Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. Definiția dreptului, Norma de drept, izvoarele de drept, legi, aplicarea legilor

Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Modalitati de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei


Modalitati de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei



Modalitati de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei

Impartirea bunurilor comune ale sotilor poate avea loc numai in situatiile si conditiile prevazute de art. 36 Codul Familiei.

Art. 36: “La desfacerea casatoriei, bunurile comune se impart intre soti, potrivit invoielii acestora. Daca sotii nu se invoiesc asupra impartirii bunurilor lor comune, va hotari instanta judecatoreasca”.

Pentru motive temeinice, bunurile comune, in intregime sau numai o parte din ele, se pot impartii prin hotarare judecatoreasca si in timpul casatoriei. Bunurile astfel impartite devin bunuri proprii. Bunurile neampartite, precum si cele ce se vor impartii ulterior, sunt bunuri comune.

Regula este ca bunurile comune ale sotilor se impart ca urmare a desfacerii sau a incetarii casatoriei, iar exceptia este ca ele se pot impartii pentru motive temeinice si in timpul casatoriei.

Cele trei tipuri de imparteli posibile ale bunurilor sotilor, in timpul, la desfacerea sau incetarea casatoriei, prezinta anumite trasaturi comune, mai ales privitoare la criteriul, modalitatile, procedeele si efectele impartirii, si anumite trasaturi specifice fiecarei imparteli in parte, mai ales privitoare la cauzele, intinderea si modul impartirii.

Caracterul de exceptie al impartirii bunurilor comune in timpul casatoriei rezulta, pe de o parte, din faptul ca ea poate avea loc numai in cazurile anume prevazute de lege, adica la cererea oricaruia dintre soti, sprijinita pe motive temeinice, ori la cererea creditorilor personali ai sotilor, cand acestia nu au fost indestulati de bunurile proprii ale sotului debitor, iar pe de alta parte, din faptul ca, in ambele cazuri, ea poate avea loc numai pe cale judecatoreasca.

Admiterea impartirii bunurilor comune ale sotilor in timpul casatoriei se justifica prin luarea in considerare de catre legiuitor a unor imprejurari deosebite, care, in interesul stabilirii relatiilor dintre soti si pentru asigurarea desfasurarii normale a circuitului civil, trebuie sa prevaleze fata de comunitatea matrimoniala de bunuri, iar admiterea doar in mod exceptional a acestei impartiri se justifica prin necesitatea ocrotirii comunitatii impotriva unor impartiri amiabile neantemeiate.

Deci, prin afectatiunea lor, bunurile comune nu sunt susceptibile de a fi impartite pe timpul cat dureaza casatoria. Comunitatea de bunuri este astfel menita sa contribuie la consolidarea familiei. Cu toate acestea, tocmai grija pentru stabilitatea familiei impune solutia ca, in anumite imprejurari, impartirea bunurilor comune sa se faca si in timpul casatoriei.

Daca aceste imprejurari nu ar fi luate in considerare, ele ar putea sa aiba influienta defavorabila asupra relatiilor dintre soti si ar putea chiar sa faca imposibila continuarea casatoriei. De aceea, tinand seama de faptul ca potrivit dreptului romanesc, in relatiile dintre soti, nu raporturile patrimoniale sunt acelea care prevaleaza, pentru acest motiv, in interesul insasi a mentinerii casatoriei, se poate admite ca bunurile comune  sa fie impartite chiar in timpul casatoriei. Aceasta solutie este cu totul exceptionala si de aceea legea o ingradeste prin stabilirea unor anumite conditii.

Potrivit dispozitiilor legale (art. 36, al. 2 din Codul familiei) impartirea bunurilor comune se poate face “in timpul casatoriei”. Problema care se pune este de a se sti ce se intelege prin formula “in timpul casatoriei”. In cazul in care casatoria se desface in oricare alt mod decat prin divort, problema nu prezinta nici o dificultate. Cand insa este vorba de o casatorie desfacuta prin divort, se poate pune problema de a se sti, pana la ce data pot sotii sa ceara impartirea bunurilor lor comune potrivit dispozitiilor art. 36, al. 2 Codul familiei.

Se considera ca impartirea bunurilor comune “in timpul casatoriei” poate sa intervina nu in tot timpul cat dureaza casatoria ci numai pana in momentul in care oricare dintre soti a intentat actiunea de divort. Din acest moment, impartirea bunurilor comune urmeaza sa se faca in cadrul procesului de divort, adica “la desfacerea casatoriei” – cum dispune art. 36, al. 1 Codul Familiei.

Motivele pentru care se poate cere impartirea bunurilor comune trebuie sa fie temeinice. Legea pune aceasta conditie tocmai pentru ca impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, constituie o masura exceptionala. Motivele care pot fi invocate si a caror temeinicie este lasata la aprecierea instantei de judecata, nu trebuie confundata cu motivele de divort.

O anumita imprejurare poate constitui un motiv temeinic pentru impartirea bunurilor comune si, cu toate acestea, sa nu fie de natura a fi luata in considerare ca motiv de divort.

De altfel, casatoria cuprinde o sfera mult mai larga de raporturi decat comunitatea de bunuri si, de aceea, imprejurarile care impun impartirea bunurilor comune nu trebuie sa duca neaparat la desfacerea casatoriei insasi. Impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, apare ca o masura care se ia tocmai pentru a se salva casatoria si familia cladita pe aceasta.

In practica judecatoreasca s-au invocat drept motive pentru impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei imprejurarea ca sotii traiau despartiti in fapt si nu-si puteau procura mijloacele de trai decat prin impartirea bunurilor comune, precum si faptul ca averea comuna era administrata si folosita numai de catre unul dintre soti, cu neglijarea intereselor celuilalt sot, incalcandu-se in acest mod principiul egalitatii dintre barbat si femeie.

             1. Impartirea bunurilor comune la cererea sotilor.

In conformitate cu prevederile art. 36, al. 2 din Codul familiei: “Pentru motive temeinice, bunurile comune, in intregime sau numai parte din ele, se pot imparti prin hotarare judecatoreasca si in timpul casatoriei. Bunurile astfel impartite devin bunuri proprii. Bunurile neampartite, precum si cele ce se vor dobandi ulterior, sunt bunuri comune”.

Din aceste prevederi legale rezulta ca in timpul casatoriei impartirea bunurilor comune poate avea loc numai daca exista motive temeinice si se poate realiza numai prin hotarare judecatoreasca. Existenta acestor doua conditii evidentiaza caracterul cu totul exceptional al impartirii bunurilor comune in timpul casatoriei.

Impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei la cererea unuia dintre soti nu face sa inceteze in mod definitiv dreptul de proprietate comuna in devalmasie al sotilor, chiar daca se impart in intregime toate bunurile comune, deoarece “bunurile comune neampartite, precum si cele ce se vor dobandi ulterior, sunt bunuri comune”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate comuna in devalmasie va inceta numai in privinta bunurilor comune ce au fost impartite prin hotarare judecatoreasca, bunuri asupra carora fiecare dintre soti va dobandi un drept de proprietate exclusiva. Bunurile comune care nu au fost impartite, precum si cele care vor fi dobandite ulterior, vor alcatui obiectul dreptului de proprietate comuna in devalmasie.

Competenta a solutiona cererea de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei este instanta de judecata in a carei raza teritoriala se afla domiciliul comun al sotilor.

Tot instanta judecatoreasca, in a carei raza teritoriala se afla domiciliul comun al sotilor, este competenta sa solutioneze cererea de impartire a bunurilor comune si atunci cand printre bunurile supuse impartirii se afla un imobil care este situat in alt loc decat domiciliul comun al sotilor.

In literatura de specialitate s-a ridicat problema care este intelesul termenilor “in timpul casatoriei” folositi in art. 36, al. 2 Codul Familiei, adica intervalul de timp pana la care poate fi ceruta impartirea bunurilor comune. Cu alte cuvinte, impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, poate fi ceruta numai pana la introducerea actiunii de divort sau si dupa aceasta data.

Intrucat dupa intentarea actiunii de divort impartirea bunurilor comune se poate realiza in conditiile stabilite de art. 36, al. 1 Codul Familiei, adica in cadrul procesului de divort, cererea pentru impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei se poate introduce (aceasta fiind opinia majoritara) numai pana in momentul in care unul din soti a cerut desfacerea casatoriei.

Daca, ulterior cererii de impartire a bunurilor comune se introduce actiunea de divort, reclamantul poate sa declare ca intelege sa ceara impartirea bunurilor comune ca efect al divortului si sa solicite suspendarea procesului de partaj pana la solutionarea actiunii de divort, fara ca prin aceasta sa aibe loc o schimbare a temeiului actiunii de partaj, ci numai o precizare a situatiei de fapt. Intr-adevar, daca pentru impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei este necesara existenta unor motive temeinice, aceasta conditie nu mai este ceruta cand casatoria nu mai este in fiinta si deci cand impartirea isi are cauza juridica in coproprietate. De modul in care se va solutiona actiunea de divort va depinde si solutionarea actiunii de impartire a bunurilor comune, in sensul ca pentru admiterea ei va mai trebui sau nu sa se faca dovada unor motive temeinice.

In cazul in care s-a facut recurs impotriva unei sentinte prin care a fost respinsa actiunea de impartire a bunurilor comune, in timpul casatoriei, pe considerentul ca nu exista motive temeinice care sa justifice aceasta impartire, instanta investita cu solutionarea recursului este indreptatita sa suspende judecarea recursului pana la solutionarea actiunii de divort, daca aceasta este in curs de judecata, iar dupa admiterea acestei din urma actiuni sa caseze prima hotarare si sa dispuna judecarea cererii de impartire a bunurilor comune, in functie de noua situatie.

Desi in art. 36, al. 2 din Codul Familiei se prevede ca impartirea in timpul casatoriei a bunurilor comune, la cererea unuia diontre soti, poate avea loc numai atunci cand exista motive temeinice, totusi nici Codul Familiei si nici alt act normativ nu precizeaza continutul juridic al notiunii de “motive temeinice”. Cu toate acestea, in literatura de specialitate, dar mai ales prin contributia creatoare a practicii judecatoresti, indrumate de fostul Tribunal Suprem, s-a reusit sa se contureze notiunea de “motive temeinice” de natura a justifica impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei.

Cu privire la aceasta problema o prima precizare se refera la aceea ca intre motivele temeinice care sa justifice impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei si motivele temeinice pentru care s-ar putea cere desfacerea casatoriei prin divort, nu trebuie sa se stabileasca vreo legatura necesara. “Intr-adevar, precizeaza fostul Tribunal Suprem, pot fi motive temeinice pentru impartirea bunurilor comune, in sensul art. 36, al. 2 din Codul Familiei, care insa nu ar justifica o cerere de desfacere a casatoriei” dupa cum “sunt motive care pot justifica desfacerea casatoriei – de pilda, comportarea imorala a unuia dintre soti – dar care nu pot duce la impartirea bunurilor in timpul casatoriei”. Cu alte cuvinte, “temeinicia motivelor invocate, in justificarea cererii de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei se va stabili exclusiv in raport de cererea de impartire, fara a se tine seama de faptul daca acele motive ar putea justifica si desfacerea casatoriei”.

Stabilirea motivelor de natura sa justifice impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei este lasata la aprecierea instantelor de judecata. Temeinicia motivelor trebuie analizata si stabilita in fiecare caz concret dedus spre judecata “in raport de nevoile sotului care cere impartirea sau a ambilor soti”.

Dat fiind caracterul cu totul exceptional al impartirii bunurilor comune in timpul casatoriei, instantele de judecata au indatorirea de a examina cu toata atentia temeinicia motivelor invocate si sa nu admita cererea de impartire decat atunci cand este pe deplin justificata, indiferent de imprejurarea ca acele motive ar fi de natura sa justifice si desfacerea casatoriei.

Impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei fiind conditionata de existenta unor motive temeinice, instanta de judecata nu poate proceda la administrarea de probe cu privire la impartirea bunurilor mai inainte de a stabili daca exista motive temeinice de impartire.

In principiu, impartirea trebuie admisa ori de cate ori neimpartirea ar fi de natura sa zdruncine trainicia casniciei sau sa conduca pe soti la divort; motivele invocate trebuie bine stabilite si mai trebuie sa fie de asa natura incat sa justifice impartirea; despartirea in fapt a sotilor nu constituie deci, prin ea insasi, un motiv temeinic pentru impartirea bunurilor comune, nici chiar daca s-a introdus actiune de divort; despartirea va constitui insa un asemenea motiv temeinic daca ea este insotita de anumite alte fapte, cum au fost considerate: stapanirea, folosirea sau instrainarea de bunuri comune numai de catre unul din soti fara consimtamantul celuilalt sot, faptul ca sotul si-a alungat sotia din domiciliul conjugal si traieste in locuinta bun comun al sotilor in concubunaj cu o alta femeie, parasirea fortata a domiciliului conjugal de catre unul dintre soti, datorita comportarii necorespunzatoare si relelor tratamente ce i s-au aplicat de catre celalalt sot, faptul ca sotul care intretine singur un copil pe timpul despartirii nu poate asigura intretinerea, in totul sau in parte, decat din bunurile comune etc.

In practica judecatoreasca, indrumata de fostul Tribunal Suprem, s-a stabilit ca prin motive temeinice trebuie sa se inteleaga acele imprejurari de fapt care prin natura lor aduc o vatamare sau nesocotesc interesele de ordin patrimonial ale unuia dintre soti.

In legatura cu aceasta este deosebit de semnificativa precizarea facuta in practica judecatoreasca, in sensul ca: “in notiunea de «motive temeinice» nu se cuprind situatiile de fapt fara legatura directa cu administrarea si folosirea bunurilor comune”. Este vorba, asadar, de situatii de fapt ce sunt de natura sa nesocoteasca sau sa vatame interesele de ordin patrimonial ale unuia sau chiar ale ambilor soti. Astfel, “detinerea si folosirea bunurilor comune de catre un singur sot, precum si instrainarea lor, fara consimtamantul celuilalt sot, sunt de natura sa justifice imparteala”, indiferent daca sotii sunt sau nu despartiti in fapt. Constituie, de asemenea, motiv temeinic de natura sa legitimeze cererea de impartire a bunurilor comune, in timpul casatoriei, abandonarea fortata de catre unul din soti a domiciliului comun, fie datorita relelor tratamente ce i s-au aplicat ori comportarii necorespunzatoare, imorale a celuilalt sot, fie ca urmare a alungarii din locuinta, daca prin aceasta a urmarit “sa-si asigure prin acte arbitrare folosinta exclusiva a bunurilor comune, mentionand aceasta stare, timp indelungat, in pofida intereselor celuilalt sot”.

Este indreptatita cererea de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei, existand motive temeinice, si atunci cand se constata ca sotia ce solicita impartirea bunurilor a fost alungata de sot din domiciliul conjugal care este format dintr-un imobil, construit in timpul casatoriei, iar sotul traieste in concubunaj cu o alta femeie “impiedicand-o sa se foloseasca si dansa de imobilul comun”.

Existenta unui pericol iminent de degradare sau de risipire a bunurilor comune, ca si existenta unei nevoi imperioase a sotului ce solicita impartirea de a folosi unele bunuri comune, constituie motive temeinice pentru instantele de judecata de a hotara impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei.

Totodata, vor constitui motive temeinice care sa justifice impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei si situatiile de fapt in care unul dintre soti distruge sau instraineaza bunuri comune, precum si atunci cand exista pericol de disparitie sau distrugere a acestora ca urmare a comportamentului necorespunzator ori a tendintei acestuia de a le ascunde in scopul insusirii.

S-a mai precizat ca este posibila impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, la cererea unuia dintre soti, pentru ca apoi bunurile devenite obiectul dreptului de proprietate exclusiva sa poata fi instrainate, intrucat, din lipsa de alte mijloace, numai in acest fel, sotul care a cerut impartirea va putea sa ajute pe un copil al sau, dintr-o casatorie anterioara, aflat la nevoie.

Tot astfel, s-a considerat ca exista motive temeinice de natura sa justifice impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei, cand mama care a solicitat impartirea bunurilor comune, se ocupa singura de cresterea si educarea minorului rezultat din casatoria cu paratul care nu se ingrijeste de minor si care este plecat de acasa, precum si cand reclamanta nu are suficiente motive pentru intretinerea minorului, fiind “nevoita sa vanda din bunurile comune, ceea ce nu poate face singura, decat dupa impartirea lor”.

De asemenea, impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei este justificata si in situatia in care sumele de bani, bunuri comune ale sotilor, sunt depuse la CEC pe numele unuia din soti care impiedica pe celalalt sot sa le foloseasca in vederea indestularii sarcinilor comune ale casniciei.

In sfera notiunii de “motive temeinice” de natura sa justifice impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, literatura de specialitate a inclus si imprejurarea in care unul din soti a fost condamnat pentru savarsirea infractiunilor de furt, abuz de incredere si distrugere2. Existenta unei hotarari de condamnare definitiva a unuia dintre soti pentru savarsirea unor asemenea infractiuni constituie dovada completa, cu putere de lucru judecat, a motivelor temeinice care justifica pe deplin cererea celuilalt sot de impartire a bunurilor comune.

In timpul casatoriei, prevede art. 36, al. 2 din codul familiei, impartirea bunurilor comune poate avea loc numai prin hotarare judecatoreasca. In consecinta, “in timpul casatoriei, sotii nu-si pot impartii bunurile comune pe cale conventionala, deoarece s-ar aduce atingere regimului comunitatii, pe care sotii l-ar eluda prin intelegerea lor”.

Conventia sotilor de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei este sanctionata cu nulitate absoluta, ea fiind incheiata cu nesocotirea unei dispozitii imperative cuprinse in art. 36, al. 2 Codul Familiei. Intr-adevar, Codul familiei, prin dispozitiile art. 36, al. 2, admite impartirea bunurilor comune numai cu o exceptie, care este de stricta interpretare, atat sub aspectul motivelor care o justifica cat si sub cel al modului in care poate fi obtinuta.

Cu toate acestea, atat in literatura de specialitate5, cat si in practica judecatoreasca6, s-a admis ca o conventie intre soti cu privire la impartirea bunurilor comune nu are nimic ilicit daca a fost facuta dupa introducerea actiunii de divort si este menita sa produca efecte numai dupa desfacerea casatoriei, urmand ca ea sa fie omologata prin hotararea de divort sau ulterior, printr-o alta hotarare judecatoreasca. Prin aceasta, instanta de judecata nu face altceva decat sa consfinteasca vointa sotilor cu privire la impartirea bunurilor comune, bazata pe desfacerea casatoriei prin divort, conventiei incheiata de soti, nefiindu-i aplicabile, asadar, dispozitiile cuprinse in art. 36, al. 2 din Codul familiei.

Dreptul la actiune pentru impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, are caracter personal si apartine numai sotilor, singurii indreptatiti sa exercite acest drept7. Aceasta inseamna ca daca pe timpul judecarii unui proces de impartire a bunurilor comune unul din soti moare, actiunea ramane fara obiect8. Sotul supravietuitor urmeaza sa-si valorifice pretentiile sale, asupra bunurilor comune, in cadrul procedurii succesorale.

In cazul in care dupa impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei sotii au reluat convietuirea si au dobandit impreuna alte bunuri, solicitand dupa ce s-au despartit din nou si partajarea acestora din urma, instanta de judecata nu va mai include in masa supusa impartirii bunurile ce fusesera anterior impartite, deoarece prin aceasta s-ar inlatura efectele hotararii anterioare de partaj.

Unii autori considera ca timpul in care se poate cere aceasta impartire (care poate avea loc atat pe cale principala, cat si pe cale incidentala) este numai pana la data intentarii actiunii de divort, deoarece, dupa aceasta data, impartirea bunurilor comune urmeaza sa se faca in cadrul procesului de divort3.

Cu privire la aceasta interpretare este de observat ca: textul art. 36, al. 2 Codul familiei foloseste denumirea de timpul casatoriei fara o asemenea limitare; interpretarea opreste impartirea bunurilor comune pe toata durata procesului de divort si, in mod implicit, fara a deosebi dupa cum prin actiunea de divort s-a cerut sau nu impartirea bunurilor, sau dupa cum actiunea a fost admisa ori respinsa; tocmai pe durata divortului se pot ivi, din cauza vatamarii relatiilor dintre soti, motive in plus care sa reclame si sa justifice impartirea partiala sau totala a bunurilor comune.

2.Impartirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai sotilor.

In timpul casatoriei impartirea bunurilor comune ale sotilor poate avea loc si la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soti. Intr-adevar, in conformitate cu art. 33, al. 2 din Codul Familiei, dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, creditorii personali ai acestuia pot cere impartirea bunurilor comune, insa numai in masura necesara pentru acoperirea creantei lor.

Bunurile atribuite prin impartire, la cererea creditorilor, devin obiectul dreptului de proprietate exclusiva al fiecaruia dintre soti.

Dreptul creditorilor personali ai sotilor de a cere impartirea bunurilor comune, in timpul casatoriei, constituie o masura de exceptie prin care se atenueaza regula instituita in al. 1 al art. 33 din Codul Familiei, potrivit careia bunurile comune nu pot fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre soti. Cu alte cuvinte, desi legea interzice creditorilor personali ai sotilor urmarirea bunurilor comune, totusi le permite de a cere impartirea acestor bunuri, care, ca efect al partajului, devenind bunuri proprii ale fiecaruia dintre soti, vor putea fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre ei.

Solutia consacrata de catre Codul familiei este de natura sa asigure, pe de o parte, destinatia economica, concreta a comunitatii de bunuri a sotilor – satisfacerea nevoilor comune ale casniciei - , iar, pe de alta parte, sa garanteze si sa dea certitudine si securitate raporturilor juridice ale sotilor cu alte persoane in cadrul circuitului civil general.

De altfel, insasi prevederea legala prin care se confera creditorilor personali ai unuia dintre soti dreptul de a cere impartirea bunurilor comune este o dispozitie restrictiva, derogatorie de la regimul legal al comunitatii, fiind de stricta interpretare.

Spre deosebire de impartirea bunurilor comune ce are loc in conditiile art. 36, al. 2 din Codul Familiei, care este determinata de interesele sotilor, impartirea ce se realizeaza potrivit dispozitiilor art. 33, al. 2 din Codul familiei este reclamata de interesul creditorilor personali ai unuia dintre soti.

Impartirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai oricaruia dintre soti nu poate avea loc decat pe cale judecatoreasca.

Dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soti de a cere impartirea bunurilor comune poate fi exercitat numai dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor si numai daca bunurile proprii ale acestuia sunt insuficiente pentru acoperirea creantelor creditorilor personali. Aceasta inseamna ca actiunea creditorilor personali de a cere impartirea bunurilor comune are caracter subsidiar.

Respectarea acestor conditii de catre creditorii personali, inainte de a solicita impartirea bunurilor comune este obligatorie. Ordinea in care pot fi urmarite bunurile proprii si cele comune este imperativ stabilita de catre lege. In cazul in care creditorul personal al unuia dintre soti solicita impartirea bunurilor comune, fara ca in prealabil sa fi procedat la urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, celalalt sot poate invoca beneficiul de discutie. Daca nici unul dintre soti nu invoca beneficiul de discutie, instanta judecatoreasca, in baza rolului sau activ si fata de caracterul imperativ al dispozitiilor art. 33, al. 2 din Codul Familiei, va trebui sa-l ridice din oficiu1.

Cu ocazia judecarii cererii de impartire a bunurilor comune, creditorul urmaritor nu este obligat sa faca dovada ca un anumit bun al sotilor este comun, deoarece, potrivit art. 30 din Codul Familiei, calitatea de bun comun nu trebuie dovedita. Dimpotriva, partea care pretinde ca bunul respectiv este propriu al unuia dintre soti trebuie sa faca aceasta dovada.

In literatura de specialitate s-a ridicat problema daca creditorii personali ai unuia dintre soti, atunci cand cer impartirea bunurilor comune, exercita un drept propriu ori, dimpotriva, ei ar exercita pe calea unei actiuni oblice sau subrogatorii dreptul sotului debitor de a cere impartirea bunurilor comune.

Desi intre cele doua cazuri prevazute de lege privind impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei, exista unele asemanari, totusi dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soti de a cere impartirea bunurilor comune este un drept propriu. Intr-adevar, daca creditorii personali ar exercita actiunea sotilor, prevazuta in art. 36, al. 2 Codul Familiei, nu erau necesare doua texte de lege prin care sa se reglementeze acelasi drept. Pe de alta parte, conditiile in care poate fi intentata actiunea intr-un caz ca si in celalalt sunt diferite, dupa cum diferite sunt, de asemenea, si temeiurile admiterii actiunii de impartire intr-un caz, fata de celalalt. Tot astfel, masura in care bunurile pot fi impartite in cele doua cazuri ca si interesul care determina impartirea sunt diferite. Astfel, in cazul prevazut de art. 36, al. 2 Codul Familiei, bunurile comune se vor imparti numai in masura reclamata de cazurile care o legitimeaza si in functie de interesul sotului care a cerut-o, in timp ce impartirea ceruta de creditorii personali se va efectua in masura necesara satisfacerii interesului acestora, pentru acoperirea creantei lor.

Actiunea prin care creditorii personali solicita impartirea bunurilor comune trebuie introdusa impotriva ambilor soti, pentru ca hotararea ce se va da sa le fie opozabila. Avand calitatea de parte in proces, celalalt sot se poate apara impotriva creditorului urmaritor putandu-i opune acestuia beneficiul de discutie si, eventual, sa indice instantei bunurile comune ce pot fi impartite si in ce masura.

Obiectul actiunii de impartire il constituie numai bunurile existente in patrimoniul comun al sotilor la data impartirii, nu si bunurile viitoare.

Bunurile care n-au fost impartite, precum si cele pe care sotii le vor dobandi dupa data impartirii, vor constitui obiectul dreptului lor de proprietate comuna in devalmasie. Asupra bunurilor impartite si atribuite, fiecare din soti va dobandi un drept de proprietate exclusiva.

Daca obiectul actiunii de impartire il constituie toate bunurile comune, dreptul de proprietate comuna al sotilor inceteaza, transformandu-se odata cu impartirea intr-un drept de proprietate exclusiva. El insa va renaste dupa impartire si va avea ca obiect bunurile pe care sotii le vor dobandi in timpul casatoriei cu titlu de proprietate. Daca, dimpotriva, prin actiune se solicita impartirea numai a unor bunuri comune, atunci dreptul de proprietate comuna in devalmasie nu inceteaza, ci numai isi micsoreaza obiectul in sensul ca “bunurile atribuite prin impartire fiecarui sot, devin proprii” (art. 33, al. 3 din Codul Familiei).

Dupa aceleasi reguli urmeaza a se efectua impartirea bunurilor comune ale sotilor in timpul casatoriei si in cadrul contestatiei la executare. Intr-adevar, in conformitate cu prevederile art. 400 din Codul de procedura civila: “Impartirea bunurilor comune, potrivit art. 33, al. 2 din Codul Familiei, poate fi ceruta si in cadrul judecarii contestatiei la executarea silita”.

Textul art. 400 a fost introdus in Codul de procedura civila prin Decretul nr. 52/1969, pentru modificarea unor dispozitii ale acestuia si a avut ca scop de a generaliza posibilitatea impartirii bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare pentru toate urmaririle silite.

Instantele judecatoresti, pentru a inlatura dificultatile care s-au ivit in practica cu privire la executarea silita impotriva debitorilor casatoriti, au admis impartirea bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare. Solutia se intemeia pe principiul disponibilitatii, fiind posibila numai in raporturile dintre persoanele fizice si numai daca acestea erau de acord sa transforme instanta de contestatie intr-o instanta de partaj1.

Solutia impartirii bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare, in afara avantajului incontestabil al operativitatii masurilor de executare mai prezinta avantajul ca se determina pe aceasta cale ce bunuri revin, in proprietate exclusiva, sotului impotriva caruia nu exista titlu executor, bunuri ce trebuie sa fie scoase de sub urmarire si care anume bunuri devin proprii sotului debitor ori condamnat la pedeapsa complementara a confiscarii averii si vor fi supuse executarii silite.

Impartirea anticipata a bunurilor comune – fie la cererea sotilor, fie la cererea creditorilor personali ai sotilor – infatiseaza desigur si trasaturi comune. O asemenea impartire nu poate fi ingaduita decat pe calea actiunii judecatoresti, sau, in cazul in care printre bunurile supuse impartirii se afla un teren, numai cu conditia autorizarii impartirii de catre organul administrativ competent.

Caracterul imperativ al reglementarii regimului comunitatii este considerentul pentru care impartirea nu poate fi savarsita, in timpul casatoriei, prin conventia sotilor. Intr-adevar, conventia lor ar fi izbita de nulitate absoluta, intrucat, prin mijlocirea ei, “s-ar aduce atingere regimului comunitatii, pe care sotii l-ar eluda prin intelegerea lor”; o atare conventie este nula chiar in cazul in care ar fi fost admisa in cadrul unei hotarari judecatoresti.

In al doilea rand, in ambele cazuri, impartirea anticipata nu constituie decat un simplu act de intrerupere a cursului regimului comunitatii, in sensul ca impartirea are drept obiect numai bunurile existente si nu, intotdeauna, totalitatea lor. Regimul comunitatii continua pentru viitor, atat in privinta bunurilor care nu au fost impartite, cat si a celor ce urmeaza sa fie dobandite ulterior.

Impartirea bunurilor nu inseamna, asadar, niciodata si in nici o masura, ca regimul comunitatii este inlocuit prin acela al separatiunii, oricare ar fi natura sau durata “motivelor temeinice”, chiar atunci cand ar fi susceptibile sa primejduiasca interese insemnate ale familiei, prin imposibilitatea absoluta a exercitarii impreuna de catre soti a drepturilor privitoare la bunurile comune – ca in cazul disparitiei, alienatiei mintale sau al executarii unei pedepse privative de libertate de catre unul dintre soti – cazuri in care continuarea regimului comunitatii, nemaicorespunzand realitatii juridice, devine stanjenitoare pentru celalalt sot, intrucat este necesar consimtamantul expres al sotului internat, interzis, disparut sau care executa o pedeapsa privativa de libertate, pentru savarsirea actelor de dispozitie cu privire la bunurile comune cele mai insemnate.

3.Confiscarea averii unuia dintre soti. Impartirea bunurilor comune in cadrul contestatiei la masurile

asiguratorii sau de urmarire.

Unele precizari trebuie facute pentru situatia condamnarii unuia dintre soti la pedeapsa confiscarii averii. Aceasta pedeapsa loveste partea codevalmasa a sotului condamnat din masa bunurilor comune. In consecinta, statul se substituie sotului condamnat, devenind proprietar comun cu celalalt sot (condamnat) asupra bunurilor comune. La incetarea proprietatii comune, in cazul confiscarii averii unui sot, se aplica, prin asemanare, principiile de la iesirea din indiviziune.

In aceasta situatie, atat sotul celui condamnat, cat si statul, care actioneaza nu in calitate de creditor ci de proprietar, pot sa ceara incetarea proprietatii comune prin impartirea bunurilor comune.

Daca, la data cand confiscarea isi produce efectele, exista deja pornita o actiune pentru impartirea bunurilor comune, fie la cererea unuia dintre soti, fie la cererea creditorilor personali ai sotilor, atunci statul se substituie in drepturile sotului condamnat si participa, ca atare, la actiunea de impartire. Prin urmare, in situatia condamnarii unuia dintre soti la confiscarea averii, in procesul de impartire, care poate fi pornit fie pe cale principala, fie pe cale incidentala, in cadrul contestatiei la executare, nu va mai figura sotul condamnat, ci, in locul sau, va figura statul, in calitate de proprietar.

Fostul Tribunal Suprem, in decizia de indrumare nr. 19/08.09.1960, arata ca, la cererea oricarei parti interesate si in cadrul contestatiei introdusa impotriva actelor de executare indeplinite in cursul urmaririlor efectuate  instanta poate decide si asupra impartirii bunurilor comune ale sotilor. Daca instanta admite contestatia la executare, ea urmeaza a mentine masurile asiguratorii aplicate, asupra bunurilor comune ale sotilor, chiar daca nu s-a solicitat impartirea acestor bunuri, ori de cate ori ele au fost luate pentru garantarea confiscarii eventuale a averii unuia dintre soti impotriva caruia s-a pornit procesul penal pentru o infractiune la care se poate aplica aceasta pedeapsa (confiscarea), precum si in ipoteza in care bunurile proprii ale sotului debitor nu sunt suficiente pentru a garanta dezdaunarea creditorului urmaritor.Prin aceste dispozitii legale se deroga de la principiul cuprins in art. 33 din Codul Familiei si, in consecinta, in privinta creantelor anumitor creditori nu se cere conditia de a se urmari – in prealabil – bunurile proprii ale sotului debitor, inainte de a se putea sa se indrepte si asupra bunurilor comune. Este suficient ca bunurile proprii ale sotului debitor sa fie neindestulatoare pentru acoperirea creantei acestor creditori. Asadar, in cazul creantelor acestor creditori, oricare parte interesata poate si este obligata, pentru a obtine scoaterea de sub sechestru, sa ceara impartirea bunurilor comune in cadrul contestatiei introduse impotriva masurilor asiguratorii sau de urmarire care afecteaza bunurile comune. In prezent, Constitutia prevede, prin art. 41, al. 7, ca averea dobandita licit nu poate fi confiscata. Art. 41, al. 3 permite confiscarea speciala si cea contraventionala.



2 P. Anca: “Incheierea casatoriei si efectele ei”, p. 144; M. Popa: “Solutionarea actiunii civile in cazul distrugerii bunurilor comune de catre unul dintre soti”, in R.R.D. nr. 3/1969, p. 107.

5 D. Rizeanu: “Consideratii in legatura cu unele solutii in materie civila ale Tribunalului Suprem” in R.R.D.nr.7/1976, p.36.

6 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1530/1968, in R.R.D. nr. 2/1969, p. 174.

7 M. Eliescu, op. cit. p. 374.

8 Sectia civ. a Trib. Suprem, dec. nr. 542/1975, in R.R.D. nr. 11/1975, p. 69.

3 I.P. Filipescu, op. cit., p. 213.

1 M. Eliescu, op. cit., p. 377; I. Filipescu, op. cit., p. 135.

1 I. Stoenescu: “Executarea silita a confiscarii”, in L.P. nr. 3/1961, p. 25; in acelasi sens, Al. Lesviodax: “Contestatia la executarea in materie civila”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967, p. 72.



Drept



AUTORITATILE ADMINISTRATIEI PUBLICE JUDETENE SI LOCALE
Nulitatea relativa a partajului
Persoanele fata de care se produce efectul declarativ
Omorul calificat
Legitima aparare – cauza care inlatura caracterul penal al faptei
Precedente istorice in legislatia penala romana - viol
Libertatea gandirii, constiintei si religiei
Neglijenta in serviciu: continut legal si continut constitutiv
DREPTUL MUNCII - Contractul colectiv de munca
ANALIZA SISTEMULUI SANCTIONATOR PENAL ROMAN IN VIGOARE. CRITICA ACESUI SISTEM SI PROPUNERI DE IMBUNATATIRE.











 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate