Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Formarea statului modern roman si a sistemului modern de drept


Formarea statului modern roman si a sistemului modern de drept




Formarea statului modern roman si a sistemului modern de drept.

1. Tratatul de la Paris din anul 1856 si importanta sa pentru organizarea Principatele Romane:

In anul 1853, urmand strategia de extindere teritoriala pusa la punct inca de la inceputul secolului al XVIII-lea, Imperiul Tarist a cautat sa profite inca odata de slabiciunile Imperiului Otoman si a ocupat din nou Principatele Romane. Actiunea militara a Rusiei a condus insa la o formarea unei coalitii militare a marilor puteri europene, care a decis sa atace Rusia chiar pe teritoriul acesteia, in Crimeea.

Dupa declansarea ostilitatilor, Rusia si-a retras trupele din Principate, locul lor fiind luat de armatele habsburgice si otomane. Razboiul s-a incheiat cu infrangerea Rusiei, in anul 1855, infrangere consacrata prin prevederile tratatului general de pace de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856. Scotand in evidenta pentru prima data importanta celor doua tari pentru aceasta parte de lume, tratatul a avut o insemnatate deosebita pentru evolutia ulterioara a Principatelor Romane. Marile puteri europene au hotarat cu acest prilej sa transforme cele doua principate intr-o zona neutra, care sa actioneze ca un tampon intre cele trei mari imperii din zona. In acest fel factorii decizionali europeni raspundeau pozitiv atat in raport cu interesele strategice al propriilor guverne, cat si in fata numeroaselor solicitari de reorganizare a Principatelor pe care le lansasera intre anii 1849-1856 revolutionarii romani exilati in intreaga Europa. Cel mai important beneficiu pe care tratatul de la Paris l-a adus Principatelor Romane a fost desfiintarea protectoratului rusesc.



Principatele ramaneau mai departe sub suzeranitatea Portii otomane, dar integritatea lor teritoriala urma sa fie garantata in comun de catre toate marile puteri semnatare: Franta, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia si Rusia.

Tratatul prevedea de asemenea obligatia Rusiei de a retroceda Moldovei cele trei judete din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail si Bolgrad -, retezand in acest fel accesul Imperiului Tarist la gurile Dunarii.

In acelasi timp, textul tratatului reconfirma vechile privilegii ale Principatelor Romane in raport cu Imperiul Otoman. Poarta era obligata sa asigure independenta si caracterul national al administratiei din Principate si sa respecte clauzele vechilor tratate ruso-turce referitoare la libertatea deplina a legislatiei, a cultului, a comertului si a navigatiei.

In fine, o ultima prevedere importanta a tratatului de la Paris privea reorganizarea Principatelor, sarcina pe care si-au asumat-o toate cele sapte puteri semnatare. Pentru aceasta, a fost constituita o Comisie speciala formata din reprezentantii puterilor garante care urma sa se deplaseze in Principate, pentru a se informa la fata locului si a elabora un set de propuneri pentru reorganizarea sistemului lor administrativ.

In paralel, Sultanul a fost obligat sa convoace in fiecare principat cate o Adunare Ad-hoc care sa exprime dorintele romanilor cu privire la organizarea lor definitiva, punctele de vedere exprimate de acestea urmand sa aiba rol consultativ pentru membrii Comisiei speciale. Propunerile pe care le-au inaintat Adunarile Ad-hoc veneau sa continue in linii generale demersurile facute de revolutionarii pasoptisti.

In materie constitutionala, adunarile solicitau:

a) respectarea vechilor capitulatii dintre Tarile Romane si Inalta Poarta, cele care prevedeau ca acestea sunt teritorii independente si neocupate;

b) unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele de Romania;

c) instalarea unui print strain cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai carui succesori sa fie crescuti in religia tarii;

d) introducerea unei Adunari Obstesti cu o baza electorala cat mai larga.

La nivelul administratiei publice centrale, se cerea:

a) eliminarea privilegiului de clasa dintre criteriile impuse pentru ocuparea functiilor publice si introducerea principiului admisibilitatii tuturor locuitorilor, indiferent de statut social sau avere;

b) separarea clara a puterii legislative de cea executiva;

c) asigurarea independentei puterii judecatoresti in raport cu puterea executiva;

d) introducerea responsabilitatii politice si juridice a ministrilor.

In domeniul administratiei publice locale, aceleasi adunari solicitau:

a) introducerea autonomiei judetene, prin acordarea de personalitate juridica judetelor/tinuturilor si infiintarea de consilii judetene alese; consiliile urmau sa intocmeasca bugetele judetene, sa faca repartizarea impozitelor prevazute de lege si sa propuna guvernului masurile de interes particular ale tinutului/judetului;

b) introducerea autonomiei comunale: prin infiintarea comunei (o institutie administrativa noua, artificiala si diferita de institutia traditionala a satului), infiintarea de consilii comunale formate din membri alesi si stabilirea prin lege a drepturilor si obligatiilor care le reveneau acestor consilii;

c) introducerea autonomiei municipale prin infiintarea unor consilii municipale formate din deputati alesi care sa administreze interesele comune ale locuitorilor oraselor.

Propunerile inaintate de Comisia speciala europeana nu au avut un caracter la fel de cuprinzator precum cele ale Adunarilor Ad-hoc.

In materia administratiei centrale, Comisia propunea:

a) restrangerea activitatii Ministerului de Interne din Tara Romaneasca; considerand ca acesta avea prea multe atributii, Comisia recomanda adoptarea modelului din Moldova, unde directia postelor si directia lucrarilor publice au fost organizate sub forma unui minister distinct;

b) separarea foarte clara a puterii judecatoresti de cea executiva, pentru a se evita imixtiunile administratiei in actul de justitie; tot in acest scop ce cerea adoptarea unor masuri concrete pentru instituirea inamovibilitatii magistratilor;

c) adoptarea unor masuri pentru imbunatatirea sistemului educational si infiintarea unor universitati care sa pregateasca candidatii pentru functiile publice.

In ceea ce priveste administratia locala, Comisia speciala europeana a considerat ca:

a) introducerea autonomiei locale in principate era inoportuna; in conditiile in care in Principate nu exista o clasa de mijloc, infiintarea consiliilor districtuale ar fi fost chiar periculoasa, intrucat ea ar fi creat premisele pentru controlarea treburilor publice locale de catre marii proprietari funciari;

b) era considerata necesara renuntarea la alegerea conducatorilor subdiviziunilor administrativ teritoriale (plase si ocoale) de catre locuitori; administratia publica trebuia sa aiba un caracter unitar si ierarhizat pentru a capata eficienta, prin urmare se recomanda desemnarea acestor conducatori direct de catre Guvern;

c) trebuiau limitate atributiile care ii permiteau Ministerului de Interne sa se amestece in viata administrativa a oraselor, astfel incat acestea din urma sa beneficieze de un grad mai mare de autonomie administrativa.

2. Dreptul constitutional:

Conform instructiunilor primite la Congresul de pace din 1858, Comisia europeana si-a prezentat raportul catre marile puteri la 26 martie/7 aprilie 1858, incluzand in el si o parte din doleantele romanilor exprimate prin intermediul Adunarilor Ad-hoc. Dupa discutii prelungite, reprezentantii celor sapte mari puteri au semnat la 7/19 august Conventia de la Paris, un act international cu caracter constitutional prin care Principatele Romane primeau o "organizare definitiva".

Solicitarea principala a Adunarilor Ad-hoc, legata de constituirea unui singur stat roman, nu a fost pusa insa in practica. Europenii au prevazut doar unificarea formala a acestora, sub numele de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei.

In schema organizatorica erau prevazute doar doua institutii comune: Inalta Curte de Casatie si Justitie si Comisia Centrala permanenta de la Focsani, un mini-parlament care a avea rolul de a pune de acord legislatia existenta cu actul constitutiv.

Nici cerinta printului strain nu a fost acceptata de puterile garante, textul Conventiei stipuland existenta in fiecare dintre cele doua state a cate unui Domn pamantean neereditar, ales pe viata.

In urma adoptarii acestor prevederi, romanii, nemultumiti ca li s-a refuzat uniunea reala, au recurs la tactica "faptului implinit" si, fara a incalca in mod formal textul Conventiei, i-au amendat prevederile. Astfel, Adunarile Elective din cele doua Principate au ales pe rand acelasi Domn, in persoana lui Al. I. Cuza. Conventia a incercat sa puna in practica principiul separatiei puterilor in stat in cadrul unei monarhii constitutionale elective de inspiratie franco-belgiana.

O separatie riguroasa se realiza insa numai intre puterea executiva si cea judecatoreasca, fiind impiedicat amestecul Domnului si al membrilor Guvernului in actul de justitie. In ceea ce priveste puterea legislativa, aceasta era exercitata in mod colectiv de catre Domn, de cate o Adunare Electiva aleasa in fiecare Principat si de Comisia Centrala de la Focsani.

Domnul era unic titular al puterii executive, pe care o exercita direct sau indirect, prin intermediul ministrilor sai. Ministrii erau numiti de Domn fara aprobarea Adunarii Elective, motiv pentru care ei erau responsabili din punct de vedere politic exclusiv in fata acestuia. Ei aveau obligatia contrasemnarii tuturor actelor emise de Domn, dar obligatia nu avea rostul de a transfera raspunderea politica de pe umerii Domnului pe cei ai ministrilor, asa cum se intampla in monarhiile constitutionale, unde seful statului este declarat iresponsabil si inviolabil.

Intrucat Conventia nu prevedea explicit nici lipsa de responsabilitate politica a monarhului, nici caracterul inviolabil al acestuia, rezulta ca obligatia contrasemnarii actelor emise de Domn nu avea decat rostul autentificarii semnaturii sale.

Ministrii erau declarati totusi responsabili din punct de vedere juridic pentru incalcarea legilor, precum si pentru cheltuirea nejustificata a banilor publici. Ei puteau fi pusi sub acuzare fie de catre Domn, fie de catre Adunarea Electiva, cu votul a 2/3 din membrii prezenti la sedinta.

In calitate de sef al executivului, Domnul avea sub controlul sau atat pe ministri, cat si intregul aparat administrativ al tarii, Conventia recunoscandu-i dreptul de a face toate numirile in functiile publice.

In planul puterii legislative, Domnul detinea un ascendent evident in raport cu Adunarea Electiva. Monarhul avea dreptul exclusiv de initiativa legislativa in materia legilor de interes special, dreptul de a sanctiona legile (cu drept de veto legislativ), precum si dreptul de promulgare.

In plus, Domnul putea dizolva oricand Adunarea Electiva, avand totusi obligatia de a convoca alta in termen de trei luni. In acest context, Adunarii Elective nu i-au ramas decat prerogativele de a dezbate si de a adopta legile. Nici Comisia Centrala de la Focsani nu limita prea mult puterea monarhului; ea avea drept de initiativa in domeniul legilor de interes comun pentru cele doua Principate, iar prerogativa de control asupra constitutionalitatii legilor era subordonata dreptului de veto al Domnului. Se desprinde de aici concluzia ca Domnul era elementul central si activ al guvernarii, desi el nu era raspunzator nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere juridic.

In acest fel, puterea atribuita de textul Conventiei de la Paris, il contura drept un monarh autoritar care nu se deosebea prea mult de cel pe care il introdusesera in trecut Regulamentele Organice. In ciuda faptului ca, prin Conventia de la Paris, Domnul controla practic intreaga politica interna, trebuie spus totusi ca in prima parte a domniei, Al I. Cuza a cautat sa puna in practica mecanismele unui autentic regim parlamentar. In acest scop, el a renuntat la implicarea in activitatea administrativa, lasandu-le ministrilor responsabilitatea guvernarii; a numit ministri aproape exclusiv din randurile deputatilor; iar atunci cand Adunarea Electiva a dat voturi de neincredere ministrilor sai, el a acceptat demisiile acestora din urma. In acest fel, s-a ajuns ca, pe cale cutumiara, sa se aplice in viata politica romaneasca principiul conform caruia "Domnul domneste, dar nu guverneaza".

Punand in aplicare acest principiu, Cuza si-a vazut adesea guvernele inlaturate in urma unui vot de blam dat de catre adunarea legiuitoare. In cele din urma insa, respectarea acestui principiu s-a dovedit a fi o frana in calea programului politic al Domnului, intrucat Adunarea Electiva, dominata fiind de conservatori, a inceput sa se opuna sistematic reformelor liberale preconizate.

Refuzand sa colaboreze cu guvernele care isi asumau sarcina implementarii reformelor, s-a ajuns la o situatie de criza, pe care Cuza a inteles sa o rezolve prin instituirea unui regim de autoritate personala. Uzand de prerogativele oferite de Conventia de la Paris, Domnul a dizolvat Adunarea Electiva, dupa care a supus aprobarii populare, prin plebiscit, un nou act constitutional si o noua lege electorala. Ambele acte normative s-au bucurat de sprijinul locuitorilor si au intrat in vigoare in luna mai a anului 1864.

Noul act constitutional prelua cea mai mare parte a prevederilor Conventiei de la Paris, motiv pentru care a fost denumit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris. El venea insa si cu numeroase inovatii institutionale, menite sa-i asigure Domnului controlul absolut asupra activitatii legislative. Pe langa dreptul exclusiv de initiativa legislativa, Domnul capata acum un instrument care ii permitea sa legifereze fara votul Adunarii Elective. Este vorba despre obtinerea dreptului de a legifera in termenul scurs intre momentul dizolvarii Adunarii in exercitiu si momentul convocarii unei noi Adunari Elective.

Guvernul a primit si el o serie de atributii in zona legislativa: el a obtinut competenta de a elabora regulamentul de functionare a Adunarii Elective, precum si dreptul de a emite o serie de acte care tineau de competenta legiuitorului, atunci cand acesta din urma nu era in sesiune, dar era necesara adoptarea unor masuri de urgenta.

Pentru a diminua puterea Adunarii Elective, a fost introdusa in sistemul constitutional cea de-a doua camera legislativa, numita Corp Ponderator sau Senat. Fiind formata in proportie covarsitoare din membri numiti de catre Domn, aceasta avea rolul de cenzor al activitatii Adunarii. In acest scop, toate proiectele de lege adoptate de Adunare trebuiau sa intre in discutia Senatului, urmand ca acesta sa aiba rol de camera decizionala asupra tuturor legilor, cu exceptia bugetului.

Un alt organ-cheie introdus prin Statutul Dezvoltator a fost Consiliul de Stat. Consiliul avea mai multe atributii, pe care le exercita sub presedintia Domnului. Un prim set de atributii privea elaborarea proiectelor de legi si a regulamentelor de aplicare a legilor. Un al doilea set intervenea in domeniul administrativ: Consiliul functiona ca organ consultativ pentru toate chestiunile administrative aduse in atentia sa si ca instanta disciplinara pentru functionarii din administratie. In fine, un ultim set de competente atribuia Consiliului de Stat rolul de instanta de contencios administrativ. Deciziile in aceasta materie nu erau insa executorii, ci aveau caracter de aviz consultativ, legiuitorul cautand in acest fel sa nu-i acorde puteri prea mari care sa degenereze apoi in abuzuri.





3. Dreptul administrativ:

3. 1. Reformarea administratiei centrale:

Plecand de la noile baze institutionale create de Conventie, dar si de la recomandarile facute de Comisia europeana, administratiile celor doua Principate trebuiau sa puna in practica opera de constructie statala preconizata, in cadrul careia reorganizarea administratiei urma sa detina un loc central.

Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a adaugat insa si un al doilea obiectiv major pentru conducerea politica a celor doua Principate: crearea statului national prin unificarea reala a celor doua tari. Cele doua procese erau favorizate, de altfel, de existenta a doi importanti factori:

a) prevederile Conventiei, care incurajau dezvoltarea unei legislatii comune (prin intermediul Comisiei Centrale de la Focsani) care sa unifice vamile, postele, telegraful, valoarea monedei etc.;

b) organizarea administrativa relativ unitara introdusa prin Regulamentele Organice, care simplifica demersul de unificare.

Au existat insa si impedimente in calea realizarii acestor doua obiective, cel mai serios fiind opozitia manifestata de Adunarile legislative. Fiind dominate de conservatori, acestea au conditionat adesea reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabila a chestiunii agrare. Acesta este, de altfel, si motivul pentru care unificarea administrativa nu s-a facut pe cale legislativa, ci mai mult pe calea actelor administrative.

Ministerele au continuat sa functioneze potrivit reglementarilor introduse in Principate prin Regulamentele Organice. In prima faza, a fost pastrata si structura competentelor materiale atribuite de Regulamente (Interne, Externe, Finante, Justitie, Culte, Razboi), singurele diferente fiind existenta unui Minister al Lucrarilor Publice in Moldova si a unui Minister al Controlului (un fel de Curte de Conturi) in Tara Romaneasca.

Alaturi de ministere, Conventia a consacrat si existenta unui Consiliu de Ministri (succesorul Sfatului Administrativ Extraordinar), care reunea titularii tuturor ministerelor. In fruntea acestuia, a fost instalat un presedinte, insarcinat de Domn cu formarea Guvernului. Presedintele era in acelasi timp si titularul unuia dintre ministere.

Eforturile facute in sensul atingerii obiectivului unificarii reale a celor doua administratii, au facut insa ca aceasta structura organizatorica sa functioneze numai pana in anul 1861. Obtinand acordul puterilor garante si, mai ales pe cel al Imperiului Otoman, Domnul a unificat structurile de putere ale celor Principate ajungand astfel la un singur Guvern si la o singura Adunare Electiva. Pentru a permite ministrilor sa isi asume responsabilitatea pentru actele adoptate in domniile lor de activitate, Domnul le-a atribut tuturor ministrilor statutul de secretari de stat. In acest fel, fiecare ministru a primit dreptul de contrasemnatura, spre deosebire de epoca anterioara, cand postelnicul intermedia relatiile dintre Domn si ministrii sai, ceea ce facea ca numai acesta din urma sa aiba dreptul respectiv.

Pentru a creste ritmul de implementare a reformelor si a consolida autoritatea centrala asupra celei locale, o atentie deosebita a fost acordata infrastructurii de comunicatii. Au fost avute in vedere, in special, telegraful, posta si starea drumurilor, cele care permiteau transmiterea rapida a circularelor trimise de centru catre teritoriu si a rapoartelor trimise din teritoriu spre centru.

Tot in primii ani a avut loc unificarea celor doua armate si infiintarea unui Stat major general pentru ambele armate. Au fost numiti agenti diplomatici comuni pentru ambele Principate in marile capitale europene; au fost unificate serviciile vamale sub conducerea unei directii generale a vamilor.

In 1862 au fost unificate Arhivele Statului, pentru a fi trecute in subordinea Ministerului Cultelor; serviciile de posta, prin infiintarea unei Directii Centrale la Bucuresti; directiile de statistica, prin subordonarea lor unui Oficiu Central de Statistica; serviciile sanitare civile, prin infiintarea Serviciului Sanitar Central de la Bucuresti; a fost infiintat Serviciul Penitenciar, prin extinderea in Tara Romaneasca a celui existent in Moldova. Unificarea tuturor acestor servicii publice s-a facut, de regula, prin concentrarea lor la nivelul capitalei Bucuresti, precum si prin transformarea serviciilor echivalente din Iasi in servicii exterioare ale celor de la centru.

Dupa proclamarea formala a unificarii administrative la 11/23 decembrie 1861, la 22 ianuarie/3 februarie 1862 a fost alcatuit primul guvern unic din istoria Romaniei. Totodata orasul Bucuresti a fost proclamat drept capitala a noului stat unitar. Recunoasterea internationala a noii forme de stat a permis mai departe desavarsirea unitatii administrative prin concentrarea tuturor ministerelor la nivelul capitalei unice.

In prima faza, misterele moldovenesti au fost pastrate sub forma unor directorate ministeriale. Acestea erau conduse de directori ministeriali numiti de Domn, dar aflati sub autoritatea ministrilor de resort din Bucuresti. Pe masura ce reforma a inaintat, directoratele iesene au fost desfiintate in mod treptat, ultimul incetandu-si existenta in august 1862.

Dupa incheierea procesului de unificare, efortul de reformare s-a canalizat pe problema reorganizarii domeniilor de competenta ale ministerelor. Reforma nu si-a propus in mod special infiintarea unor ministere noi, ci mai mult sa regrupeze serviciile existente.

Astfel, a fost reorganizat Ministerul de Interne, care a ramas sa se ocupe de supravegherea administratiei locale, de asigurarea linistii si ordinii publice, sanatate, ocrotirile sociale, economia nationala si comunicatii. Agricultura si comertul au trecut in portofoliul Lucrarilor Publice; educatia a trecut la ministerul Cultelor, cel care se va numi de acum inainte Ministerul Cultelor si Instructiunii.

In vara anului 1862 a luat nastere Ministerul Afacerilor Straine, impartit in patru sectii: Afaceri consulare, Politica, Contencios si Treburi straine; si tot atunci a fost reorganizat Ministerul Justitiei, cu trei sectii: Contabilitate, acte extrajudiciare si procese comerciale, Procese civile si Procese criminale. Ministerul Finantelor a fost si el reorganizat, in opt sectii: Secretariatul general, Inspectia generala de finante, Administratia contributiilor directe, Administratia veniturilor indirecte, Directia vamilor, Directia postelor, Contabilitatea generala si miscarea fondurilor, Casieria generala si a tezaurului public.

In paralel cu procesul de creare a ministerelor unice, a fost demarat un proces de afirmare a suveranitatii interne a statului roman. In acest sens:

a) a fost interzisa activitatea judiciara a consulatelor straine;

b) s-a trecut la punerea in aplicare a sentintelor judecatoresti pronuntate impotriva supusilor straini sau a locuitorilor romani cu statut de supusi straini;

c) a fost anulata valabilitatea pasapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate;

d) a fost anulata valabilitatea pe teritoriul romanesc a pasapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia;

e) au fost introduse pasapoarte romanesti si au fost acceptate doar pasapoartele tarilor care le recunosteau pe cele romanesti;

f) au fost trecute in proprietatea statului toate proprietatile funciare detinute de manastirile ortodoxe din afara tarii (Legea secularizarii averilor manastiresti).

Dupa adoptarea Statutului Dezvoltator, Domnul s-a implicat major, alaturi de executiv, in directionarea politicii interne, pentru a pune in aplicare reformele necesare modernizarii societatii. Beneficiind de prerogativele suplimentare oferite de noul text constitutional, Domnul si Guvernul au actionat adesea in mod direct, legiferand prin intermediul decretelor-lege. Aceasta a permis accelerarea procesului de aplicare a reformelor introduse deja, dar si introducerea unor reforme noi, care fusesera blocate de Adunarea Electiva. Intre acestea din urma, se remarca in special reforma agrara, cea care constituise in trecut piatra de incercare a relatiilor dintre executiv si legislativ.

3.     2. Reformarea administratiei locale:

Dupa unificarea administratiei centrale, in anul 1862, Domnul a considerat ca a venit momentul propice pentru implementarea reformei din administratia publica locala. Intr-un discurs adresat Adunarii Elective, el a stabilit principalele obiective specifice ale acestui demers, obiective subsumate conceptelor de descentralizare si desconcentrare a administratiei. Ambele aveau drept scop rezolvarea mai rapida si mai eficienta a problemelor din teritoriu, dar si eliberarea ministrilor de responsabilitatea rezolvarii problemelor marunte si specifice ale comunitatilor locale. In acest fel, ministrilor le ramanea mai mult timp pentru a elabora si implementa strategii si politici de dezvoltare, ceea ce in final conducea la cresterea calitatii actului de guvernare.

Aplicarea reformei a fost conditionata insa de rezolvarea chestiunii agrare care framanta de multa vreme societatea si clasa politica romaneasca. Atat timp cat populatia rurala, in marea ei majoritate, nu avea in proprietate terenurile pe care se aflau amplasate satele, introducerea noilor principii si institutii administrative era inutila. In masura in care comunitatea locala nu avea un patrimoniu propriu, pe care sa il administreze, nu se mai putea vorbi despre autonomie administrativa. Din aceste considerente, desi au existat proiecte de reformare a administratiei locale, adoptarea unor masuri legislative s-a facut abia in anul 1864, dupa ce legislativul dominat de conservatori a acceptat finalmente principiul potrivit caruia patrimoniul comunal urma sa se constituie prin cedarea unor terenuri ale marilor proprietari.

Redactarea legilor care urmau sa reformeze administratia locala a revenit unui guvern condus de Mihail Kogalniceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefica pentru scopurile urmarite de Domnitor. Primul ministru avea o viziune clara asupra misiunii pe care o avea de indeplinit, iar atasamentul sau fata de principiul descentralizarii fiind binecunoscut inca din timpul revolutiei pasoptiste.

Principalele acte normative care au alcatuit pachetul legislativ au fost Legea comunala si Legea pentru consiliile judetene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electiva si apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864, respectiv 2 aprilie 1864. Redactate dupa modelul legislatiei franceze si belgiene, cele doua legi au introdus institutii necunoscute pana atunci administratiei romanesti: prefectul, subprefectul, comuna, Consiliul comunal, Consiliul judetean, Comitetul permanent, primarul.

Urmand obiectivele trasate de Domn, judetul si comuna au fost reglementate atat ca unitati de descentralizare administrativ-teritoriala, cat si ca circumscriptii administrativ-teritoriale pentru functionarea serviciilor exterioare ale ministerelor. Colectivitatile teritoriale judetene au fost constituite intre limitele vechilor unitati administrativ-teritoriale, judetele si tinuturile.

Comunele in schimb au reprezentat o inovatie juridica a legiuitorului, organizarea lor facandu-se in mod artificial, prin reunirea mai multor sate in cadrul aceleiasi unitati administrativ teritoriale. Tot sub formula institutionala a comunei urmau sa fie organizate si asezarile urbane. Criteriul fundamental avut in vedere pentru constituirea comunelor a fost acela ca populatia comunei trebuia sa faca fata sarcinilor bugetare. In consecinta, pentru constituirea comunei s-a stabilit drept prag minim numarul de 500 de locuitori sau 100 de familii. Urmare a acestei inovatii juridice, satul a pierdut stravechiul statut de baza a organizarii administrativ-teritoriale. Chiar daca in anumite cazuri satele aveau mai mult de 500 de locuitori, ele urmau sa se organizeze pe mai departe tot sub forma unor comune, alcatuite din cate un singur sat.

Pe langa judet si comuna, legislatia adoptata mai prevedea existenta plasei, ca subdiviziune administrativ-teritoriala a judetului. Spre deosebire insa de judet si de comuna, plasa nu avea personalitate juridica, existenta ei fiind legata de activitatile de supraveghere si control.

Numarul judetelor a fost stabilit la 42, al plaselor la 320, al comunelor la 1526, iar al oraselor la 28. In virtutea statutului lor de unitati administrativ-teritoriale descentralizate, judetul si comuna, aveau organe proprii de conducere si personalitate juridica.

In privinta organelor de conducere, legiuitorul roman a pus in aplicare principiul francez potrivit caruia "actiunea este fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai multora". In consecinta, deliberarea a fost incredintata unor organe colective, numite Consilii comunale, respectiv Consilii judetene; in vreme ce executia a fost rezervata unor organe unipersonale: primarul comunei, respectiv prefectul judetului. Prin exceptie de la regula amintita, legea Consiliilor judetene, consacra la nivel judetean si un organ hibrid, numit Comitetul permanent. Consiliul comunal era alcatuit din membri alesi de corpul electoral, reunit intr-un singur colegiu constituit dupa criteriul censului (impozit de cel putin 80 de lei). Consiliul lucra in sedinte ordinare, intrunindu-se cel putin odata pe luna, si in sedinte extraordinare, ori de cate ori era necesar. Presedintia Consiliului revenea de drept primarului sau inlocuitorului acestuia, cand primarul nu era in localitate. In atributiile Consiliului intrau, pe langa administrarea treburilor curente ale comunitatii, adoptarea regulamentelor de administrare interioara, numirea si revocarea functionarilor comunali. Deciziile adoptate de Consiliu puteau fi anulate de catre prefectul judetului sau de catre Ministerul de Interne, daca acestea depaseau cadrul competentelor prevazute de lege, sau de catre Domnitor, daca se dovedeau a fi ilegale.

Primarul a avut atat calitatea de organ al administratiei descentralizate, cat si pe aceea de reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat in functie de specificul comunei. In cadrul comunelor rurale, primarul era ales de catre locuitorii satului, in vreme ce in cazul comunelor urbane, era numit de catre Domn, din randul consilierilor care obtinusera cele mai multe voturi. In calitate de sef al administratiei comunale, primarul intocmea si administra bugetul comunei, administra patrimoniul comunal, raspundea de aprovizionarea comunei si exercita controlul aparatului administrativ. Tot in aceasta calitate, primarul era investit si cu politia administrativa, avand obligatia mentinerii linistii si ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autoritatilor militare interventia armatei in caz de nevoie. In calitate de reprezentant al Guvernului, primarul era subordonat Ministrului de interne, prefectului si subprefectului. Dubla calitate pe care a avut-o primarul a avut drept consecinta deturnarea activitatii sale de la atributiile principale, legate de administrarea intereselor comunei; numeroasele atributii pe care le avea in calitate de executant al ordinelor guvernului i-au sufocat activitatea, ramanandu-i foarte putin timp pentru interesele comunitatii locale.




Consiliul judetean era alcatuit din membri alesi de catre cetatenii din judet, in componenta sa intrand cate doi membri din fiecare plasa. Conducerea lucrarilor era asigurata de catre un presedinte ales din randul consilierilor. Consiliul judetean se intrunea intr-o singura sesiune ordinara pe an, de obicei la 15 octombrie, cand se lua adoptau hotarari cu privire la toate domeniile de competenta pe care i le rezervase legea: votarea bugetului de venituri si cheltuieli obligatorii si facultative, adoptarea regulamentelor, numirea functionarilor judeteni.

Comitetul permanent era alcatuit din trei membri si trei supleanti, alesi pe o perioada de patru ani din randul consilierilor judeteni. Conducerea activitatii acestui organ de conducere nu revenea insa unui reprezentant ales al administratiei descentralizate, ci reprezentantului Guvernului din teritoriu, adica prefectului. Sarcinile Comitetului permanent erau de a pregati lucrarile care se supuneau aprobarii Consiliului judetean; rezolvarea problemelor curente care nu puteau fi amanate pana la reunirea anuala a Consiliului judetean; apararea intereselor judetului in justitie. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera in intervalul dintre sesiunile Consiliului judetean si, in acelasi timp, executa hotararile acestuia din urma.

Prefectul a avut atat calitatea de organ al administratiei descentralizate, cat si pe aceea de reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul sau principal era insa acela de a asigura realizarea politicii partidului de guvernamant in teritoriu. Prefectul reprezenta executivul in cadrul Consiliului judetean, unde asigura presedintia Comitetului permanent. In dubla calitate pe care o avea, el exercita indrumarea si controlul asupra tuturor organelor administrative din judet. In acelasi timp, prefectul era seful politiei judetene, raspunzand de mentinerea linistii si ordinii publice. In consecinta, atunci cand era nevoie, putea cere punerea in miscare a fortelor armate din judetul sau. Numirea prefectului se facea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne, dar titularii functiei puteau fi inlocuiti ori de cate ori se considera ca este cazul. A rezultat de aici o politizare excesiva si o instabilitate extrema a functiei, precum si exercitarea de catre Guvern a unui control excesiv asupra activitatii sale.

Subprefectul era reprezentantul Guvernului la nivelul plasei. Principalele sarcini care ii reveneau se refereau la: verificarea finantelor comunale; asigurarea serviciului de stare civila; punerea in aplicare a hotararilor Consiliului judetean la nivel comunal; intocmirea de rapoarte periodice cu privire la situatia interna din plasa respectiva si propunerea unor masuri de imbunatatire a administratiei. Ca si in cazul prefectului, numirea sa se facea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii functiei de subprefect puteau fi inlocuiti si ei ori de cate ori se considera ca este necesar.

Desi pachetul legislativ a consacrat principiul descentralizarii administrative, trebuie spus totusi ca aplicarea acestuia a fost serios limitata de introducerea unei severe tutele administrative. Potrivit celor doua texte de lege, actele consiliilor comunale si judetene erau supuse unui control tutelar a priori, ceea ce insemna ca actele respective deveneau executorii numai dupa ce erau aprobate de catre organele administrative superioare. Acestea din urma aveau in plus drepturi largi de control asupra administratiei locale: puteau suspenda sau revoca din functii pe primari si puteau dizolva Consiliile comunale sau judetene. Privita din aceasta perspectiva, descentralizarea administrativa consacrata de jure in textele celor doua legi, s-a transformat de facto intr-o centralizare moderata.

4. Organizarea judecatoreasca:

Conventia de la Paris a stabilit infiintarea unei Inalte Curti de Casatie si Justitie, comuna ambelor Principate, care urma sa isi aiba sediul la Focsani. Curtea urma sa fie instanta unica inaintea careia puteau fi atacate cu apel hotararile date de instantele inferioare. In acelasi timp, Curtea era competenta sa exercite dreptul de control si de actiune disciplinara impotriva curtilor de apel si a tribunalelor din Principate si avea dreptul de jurisdictie exclusiva asupra propriilor membri in pricini penale. Curtea urma sa functioneze si ca Inalta Curte de Justitie, ceea ce insemna ca ea urma sa judece plangerile formulate impotriva ministrilor de catre Domn sau de catre Adunarea Electiva, judecata urmand a se face fara drept de apel.

Magistratii erau numiti de catre Domn, dar, pentru inceput, numai membrii Inaltei Curti de Casatie si Justitie erau declarati inamovibili. Numirea si avansarea magistratilor urmau sa fie reglementate printr-o lege speciala ulterioara. Pana la adoptarea unei legi de organizare judecatoreasca, urmau sa functioneze aceleasi instante organizate in epoca Regulamentelor Organice. Dupa introducerea Statutului Dezvoltator, prevederile constitutionale privitoare la puterea judecatoreasca au ramas neschimbate. Aceasta era exercitata mai departe de catre magistrati numiti de catre Domn, avand in frunte Inalta Curte de Casatie si Justitie.

In baza Statutului, in august 1865, a fost adoptata prima Lege pentru organizarea judecatoreasca. Prin intermediul acesteia, s-a stabilit faptul ca justitia va fi exercitata de judecatorii de plasa, tribunale judetene, curti de jurati (in materii criminale), curti de apel si de Curtea de Casatie. Legea din 1865 mentinea inamovibilitatea magistratilor de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si prevedea posibilitatea extinderii treptate a inamovibilitatii la magistratii de la curtile de apel si tribunale, in masura in care posturile respective urmau a fi ocupate de juristi competenti.

5. Modernizarea institutiilor de drept:

In paralel cu eforturile depuse pentru modernizarea structurilor administrative ale statului, activitatea Domnului si a legislativului a avut in vedere un alt obiectiv major: modernizarea institutiilor de drept. In acest scop, au fost pregatite, adoptate si apoi puse in aplicare Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala. Adoptarea acestora a avut o importanta capitala pentru evolutia societatii romanesti in ansamblu, intrucat ele au asigurat cadrul juridic necesar pentru functionarea statului de drept. In plus, ele au contribuit la stimularea economiei de schimb, au asezat relatiile dintre persoane pe principiul modern al egalitatii in fata legilor si, nu in ultimul rand, au contribuit la schimbarea mentalitatilor.

5. 1. Codul civil: Normele de drept civil existente in Romania la mijlocul secolului al XIX-lea erau cele prevazute in Codul Callimachi si in Legiuirea Caragea. In ciuda faptului ca cele doua coduri au preluat o serie de institutii din legislatia moderna europeana, totusi multe dintre prevederile lor erau tributare inca vechii legislatii bizantine. Trebuie adaugat in plus faptul ca in jumatatea de secol care s-a scurs pana la adoptarea Codului civil, societatea romaneasca a cunoscut o dezvoltare fara precedent a economiei de schimb pe fondul eliminarii quasi-monopolului comercial otoman care grevase asupra Tarilor Romane pana in anul 1829.

S-a ajuns astfel in situatia in care multe dintre normele existente erau depasite de noile realitati economice si sociale ale epocii. In acest context, modernizarea normelor juridice in materia dreptului civil aparea in ochii contemporanilor drept o reala necesitate.

Autorii Codului civil au utilizat doua surse de inspiratie de origine europeana. Pana in anul 1863, au apelat la proiectul de cod civil pe care l-a elaborat juristul italian Pissanelli. Acesta reprezenta o codificare moderna, care tinea cont de schimbarile petrecute in sanul societatii si economiei europene. In plus, pentru statul national italian, el se dorea a fi o opera legislativa cu caracter unificator, ceea ce facea ca el sa corespunda perfect necesitatilor tanarului stat roman. Adoptarea codului italian a intarziat insa, determinandu-i pe autorii codului roman sa apeleze la prevederile Codului civil francez din 1804. Acesta se bucura de un mare prestigiu pe plan european si statuse deja la baza mai multor coduri adoptate in epoca. Codul civil roman a fost adoptat in cele din urma in 1864 si a intrat in vigoare la finele anului 1865.

In ciuda faptului ca multe dintre principiile si dispozitiile sale au fost preluate din cele doua surse mentionate, trebuie spus totusi ca acestea nu au reprezentat reproduceri mecanice. Ele au fost insusite in forma originara doar in masura in care faceau referire la realitati similare; atunci cand legiuitorul roman a constat diferente economico-sociale in raport cu pentru din Europa occidentala, al a procedat la adaptarea institutiilor de drept la realitatile interne din principate. Acesta este motivul pentru care textele au fost selectionate: unele dintre ele au fost pastrate, altele au fost modificate, in vreme ce o a treia categorie a fost eliminata. In final, textul romanesc a capatat caracterul unei sinteze juridice europene, intrucat alaturi de normele codului francez, au fost pastrate unele dintre normele autohtone care corespundeau inca realitatilor interne, a fost preluata o serie de dispozitii din codul lui Pissanelli, precum si din legislatia civila belgiana.

Structurarea codului civil roman s-a facut in trei carti, precedate de un preambul.

Preambulul proceda la definirea notiunii de lege civila si la precizarea cadrului cronologic si spatial in care urma sa fie aplicata. Prima carte a fost consacrata persoanelor, cea de-a doua bunurilor, in vreme ce a treia a fost rezervata modurilor de dobandire si de transmitere a proprietatii.

Cartea intai pleca de la consacrarea principiului potrivit caruia toate persoanele fizice sunt egale in fata legii. Capacitatea juridica a acestora era definita ca fiind de doua feluri: capacitatea de folosinta (aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii) si capacitatea de exercitiu (aptitudinea persoanei de a exercita si de a isi asuma obligatii). In ceea ce priveste capacitatea de folosinta, aceasta incepea odata cu nasterea copilului. Momentul obtinerii capacitatii complete de exercitiu era considerat a fi cel al majoratului, respectiv implinirea varstei de 21 de ani. Codul civil roman prevedea insa si o procedura a emanciparii, potrivit careia persoanele minore puteau incheia anumite acte si isi puteau asuma anumite obligatii inainte de majorat.

Persoanele juridice au fost clasificate in persoane cu scop lucrativ si persoane fara scop lucrativ. Daca regimul juridic al celor dintai urma sa fie reglementat prin intermediul unui cod comercial, in schimb persoanele juridice fara scop lucrativ urmau sa se infiinteze exclusiv prin Decret Domnesc, intrucat obiectivele lor erau de natura culturala, sportiva, politica si caritabila.

In materie de rudenie, Codul pastra aproape toate reglementarile autohtone anterioare. Tot din vechea legislatie romaneasca au fost pastrate si unele reglementari cu privire la dreptul familiei. Asa erau, de exemplu, dispozitiile privitoare la incheierea si desfacerea casatoriei sau egalitatea sotilor cu privire la invocarea motivelor de divort.

Din legislatia franceza a fost receptata in schimb, interzicerea cercetarii paternitatii, sub pretextul apararii familiei legitime. Potrivit aceleiasi legislatii, recunoasterea fiului natural de catre tatal acestuia nu putea produce drepturi si obligatii, ci doar efecte in stabilirea starii civile; despre drepturi si obligatii nu putea fi vorba decat in cadrul relatiei dintre mama si copilul ei natural.

In ceea ce priveste bunurile aduse de catre soti in casnicie, codul introducea principiul alegerii intre regimul separatiei bunurilor, regimul comunitatii de bunuri, regimul dotal si un regim distinct de acestea, creat de catre soti. Daca in momentul casatoriei sotii nu faceau nici o precizare in legatura cu regimul pentru care optau in materie de bunuri, atunci se prezuma ca au ales regimul separatiei. Ca urmare, fiecare sot avea dreptul sa isi administreze propriile bunuri, in vreme ce bunurile dobandite urmau sa apartina sotului care putea face dovada obtinerii lor.

In ceea ce priveste regimul dotei, codul civil roman prevedea existenta actului dotal in care trebuia mentionata dota adusa in casatorie de catre soti. In timpul casniciei, bunurile urmau sa fie administrate de catre sot; ele puteau fi instrainate numai in cazurile prevazute de lege, dar asupra vanzarii lor greva obligatia de a cumpara in schimb bunuri similare care deveneau bunuri dotale. In partea referitoare la bunuri, acestea sunt clasificate formal in mobile si imobile.

Proprietatea era impartita in mai multe tipuri, in functie de bunurile la care se referea. Plecand de la acest criteriu de clasificare, proprietatea a fost definita drept: funciara, industriala, miniera si bancara. Codul facea referiri ample cu privire la modul de dobandire a dreptului de proprietate, la modul de dobandire a celorlalte drepturi reale, precum si la posesie si efectele acesteia. In materie de efecte ale posesiei, codul consacra: prezumtia de proprietate, dobandirea fructelor de catre posesorul de buna credinta, apararea posesiei prin actiunile posesorilor si obtinerea dreptului de proprietate ca urmare a posesiunii indelungate.

Codul facea referire si la dezmembramintele dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, servitutea si superficia.

Partea referitoare la contracte si delicte dezvolta teoria generala a obligatiilor, consacrand raspunderea civila contractuala si raspunderea civila delictuala. Raspunderea civila contractuala era intemeiata pe incalcarea unei obligatii nascute din contract. In acest caz, raspunzatoare era considerata partea care nu si-a indeplinit o obligatie asumata si care trebuie sa plateasca celeilalte parti o despagubire. Raspunderea civila delictuala lua nastere din faptul ilicit savarsit de o persoana prin care aceasta aducea prejudiciu altcuiva, motiv pentru care respectivul fapt o obliga la despagubirea celui prejudiciat. In aceeasi materie a obligatiei civile, codul mai contine referiri la stingerea obligatiilor civile, transmiterea, transformarea si garantarea acestora.

In privinta modurilor de transmitere a proprietatii, codul prevedea transmiterea ei prin intermediul actelor incheiate intre vii, precum si prin intermediul actelor mortis causa (pentru cauza de moarte). In consecinta, transmiterea proprietatii se putea face si pe cale succesorala, prin cele doua forme ale sale: succesiunea legala (ab intestat) si succesiunea testamentara. Codul reglementa pe larg deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea si cota in care acestia dobandeau bunurile defunctului, optiunea succesorala si lichidarea succesiunii.



5.     2. Codul penal:

Codul penal a fost publicat in acelasi an cu cel civil si a ramas in vigoare pana in anul 1937. Ca si Codul civil, Codul penal a avut la baza surse de inspiratie europene: Codul penal din Prusia (1851) si Codul penal francez (1810).

Odata cu adoptarea Codului penal, au fost abrogate condicile criminalicesti utilizate in perioada anterioara si s-a produs unificarea vechii legislatii penale din cele doua Principate. La baza Codului penal roman s-a aflat conceptia clasica a dreptului penal, care concepea omul drept o fiinta abstracta, rupta de mediul in care traieste. Potrivit acesteia, infractorii sunt oameni rationali, constienti de faptele lor, care au comportamente antisociale. In consecinta, ei trebuie exclusi din societate. Acest lucru se poate face prin intermediul pedepselor, motiv pentru care acestea din urma trebuie sa aiba un pronuntat caracter de intimidare.

Ulterior si-a facut loc insa conceptia moderna, care ia in considerare si factorii sociali determinanti pentru comportamentul uman. Aceasta a condus la modificarea legislatiei penale romanesti si la introducerea unei componente noi, prin care se urmarea reeducarea infractorilor si reintegrarea lor in viata sociala.

Materia Codului penal a fost structurata in trei carti: Cartea I cuprindea dispozitii privitoare la pedepse; Cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime si delicte; in vreme ce Cartea a III-a se referea la materia contraventiilor.

Codul a impartit faptele penale in trei categorii: crime, delicte si contraventii. Clasificarea adoptata nu era una justificata din punct de vedere teoretic, intrucat intre crime si delicte nu exista deosebiri esentiale, ambele desemnand fapte savarsite cu intentie. Originile acestei clasificari se afla de fapt in sistemul tripartit al pedepselor, intrucat legiuitorul a plecat de la premisa ca fiecarui tip de pedeapsa ii corespunde un tip de infractiune. In ceea ce priveste crimele si delictele, acestea au fost grupate in mai multe categorii, in functie de gravitatea faptei sau de pericolul social pe care il reprezentau. Urmarind acest criteriu, crimele si delictele au fost impartite in patru categorii:

a) infractiunile indreptate impotriva statului (rasturnarea ordinii de stat, tradarea etc.);

b) infractiunile impotriva constitutiei (faptele indreptate impotriva sistemului parlamentar sau a acelui electoral);

c) infractiunile indreptate impotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea functiilor administrative (abuzul de putere, delapidarea etc.);

d) infractiunile indreptate impotriva intereselor particulare, contra vietii, intereselor particulare, onoarei, patrimoniului etc. Alaturi de criteriul enuntat mai sus au fost folosite si alte criterii pentru clasificarea faptelor penale, precum: modul in care au fost comise faptele sau numarul participantilor, delimitarea tentativei de infractiunea consumata, distinctia dintre autor si complice etc.

In ceea ce priveste pedepsele, acestea au fost impartite in trei categorii, corespunzatoare celor trei tipuri de fapte:

a) pedepse criminale, pentru crime;

b) pedepse corectionale, pentru delicte;

c) pedepse politienesti, pentru contraventii.

5.     3. Codul de procedura civila:

Codul de procedura civila a intrat in vigoare impreuna cu Codul civil roman, la 1 decembrie 1865. Principalele sale izvoare au fost Codul de procedura civila al Cantonului Geneva, Codul francez de procedura civila, Legea belgiana privitoare la executarea silita, precum si unele norme de drept procesual din legiuirile romane mai vechi.

Conceptia care a stat la baza procedurii de judecata reglementate prin intermediul Codului romanesc a fost aceea ca adevarul obiectiv nu poate fi cunoscut de catre instanta, iar hotararea acesteia putea exprima numai adevarul juridic. Aceasta insemna ca hotararea pronuntata reprezenta o prezumtie de adevar, prezumtie dedusa din faptul ca procesul a parcurs fazele de judecata prevazute de lege, respectand dispozitiile legale.

Codul a fost divizat in sapte carti: procedura inaintea judecatorului de plasa, tribunalele de judet, Curtile de apel, arbitrii, executarea silita, proceduri speciale si dispozitii generale.

Conform codului roman de procedura civila, procedura de judecata era orala, publica si contradictorie.

Probele care puteau fi administrate in procesele civile erau: inscrisurile, probele cu martori, expertizele, cercetarile la fata locului, juramantul judiciar si prezumtiile.

Procesul parcurgea o dubla judecata de fond, in fata primei instante (judecatorie sau tribunal), respectiv in fata instantei de apel, dupa care urma judecarea in recurs.

In privinta cailor de atac, Codul prevedea: apelul (rejudecarea pe fond a cauzei) si recursul (prin care se stabilea daca legea a fost bine interpretata si aplicata).

5.     4. Codul de procedura penala:

Codul de procedura penala a fost adoptat si aplicat concomitent cu Codul penal. Redactarea sa s-a facut sub influenta Codului francez de instructie criminala, din anul 1808. Codul a realizat un compromis intre procedura penala medievala si judecata penala moderna.

Pentru prima faza a procesului a pastrat vechea procedura, secreta si scrisa, care nu presupunea dezbaterea in contradictoriu a probelor.

Pentru faza a doua, cea a judecatii, au fost introduse in schimb, principiile judecatii moderne: publicitatea dezbaterilor, principiul oralitatii si principiul contradictorialitatii. In virtutea acestora, partile luau cunostinta de probe si le puteau analiza in contradictoriu in cadrul dezbaterilor orale si publice.

Codul a fost alcatuit din doua parti: prima reglementa descoperirea, urmarirea si instructia infractiunilor; cea de-a doua reglementa judecarea proceselor. Cele doua parti reflectau fazele pe care le parcurgea orice proces penal: cea premergatoare si cea a judecatii.

Descoperirea infractiunilor revenea ofiterilor de politie judiciara. Acestora le revenea sarcina strangerii probelor referitoare la infractiunile savarsite de autor. Daca acestia erau de parere ca sunt intrunite elementele unei infractiuni, atunci inaintau dosarul procurorului, urmand ca acesta din urma sa se ocupe de procedura urmaririi infractorului. In anumite cazuri, pe care le considera mai complicate, procurorul putea inainta cauza respectiva unui judecator de instructie. Acesta proceda la o ancheta numita instructie.

Dupa efectuarea urmaririi sau, dupa caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanta de judecata. De regula, delictele intrau in competenta tribunalelor, in vreme ce crimele intrau in aceea a curtilor cu juri. Acestea din urma erau alcatuite dintr-un complet de judecatori si dintr-un juriu compus din cetateni. Juriul avea sarcina de a raspunde cu da sau nu la doua intrebari: daca persoana acuzata era sau nu vinovata, iar in cazul in care era gasita vinovata, daca merita sau nu circumstante atenuante. Daca juriul raspundea afirmativ la oprima intrebare, judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si fixau pedeapsa.

Fixarea pedepsei se facea in functie de dispozitiile legii si de parerea juriului cu privire la circumstantele atenuante.

Bibliografie

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1987, p. 1587.

*** Istoria romanilor, vol. VII, tom I, Constituirea Romaniei moderne (1821-1878), coordonator: Dan Berindei, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

*** Istoria romanilor, vol. VII, tom II, De la Independenta la Marea Unire (1877-1918), coordonator Gheorghe Platon, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003.

Berceanu, Barbu B., Istoria constitutionala a Romaniei in context international comentata juridic, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.

Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

Ciachir, Nicolae, Marile puteri si Romania (1856-1947), Editura Albatros, Bucuresti, 1996.

Chirita, G., Organizarea institutiilor moderne ale statului roman (1856-1866), Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1999.

Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administratiei regionale si locale in Romania, Sfantu Gheorghe, 2002.

Draganu, Tudor, Inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar in Romania pana in anul 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Filitti, I. C., Ratacirile unei pseudo-burghezii si reformele ce nu se fac, Institutul de arte grafice "Bucovina", Bucuresti, 1935.

Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p.163-219.

Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei 1859-1991, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 207-239. Idem, Istoria administratiei publice locale in statul roman modern, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 137-235.

Hitchins, Keith, Romanii. 1774-1866, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

Manoilescu, Mihai, Rostul si destinul burgheziei romanesti, Editura Athena, Bucuresti, 1997.

Cernea, Emil; Molcut, Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 194-208.

Pencoviciu, Al., Dezbaterile Adunarii Constituante din anul 1866 asupra Constitutiei si Legii electorale din Romania, Tipografia satului, Bucuresti, 1883.

Rus, T., Fondul Presedintia Consiliului de Ministri, in Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200.

Scurtu, I.; Bulei, I., Democratia la romani, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990.

Slavescu, P. N., Lacunele si dificultatile ce se opun la o buna administratie a judetelor, plasilor si comunelor rurale, Tipografia Curtii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucuresti, 1900.

Stan, Apostol, Putere politica si democratie in Romania, 1859-1918, Editura Albatros, Bucuresti, 1995.

Stanomir, Ioan, Libertate, lege si drept. O istorie a constitutionalismului romanesc, Editura Polirom, Iasi, 2005.

Zeletin, Stefan, Burghezia romana. Originea si rolul ei istoric, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Notiunea de justitie ca valoare sociala. Sistematizarea infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei.
Masuri luate pe plan national pentru combaterea traficului si consumului ilicit de stupefiante
INTERPRETAREA DREPTULUI NATIONAL IN CONFORMITATE CU DREPTUL COMUNITAR
Nedenuntarea unor infractiuni: continut legal si continut constitutiv
Clasificarea normelor juridice
Statul si dreptul in provincia romana Dacia
Preocupari actuale privind combaterea coruptiei
Consideratii generale. Definirea notiunii de proba. Clasificarea probelor
Curtea cu jurati - institut indispensabil al procesului contradictorial
NORMA CONFLICTUALA CU PRIVIRE LA BUNURI SI DREPTURI REALE