Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. Definiția dreptului, Norma de drept, izvoarele de drept, legi, aplicarea legilor

Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» PEDEAPSA


PEDEAPSA



PEDEAPSA

 

I.               NOTIUNI INTRODUCTIVE

§1. Consideratii generale.

Dupa cum se cunoaste, criminalitatea este un fenomen social si individual determinat de o multitudine de cauze si conditii. Pentru combaterea acestui fenomen negativ, asa cum sustin specialistii in domeniu, este necesar sa fie combatute mai intai cauzele si conditiile care il favorizeaza. In al doilea rand, pentru combaterea criminalitatii este necesara adoptarea de catre legiuitor a unor mijloace specifice prin care sa se atinga scopul propus.

Sanctiunea de drept penal apare ca o consecinta fireasca a raspunderii penale necesara pentru asigurarea autoritatii legii penale si impiedicarea incalcarii ei in viitor.

Pedepsele sunt sanctiuni proprii dreptului penal care pot viza drepturile si libertatile persoanei condamnate ori patrimoniul acesteia. Pedepsele sunt singurele sanctiuni represive sau sanctiuni penale destinate sa curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalitatilor antisociale ale infractorului, printr-o actiune modelatoare si in acelasi timp coercitiva si educativa, pe care o exercita asupra acestuia.

§2. Referinte etimologice asupra pedepsei.

Etimologia cuvantului pedeapsa este foarte controversata[1]. Originea denumirii latinesti „poena” trebuie cautata in limba sancrita, derivand fie din cuvantul „koena” a carui radacina este „ki” care inseamna verificare, numarare, de  unde ideea de retributie, fie din cuvantul „punia” a carui radacina este „pii”, inseamna purificare, de unde ideea de expiatiune pe care ar evoca-o aceasta notiune. De aceasta etimologie se apropie si Carrara cand sustinea ca „poena” deriva de la „pendere” (a plati, forma arhaica) : „Pedeapsa nu este decat un schimb de valori; este moneda cu care se plateste infractiunea.”.[2] Normand considera ca „poena” deriva de la cuvantul grecesc „poivnoia” care inseamna suferinta. Dupa alti autori, latinescul „poena” isi are echivalentul in limba greaca „poini” preluat de dreptul roman, din limba greaca si consacrat ca atare. Aullus Gellus arata ca cuvantul „poena” este in legatura cu „penitentia” (cainta, pocainta).[3]

Desi jurisconsultii romani isi revendicau paternitatea asupra termenului de pedeapsa, denumind-o „poena”, se pare ca acest cuvant nu este folosit de prea multa vreme de acestia. Mommsen arata „dreptul roman nu avea la inceput nici un  termen general, nici pentru infractiune nici pentru pedeapsa”[4]. De fapt, in vechiul drept roman, expresia echivalenta pedepsei era „frans”, concluzie desprinsa si din scrierile jurisconsultului Ulpian care arata „fraudem pro poena ponere solebant”. In plus, legiuitorul roman utiliza pentru pedeapsa si cuvantul „supplicium” sau „clamnum”. In felul acesta, termenul de „poena”, era folosit in doua sensuri: sensul de rascumparare a daunelor pricinuite prin actul ilicit, sens ce aminteste de compozitia antichitatii si sensul de ispasire, adica sensul religios al pedepsei.

In legiuirile romanesti, cuvantul pedeapsa si pedepsire au fost introduse relativ tarziu in Moldova, ca de altfel si in Tara Romaneasca si anume in sec. al XII-lea. Pravila  lui Vasile Lupu si Matei Basarab denumita a pedepsei „certare” si „a certa”, in ambele legiuiri gasindu-se atat forma latina cat si cea greaca.[5] Termenul de pedeapsa se introduce abia prin legiuirile fanariote, avandu-se originea in substantivul din greaca moderna „pederzisis” cu sensul de instructie, invatatura de corectie, cumintire; aceasta deoarece dascalii greci nu intelegeau invatatura fara pedepse.

In legislatia penala pozitiva, in raport cu diferitele pedepse, se intrebuinteaza si alte denumiri, dupa specificul pedepsei. Astfel, pedeapsa cu moartea mai este denumita si pedeapsa capitala; pedepsele care restrang libertatea se numesc pedepse privative de libertate; cele restrictive de drepturi se numesc pedepse restrictive de drepturi; in fine, cele care limiteaza nivelul de trai se numesc pedepse pecuniare[6]. In sens tehnic, pedeapsa este denumita numai sanctiune penala, de aceea ar fi gresit sa se foloseasca expresia pedeapsa penala.

§3. Referinte istorice cu privire la pedeapsa

Istoria dreptului penal sta marturie atat efectului continuu de a tine sub control manifestarile contrarii ordinii sociale sanctionand cele mai grave forme ale acestor manifestari, cat si a preocuparii spre umanizarea continua a pedepsei. Dovada in acest sens sunt chiar treptele reactiei represive. Reactia represiva a imbracat de-a lungul veacurilor forme diferite, plecand de la razbunarea nelimitata bazata pe reactia instinctiva, in afara oricaror reglementari, pana la reactia reglementata juridic si controlata strict de autoritatea statala (etatizarea represiunii).

3.1. Perioada nereglementata juridic.

In epoca primitiva, razbunarea nelimitata din partea victimei impotriva celui care i-a pricinuit o vatamare a fost prima forma de reactie represiva. Ori de cate ori victima si agresorul apartineau unor grupuri sociale diferite – doua familii, ginti, clanuri, triburi – razbunarea lua forma colectiva, nefiind supusa nici unei reglementari, recunoscand alte ingradiri decat acelea care se nasteau in mod firesc din posibilitati fizice, din iscusinta si din curajul fiecarui individ sau grup de indivizi.

Vindicta privata, reactie primara, brutala si nelimitata, apare ca prima forma de sanctionare a comportamentului neconvenabil individului sau grupului social.[7]

De cele mai multe ori cel care suferea o agresiune nu se putea razbuna singur, astfel ca cerea ajutorul rudelor sale apropiate, iar conflictele neinsemnate degenerau in atacuri colective si repetate. Datorita acestui fapt fiecare familie, ginta, clan, trib etc., se vedea expusa la pierderi importante, prin uciderea sau schilodirea membrilor sai, slabind puterea de munca si de aparare a grupului, facand posibila o cotropire din partea altor colectivitati mai puternice si mai solidare.

Pentru a reduce la minimum aceste neajunsuri, sefii de familie, sefii de grupuri sociale, au cautat sa impuna membrilor familiilor sau grupurilor sociale respective indatorirea de a nu se deda la fapte care ar putea provoca o razbunare, ci sa lase sefului grupului sarcina de a pedepsi pe cel vinovat.

Indatoririle acestea nu priveau numai raporturile interne ci si raporturile externe (dintre membrii aceluiasi grup), respectiv atitudinea membrilor grupului fata de membrii altor grupuri sociale, in sensul ca era interzis a se pricinui, fara ingaduinta sefului grupului, o nemultumire altui grup social, evitandu-se in acest mod conflictele externe si eventual razbunarea altui grup. Cei care nu se supuneau acestor indatoriri erau izgoniti din grupul respectiv sau supusi la anumite privatiuni.

Treptat a aparut necesitatea in sanul marilor grupari sociale (familie, ginta, clan etc.) de reglementare a razbunarii, de impunere a unor restrictii, sub sanctiunea pedepsei, iar in aceasta disciplinare gasim originile dreptului penal.[8]

3.2. Perioada juridica

Caracterul interminabil si epuizant al acestor vindicte, au transformat treptat vendeta privata intr-o razbunare publica, vindicta publica, autoritatea statala, pe cale de consecinta, impunandu-si controlul asupra realizarii actului de justitie individuala. Neajunsurile resimtite, din cauza razbunarii nelimitate in sanul familiilor, gintilor, clanurilor etc. s-au reflectat in cele din urma in sfera marilor colectivitati, state-cetati (polis). Marile colectivitati pe care le reprezentau polisurile erau in continuu amenintate de invazia si cotropirea altor colectivitati si pentru a se apara, ele aveau nevoie de oameni numerosi si valizi, de ordine si coeziune sociala, de bunastare materiala, iar razbunarea nelimitata lovea in toate aceste conditii de trainicie sociala. Ca urmare, detinatorii puterii publice au procedat intocmai ca si sefii micilor grupuri sociale impunand membrilor colectivitatii anumite randuieli privind reactiunea represiva.[9]

Chiar daca justitia privata, in care victima si familia sa apar ca initiatori, executanti si beneficiari ai actului de justitie, s-a mai mentinut o perioada in fazele primare de organizare statala a societatii, treptat autoritatea statala limiteaza gradul si modalitatile reactiei impotriva faptuitorului.[10]

In decursul vremurilor tendinta de reglementare a reactiei represive a imbracat forme variate precum talionul (razbunarea limitata), compozitia facultativa (razbunarea subsidiara) si compozitia obligatorie (razbunarea legala).

3.2.1. Talionul. Razbunarea nelimitata prezenta prin marile sale neajunsuri si acela al disproportiei intre fapta si rasplata, desi ideea de drept si dreptate a fost considerata in toate timpurile ca insemnand o buna socoteala, un lucru bine masurat, bine cantarit. Aceste principii erau incalcate, denaturate atunci cand victima era in acelasi timp parte, judecator si executor al pedepsei ; reactia acesteia era pasionata si nu pastra nici o masura in pedepsirea faptuitorului.[11]Asa incat, in loc de a se ajunge la restabilirea egalitatii tulburate prin infractiune, se stabilea o alta inegalitate, de asta data in favoarea victimei si in contra infractorului. Pe de alta parte, in cazul cand victima era slaba, ea nu avea nici un mijloc de a pedepsi pe agresorul puternic. Asa se explica de ce in societatea primitiva, atunci cand a aparut necesitatea disciplinarii raporturilor sociale, reactiunea represiva a fost si ea disciplinata, obligata sa respecte principiile de drept, dreptate, justitie, echitate, adanc inradacinate in constiinta colectiva; reactiunea represiva devine justificata numai atunci cand cel care a facut un rau sufera si el, la randul sau, ca urmare a reactiei represive a victimei, un rau egal. Razbunarii, astfel limitate i s-a dat numele de talion sau legea talionului, exprimata plastic prin sintagma „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”.

Sunt autori care atribuie talionului originea in vechile legiuiri iudaice; Vechiul Testament : „Daca se intampla o nenorocire vei da viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataie.[12] si scrierile talionice fac referiri la legea talionului. Acest principiu este regasit insa si in cele mai vechi culegeri de legi pe care le cunoaste omenirea: Legile lui Manu (India), Codul lui Hammurabi (Mesopotamia), Legea celor XII Table (Roma antica) etc., ceea ce ar insemna existenta unui loc unic de origine al talionului; in realizare talionul n-a reprezentat decat rezultatul unui produs istoric comun tuturor colectivitatilor umane de legalizare si control de catre autoritatea statala a vindictei private.

Codul lui Hammurabi, cel mai vechi cod cunoscut pana astazi, contine numeroase dispozitii in care este admis principiul talionului : „Cand cineva scoate altuia ochiul, trebuie sa i se scoata ochiul sau (§ 196)”; „ Cand cineva rupe osul altuia, trebuie sa i se rupa oasele sale (§ 197); „Cand cineva rupe dintii altuia, trebuie sa i se rupa dintii sai (§ 200)”.[13]

Este drept ca talionul nu era o regula absoluta in Codul lui Hammurabi, deoarece, uneori, el era inlocuit cu pedepse pecuniare, insa ca regula generala pedepsirea pentru infractiunea savarsita avea loc potrivit talionului, care reprezenta o razbunare limitata, reglementata.

Tot astfel, in vechiul drept, atat la greci cat si la romani, se aplica sistemul talionului; asa de pilda, Achile ucide doisprezece troieni drept pedeapsa pentru uciderea lui Patrocle.[14]

Sistemul talionului s-a sustinut si de Pitagora, iar Aristotel numeste talionul „dreptatea pitagoriciana”. Dupa cum afirma Diogen din Laert, marele legiuitor atenian Solon impingea severitatea si mai departe: „Daca cineva a scos ochiul unui om care vedea numai cu un ochi, sa i se scoata lui amandoi ochi”. Aici talionul nu mai este formulat : ochi pentru ochi, ci pierderea vederii pentru pierderea vederii, ceea ce este mai rational daca se admitea principiul talionului.

S-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din Legea celor XII Table – „si membrum rupit, ne cum eo pacit, talio esto” – din care se observa ca talionul, desi era cunoscut si in Roma antica, incepe sa se aplice in mod subsidiar si anume, daca partile nu se impacau, ceea ce inseamna ca treptat isi face loc principiul compozitiei facultative.

Ideea razbunarii, in limitele talionului, o gasim chiar la unii jurisconsulti clasici. Ulpian, in Legea 131 Dig. Cart. 2 titlu 16, spunea „poena est noxae vindicta”. Ea se regaseste in legile barbare, in legislatia feudala si regala, asa ca in Evul Mediu nu se poate afirma, pe drept cuvant, ca ideea de utilitate a pedepsei a fost inlocuita cu cea barbara, de razbunare (in limitele talionului).

Talionul nu dispare cu desavarsire nici chiar in Evul modern. Scrierile din epoca moderna, din care unele au fost in vigoare pana in pragul sec. XX, au continuat sa admita, cel putin in parte, principiul talionului.

Chiar in sec. al XIX-lea, in legislatia romaneasca - Pravila lui Donici, Titlul XLI, nr.11 - existau dispozitii referitoare la talion. Astfel, se arata in pravila, „cel ce va lovi pre un om in ochiu ca sa-l chiorasca, de-i va scoate ochiul, cu asemenea pedeapsa sa se pedepseasca”.

Multe legislatii moderne au admis talionul mai ales pentru calomniatori si pentru martorii mincinosi care se pedepseau cu pedeapsa care s-ar fi aplicat presupusului infractor daca invinuirea s-ar fi dovedit adevarata.

In vechea legiuire romaneasca, de asemenea se gasesc dispozitii cu privire la aplicarea talionului calomniatorului. Astfel, in anul 1669 vornicul Stroe Leurdeanul este osandit de divanul tarii la pedeapsa talionului pentru acuzatia calomnioasa potrivit careia Grigore Ghica Voda ii ucisese pe postelnicul Constantin Cantacuzino. De asemenea, in Codul lui Caragia din 1818, in Condica penala a domnitorului Sturdza din 1826 (§ 42), sub numele de tartopathia se gasesc dispozitii privitoare la aplicarea talionului calomniatorului.[15]

Talionul a reprezentat un insemnat pas de progres in materie de pedeapsa. Nu numai ca a constituit o modalitate de etatizare a reactiei sociale impotriva infractiunii, dar si prin proportionalizarea reactiei sociale impotriva infractorului  s-a fundamentat ideea caracterului retributiv al pedepsei, idee de care nici doctrina penala moderna nu se poate dispensa, dimpotriva, cauta o valorificare a acestui concept.[16]

Cea mai expresiva reminescenta a legii talionului este insa pedeapsa cu moartea, pedeapsa pe care nici secolul XX nu a reusit sa o inlature, desi abolitionismul a fost consacrat si ca o cerinta a unor documente internationale (Conventia Europeana a Drepturilor Omului). Semnificativ este si faptul ca in dreptul penal al unor popoare islamice aceasta pedeapsa se executa si astazi prin taierea capului de catre un apartinator al victimei.

3.2.2. Compozitia facultativa (razbunarea subsidiara). Neajunsurile pe care le crea aplicarea talionului in conditiile consolidarii treptate a puterii publice au determinat pe detinatorii acesteia sa impuna membrilor colectivitatii obligatia de a incerca rezolvarea amiabila a conflictului ivit si numai in situatia in care nu izbuteau, acestia erau liberi sa recurga la sanctionarea vinovatului, potrivit talionului. Compozitia reprezenta o reminescenta a justitiei private; ea consta dintr-o intelegere intre faptuitor si victima sau cu rudele acesteia prin care faptuitorul accepta ca, prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pamant), sa-si rascumpere vinovatia.

In Tarile Romane, compozitia a fost practicata ca institutie de drept consuetudinar inca inaintea constituirii statelor feudale. In sec. XVII compozitia era justificata intr-o anafara, pe baza unui text din Basilicale (L.X.53,1) pe care-l citeaza : „La vinovatiile ce aduc osanda de moarte, este vinovatul slobod a pleca pe paraiasul sau prin dare”.[17]

Compozitia ca modalitate prin care faptuitorul se salva de la pedeapsa capitala, a avut o larga aplicare. Aceasta a determinat pe unii istorici (P.P.Panaitescu) sa creada ca omuciderea este o „pricina civila”, ceea ce este o eroare. In realitate, documentele au consemnat numai cazurile cand partile se impacau prin plata (avand aparenta unui litigiu civil), nu si pe cele cand vinovatii neavand cu ce sa se rascumpere, erau spanzurati. Ca forma de represiune, compozitia facultativa desi foarte convenabila,  in practica era greu de realizat.

3.2.3. Compozitia obligatorie (legala). Spre deosebire de compozitia facultativa, stabilirea cuantumului despagubirii, ca pret al impacarii nu mai este lasata la latitudinea partilor. Prin urmare, odata cu impunerea obligatiei de a se impaca, s-a fixat si un tarif in care era prevazuta despagubirea cuvenita pentru fiecare fel de fapte vatamatoare, nici una din parti neputand pune in discutie cuantumul despagubirii fixate.[18]

In Tarile Romane, compozitia obligatorie este pomenita in numeroase documente, dintre care merita mentionarea celor 1220 cazuri de impacare in urma scoaterii ochilor si 1326 cazuri de impacare pentru omor si schilodire. Tarifarea rascumpararii a dus cu timpul la precizarea prin acte normative a sumei de plata datorate in caz de omorare a unei persoane, denumita homagium, suma care pentru uciderea prelatilor si baronilor era fixata la 100 de marci, iar pentru cea a nobililor obisnuiti la 50 de marci. Aceste tarife, aplicate cu predilectie in Transilvania au fost diferite de cele practicate in alte parti ale regatului Ungariei unde pentru nobili se stabilisera 66 florini iar pentru tarani 25 de florini. De asemenea s-au fixat si sumele pentru diverse mutilari : 20 florini pentru taierea mainilor, taierea urechilor, scoaterea ochilor si ranirea fetei ; 6 florini pentru scoaterea dintilor.

Puterea publica cu timpul a adaugat la despagubirea cuvantului victimei si o suma care trebuie sa revina tezaurului public. De fapt, in aceasta suma care revenea puterii publice, se gaseste originea amenzii, ca pedeapsa baneasca. Ca forma a justitiei private cu functii reparatorii, compozitia este inlaturata pana in perioada Evului modern.[19]

3.2.4. Represiunea etatizata. Puterea publica si-a asumat rolul de a pedepsi pe cei vinovati in cazul in care acestia nu puteau plati dezdaunarea si amenda fixate in tariful legal. In acest mod reactiunea represiva a ajuns la ultima sa forma, devenind un atribut exclusiv al puterii publice.[20]

Trei au fost cauzele care au stat la baza etatizarii represiunii : a.) nevoia de a asigura autoritatea detinatorilor puterii publice; b.) necesitatea apararii sigurantei colective, in ultima instanta a sigurantei statului; c.) incompatibilitatea dintre puterea publica pe cale de consolidare si dreptul persoanelor particulare la razbunare, chiar si dupa sistemul talionului.

3.2.5. Pedepsele in decursul istoriei. Sistemul punitiv aplicat atat in comunitatea matriarhala cat si in cea patriarhala, urmarea apararea ordinii gentilice si avea la baza aceeasi idee de reciprocitate (talion); cel vinovat era supus oprobiului public si silit sa paraseasca comunitatea sau sa se sinucida.

In antichitate, desi cadrul pedepselor era redus la pedepsele corporale (pedeapsa cu moartea, mutilarea (tortura), bataia, surghiunul), fiecare din acestea era aplicata in feluri diferite). Dupa legendarul legiuitor indian Manu, pedeapsa cu moartea era executata prin : taierea capului, ardere, inabusire, zdrobire, inecare, punerea in teapa etc. Dupa Iuliu Claus : focul, lapidarea, spanzuratoarea, taierea capului, zdrobirea cu roata etc. Pedeapsa arderii pe rug era intrebuintata pentru fapte dintre care cele mai multe astazi nu se mai pedepsesc : magia, blestemele, erezia etc.

Spanzuratoarea se acorda pentru fapte grave cat si pentru fapte neinsemnate.

Surghiunul era executat in numeroase feluri: taierea bratelor, slutirea, scoaterea ochilor, taierea limbii etc.

Evul mediu, pana la marea miscare umanista din sec. XVIII s-a caracterizat prin severitatea excesiva a pedepselor si preponderenta pedepselor corporale. Pedepsele loveau nu numai pe infractor ci si pe rudele acestuia, ele erau aplicate in mod arbitrar, dupa bunul plac al judecatorilor.[21]

La vechii slavi, sanctiunea suprema era izgonirea din comitate care raspundea solidar de infractiunile savarsite pe teritoriul ei iar „rascumpararea sangelui varsat lua tot mai mult loc razbunarii.[22]

In vechiul sistem bulgar, conform legiuirii lui Krum, hotului i se zdrobeau picioarele, iar complicilor li se confisca averea. Si la vechii germani pedeapsa cea mai aspra era izgonirea din comunitate, care era aplicata atat oamenilor de rand cat si celor cu stare materiala.

3.2.6. Legiuirile moderne. Legiuirile moderne au adoptat un cadru variat de pedepse care sa corespunda naturii atat de diferite a infractiunilor. Au devenit predominante pedepsele privative de libertate (munca silnica, recluziunea, detentiunea si inchisoarea) iar pedeapsa amenzii, desi isi avea originea in compozitia obligatorie din vremi indepartate este mai rar aplicata fiind inlocuita, cel mai adesea, cu confiscarea averii.[23]

Sub influenta ideilor exprimate de Beccaria (jurist italian, 1738-1794), sistemul pedepselor s-a umanizat tot mai mult, manifestandu-se chiar tendinta de a se reduce excesiv pedepsele privative de libertate (beccarism) si de a elimina pedeapsa cu moartea (abolitionism). La inceputul sec. al XIX - lea, aceste tendinte erau asa de accentuate incat toate legiuirile elaborate in acea perioada au fost invinuite ca au cazut intr-un exces de blandete, devenind astfel cauza cresterii criminalitatii.

In aceasta perioada legiuirile moderne isi sporesc cadrul pedepselor prin adaugarea unor sanctiuni mixte, introduse pe langa pedeapsa masurii de siguranta si a masurilor educative ca si prin stabilirea unor pedepse noi, precum : arestul la domiciliu, munca obligatorie, reprimanda (mustrarea).

Primele legiuiri penale romanesti „Cartea romaneasca de invataturi” (1646 -  a lui Vasile Lupu in Moldova) si „Indreptarea legii” (1652 – Matei Basarab, in Muntenia) ca si de altfel si cele din sec. XVII, sec. XVIII si chiar de la inceputul sec. XIX („Pravila lui Andronache Donici” – 1814, „Condica domnitorului Al. Sturdza” – 1826, „Regulamentul Organic” – 1823, „Pravila lui Al. Ipsilanti” – 1780, „Condica lui Caragea” – 1817, „Regulamentul Organic” – 1832, „Codul penal si procedura penala Barbu Stirbei” – 1850) prevedeau pedepse foarte severe, predominand pedepsele corporale a caror aplicare era lasata la arbitrariul judecatorilor.[24]

Codul Sturdza, inspirat in mare parte dupa dreptul austriac, prevedea ca pedepse : moartea, bataia, imbourarea, expunerea in public, surghiunul etc.

De asemenea, in Codul penal Stirbey, inspirat dupa Codul penal francez, erau prevazute urmatoarele pedepse : moartea, munca silnica pe viata in ocna, munca silnica pe timp marginit in ocna (5 – 15 ani), inchisoarea cu munca (1- 5 ani), bataia (50- 150 de nuiele), inchisoarea fara munca de la un an si jumatate la 10 ani, degradarea cetateneasca.[25]

Codul penal de la 1864 era compus din pedepse privative de libertate, pedepse privative de drepturi si pedepse pecuniare, ierarhizate pe trei clase: a.) pedepse criminale; b.) pedepse corectionale; c.) pedepse politienesti. Fiecare pedeapsa era determinata, avand fixate atat limita minima cat si cea maxima.

Codul penal de la 1936 (Codul Carol al II-lea) impartea pedepsele in trei clase : a.) pedepse criminale sau pentru crize; b.) pedepse corectionale sau pentru delicte; c.) pedepse politienesti sau pentru contraventii. Codul prevedea o pedeapsa corporala : moartea, pedepse privative de libertate, pedepse privative de drepturi si pedepse pecuniare. In Codul penal cu modificarile pana la 1 decembrie 1960, pedepsele principale erau grupate in :

Pedepse pentru crime :

A. In materie de drept comun: a.) munca silnica pe viata; b.) munca silnica pe timp marginit de la 5 la 25 de ani; c.) temnita grea de la 3 la 20 de ani.

B. In materie politica : a.)  detentiunea grea pe viata; b.)detentiunea de la 5 la 25 de ani; c.) detentiunea riguroasa de la 3 la 20 de ani.

            Pedepse pentru delicte :

A.In materie de drept comun : a.) inchisoarea corectionala de la o luna la 12 ani; b.) amenda de la 50 la 2000 de lei, afara de cazul cand legea prevede un alt maximum.

B.In materie politica : a.) detentiunea simpla de la o luna la 12 ani; b.) amenda de la 50 la 2000 de lei, afara de cazul cand legea prevede un alt maximum.

            Pedeapsa cu moartea aplicata in conditiile anume prevazute in lege.

Pedepsele complimentare erau : a.) degradarea civica de la 3 la 10 ani pentru crime; b.) interdictia corectionala de la 1 la 6 ani pentru delicte; c.) decaderea din puterea parinteasca in cazurile prevazute de lege; d.) publicarea si afisarea hotararii de condamnare, in conditiile stabilite de lege; e.) amenda, in limitele maxima si minima prevazuta pentru amenda ca pedeapsa principala si numai pentru delicte; f.) confiscarea totala sau partiala a averii; g.) degradarea militara.

Pedepsele accesorii erau : a.) degradarea civila; b.) interdictia corectionala; c.) decaderea din puterea parinteasca.[26]

In succesiunea diferitelor tipuri istorice de drept, sistemul pedepselor a capatat o reglementare amanuntita abia odata cu aparitia dreptului penal burghez. Ceea ce caracterizeaza sistemul pedepselor din legislatiile burgheze este gravitatea exagerata a urmatoarelor pedepse: pedeapsa cu moartea; munca silnica pe viata; munca silnica pana la 25 – 30 de ani si numarul mare al felurilor de pedepse.[27]

In art.53 al Codului penal de la 1969 se prevedea ca pedepsele aplicabile in sistemul nostru de drept sunt : principale, complementare si accesorii.

Pedepsele principale erau : a.) inchisoarea de la 15 zile la 20 de ani si numai in mod exceptional se prevede ca maximul pedepsei poate fi sporit, fara insa a depasi 25 de ani. b.) amenda de la 500 lei la 5000 lei (nu mai sunt transformate amenzile neachitate in inchisoare ca si in Codul penal din 1936 – art. 54).c.) pedeapsa cu moartea ca masura exceptionala pentru infractiunile extrem de grave. In partea speciala a Codului penal figureaza ca o pedeapsa alternativa si ea se aplica numai atunci cand scopurile pedepselor nu pot fi atinse prin condamnarea la inchisoare. Pedeapsa cu moartea nu se putea aplica infractorului care la data savarsirii infractiunii nu implinise 18 ani, femeii gravide sau care are copil in varsta pana la 3 ani la data comiterii faptei sau pronuntarii hotararii. Dupa 1989, pedeapsa cu moartea a fost abolita si inlocuita cu pedeapsa detentiunii pe viata (Decretul-lege 6/1990), iar prin Legea nr. 104/1992 au fost marite limitele amenzii, tinandu-se seama de devalorizarea monedei nationale. In fine, prin Legea nr.140/1996 pentru modificarea si completarea Codului penal, pedeapsa detentiunii pe viata a fost inclusa in sistemul pedepselor, a fost marit maximul pedepsei inchisorii si, din nou limitele amenzii.

Pedepsele complimentare erau : a.) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b.) degradarea militara; c.) confiscarea averii care putea fi partiala sau totala. Odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei, la 8 decembrie 1991, care, prin dispozitiile art. 41 alin. 7, interzice confiscarea averii; pedeapsa confiscarii a fost abrogata (art. alin.1 din Constitutie) si, in mod firesc, desi  textele din Codul penal care o prevedeau (art. 68-70) nu erau formal abrogate, ele nu si-au mai gasit aplicare. Prin Legea nr. 140/1996 aceste dispozitii au fost expres abrogate.

Pedepsele accesorii constau in interzicerea tuturor drepturilor prevazute de art. 64 C.p., adica: suspendarea sau pierderea executarii uneia sau unora din urmatoarele drepturi: dreptul de a alege si de a fi ales in organele puterii de stat si in functii elective de stat sau obstesti; dreptul de a ocupa o functie impiedicand exercitiul autoritatii de stat; dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii; drepturile parintesti sau dreptul de a fi tutore sau curator.[28]

Inscrierea in Codul penal a unui sistem de pedepse cuprinzand felurile si limitele generale ale pedepselor a fost determinata de mai multi factori. Un prim factor se constituie existenta fenomenului infractional care necesita o reactie adecvata din partea societatii pe masura amplorarii si gravitatii lui. In al doilea rand sistemul de pedepse adoptat de legiuitorul roman trebuie sa fie subordonat principiilor care guverneaza sistemul nostru de drept. Era necesar ca legiuitorul sa construiasca un sistem al pedepselor, simplu, suplu si usor adaptabil, destinat sa serveasca la sanctionarea faptelor incriminate ca infractiuni. In fine, sistemul pedepselor elaborat de legiuitor trebuia sa tina seama si de necesitatea unei ocrotiri cat mai eficiente a relatiilor de aparare sociala, fata de atacurile indreptate impotriva lor.

3.2.7. Sistemul pedepselor in vigoare. In conformitate cu prevederile art.53 Cod penal, sistemul pedepselor in legislatia noastra penala se prezinta astfel:

Pedepsele principale sunt: a.) detentiunea pe viata ; b.) inchisoarea de la 15 zile la 30 de ani ; c.) amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei ;

Pedepsele complimentare sunt : a.) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ; b.) degradarea militara.

Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege.



[1] T.Pop, Drept penal comparat. Penalogie si stiinta penitenciara, vol. III, Cluj, 1924, I.Tanoviceanu, Tratat de drept penal si procedura penala, vol.III, Bucuresti, 1924, pag. 16;

[2] Carrara, Programma, T.I.,8996 ; Cours, nr.196, pag. 170;

[3] Aullus gellus, Noct. Attic., XVII, 1;

[4] Mommsen, Droit penal roumain, I, pag. 15;

[5]Longinescu, Legi vechi romanesti, Bucuresti, 1992, T.I., pag.108;

[6]W. Jeandidier, Droit penal general, Montcherestien, Paris, 1991, pag.43;

[7] Ghe. Diaconu, Pedeapsa in dreptul penal, Ed.itura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 11;

[8] V.Dongoroz, Drept penal (Tratat), Bucuresti, 1939, pag. 30;

[9] Ghe. Diaconu, op.cit., pag. 11-12;

[10] E. Musco, Diritto penale.Parte generale, Terza ed., Zanichelli, Bologna, 1995, pag. 248;

[11] Ad. Franch, Philosophie du droit penal, Paris, 1880, 2 eme ed., pag. 76;

[12] Vechiul Testament. Exodul 23-25;

[13] V.Scheil O.P.,Textes Elanites Semitigues,T.IV.,Paris, 1902, pag.95; I.Kohler si F.E.Peiser, Hammurapis Gesetz, Leipzig,1904, T.I., pag.91 si traducerea romaneasca in Curierul judiciar, 1994, an.XIII, nr.70, pag.585; Ghe.Diaconu, op.cit, pag. 15-16;

[14] Homer, Iliada, X, 682;

[15] Ghe.Diaconu, op.cit., pag 19-20;

[16] Ghe. Diaconu, op.cit., pag. 19-20;

[17] V.A.Urechia, Documente inedite din domnia lui Al.C.Momzi, Bucuresti, 1895, pag.392;

[18] V.Dongoroz, Drept penal (Tratat), Bucuresti,1934, pag. 40;

[19] Ghe.Diaconu, op.cit., pag. 22-23;

[20] J.Novelli, Tractatus criminalis, Venetus, 1575, pag. 80; Ghe.Diaconu,op.cit., pag. 24;

[21] Ghe. Diaconu, op.cit., pag. 28;

[22] M.Stefanescu, Instrumente de pedepsire in vechime, „Arhiva”, XXXVII, 1930, nr. 1, pag. 52;

[23] I.Tanoviceanu, Tratat de drept si procedura penala, Bucuresti, vol. III, 1924, pag. 250;

[24] Ghe Diaconu, op.cit., pag. 33;

[25] S. Longinescu, Legi vechi romanesti si izvoarele lor, vol. I, Bucuresti, 1912, pag. 39;

[26] Codul penal cu modificarile pana la 1 decembrie 1960, Editura Stiintifica, 1960, pag. 28-34;

[27] Justin Grigoras, Individualizarea pedepsei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, pag. 67-68;

[28] Justin Grigoras, op.cit., pag 69-74;



Drept



Drepturile libertatile si indatoririle fundamentale
Calculul rezervei si al cotitatii disponibile. Operatiile necesare pentru stabilirea masei de calcul a rezervei
Preocupari actuale privind combaterea coruptiei
ASPECTE GENERALE RIDICATE DE APLICAREA LEGII STRAINE
INTEGRAREA JURIDICA EUROPEANA SI EFECTUL DIRECT AL JURISPRUDENTEI CEDO
Omorul deosebit de grav
INTERPRETAREA DREPTULUI NATIONAL IN CONFORMITATE CU DREPTUL COMUNITAR
Inceputul cursului prescriptiei extinctive
DOMENIUL DREPTULUI INTERNATIONAL PRIVAT
Notiunea de stat





















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate