Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. Definiția dreptului, Norma de drept, izvoarele de drept, legi, aplicarea legilor

Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Norma de drept civil


Norma de drept civil



Norma de drept civil

9.1. Notiune. Definire. Legea, prin natura sa este obligatorie. Aceasta inseamna ca ea se impune oricarui individ, iar in caz de nerespectare intervine sanctiunea. Asadar, o regula de drept nu poate fi decat constrangatoare. Rudolf von Ihering (1818-1882) spunea in acest sens ca o lege fara constrangere „este un foc care nu arde, o torta care nu lumineaza” (la Roma erau cunoscute totusi asa numitele leges imperfectae carora le lipsea sanctiunea). Daca legea nu ar fi obligatorie ar insemna ca oricine ar putea sa o incalce, iar ordinea juridica ar fi imposibil de realizat.

S-a spus ca legea este inamicul dezordinii si anarhiei. In dreptul nostru civil toate legile sunt obligatorii, dar forta lor obligatorie trebuie analizata nuantat.

Norma de drept civil este o regula abstracta si generala care evoca obligativitatea unei anumite conduite pentru subiectele dreptului civil. Iustinian spunea ca asa cum medicamentele sunt facute pentru boli, tot asa normele juridice pentru pricinile civile (Novelle CXI); (pentru structura normei juridice civile, a se vedea E. Lupan, I. Sabau-Pop, Tratat, p. 66,67).

Norma de drept (sau norma juridica ori regula de drept) nu trebuie confundata cu legea sau cu actul normativ, desi in limbajul juridic adesea in locul sintagmei norma de drept este folosit cuvantul lege; o lege cuprinde mai multe norme juridice. De asemenea, dupa cum s-a observat, norma juridica nu trebuie confundata nici cu anumite diviziuni ale legii (articol, paragraf etc.). Aceasta deoarece de multe ori continutul unei norme juridice este dispersat in mai multe asemenea diviziuni (pentru un studiu aprofundat al normei juridice, a se vedea, I. Reghini, op. cit., p. 17-38). Cel mai adesea, norma juridica este echivalenta cu regula de drept, asa incat nu ne pare gresita nici folosirea acestei sintagme.

9.2. Clasificare. Principala clasificare care are in vedere caracterul normelor, distinge intre normele dispozitive si normele imperative.

A. Normele dispozitive (interpretative sau declarative) inlesnesc libertatea partilor, fie suplinindu-le vointa neexprimata, fie intregindu-le vointa, fie protejandu-le drepturile sau interesele in privinta carora are a decide insusi titularul dreptului. Aceasta pentru ca, in principiu, reglementarea intereselor materiale ale persoanelor trebuie sa fie lasata la propria lor vointa si nu stabilita din oficiu de catre legiuitor; dreptul in general si dreptul civil in special nu este creat pentru a stingheri si limita initiativa partilor ci, dimpotriva, pentru a favoriza dezvoltarea raporturilor dintre oameni. Din aceasta perspectiva tot Ihering spunea: „Principiul libertatii de vointa trebuie sa domine toata materia dreptului privat. Tot ceea ce voiesc cetatenii trebuie sa fie permis, afara de cazul cand ordinea publica si bunele moravuri se opun”.

La edictarea normelor dispozitive din Codul civil legiuitorul s-a inspirat din doua idei: ori el si-a propus sa reproduca vointa prezumata a partilor ori a reglementat raportul juridic in acelasi fel cum ar fi facut-o partile insele daca si-ar fi exprimat vointa. Asa se explica ca in contractele obisnuite cum sunt vanzarea, inchirierea etc., legiuitorul are in vedere inainte de toate interpretarea vointei partilor. Pentru aceasta el tine seama de traditii, de morala, de obiceiuri si de interesul general.

In consecinta, normele dispozitive sunt acelea de la care partile se pot abate, fara ca prin aceasta ele sa fie sanctionate, sau care se aplica in lipsa unui acord de vointa stabilit in prealabil de parti.

Normele permisive nici nu impun si nici nu interzic savarsirea unei actiuni, lasand la aprecierea partilor sa aleaga conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege.

Pentru a exemplifica, este o norma permisiva dispozitia cuprinsa in art. 1296 C.civ. alin. (1) si (2): „Vinderea se poate face sau pur sau sub conditie. Ea poate avea de obiect doua sau mai multe lucruri alternative” sau prevederile art. 685 C.civ.: „Succesiunea poate fi acceptata curat si simplu sau sub beneficiu de inventar”. Bunaoara, in acest ultim exemplu, mostenitorul trebuie sa accepte succesiunea pur si simplu sau sub beneficiu de inventar; desigur, el poate renunta la ea.

Pentru a recunoaste normele permisive un criteriu ajutator (nu singurul) este limbajul legiuitorului care adesea foloseste expresii precum: „poate”, „vor putea”, „pot” etc. Deoarece multe din drepturile atasate acestor norme se numesc (asa cum vom vedea) drepturi potestative, s-a sugerat ca normele permisive sa fie numite norme potestative (I. Reghini, op. cit., p. 36).

Normele supletive sunt acele reglementari legale care in anumite situatii permit ca persoanele singure sa-si aleaga conduita de urmat si numai in situatia in care nu si-au ales singure aceasta conduita se vor aplica prevederile normei. Asadar, normele supletive constituie norme obligatorii numai in masura in care partile, in prealabil, nu le-au indepartat; ele sunt de o utilitate practica incontestabila. In acest fel norma va suplini lipsa de manifestare a vointei partilor. De pilda, art. 1305 C.civ.: „Spezele vanzarii sunt in sarcina cumparatorului, in lipsa de stipulatie contrara” ori art. 1317 care prin simetrie spune: „Spezele predarii sunt in sarcina vanzatorului si ale ridicarii in sarcina cumparatorului, daca nu este stipulatie contrara” sau art. 1319 C.civ. care statueaza ca: „Predarea trebuie sa se faca la locul unde se afla lucrul vandut in timpul vanzarii daca partile nu s-au invoit altfel”. Putin mai concret: in cele mai multe cazuri atunci cand se incheie o vanzare-cumparare partile se limiteaza sa treaca in contract doar pretul convenit si obiectul transmis, urmand ca prin tacerea lor asupra altor clauze contractuale sa se raporteze la dispozitiile in materie ale Codului civil. Aceste dispozitii suplinesc (completeaza) pe acelea pe care partile contractante le-ar fi putut adopta; de aici deriva si numele lor de norme supletive.

Inca din antichitate se vorbeste despre negoti essentialia, naturalia si accidentalia. Desi de multe ori criticata, aceasta impartire este necesara atunci cand ne referim la actul juridic si reglementarea sa. In adevar, prin negoti essentialia trebuie sa intelegem acele elemente care fac obiectul reglementarilor legale, pentru ca astfel sa existe un anumit tip de act juridic recunoscut de ordinea de drept (de exemplu, la contractul de vanzare-cumparare determinarea pretului si a obiectului vanzarii); negoti naturalia reprezinta acele reglementari legale care vin sa completeze clauzele stipulate in actul juridic incheiat (de pilda, la contractul de vanzare-cumparare dispozitiile privind suportarea riscului, a spezelor vanzarii etc.). Accidentalia negoti inseamna acele clauze care nu tin de tipul actului juridic civil, dar asupra carora partile au cazut de acord (de exemplu, conditia si termenul intr-un contract de vanzare-cumparare).

Se observa usor ca daca negoti essentialia si accidentalia sunt la indemana autonomiei de vointa a individului, naturalia negoti este data de lege.

In dreptul civil, asa cum am aratat, sunt numeroase normele dispozitive; in materia drepturilor patrimoniale dominant este principiul autonomiei de vointa. In raport cu cele aratate se poate observa ca, de regula, normele supletive sunt caracteristice contractelor, iar normele permisive actelor juridice unilaterale.

Dar, alaturi de normele dispozitive, dreptul civil contine si norme imperative (prohibitive sau onerative).

B. Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduita univoca si strict determinata de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decat asumandu-si riscul sanctiunii prevazute de lege. In alte cuvinte, partile nu pot deroga de la astfel de dispozitiuni, nu le pot inlatura, nu le pot ignora. Motivele care au contribuit la edictarea lor sunt mai importante decat acelea pe care se intemeiaza autonomia de vointa.

Normele onerative sunt cele care prevad obligatia de a savarsi anumite actiuni, care deci ordona sau impun o anumita conduita. Norma onerativa este, de pilda, art. 1312 C.civ.: „Vanzatorul este dator sa explice curat indatoririle ce intelege a le lua asupra-si. Orice clauza obscura sau indoioasa se interpreteaza in contra vanzatorului”; art. 813 C.civ. care prevede: „Toate donatiile se fac prin act autentic”. In acest exemplu, dupa cum s-a spus, legiuitorul nu impune insasi savarsirea actiunii, ci pur si simplu modul ei de savarsire.

Normele prohibitive interzic savarsirea unor actiuni. De pilda, art. 5 C.fam.: „Este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita” sau art. 1307 C.civ.: „Vanzarea nu se poate face intre soti” ori art. 1513 C.civ.: „Este nul contractul prin care un asociat isi stipuleaza totalitatea castigurilor. Asemenea, nula este conventia prin care s-a stipulat ca unul sau mai multi asociati sa fie scutiti de a participa la pierdere” (este vorba de clauza leonina a carei denumire vine de la fabula lui Esop). Tot astfel, in materie de mostenire, pactul asupra unei succesiuni viitoare este lovit de nulitate absoluta (art. 965 C.civ.). In cazul normelor prohibitive legiuitorul foloseste expresii cum ar fi: „este interzis”, „este oprit”, „nu este iertat” etc.

Pe marginea acestei clasificari cateva consideratii se mai impun:

– diferenta care se face intre cele doua categorii de norme are in vedere faptul ca legiuitorul considera ca normele imperative sunt purtatoare de principii esentiale pentru organizarea societatii, in timp ce normele dispozitive constituie doar reguli privitoare la manifestarea libertatii lasata persoanelor individuale; este clasic a se defini ordinea publica prin referire la ideea de interes general;

– domeniul normelor imperative depinde de multe ori de sensul – destul de flexibil – al notiunii de ordine publica. Este adevarat ca redactorii Codului civil au voit ca intr-un text general sa traseze cazurile in care norma (in sens larg, legea) este imperativa (prohibitiva). Astfel, art. 5 C.civ. stabileste: „Nu se poate deroga prin conventii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri” (de fapt bunele moravuri fac parte din ordinea publica). Dar daca toate normele de ordine publica sunt imperative, exista norme imperative care nu sunt de ordine publica;

Ordinea publica nu inseamna „pace sociala”, „liniste publica” etc. Ea inglobeaza toate principiile si regulile de ordine sociala si morala pe care legiuitorul le-a considerat esentiale pentru societate si care, din acest motiv, se impun respectului tuturor. Ordinea publica prezinta o oarecare mobilitate, deoarece legiuitorul isi poate schimba optiunile sau judecatile asupra acestei notiuni.

Bunele moravuri – ansamblu de reguli impuse de o anumita morala sociala, existenta la un moment dat si intr-un anumit loc care, in paralel cu ordinea publica, constituie o „norma”, un „standard” in raport cu care sunt apreciate comportamentele umane; bunaoara, un contract care este contrar bunelor moravuri este un contract imoral si va fi lovit de nulitate absoluta. Bunele moravuri au un continut cutumiar si evolutiv. Astazi exista tendinta (nepotrivita) de a spune ca bunele moravuri sunt depasite si se incearca inlocuirea lor cu alte notiuni.

– cum se poate recunoaste daca o anumita regula de drept este imperativa sau dispozitiva? Raspunsul la aceasta intrebare este cu adevarat important, mai ales in ceea ce priveste regimul sanctiunii nulitatii. In unele cazuri chiar legea numeste caracterul normei: „aceasta dispozitie este de ordine publica” sau „sub sanctiunea nulitatii” etc. Dar cel mai adesea nu sunt facute de catre legiuitor asemenea precizari, revenindu-i judecatorului sarcina dificila de a stabili caracterul normei.

C. Alta clasificare: norme juridice civile de ordine publica si norme juridice civile de ordine privata. Aceasta clasificare are la baza criteriul finalitatii textului legal (natura interesului ocrotit prin edictarea respectivei norme juridice civile). Astfel, norma de drept civil va fi de ordine privata daca urmareste ocrotirea unui interes individual si de ordine publica daca depaseste cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejand (si) un interes general, public (G. Boroi, op. cit., p. 16). Aceasta distinctie este utila deoarece ea este apta a pune in lumina regimul juridic al unor institutii, in special al nulitatii. Sunt, de pilda, norme juridice de ordine publica cele care reglementeaza regimul juridic al bunurilor din domeniul public.

Pe marginea acestei clasificari s-a retinut ca ceea ce caracterizeaza normele imperative de ordine publica este faptul ca nesocotirea lor atrage sanctiuni a caror aplicare sta, de regula, in puterea aceluia ale carui interese erau ocrotite prin dispozitia normei juridice incalcate cu ocazia stabilirii raportului juridic. De alta parte, se arata in continuare, ceea ce caracterizeaza normele imperative de ordine publica este faptul ca nesocotirea lor atrage sanctiuni ce pot fi invocate atat de catre orice persoana sau autoritate care are un interes legitim, cat si de catre instanta de judecata din oficiu (I. Reghini, op. cit., p. 32). In concluzie, se poate conchide ca in dreptul civil normele imperative sunt in majoritatea lor de ordine privata; aceasta se explica prin aceea ca domeniul dreptului civil este de natura privata.

D. Norme juridice generale si norme juridice speciale. Cu toate ca normele juridice sunt intotdeauna generale deoarece ele se adreseaza unui numar nedeterminat de persoane, doctrina retine diviziunea intre norme juridice de aplicatie generala si norme juridice de aplicatie speciala. In adevar, putem observa ca unele norme se aplica tuturor persoanelor fizice, pe cand altele numai anumitor categorii (de exemplu, minorilor, celor care exercita o anumita profesie etc.). Desigur si normele speciale se bucura de caracterul general si abstract al oricarei norme juridice. Ceea ce diferentiaza normele generale de cele speciale este sfera lor diferita de aplicare. Un exemplu ilustrat in doctrina: Codul civil prevede reglementari referitoare la inchirierea imobilelor (art. 1418 C.civ.); Legea nr. 114/1996 reglementeaza si ea inchirierea imobilelor dar numai cu privire la cele cu destinatia de locuinta. Vom spune – comparand aceste norme – ca cele prevazute de Codul civil sunt norme generale in materie de locatiune, iar cele stabilite in Legea nr. 114/1996 sunt speciale. Aceasta inseamna ca in masura in care norma speciala nu reglementeaza un anumit aspect, ea se va completa cu normele generale in materie (a se vedea I. Reghini, op. cit., p. 26).

Asadar, normele generale reglementeaza un anumit domeniu, pe cand normele speciale reglementeaza, prin derogare de la normele generale, anumite parti ale acestui domeniu. Intr-un alt exemplu, contractul de vanzare-cumparare in general, in raport cu variantele sale (vanzarea pe gustate, vanzarea la licitatie, vanzarea de drepturi succesorale etc.)

Nota bene: raportul dintre normele generale si normele speciale se poate face numai intre norme juridice din acelasi domeniu. Daca acest raport se face intre norme apartinatoare unor ramuri de drept diferite vom fi in prezenta dreptului comun; bunaoara, dreptul civil este dreptul comun in raport cu dreptul comercial.

Aceasta clasificare este importanta, deoarece:

– in aplicarea normelor juridice intre o norma generala si o norma speciala, se va aplica norma speciala (specialia generalibus derogant), chiar daca aceasta este mai veche sau mai noua decat norma generala;

– in cazul in care normele speciale sunt incomplete, ele se vor completa, in masura necesara, cu normele generale si nu cu normele speciale;

– o norma speciala nu poate fi abrogata tacit decat tot printr-o norma speciala si nu printr-o norma generala. Aceasta inseamna ca o norma generala noua va abroga tacit tot o norma generala, fara a aduce atingere normei speciale, derogatorie de la norma generala; in sfarsit, norma speciala noua lasa neatinsa norma generala.

E. O alta clasificare a normelor civile care se indeparteaza de la distinctiile traditionale, dar care ni se pare interesanta, este: norme obiective (publice, legale) si norme private (personale sau subiective). In rezumat, sursa normei private o constituie actul juridic; caracterul obligatoriu al actului este norma privata. Norma juridica priveste un anumit comportament pe care partile trebuie sa-l aiba in mod obligatoriu. Daca norma obiectiva este de origine statala, norma privata este de origine subiectiva si isi are sursa in vointa partilor, vointa juridica recunoscuta de ordinea de drept. Evident, norma privata nu se poate opune celei legale, un eventual conflict intre ele va da castig de cauza normei legale. Intre cele doua feluri de norme exista raporturi de complementaritate in sensul ca norma privata o completeaza pe cea legala in limitele stabilite de lege. S-a subliniat ca pentru autorii normei, aceasta le impune un anumit comportament specific continutului normei, comportament pe care nu l-ar fi avut in lipsa acesteia. In schimb ceilalti nu sunt datori decat sa respecte desfasurarea ei (pentru detalii, P. Vasilescu, op. cit., p. 83-88).



Drept



Exercitarea ocrotirii parintesti
Aplicarea si luarea in considerare a legii straine
PROTECTIA INCREDERII LEGITIME (BUNA CREDINTA)
Magistratii stagiari
NOTIUNEA DE IMPARTEALA A MOSTENIRII
Aspecte juridice privind incriminarea traficului de droguri
Subiectul, obiectul si sarcina probei
Efectele intre adevaratul mostenitor si mostenitorul aparent
Marturia mincinoasa: continut legal, elemente de structura
Nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului: continut legal, subiecti, continut constitutiv

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate