunt acele trasaturi fara de care manifestarea de vointa nu se poate constitui ca act juridic. Conditiile de valabilitate reprezinta acel ansamblu de cerinte care asigura actelor de drept administrativ producerea integrala si in mod valabil a efectelor juridice. Caracteristicile actelor administrative reprezinta acele insusiri care, rezultand din reunirea cumulativa a elementelor esentiale si a conditiilor de valabilitate, diferentiaza aceste acte de alte categorii acte juridice.

S-a aratat ca actul administrativ este o manifestare de vointa juridica unilaterala apartinand autoritatii administratiei publice. Uneori, manifestarea de vointa nu este exclusiv un atribut al administratiei. Astfel, in unele cazuri, actul administrativ se emite de autoritatea sau institutia administrativa la cererea administratilor interesati. Asa este de pilda autorizatia de instrainare a unui imobil ori cea de constructie a unui imobil. Desi actul este emis la cererea persoanei interesate, nu suntem in prezenta unui act bilateral, autoritatea, administrativa, putand refuza sau anula actul administrativ din proprie initiativa, fara acordul celuilalt subiect.

Actul administrativ este obligatoriu atat fata de persoanele fizice sau juridice carora li se adreseaza, cat si fata de organul care l-a emis, tinut sa-l respecte el insusi pe tot parcursul valabilitatii lui. Aceasta obligativitate a actului administrativ deriva din faptul ca el este dat pe baza si in executarea legii si, din aceasta cauza se bucura de prezumtia de legalitate. Actele administrative fiind emise pe baza si in executarea legii nu pot contine dispozitii contrare legilor, dar printr-o lege se poate oricand modifica sau anula un act administrativ. Actul administrativ este executoriu imediat ce a intrat in vigoare, fara nici o alta formalitate, ca de pilda obtinerea unui titlu executoriu.

3. Regimul juridic al actelor administrative

Regimul juridic al actelor administrative reprezinta un ansamblu de reguli ce guverneaza formarea, modificarea si desfiintarea respectivelor acte.

Actele administrative sunt supuse regimului juridic administrativ, avand in acest sens un regim juridic propriu, distinct de al altor acte juridice. Acest regim se manifesta cu privire la legalitatea actelor administrative, forta lor juridica, puterea lor probanta, modul de intrare in vigoare, modul de executare si de incetare a efectelor juridice. S-a observat ca actele respective, dispun de prezumtia de legalitate, sunt obligatorii si se pun direct in executare. Prin aceasta se invedereaza caracterul lor de acte de putere publica, prin opozitie cu actele juridice civile, ale caror efecte vizeaza, in principiu, numai partile participante la raportul juridic respectiv.

Analizand regimul juridic al acestor acte trebuie sa-l deosebim de natura juridica a efectelor sau raporturilor pe care le guverneaza. Astfel, un act normativ de genul unei hotarari de Guvern, ramane un act din perimetrul dreptului administrativ, chiar daca reglementeaza raporturi juridice civile, natura sa juridica fiind distincta de faptul ca el constituie si un izvor al dreptului civil. La fel, un act administrativ individual poate genera si raporturi juridice de alta natura (de exemplu, ordinul de repartizare a unei suprafete lucrative poate sta la baza contractului de inchiriere) fara ca aceste raporturi, de cu totul alta factura, sa-i modifice natura juridica proprie. Totodata, faptul ca un act administrativ este reglementat prin norme apartinand mai multor ramuri de drept, nu duce la schimbarea naturii juridice unitare a actului in cauza.

In fine, actul administrativ, ca act juridic nu se confunda cu toate inscrisurile materiale sau actele constatatoare ale manifestarilor de vointa producatoare de efecte juridice. Majoritatea actelor administrative trebuie sa indeplineasca in mod obligatoriu cerinta formei scrise, astfel incat existenta actului juridic este conditionata de insasi existenta inscrisului a carui lipsa antreneaza inexistenta respectivei manifestari de vointa.

17. Care sunt principalele modalitat de control asupra administratiei?

Orice element al activitatii administrative poate face obiectul unei aprecieri a controlului. Astfel, controlul poate privi administratia ca activitate, dar si organizarea administratiei ori administratia ca institutie. Controlul se mai poate efectua asupra organizarii, utilizarii resurselor umane, materiale si financiare. Se poate distinge un control analitic privind functionarii si un control sintetic destinat serviciilor administrative. De asemenea, se pot examina motivele si continutul, precum si obiectul actelor administrative. In aceasta materie se pot distinge un anumit numar de operatiuni administrative, mai mult sau mai putin complexe, denumite operatiuni de conformitate.

Mergand la concret, o prima modalitate este controlul de materialitate care priveste verificarea elementelor particulare pentru care aprecierea se reduce doar la prezenta sau absenta factorilor masurabili. O a doua modalitate este controlul de regularitate care asigura confruntarea elementului supus verificarii cu o norma sau cu o regula juridica. In cadrul acestui control intervin anumite posibilitati de interpretare. Ele se refera, in general, la actele juridice si la operatiunile financiare.

O alta modalitate este controlul de rentabilitate si care depinde in mare masura de metodele contabile utilizate si are un caracter sintetic atunci cand privesc bunuri si activitati al caror cost trebuie evaluat. Chiar cea mai simpla modalitate dintre aceste genuri de control, acela al rentabilitatii, necesita o apreciere a costurilor resurselor utilizate pentru a indeplini misiunea stabilita. Complexitatea sporeste atunci cand operatia se refera la rentabilitatea functionarilor, precum si a serviciilor administrative.

Pe de alta parte, controlul de eficienta implica probleme de apreciere ce pot fi comparate intre ele, dar cu o dificultate in plus, deoarece rezultatul obtinut printr-un anumit procedeu este mai putin susceptibil de o evaluare concretizata intr-o cifra, ca in cazul controlului de rentabilitate.

Controlul de oportunitate este cel mai dificil de pus in aplicare. In cazul acestei modalitati de control treptele de referinta sunt imprecise si elementele de comparatie sunt, in general, susceptibile de analize diferite, ceea ce determina mari oscilatii in aprecierea posibila.

Ultima modalitate este controlul de legalitate care se regaseste, practic, in toate celelalte modalitati.

18. Actul administrativ de gestiune

Cand am analizat, intr-o tema anterioara, statul si unitatile administrativ- teritoriale, ca persoane juridice, am relevat ca, in esenta, ceea ce le deosebeste de alte persoane juridice, este faptul ca atat statul cat si unitatile administrativ-teritoriale au atat atributii de drept public cat si atributii de drept privat. Bine- inteles ca, atat statul cat si unitatile administrativ-teritoriale, isi exercita aceste atributii prin autoritatile publice care le reprezinta.

In baza atributiilor de drept public aceste autoritati isi impun vointa lor in mod unilateral, prin acte administrative de autoritate, cu caracter normativ sau cu caracter individual, fara sa fie necesar ca persoanele fizice sau juridice fata de care aceste acte produc efecte sa-si exprime acordul. Aceasta vointa imperativa, fiind data in baza si in executarea legii, nu are nevoie de acceptul prealabil al celor obli gati sa se conformeze ei.

Daca ne referim la atributiile de drept privat ale statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale, acestea sunt legate preponderent de modul in care administreaza bunurile pe care le detin, si presteaza serviciile din sfera lor de competenta, asigurand, prin aceasta, atat interesul public, general, al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale, dupa caz, cat si al persoanelor fizice sau juridice cu care acestea intra in raporturi juridice.

In exercitarea acestor atributii de drept privat autoritatile publice reprezentative ale statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale nu mai emit acte de autoritate, in mod unilateral, prin care sa-si impuna neconditionat vointa lor. ci incheie anumite acte juridice care asigura atat realizarea interesului public, general al statului sau al unitatii administrativ-teritoriale, dupa caz, cat si al celui cu care incheie actul, al particularului, care poate fi persoana fizica sau persoana juridica.

Aceste acte juridice pot avea ca obiect: achizitionarea sau vanzarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrari, concesionarea ori inchirierea de bunuri.

Actele juridice de aceasta natura sunt insa diferite, dupa cum bunurile ce le constituie obiectul material fac parte din proprietatea publica sau din cea privata a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, astfel cum aceasta a fost delimitata prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.

Bunurile din domeniul privat sunt supuse, in principiu, regimului de drept comun, daca legea nu dispune altfel. Ca atare, in gestionarea si administrarea acestora autoritatile publice reprezentative ale statului sau cele ale unitatilor admi­nistrativ-teritoriale se vor comporta ca orice particular, incheind acte juridice pre­vazute de dreptul comun - civile, comerciale etc. - acte in care nu vor avea o pozi­tie privilegiata, ci vor sta pe picior de egalitate cu celalalt partener cu care, de co­mun acord, au incheiat actele.

Cand se pune insa problema ca actul juridic sa aiba ca obiect un bun din proprietatea publica, sau un serviciu public care trebuie sa fie asigurat de catre stat sau de catre unitatile administrativ-teritoriale, actele se vor incheia in anumite conditii si dupa o anumita procedura reglementata prin lege, procedura care asigura, in principiu, o pozitie privilegiata autoritatilor publice, in raport cu particularul cu care se incheie actul. Acestea sunt actele administrative de gestiune, care se mai intalnesc in literatura de specialitate si sub denumirea de „contracte administrative'.

Caracterul de act „administrativ' este dat de faptul ca el este incheiat de o autoritate a administratiei publice sau de un serviciu public de natura administrativa (regie autonoma, institutie publica etc), iar actul este, totodata, „de gestiune', deoarece are drept scop dezvoltarea si utilizarea proprietatii publice pentru realizarea unor interese generale, ale statului sau ale unitatilor adminis­trativ-teritoriale, dupa caz.

Fata de aceste succinte precizari prealabile putem defini actul administrativ le gestiune ca fiind acel act juridic incheiat de o autoritate a administratiei pu­blice sau de un alt serviciu public, cu o persoana fizica sau juridica particuculara, avand ca obiect achizitionarea de produse, prestarea de servicii sau exe­cutarea de lucrari ori concesionarea sau inchirierea de bunuri mobile sau imobile din proprietatea publica a statului, judetului, orasului sau comunei, in conditiile si cu procedura stabilite prin lege sau potrivit legii.

Avand in vedere ca actul administrativ de gestiune se incheie intre doua parti, el capata, prin aceasta, figura juridica a unui contact (civil sau comercial) dar, apreciem ca el nu este, totusi, un contract, ci un act administrativ tocmai pentru ca, asa cum o sa vedem in cele ce urmeaza, el se deosebeste esentialmente de contract, avand trasaturi proprii, astfel:

a) Initiativa incheierii acestor acte apartine intotdeauna aceluia care reprezinta, potrivit legii, statul sau unitatea administrativ-teritoriala, respectiv minisitrilor si conducatorilor celorlalte organe ale administratiei publice centrale de specialitate, presedintilor consiliilor judetene, primarilor comunelor si oraselor, conduxatorilor institutiilor publice, regiilor autonome si celorlalte servicii publice aflate in subordinea sau autoritatea Guvemului, a ministerelor si celorlalte organe ale administratiei publice centrale de specialitate, ori a consiliilor locale sau judetene.

Cealalta parte a actului administrativ de gestiune poate fi orice particular persoana fizica sau juridica (romana sau straina) care accepta conditiile puse de initiatorul actului si se supune procedurilor stabilite, in prealabil, de lege.

b) Obiectul actului administrativ de gestiune il constituie, dupa cuz, achizitionarea de bunuri, executarea de lucrari, prestarea de servicii, ori concesionarea sau inchirierea de bunuri, actul imbracand forma, denumire si regim juridic specific, in raport de obiectul sau.

c) Actele administrative de gestiune se incheie numai in forma scrisa si in stricta conformitate cu normele procedurale prevazute prin lege ori in conditiile stabilite de lege, procedura care are ca cerinta fundamentala licitatia publica.

d) Cu privire la executarea actului administrativ de gestiune, este de relevat ca cele mai multe obligatii revin particularului (celui care a acceptat conditiile puse de initiatorul actului), care trebuie sa execute obligatiile asumate in conditii de calitate, cantitate si la termenul convenit.

e) Drepturile si obligatiile care revin autoritatii administratiei publice sau serviciului public nu pot fi transmise decat unei alte autoritati sau serviciu public iar cele ce revin particularului pot fi cedate altuia numai cu aprobarea autoritatii publice sau serviciului public respectiv.

f) Cand interesul public o cere, sau cand particularul nu-si indeplinesla obligatiile din contract, autoritatea administratiei publice ori serviciul public in cauza poate modifica sau rezilia unilateral actul, fara a mai recurge la justitie.

Pentru a pune mai mult in evidenta trasaturile specifice ale actului administrativ de gestiune, prezinta importanta relevarea deosebirilor sale atat fata de actul administrativ de autoritate, cat si fata de contractul civil, astfel:

in raport cu actul administrativ de autoritate:

- in timp ce actul administrativ de autoritate exprima, in exclusivitate, vointa celui care 1-a emis, impusa prin norme juridice imperative, fara deosebire intra actele cu caracter normativ si cele cu caracter individual, actele administrative de gestiune sunt acte bilaterale, incheindu-se intre doua parti, prin libera lor vointa

- actele administrative de gestiune cuprind drepturi si obligatii pentru ambele parti, in timp ce actele administrative de autoritate determina nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ori recunoasterea sau suspendarea unor drepturi pentru particulari (persoane fizice sau juridice);

- executarea actelor administrative de gestiune este asigurata, in principiu prin clauza penala si despagubirile pentru neexecutare sau executare necorespunzatoare cuprinse in insasi actul respectiv, in timp ce executarea actelor adminintrative de autoritate se asigura de puterea publica a statului prin aplicarea de sanctiuni juridice prevazute de lege;

- actele administrative de gestiune nu pot fi modificate sau revocate decat in conditiile stabilite de parti si in principiu cu acordul lor, in timp ce actul administrativ de autoritate poate fi modificat sau revocat, in mod unilateral, de catre cel care 1-a emis;

Ceea ce deosebeste actul administrativ de gestiune de contractul civil sunt, in esenta, urmatoarele elemente:

- principalele drepturi si obligatii ale partilor din actul administrativ de gestiune sunt stabilite de partea care reprezinta statul sau unitatea administrativ-teritoriala, in timp ce in contractul civil, acestea se stabilesc de ambele parti, de comun acord;

- in cazul actului administrativ de gestiune cel care reprezinta statul sau unitatea administrativ-teritoriala isi alege pe celalalt partener (de regula prin licitatie publica), in timp ce in contractele civile ambele parti se aleg reciproc;

- conditiile de reziliere ale actului administrativ de gestiune, sunt stabilite de cel care reprezinta statul sau unitatea administrativ-teritoriala, dupa caz, in timp ce, in cazul contractului civil partea care il reziliaza este obligata sa suporte daunele.

19. Care sunt elementel actelor administrative?

Elementele actelor administrative sunt acele caracteristici care constituie manifestarile de vointa ale administratiei ca acte juridice specifice acesteia. Aceste elemente sunt: - a) vointa manifestata in temeiul si pentru realizarea puterii de stat; b) obiectul actului juridic; c) organul sau subiectul emitent al actului; d) motivele care stau la baza actului. Aceste elemente sunt esentiale, absenta unuia dintre ele atragand inexistenta actului. Mai pot exista si unele elemente neesentiale, anume termenul si conditia, dar care pot sa apara doar in cazul unor acte de drept administrativ.

Un prim element se refera la vointa manifestata in temeiul si pentru realizarea puterii de stat. Actul administrativ este un act volitional care intervine in cadrul activitatii executive contribuind intr-o forma specifica la realizarea puterii de stat. El este un act de vointa cu caracter deliberativ, emis in scopul producerii de efecte juridice si presupune actiunea constienta si voita a autorului sau, neputand avea un caracter intamplator, aleatoriu.

Vointa din actul administrativ trebuie sa intruneasca mai multe conditii: sa fie intentionata, manifestata, sa aiba un dublu caracter volitional, sa fie autonoma si neviciata.

Caracterul intentionat al vointei din actele administrative, presupune reprezentarea scopului actiunii si urmarirea sau acceptarea rezultatelor produse prin realizarea actului. Din aceasta cauza efectele juridice licite au la baza, intotdeauna intentia directa. Ea cuprinde intentia de a produce efecte juridice in care sens subiectul de drept urmareste producerea anumitor efecte juridice determinate, iar legea atribuie vointei acestuia relevanta juridica numai in considerarea existentei vointei si a directiei acesteia.

Actul de vointa cuprinde un element intern, subiectiv, intentia si unul extern, obiectiv, respectiv efectele produse in baza intentiei si anume raporturile juridice, generale, modificate sau desfiintate. Atat intentia, cat si efectele urmarite si produse trebuie sa fie in concordanta cu legea intrucat legalitatea constituie o caracteristica esentiala pentru existenta actului juridic, in special a celui administrativ care este inzestrat cu prezumtia de legalitate. In cazul actelor administrative intentia autorului lor trebuie sa fie in concordanta numai cu acele efecte pe care legea le recunoaste respectivei categorii de acte juridice.

Dreptul obiectiv determina continutul vointei interne stabilind conditiile in care actul juridic produce efectele scontate.

Un alt element consta in aceea ca vointa trebuie sa fie manifesta sau manifestata, adica trebuie sa fie cunoscuta de catre cei carora li se adreseaza actul, pentru ca acestia sa-si conformeze conduita potrivit intentiei autorului. Vointa ramasa la stadiul de simplu proces intern nu are nici o relevanta in orice ramura de drept, atata timp cat ea nu trece in realitatea obiectiva la faza sa externa. Mai mult, nu este suficienta doar simpla manifestare a vointei, pentru a se produce efecte juridice urmand a fi indeplinite si anumite cerinte de forma, fie privind procedura, fie forma exterioara scrisa, necesara de cele mai multe ori. Aceste cerinte de forma, desi nu confera efecte juridice manifestarii de vointa, constituie de multe ori, conditii de valabilitate sau de probatiune a actului juridic.

Pornind de la teza ca vointa apare in doua ipostaze, una interna si alta externa, si ca in dreptul administrativ este valabila exteriorizarea facuta cu respectarea conditiilor de forma cerute de lege, rezulta ca manifestarea vointei coincide cu emiterea sau cu adoptarea actului, fara a se putea considera manifestarea de vointa anterioara actului juridic, chiar daca putem distinge, uneori, intre momentul aparitiei actului juridic si momentul intocmirii inscrisului constatator care se redacteaza ulterior.

Modul de manifestare a vointei organelor administrative si cunoasterea efectiva a acestei manifestari are loc prin aducerea la cunostinta a actelor administrative, de regula intocmite in forma scrisa, fie pe calea publicarii actelor normative, fie pe calea comunicarii actelor individuale. De momentul si din momentul manifestarii vointei si mai ales al cunoasterii efective al acesteia se leaga anumite efecte ale actelor juridice cum ar fi intrarea lor in vigoare sau punerea in executare.

O alta caracteristica este dublul caracter volitional al actului administrativ, prin aceea ca exprima atat vointa statului consacrata prin lege si prin acte subordonate acesteia si care se impune in actele administratiei, cat si vointa autoritatii emitente. Vointa statului are un rol important data fiind pozitia subordonata a organelor administratiei fata de lege si de organele executive ierarhic superioare. De aceea, de exemplu, atunci cand emit acte, organele administratiei publice trebuie sa indice intotdeauna actul normativ superior care constituie temeiul lor legal. Uneori actele administrative pot sa cuprinda manifestarile de vointa ale mai multor organe care isi dau acordul ori aprobarea la emiterea deciziilor.

Pe de alta parte – ca element – vointa din actul administrativ exprima un anumit grad de autonomie a organului emitent care dispune fie de autonomia decizionala, fie de simpla independenta operativa in activitatea sa. Desi vointa organului emitent este subordonata vointei statului, a puterii legiuitoare si a celei executive, totusi nu se poate reduce activitatea executiva numai la actiunea de simpla declansare a incidentei legii.

Autonomia de vointa creste odata cu facultatea recunoscuta administratiei de a aprecia o anumita situatie si de a-si lega mijloacele cele mai corespunzatoare in rezolvarea ei actionand inclusiv pe considerente de oportunitate.

De asemenea, vointa trebuie sa fie neviciata intrucat vicierea ei afecteaza existenta si valabilitatea actului juridic. Viciile actelor administrative sunt eroarea, dolul dar si uneori chiar violenta. Eroarea este atunci cand faptele retinute ca motive ale actului sunt eronate sau gresit stabilite si eroarea este de drept cand in emiterea actului organul nu se bazeaza pe un text legal sau se bazeaza in mod gresit pe un text. Dolul, ca eroare provocata in mod fraudulos, are in dreptul administrativ particularitatile sale spre deosebire, de exemplu, de dreptul civil. Astfel, el poate proveni de la unul din subiectii raportului juridic ori de la ambele parti in scopul eludarii legii. Din aceasta cauza manoperele dolosive determina desfiintarea actelor administrative.

Actul administrativ este un act volitional emis in cadrul activitatii executive de realizare a puterii de stat. De aici concluzia ca el nu poate proveni decat de la o autoritate publica, deci a statului sau a administratiei publice locale.

Legat de aceasta, actul administrativ este expresia juridica a modului specific de realizare a puterii publice de catre administratie, trasatura care il particularizeaza in cadrul altor acte de putere deosebindu-l, in acelasi timp, de actele civile sau de dreptul muncii. Ceea ce reprezinta trasaturi in adevar specifice ale actelor administrative este faptul ca ele se pun direct in executare, de cele mai multe ori din oficiu, fara alta formalitate deosebita, iar forta de constrangere care le garanteaza apartine chiar sistemului de organe administrative.

Un al doilea element al actului administrativ este obiectul propriu. Obiectul oricarui act juridic este chiar obiectul raportului juridic pe care acel act il genereaza. Obiectul este constituit din conduita partilor, adica din acea actiune asupra careia sunt indreptate drepturile si respectiv obligatiile participantilor la raportul juridic.

Obiectul actului administrativ este unic, avand la baza o singura cauza sau motiv intrucat actul administrativ nu este un acord de vointa de forma contractului civil in care prestatia unei parti are drept cauza contraprestatia celeilalte parti. Obiectul actului administrativ este strict determinat de lege si de alte acte normative.

Obiectul actului juridic administrativ este impus in mod unilateral de catre organul emitent, chiar daca actul a fost emis la cererea unui solicitant. De asemenea, obiectul are caracter obligatoriu deoarece subiectele de drept trebuie sa aiba o conduita conforma cu manifestarea de vointa a organului administratiei publice. Aceasta trasatura ramane valabila si in actele permisive, precum autorizatiile, care, desi nu obliga subiectele de drept la realizarea conduitei prevazute de lege, totusi atunci cand acestea doresc sa-si exercite drepturile continute de astfel de acte trebuie sa adopte conduita prevazuta de ele.

Uneori, obiectul actelor administrative poate fi dublat de elemente de natura materiala, susceptibile de evaluare pecuniara.

In randul elementelor care reprezinta motive ale actelor administrative, sunt cele de fapt si de drept. Motivele de fapt sunt cauzele sau imprejurarile care justifica si determina adoptarea unui act juridic, iar motivele de drept sunt textele legale care permit si determina aceasta adoptare. Actele normative de ordin administrativ sunt emise intotdeauna pe baza si in executarea legilor sau, dupa caz, a ordonantelor Guvernului, care constituie motivul sau temeiul lor legal. Uneori legea prevede si anumite situatii de fapt care determina aparitia unor reglementari administrative, precum catastrofele si calamitatile.

Lipsa motivelor de fapt duce la inexistenta actului juridic, iar caracterul ilegal al motivelor duce la nulitatea actului respectiv. Sanctiunea nulitatii opereaza si atunci cand organul este in eroare asupra motivelor care au determinat emiterea actului administrativ sau cand organul a fost indus in eroare cu privire la motivele care stau la baza acelui act juridic.

Atunci cand organul administrativ este obligat prin lege sa emita un act juridic, fie din oficiu fie la cerere, nu intereseaza motivele care-l determina pe solicitant sa ceara emiterea unui act impus de lege. Cand insa organul administrativ are facultatea de a aprecia asupra satisfacerii unei cereri prin emiterea unui act, el va fi liber sa cerceteze motivele solicitarii.

Un alt element al actului administrativ este organul sau subiectul emitent al actului. Organele decizionale administrative pot fi organe cu conducere colegiala iar, in unele cazuri organe cu conducere unipersonala. Dreptul de decizie poate sa apartina unor persoane din cadrul organului colegial sau unor functionari din structurile interne ale organului. Factorii respectivi au posibilitatea atat de a emite decizii, cat si de a participa la intregul proces decizional.

In stiinta administratiei, autorul unei decizii este numit factor sau subiect decident, reprezentand persoana sau grupul de persoane ca organe investite cu dreptul de decizie in baza calitatii recunoscute prin lege.

Organele cu conducere unipersonala functioneaza fie in aceasta forma exclusiva, fie in imbinare cu formele colegiale de conducere. In procesul decizional avantajele conducerii unipersonale constau, printre altele, in operativitatea luarii deciziilor si in unitatea deciziilor. Dezavantajele acestei forme de conducere constau in posibilitatea nefundamentarii temeinice a deciziilor, in pericolul incalcarii si in micsorarea posibilitatilor de control asupra procesului de pregatire si adoptare a deciziilor.

Ca principiu, actele administrative sunt acte juridice care-si produc efectele din momentul adoptarii lor legale. Cu toate acestea unele acte administrative pot fi afectate in ceea ce priveste executarea lor, existenta lor, de termen si de conditie ca modalitati neesentiale ale acestor acte, dar care le confera un continut complex.

In cazul actelor administrative normative, efectele acestora se produc din momentul adoptarii lor legale, de la data aducerii lor la cunostinta sau de la data incunostintarii subiectelor. Si in aceasta materie opereaza principiul potrivit careia normele de drept administrativ nu retroactiveaza si nici nu ultraactiveaza. In cazul actelor individuale, care reflecta trasaturile si efectele in timp ale normelor juridice care le stau la baza, actiunea si executarea lor se declanseaza de la data adoptarii, a comunicarii sau de la data fixata prin actul juridic.

20. Notiunea si obiectul contractului administrativ de concesiune

Prin contractul de concesiune o parte – concedentul – transmite celeilalte parti – concesionarul – spre gestionare rentabila pe un termen determinat, in schimbul unei redevente, o activitate economica, un serviciu public, o subunitate productiva sau un teren.

Se stie ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii ele pot fi date in administrarea regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi inchiriate ori concesionate.

Potrivit actualelor reglementari, regimul de concesionare are ca obiect:

a) bunurile proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei;

b) activitatile si serviciile publice de interes national sau local.

Pot face obiectul unei concesiuni bunurile, activitatile sau serviciile publice din urmatoarele domenii:

a) transporturile publice;

b) autostrazile, podurile si tunelurile rutiere cu taxa de trecere;

c) infrastructurile rutiere, feroviare, portuare si aeroporturile civile;

d) constructia de hidrocentrale noi si exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate in conservare;

e) serviciile postale;

f) spectrul de frecventa si retelele de transport si de distributie pentru telecomunicatii;

g) activitatile economice legate de cursurile de ape naturale si artificiale, lucrarile de gospodarire a apelor aferente acestora, statiile si instalatiile de masuratori hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor si amenajarile piscicole;

h) terenurile proprietate publica plajele, cheiurile si zonele libere;

i) retelele de transport si de distributie a energiei electrice si termice;

j) retelele de transport prin conducte si de distributie a petrolului si gazelor combustibile;

k) retelele de transport si de distributie publica a apei potabile;

l) exploatarea zacamintelor minerale si a substantelor solide si fluide;

m) exploatarea surselor termale;

n) resursele naturale ale zonei economice maritime si ale platoului continental;

o) bazele sportive, locurile de recreere, institutiile profesioniste de spectacole;

p) unitatile medico-sanitare, sectiile sau laboratoarele din structura acestora, precum si serviciile medicale auxiliare;

r) activitatile economice legate de punerea in valoare a monumentelor si riturilor istorice;

s) colectarea, depozitarea si valorificarea deseurilor;

t) orice alte bunuri, activitati sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale.

Guvernul, consiliile judetene si consiliile locale pot aproba prin hotarare concesionarea si a altor bunuri, activitati sau servicii apartinand proprietatii private a statului.

Nu pot face obiectul concesiunii bunurile, activitatile sau serviciile publice in privinta carora nu exista autoritati de reglementare, ale caror avize sunt obligatorii in ceea ce priveste preturile sau tarifele practicate de concesionari.

Au calitatea de concedent in numele statului, ministerele sau alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publica sau privata a statului ori pentru activitatile se serviciile publice de interes national.

Au calitate de concedent in numele judetului, orasului sau comunei, consiliile judetene, consiliile locale sau institutiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publica ori privata a judetului, orasului sau comunei ori pentru activitatile si serviciile publice de interes local.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizica sau persoana juridica de drept privat, romana ori straina.

Concesionarea se face in baza unui contract prin care concedentul transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, concesionarului, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public, in schimbul unei redevente.

Redeventa obtinuta prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupa caz. Modul de calcul si modul de plata a redeventei se stabilesc de catre ministerele de resort ori de catre autoritatile administratiei publice locale.

21. Enumerati caile de atac impotriva sanctiunilor contraventionale

Impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii se poate face plangere in termen de 15 zile de la data inmanarii sau comunicarii acestuia. Partea vatamata poate face plangere numai in ceea ce priveste despagubirea, iar cel caruia ii apartin bunurile confiscate, altul decat contravenientul, numai in ceea ce priveste masura confiscarii.

Plangerea insotita de copia de pe procesul-verbal de constatare a faptei respective, se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat sa o primeasca si sa inmaneze depunatorului o dovada in acest sens, plangerea, impreuna cu dosarul cauzei, se trimite de indata judecatoriei in a carei circumscriptie a fost savarsita contraventia.

De buna seama, ca plangerea suspenda executarea. Plangerea depusa de partea vatamata ori de cel caruia ii apartin lucrurile supuse confiscarii suspenda executarea numai in ceea ce priveste despagubirea, sau, dupa caz, masura confiscarii.

Judecatoria va fixa termenul de judecata, care nu va depasi 30 de zile, si va dispune citarea contravenientului sau, dupa caz, a persoanei care a facut plangerea, a organului care a aplicat sanctiunea, a martorilor indicati in procesul-verbal sau in plangere, precum si a oricaror alte persoane in masura sa contribuie la rezolvarea temeinica a cauzei.



In cazul in care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie, judecatoria va cita si societatea de asigurari mentionata in procesul-verbal de constatare a contraventiei.

Pe de alta parte, instanta competenta sa solutioneze plangerea, dupa ce verifica daca aceasta a fost introdusa in termen, asculta pe cel care a facut-o si pe ceilalti desigur persoane citate, daca acestia s-au prezentat, administreaza orice alte probe prevazute de Codul de procedura penala sau in legile speciale, necesare in vederea verificarii legalitatii si temeiniciei procesului-verbal, si hotaraste asupra sanctiunii, despagubirii stabilite, precum si asupra masurii confiscarii.

Hotararea judecatoreasca prin care s-a solutionat plangerea poate fi atacata cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este obligatorie, dar se cere ca aceasta sa fie sustinute, chiar si oral, in fata instantei. Respectand principiile de drept, si in aceasta materie, recursul suspenda executarea hotararii.

Plangerile impotriva proceselor-verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor se solutioneaza cu precadere. Ordonanta prevede ca plangerea impotriva procesului-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei, recursul formulat impotriva hotararii judecatoresti prin care s-a solutionat plangerea, precum si orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciara de timbru.

22. Care sunt caracteristicile actelor administrative?

Caracteristicile actelor administrative sunt acele trasaturi care individualizeaza aceste acte fata de alte acte juridice.

1. Caracterul unilateral

Principala caracteristica a manifestarii de vointa din actele administrative este unilateralitatea acesteia. Caracterul unilateral reprezinta acea calitate a actului juridic conform careia el este emis fara participarea sau consimtamantul subiectelor de drept carora le este destinat de catre administratie sau cu privire la care genereaza drepturi sau obligatii. Unilateralitatea actelor administrative este destinata de emiterea actelor in temeiul si pentru realizarea puterii in stat (a puterii publice).

Cand un act administrativ este emis din oficiu de catre o autoritate sau institutie de stat ori a administratiei publice locale creand obligatii in sarcina altor subiecte, persoane fizice sau juridice, caracterul unilateral al acestor acte este cat se poate de evident. Exista insa unele situatii in care modul de emitere si cel de executare al unor acte administrative ar parea ca afecteaza caracterul unilateral al acestor acte.

2. Caracterul legal

Acest caracter rezulta din obligativitatea emiterii lor pe baza si in conformitate cu legea. Fiind emise in mod unilateral, de regula de catre un organ al administratiei de stat, deci provenind de la o autoritate si fiind emise cu respectarea legii aceste acte se bucura de prezumtia de legalitate.

Aceasta prezumtie are anumite trasaturi conferind caracter autentic si caracter veridic actelor administrative. Caracterul autentic este acea trasatura conform careia se prezuma ca actul provine de la insusi organul pe care inscrisul il indica drept autor al sau. Veridicitatea este acea trasatura conform careia se prezuma ca actul administrativ exprima adevarul, avand un continut corespunzator realitatii faptice si prevederilor legii.

Actele administrative normative nu pot reglementa raporturi sociale ce tin in exclusivitate, fie in mod expres, fie in mod tacit, de competenta puterii legislative. Astfel spus, administratia nu poate crea norme juridice primare.

3. Caracterul obligatoriu

Actele administrative sunt obligatorii in primul rand pentru subiectele care cad sub incidenta lor, subiectele care pot fi sau nu subordonate in mod obisnuit organului emitent. Pentru organele ierarhic inferioare sunt obligatorii actele normative si cele individuale ale organelor superioare. Actele unui organ sunt obligatorii si pentru subiectele nesubordonate in mod obisnuit organului emitent atunci cand acesta are un rol coordonator sau de specialitate intr-o ramura sau domeniu de activitate.

In al doilea rand, actele administrative sunt obligatorii chiar si pentru organul emitent. Cand actul se adreseaza insasi organului emitent, respectarea prevederilor sale se face atat in aceasta calitate, cat si ca subiect obligat sa-l execute.

De asemenea, actele administrative se impun si organelor administrative ierarhic superioare organului emitent. Astfel, organul superior poate anula actul ilegal al organului inferior, dar fara sa poata emite actul individual, in locul organului subordonat. Alteori organul superior are dreptul de anulare a actului individual putand emite actul sau putand obliga organul ierarhic inferior la emiterea lui.

In alte cazuri cand emiterea actului este de competenta exclusiva a organului inferior, organul superior nu va putea anula actul si nu va putea emite un nou act individual. In sfarsit, organul superior nu va putea anula actul organului inferior si nici sa-l modifice, in ipoteza in care acel act este definitiv sau irevocabil.

4. Caracterul executoriu

Sub aspectul regimului juridic ce le conditioneaza executarea, actele juridice se impart in acte pentru a caror executare, atunci cand ea nu se realizeaza de buna voie cel in drept se adreseaza unei instante judecatoresti pentru a obtine un titlu executor si acte juridice a caror executare, atunci cand cel obligat sa o faca refuza, se realizeaza direct prin forta de constrangere a statului, fara o formalitate deosebita, ele constituind un titlu executor. In prima categorie intra, de regula, contractele administrative, iar in a doua sunt cuprinse, in general, actele administrative de autoritate.

Caracterul executoriu al actelor administrative exista indiferent de faptul ca ele creeaza, modifica sau sting drepturi ori obligatii in legatura cu un subiect de drept sau altul. Exista cel putin doua cauze care determina acest caracter: a) emiterea actului in realizarea puterii de stat; b) prezumtia de legalitate a actelor administrative. Ambele cauze contribuie in mod cumulativ la conferirea caracterului executoriu al actelor administrative.

Caracterul executoriu al actelor administrative exista chiar din momentul adoptarii lor legale. El nu se confunda cu executarea sau cu momentul executarii actului. De regula, actul desi executoriu, se va pune in realizarea numai odata sau dupa aducerea lui la cunostinta si cu totul exceptional inaintea incunostintarii subiectului interesat, ca de pilda, la confiscarea administrativa a unor obiecte a caror detinere este interzisa prin lege.

Exista acte administrative ce nu dobandesc in mod direct caracter executoriu si care nu pot fi puse direct in aplicare. Astfel, impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei se poate face plangere in termen de 15 zile de la data comunicarii acestuia, plangerea suspendand executarea. Tot o exceptie de la principiul executarii actelor administrative o reprezinta si suspendarea acestora, intrucat opereaza o incetare temporara a obligatiei de executare a acestor acte. De exemplu, in litigiile avand ca obiect acte administrative care au vatamat drepturi subiective in cazuri bine justificate si pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului sa dispuna suspendarea executarii actului pana la solutionarea actiunii.

5. Caracterul oportun sau actual

Oportunitatea se poate defini ca un element strans legat de dreptul de apreciere al organelor administrative, in cursul organizarii si executarii legii, prin care se asigura realizarea sarcinilor si a atributiilor lor legale in termen optim, cu cheltuieli minime si in conformitate cu mijloacele care corespund cel mai bine scopului legii.

Intr-adevar, actele administrative care au un caracter legal, pentru a fi pe deplin eficiente trebuie adaptate conditiilor concrete, astfel incat ele sa devina in acelasi timp oportune, actuale. Actualitatea unui act administrativ exprima deplina concordanta, in cadrul si in limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative. Acest lucru impune concordanta dintre drept cu necesitatile in continua transformare ale societatii.

In mod contrar, este inoportun acel act care – desi legal prin continutul prevederilor sale – contravine unor situatii concrete si nu corespunde realitatii in care si pentru care se aplica.

Problema oportunitatii actelor administrative este strans legata de dreptul de apreciere al organelor administratiei publice care reprezinta o facultate recunoscuta de lege acestor subiecte de drept in alegerea solutiilor celor mai adecvate pentru aplicarea eficienta a legii.

Exista o multitudine de cauze care genereaza oportunitatea, cum ar fi considerente de loc, de timp, de situatie, de persoane sau de scop.

Sfera de actiune a oportunitatii priveste toate etapele procesului decizional: pregatirea, adoptarea, executarea si controlul.

Posibilitatea de actiune a organelor administrative pe considerente de oportunitate este strict limitata de lege. Dreptul de a actiona pe considerente de oportunitate este strict consacrat prin acte normative nefiind acordat in mod aprioric si nelimitat organelor administrative. Normele ce reglementeaza dreptul de apreciere au un caracter permisiv, intrucat organul poate opta in luarea masurii celei mai corespunzatoare si doar obligatia alegerii masurii celei mai adecvate este imperativa. Dreptul de apreciere opereaza in limitele competentei organului, care nu poate fi depasita pe considerente de oportunitate si nu poate duce la incalcarea drepturilor subiective ale persoanelor carora le este destinat actul.

Exercitarea dreptului de apreciere se face cu respectarea principiului legalitatii nefiind valabil un act oportun, dar ilegal.

Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate si controlului de oportunitate din partea organelor administratiei de stat ierarhic superioare.

In concluzie, oportunitatea se poate defini ca un element strans legat de dreptul de apreciere al organelor administrative in cursul organizarii si executarii legii, prin care se asigura realizarea sarcinilor si a atributiilor lor legale in termen optim, cu cheltuieli minime si in conformitate cu mijloace care corespund cel mai bine scopului legii.

23. Cum se clasifica deciziile administrative?

24. Cum se desfasoara controlul administrativ extern?

Aceasta modalitate de control se mai numeste si control ierarhic. Este denumit asa pentru ca autorul controlului este un organ ierarhic superior celui fata de care se exercita controlul. Controlul ierarhic reprezinta o parte esentiala a activitatii de conducere in administratia publica si se exercita in cadrul raporturilor de subordonare care exista intre diferite organe ale administratiei publice.

Controlul ierarhic este modalitatea prin care este pusa in valoare autoritatea ierarhica pe care o au organele superioare fata de cele subordonate. Pentru exercitarea controlului ierarhic nu sunt necesare dispozitii exprese ale legii care sa autorizeze autorul controlului, sa intervina in activitatea de control. Textele de lege sunt necesare numai atunci cand se doreste o limitare a atributiilor de control.

Controlul ierarhic se exercita din oficiu, ca parte a activitatii de management, de realizare a unitatii de scop si actiune in cadrul sistemului si poate fi concomitent cu activitatea controlata, anterior sau posterior acesteia si realizat in mod individual sau in colectiv. Controlul ierarhic poate fi insa declansat si la cererea unei persoane fizice sau juridice, caz in care imbraca forma recursului ierarhic si constituie o conditie prealabila pentru introducerea actiunii in contencios administrativ.

Recursul ierarhic este o posibilitate oferita de lege celor vatamati in drepturile lor prin actele administrative pe care o pot folosi inainte de a se adresa instantelor judecatoresti cu actiune in contencios administrativ.

Controlul ierarhic se exercita, insa, de cele mai multe ori din oficiu si are ca scop nu doar descoperirea lipsurilor, dar si calitatea activitatii desfasurate de organele subordonate. Organele ierarhic superioare trebuie sa asigure desfasurarea unei activitati corespunzatoare exigentelor valorilor din partea organelor subordonate In acest scop trebuie realizat controlul din oficiu asupra acestora. Obiectul controlului ierarhic poate cuprinde toate elementele pe care le presupune activitatea organelor administratiei publice. Deci, se poate referi atat la mijloacele umane, materiale si financiare ale organelor administratiei publice, cat si la activitatea acestor organe. Atunci cand se realizeaza un control exhaustiv, controlul ierarhic poate sa se desfasoare la locul unde functioneaza organele controlate.

Controlul ierarhic se poate desfasura in timp in mod continuu sau cu intermitente. In cazul controlului continuu, activitatea organului subordonat este supusa controlului organului superior de fiecare data cand aceasta activitate se desfasoara. Acest tip de control se realizeaza mai ales in cadrul ierarhiei interioare, in care functionarii superiori ierarhic controleaza activitatea subordonatilor lor. In controlul ierarhic practicat de organele superioare, actiunea de control poate avea si caracter discontinuu realizandu-se numai in anumite perioade de timp si cu privire la anumite activitati.

Privita din punctul de vedere al momentului in care intervine activitatea de control, se poate observa ca aceasta poate fi concomitenta cu activitatea controlata, poate fi anterioara sau posterioara acesteia.

Atat controlul concomitent cat si cel prealabil au un mare avantaj si anume, acela de a preveni greselile subordonatilor si de a asigura buna desfasurare a activitatii lor. Cu toate acestea, o exagerata exercitare a acestei forme de control poate sa duca la slabirea initiativei si a spiritului de raspundere din partea celui controlat.

Controlul ierarhic poate interveni si posterior activitatii controlate. Aceasta modalitate de desfasurare a controlului prezinta avantajul stimularii initiativei si raspunderii celui controlat, dar implica si riscul lipsei de eficacitate in cazul in care actiunea controlata se dovedeste a fi fost gresita si si-a produs deja efectele nedorite.

Desigur, controlul ierarhic se poate realiza in mod inopinat sau dupa o instiintare prealabila a celui ce urmeaza sa fie controlat. Atunci cand controlul se efectueaza in virtutea si ca element al activitatii de conducere, iar nu ca un mijloc de constatare a eventualelor abuzuri sau neglijente, el poate sa fie anuntat. Dimpotriva, cand se urmareste sa se constate in ce masura sunt respectate dispozitiile legale sau atunci cand sunt sesizari ori reclamatii contra celor asupra carora urmeaza sa fie efectuat controlul, acesta nu trebuie sa fie anuntat, deoarece, numai astfel se pot descoperi abaterile functionarilor controlati.

Trebuie precizat ca operatiunile de control ierarhic sunt cele mai complexe datorita faptului ca ele cuprind intreaga activitate a organelor administratiei publice. Astfel, controlul ierarhic asupra mijloacelor folosite cuprinde operatiunile de control de materialitate, operatiunile de control de legalitate si de oportunitate. Operatiunile si actele juridice ale subordonatilor sunt apreciate dupa eficienta, rentabilitate, finalitate, functionalitate etc.

Din aceasta cauza titularii controlului trebuie sa aiba calitati profesionale care sa le permita indeplinirea sarcinilor pe care le au. O buna cunoastere a particularitatilor activitatii controlate asigura autorului controlului reusita misiunii sale dar, in acelasi timp, ii confera si o anumita autoritate morala care este si un ascendent asupra celui controlat.

Activitatea de control ierarhic se poate realiza in mod individual sau in echipa, dupa cum el poate avea ca obiect controlul asupra unui functionar ori unui colectiv.

Efectele controlului ierarhic, prin complexitatea lor, sunt de natura sa asigure eficienta actiunii administrative supuse controlului. Astfel, subiectul controlului poate impune refacerea actului sau a operatiunii materiale pe care le considera neconforme cu elementele bazei de referinta, legalitatea si oportunitatea actiunii. In competenta autorului controlului ierarhic poate sa intre si dreptul de a anula anumite acte juridice pe care le-au facut functionarii controlati. Totodata, subiectul controlului poate dispune incetarea executarii unui act de catre organele sau functionarii controlati. Autorul controlului ierarhic poate lua masuri prin care sa fie modificata situatia juridica a agentului controlat sau sa faca propuneri organelor competente in acest domeniu. Astfel, in urma controlului, autorul acestuia poate sa ia masuri privind sanctionarea disciplinara a celor care se fac vinovati de anumite nereguli sau sa sesizeze autoritatea disciplinara in vederea aplicarii unor sanctiuni disciplinare. In cazul in care iregularitatea actiunii administrative supuse controlului a produs pagube materiale unitatii respective, autorul controlului poate imputa celui vinovat sumele cu care unitatea a fost pagubita, sau sa sesizeze autoritatea competenta sa emita actele de imputare. Daca se constata ca abaterea comisa constituie o infractiune, autorul controlului are obligatia de a sesiza organele de urmarire penala, in caz contrar fiind subiect al infractiunii de omisiunea sesizarii organelor judiciare.

25. Enumerati etapele proceduri administrative

Prima este etapa de pregatire a deciziei, dar care nu a beneficiat de o reglementare unitara la nivelul tuturor actelor administrative. In general, fiecare organ emitent sau organul ierarhic superior acestuia elaboreaza o metodologie proprie privind pregatirea proiectelor de acte juridice in special normative. Totusi, s-a impus unificarea si coordonarea reglementarii juridice a etapei pregatitoare a proiectelor de acte juridice normative, elaborandu-se in acest sens „Metodologia generala de tehnica legislativa privind pregatirea si sistematizarea proiectelor de acte normative”. Metodologia in cauza se aplica si unor acte individuale.

Etapa adoptarii deciziilor administrative a fost si este reglementata in mod diferit, de regula prin normele de organizare si functionare a respectivelor organe. Astfel, de exemplu, hotararile consiliilor locale se emit pe baza si in vederea executarii legii, cu votul majoritatii membrilor lor, fiind semnate de presedinte.

Etapa executarii este reglementata prin norme specifice fiecarui organ datorita particularitatilor activitatii de realizare. Exista si dispozitii cu caracter special aplicabile executarii intr-un domeniu sau ramura, cu ar fi executarea sanctiunilor contraventionale.

Etapa controlului este reglementata diferentiat pe categorii de organe si prin reglementari specifice pe domenii sau ramuri de activitate. Astfel, primarul indruma si controleaza aparatul propriu al primariei.

26. Definiti notiunea de contencios administrativ

Totalitatea litigiilor juridice dintre administratia publica si cei administrati reprezinta contenciosul administrativ. Notiunea de contencios provine din latinescul „contendere” si care inseamna „a lupta”. Cuvantul contencios sugereaza contradictorialitatea si lupta de interese dintre cele doua parti, administratia publica si cei administrati.

In dreptul administrativ termenul de contencios a inceput sa fie utilizat din momentul in care s-a pus problema delimitarii cailor de atac jurisdictionale impotriva actelor administrative fata de recursurile administrative.

Continutul si sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a notiunii respective, au variat de la o tara la alta, in aceeasi tara de la o perioada la alta, de la un autor la altul. Aceste orientari diferite ale doctrinei – ce au avut, firesc, ecou in legislatie, precum si in jurisprudenta – sunt determinate, in principal, de interrelatiile care au fost fundamentate intre sensul material si sensul formal – organic al contenciosului administrativ.

Prof. C. Rarincescu definea contenciosul administrativ ca fiind totalitatea litigiilor nascute intre particulari si administratiile publice, cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice si in care sunt puse in cauza reguli, principii si situatii juridice apartinand dreptului public.

In sensul cel mai larg, contenciosul cuprinde toate litigiile juridice dintre administratia publica si cei administrati, indiferent de natura juridica a acestora. In sens restrans, termenul de contencios administrativ se refera numai la acele litigii juridice in care organele administratiei publice folosesc regimul juridic administrativ, in baza competentei pe care le-o confera legea.

Din punct de vedere istoric, institutia contenciosului administrativ apare la noi sub influenta sistemului francez, prin infiintarea in 1864 a Consiliului de stat in cadrul puterii executive cu atributii printre altele si de solutionare a litigiilor juridice dintre organele administratiei publice si cei administrati cu privire la actele administrative emise de aceste organe. In 1866 acest consiliu este desfiintat, iar atributiile de contencios trec in competenta instantelor judecatoresti. Initial a existat un control indirect pe calea exceptiei de ilegalitate pe care justitiabilii o puteau ridica in fata instantelor de judecata in cadrul proceselor cu care acestea erau investite, mai exact referitor la ilegalitatea actelor administrative care aveau incidenta cu respectivele procese. Ulterior, prin legile din 1905, 1910 si 1912 atributiile de control se extind in competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pe calea actiunii directe impotriva actelor administrative ilegale.

Constitutia din 1923 consfinteste principiul controlului judecatoresc, stipuland ca atributiile de contencios administrativ apartin puterii judecatoresti. In acest sens, 1925 a fost edictata noua lege a contenciosului administrativ care reglementa procedura de judecare a litigiilor juridice ce alcatuiesc contenciosul administrativ. Prin acest sistem puteau fi atacate numai actele administrative care aduceau atingere drepturilor subiective, contenciosul fiind de plina jurisdictie pentru actele de gestiune si de anulare printre actele de autoritate. Astfel a functionat contenciosul administrativ in Romania pana in 1948 cand a fost desfiintat. De la acea data, instantele judecatoresti puteau verifica legalitatea actelor administrative numai atunci cand legea prevedea in mod expres aceasta competenta.

Constitutia din 1965 introduce principiul controlului legalitatii actelor administrative in conditiile stabilite de lege si cu exceptiile prevazute de lege. In acest scop este data Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale. Legea stabilea mai multe exceptii de la controlul judecatoresc si de asemenea practica judiciara de restrangere a sferei de aplicare au facut ca legea sa aiba eficienta scazuta.

In anul 1990 a fost adoptata Legea nr. 29 privind contenciosul administrativ, aflata in prezent in vigoare.

Legislatia in vigoare ne obliga sa privim notiunea de contencios administrativ intr-un sens strict si intr-un sens larg. In sens larg, vom intelege prin contencios administrativ litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei – publice, respectiv un functionar public sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze cu serviciu public, pe de alta parte, si alt subiect de drept, pe de alta parte, in care organul sau functionarul public apare ca purtator al autoritatii publice.

Intr-un sens mai restrans, cel mai frecvent, notiunea de contencios administrativ evoca totalitatea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ

27. Ce este contraventia si care sunt elementele definitorii ale acesteia?

Potrivit art.1 din Ordonanta Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, contraventia este fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata ca atare prin lege, prin Hotararea guvernului ori prin hotarare a Consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului Municipiului Bucuresti, a Consiliului judetean ori al Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

In legislatia noastra, contraventiile, ca si celelalte fapte ilicite (infractiunile, abaterile disciplinare si altele) sunt stabilite si sanctionate prin acte normative emise de organele competente ale statului sau autoritatilor locale competente, iar problema diferentierii gradului de pericol social abstract se rezolva cu ocazia elaborarii acestora..

Fapta contraventionala, care mai este numita si abatere administrativa reprezinta o fapta cu un grad de pericol social mediu si de asemenea, fiind prevazuta si sanctionata prin lege sau norme de drept administrativ.

Spre deosebire de infractiune, care prezinta un pericol social mai ridicat, cu consecinte mai grave si care se intind in timp, la contraventie, acest pericol este mai redus, iar urmarile sunt mai restranse.

Contraventiile sunt fapte ilicite ce aduc atingere relatiilor sociale de natura administrativa, civila, a celor care privesc bunurile si persoanele, precum si incalcari ale modului in care trebuie indeplinite de catre unii indatoririle de serviciu.

Elementele contraventiei

Spre deosebire de trasaturile esentiale care privesc fapta contraventionala in general – in abstraction – continutul se refera la faptele contraventionale concrete.

In acest sens, analizand contraventia ca fapta antisociala, distingem anumite aspecte obiective si subiective care se concretizeaza in existenta a patru elemente constitutive :

obiectul;

subiectul;

latura obiectiva;

latura subiectiva;

Aceste elemente trebuie indeplinite cumulativ la fiecare contraventie. Lipsa oricareia dintre ele conduce la inexistenta contraventiei, implicit, la imposibilitatea tragerii la raspundere a faptuitorului.

Totalitatea elementelor caracteristice, obiective si subiective, potrivit carora o fapta este desemnata ca fiind contraventie, reprezinta continutul acesteia. Elementele constitutive ale contraventiei sunt anumite parti si insusiri specifice privitoare la latura obiectiva si subiectiva a unei fapte, elemente cu ajutorul carora se caracterizeaza si identifica respectiva fapta. Asadar, elementele sau insusirile cuprinse in continutul contraventiei se refera la fapta, mai exact, ele se refera la latura obiectiva, latura subiectiva, precum si la unele conditii preexistente faptei.

Obiectul contraventiei il constituie valorile, relatiile sociale, bunurile sau interesele legitime, aparate prin normele de drept administrativ carora li se aduce atingere sau sunt puse in pericol de fapta savarsita.

Pentru protejarea valorilor sociale, bunurilor sau intereselor legitime ale persoanelor, prin normele de drept administrativ, statul a recunoscut numeroase relatii care se refera la conduita oamenilor fata de aceste valori, bunuri, interese.

Ca atare, in cazul contraventiei, vatamarea sau periclitarea relatiilor sociale, printr-un act de conduita umana, are loc in mod necesar prin vatamarea sau periclitarea valorii sociale, bunurilor, intereselor legitime, in jurul si datorita careia exista acele relatii sociale.

De regula, contraventiile sunt grupate in acte normative in functie de obiectul lor, de cele mai multe ori acest lucru rezultand din chiar titlul actului respectiv.

Fiecare contraventie are insa si un obiect specific rezultand din textul actului normativ care o prevede.

Obiectul contraventiei se deosebeste de cel al infractiunii prin aceea ca valorile, relatiile sociale, bunurile sau interesele legitime, aparate prin norme de drept administrativ au o importanta sociala mai redusa, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizeaza administratia publica in anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanta mai redusa, pe cand obiectul infractiunii vizeaza valorile fundamentale ale statului. Spre exemplu, infractiunea constand in detinerea ilegala a unei arme de foc ca obiect relatiile sociale care apara viata si integritatea persoanelor, ordinea si linistea publica, deci valori fundamentale ale societatii, pe cand contraventia constand in neprezentarea titularului permisului de arma de vanatoare pentru a i se aplica viza anuala de catre politie, are ca obiect relatiile sociale privind evidenta armelor, valoare sociala de natura administrativa.

Subiect al contraventiei este persoana fizica ce comite fapta contraventionala. Contraventia se concretizeaza deci printr-o fapta a omului de incalcare a legii.

Pentru ca o persoana fizica sa poata fi subiect al unei contraventii trebuie sa indeplineasca mai multe conditii. In primul rand, subiectul trebuie sa aiba varsta de 14 ani impliniti. Calitatea de subiect activ al contraventiei presupune aptitudinea bio-psihica a persoanei de a intelege si de a-si asuma obligatiile de comportare prevazute de normele dreptului, precum si de capacitatea de a-si stapani si dirija in mod constient actele de conduita in raport cu acele exigente. Unele acte normative deroga de la aceasta prevedere a legii cadru, ridicand limita minima de varsta. De exemplu, Legea nr.61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala prevede ca sanctiunea inchisorii contraventionale poate fi aplicata minorilor numai daca au implinit varsta de 16 ani (art.4 alin.1).

O alta conditie necesara existentei subiectului contraventiei este responsabilitatea. Aceasta inseamna ca subiectul contraventiei trebuie sa aiba puterea de a-si da seama de urmarile actiunilor sau inactiunilor sale cat si de a fi stapan pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atat un factor intelectiv, care consta in capacitatea subiectului de a intelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte, de caracterul nepericulos al altora, cat si un factor volitiv, care consta in puterea persoanei de a se conduce si de a fi stapani pe faptele sale. Persoanele carora le lipsesc asemenea insusiri nu pot fi considerate ca subiecti ai contraventiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o pozitie constienta, astfel ca sanctiunea ce li s-ar aplica, nu ar fi in masura sa le corijeze. Responsabilitatea este o calitate generala a oamenilor si din aceasta cauza ea se prezuma, se presupune ca exista la orice persoana. Iresponsabilitatea fiind exceptia, trebuie sa fie dovedita.

Totodata, ca o ultima conditie, se cere libertatea de hotarare si actiune. Aceasta presupune ca persoana respectiva sa fi avut posibilitatea de a hotari in mod liber asupra comiterii actiunii-inactiunii prohibite de lege si, in acelasi timp, sa fi avut libertatea de a actiona in raport de hotararea luata. Nu este suficient ca o persoana fizica sa posede insusirile psihice de inteligenta si vointa, pentru a fi subiect al contraventiei si al raspunderii contraventionale, ci mai este necesara si libertatea sa deplina de a le folosi. In cazul cand o persoana a fost constransa de o forta exterioara, fizic sau psihic, sa comita o fapta prevazuta de lege ca fiind contraventie, constrangere careia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizata ca atare, lipsindu-i vinovatia subiectului. De altfel, in Ordonanta nr.2/2001 sunt reglementate constrangera fizica si morala, cauze care inlatura caracterul contraventional al faptei si care duc, implicit la exonerarea de raspundere a persoanelor aflate in atare situatie.

In afara acestor conditii obligatorii, pentru unele contraventii subiectul trebuie sa aiba o anumita calitate. De exemplu, functionar, conducator auto, posesor de arma de vanatoare, agent comercial, etc. Potrivit art.3 alin.2 din Ordonanta, persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si conditiile prevazute de actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventia.

Daca aceeasi persoana a savarsit mai multe contraventii sanctiunea se aplica pentru fiecare contraventie in parte. Din textul legal rezulta ca exista concurs sau pluralitate de contraventii atunci cand o persoana a savarsit mai multe fapte de acest gen si constatate de agentul constatator in acelasi timp. Aceasta norma se aplica atunci cand sunt intrunite urmatoarele conditii : sa fie vorba de aceeasi persoana, aceasta persoana sa fi comis mai multe contraventii, contraventiile savarsite sa fie constatate simultan de acelasi agent. Fata de contraventiile aflate in concurs, legea stabileste aplicarea sanctiunii pentru fiecare fapta in parte.

Deosebit de aceasta, legea prevede totalizarea sanctiunilor pentru contraventiile aflate in curs, dar constatate simultan de acelasi agent intr-un singur proces-verbal, de constatare. In aceasta situatie, agentul constatator are obligatia de a avea in vedere ca prin totalizarea amenzilor aplicate sa nu se depaseasca dublul maximului prevazut in actul normativ incalcat pentru contraventia cea mai grava dintre cele comise sau, dupa caz maximul general stabilit, pentru inchisoarea contraventionala ori obligarea la prestarea unei activitati in folosul comunitatii.

Se face, astfel, aplicarea principiului cumulului aritmetic pentru amenzi, constand in totalizarea amenzilor aplicate pentru fiecare fapta in parte cu corectivul prevazut de acest alineat.

Legiuitorul nu a adoptat regula cumulului juridic, asa cum a procedat in Codul penal, contopind pedepsele pentru infractiuni concurente.

Legea nu precizeaza despre ce fel de persoane este vorba in cazul concursului de contraventii, dar in literatura juridica se apreciaza ca in tacerea legii, prin notiunea de “persoane” se pot intelege si persoane juridice, subiecte ale unor contraventii in concurs.

In situatiile in care pentru contraventiile concurente se aplica sanctiunea inchisorii si amenzii, nu poate opera cumulul aritmetic, trebuind sa se execute ambele masuri.

In celelalte situatii, cand contraventiile au fost constatate la date sau la ore diferite, chiar daca acestea s-a facut de catre acelasi agent, se va intocmi pentru fiecare fapta cate un proces-verbal de constatare si se vor aplica sanctiuni separate. Spre deosebire de dreptul penal unde recaderea in infractionalitate poate atrage un spor de pedeapsa (art.35, 37 si 39 C.pen.), in materie contraventionala, repetarea faptelor nu are o relevanta legala (exceptie, unele contraventii privind circulatia pe drumurile publice). Agentul constatator poate tine insa seama de acest lucru.

Contraventia poate fi comisa de un singur subiect sau de mai multi, in participatie. In asemenea cazuri, agentul constatator trebuie sa aprecieze, sa cantareasca in mod obiectiv contributia fiecarui participant la comiterea faptei, iar in functie de contributia concreta a participantilor, agentul constatator va aplica fiecarui participant, separat, sanctiunea corespunzatoare.

Avand in vedere pericolul social mai redus al contraventiei, in comparatie cu infractiunea, legislatia noastra nu prevede sanctionarea persoanelor care au participat la savarsirea contraventiei in calitate de instigatori sau complici. In consecinta, prin participarea in sensul legii cadru se intelege contributia efectiva, in mod direct si nemijlocit, la savarsirea contraventiei.

Consfintindu-se principiul de drept al raspunderii personale, legea prevede ca sanctiunea se aplica fiecarui contravenient separat. Rezulta ca sanctiunea, nu se imparte pe cati contravenienti au contribuit la comiterea faptei, ci fiecare va fi tinut sa raspunda in limitele stabilite de lege. Desigur, se va avea in vedere contributia concreta a fiecarui participant.

Latura obiectiva – o formeaza actiunea sau inactiuna producatoare a urmarilor socialmente periculoase sau care ameninta anumite valori sociale, fiind prevazuta in actul normativ de stabilire si sanctionare a faptei si considerata ca fiind contraventie.

Actiunea ilicita consta in comiterea unei fapte oprite de norma administrativa. Inactiunea ilicita consta in neindeplinirea obligatiilor ce rezulta din norma respectiva. Actiunea si inactiunea la unele contraventii sunt insotite de cerinte esentiale. Tot din latura obiectiva face parte si urmarea imediata sau rezultatul. La contraventii aceasta urmare consta de regula intr-o stare de pericol.

Uneori actiunea sau inactiunea contraventionala se poate intinde in continuare in timp. In situatia in care incalcarea obligatiei legale dureaza in timp, contraventia este continua si atrage o serie de consecinte juridice.

Latura subiectiva se refera la atitudinea psihica a contravenientului fata de fapta savarsita si urmarile ei.

Elementul principal al laturii subiective este vinovatia, care consta in pozitia subiectiva a contravenientului din punct de vedere al dorintei si vointei sale cu privire la fapta savarsita si consecintele acesteia. La majoritatea contraventiilor acest element are forma de intentie, insa la unele fapte putem intalni si culpa. Aceste forme de vinovatie pot inrauri gravitatea contraventiei, nu insa si existenta sa ca atare. Desigur, este de la sine inteles ca savarsirea faptei cu intentie prezinta un grad de pericol social mai mare decat atunci cand aceasta se comite din culpa.

Intrucat, practic, este greu a se stabili intotdeauna forma de vinovatie cu care actioneaza contravenientul, legiuitorul a gasit de cuviinta sa nu faca nici o discriminare intre intentie si culpa. Organul constatator va trebui sa tina insa seama de forma de vinovatie cu care a actionat faptuitorul cu ocazia individualizarii si aplicarii sanctiunii contraventionale.

Atunci cand faptele sunt considerate contraventii numai daca sunt savarsite din culpa, sau numai cu intentie, acest lucru trebuie sa fie prevazut expres in actul normativ sanctionator. In caz contrar, atunci cand actul normativ nu prevede nimic, cu privire la forma vinovatiei, se considera contraventie fapta savarsita fie cu intentie, fie din culpa.

Contraventia ca fapta a omului cuprinde si alte elemente subiective, precum : motivele, scopul si altele. Faptele omului sunt determinate de anumite necesitati, dorinte, interese, emotii, sentimente, pasiuni, care, in anumite situatii devin adevarate motive sau mobiluri ale faptei ilicite si care stau in spatele efortului de vointa care determina savarsirea contraventiei.

Trebuie mentionat ca element subiectiv al contraventiei si scopul. De cele mai multe ori prin fapta se urmareste un scop, care devine o calauza a intregii atitudini a cunostintei contravenientului. In textul legii se gasesc rare ori mentiuni despre motiv sau scop ca aspecte subiective ale contraventiei.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Drept




Obiectul si trasaturile actiunii penale
Separatia puterilor in stat
Deschiderea procedurii insolventei
Traficul de influenta: continut legal, subiecti, continut constitutiv, deosebirea de inselaciune
Contenciosul si justitia necontencioasa
PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE
Incidente procedurale ce pot aparea in cursul judecatii
Legea nr. 6 din 28 decembrie 1961 privind reglementarea regimului vamal al Republicii Populare Romane
Clasa I de mostenitori (descendentii defunctului)
NOTIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA FIZICA














loading...