Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Evolutia gandirii juridice privind raportul de cauzalitate


Evolutia gandirii juridice privind raportul de cauzalitate


Evolutia gandirii juridice privind raportul de cauzalitate

1.      Despre faptul ca raspunderea penala in trecutul mai

indepartat era conditionata de constatarea - in fiecare caz concret – a raportului de cauzalitate intre fapta si rezultat precum si despre existenta unei preocupari in aceasta privinta nu avem o marturie directa, asà cum avem, de pilda, in legatura cu existenta altor institutii juridico-penale, cum ar fi : imputabilitatea obiectiva, modul de aplicare a sanctiunilor, etc. Aceasta nu exclude insa posibilitatea ca o asemenea preocupare sa fi existat, chiar ca o conditie efectiva, in stabilirea raspunderii penale.

                  Ni se pare ca insasi existenta imputabilitatii obiective, adica a unei raspunderi legate exclusiv de producerea rezultatului, impunea, ca un corolar firesc, preocuparea de a stabili cine a produs rezultatul spre a putea atribui unei persoane sau unui lucru determinat raspunderea pentru consecintele produse.[1] Acesta nu insemna altceva decat identificarea cauzei rezultatului periculos.



                  Atat de obisnuita si suficienta parea a fi raspunderea bazata pe simpla stabilire a legaturii cauzale, incat oamenii socoteau ca se pot lipsi de cercetare a vinovatiei subiectului [2], ba chiar de un subiect, fiinta umana care sa raspunda de infractiune. Asa se explica numeroasele procese facute animalelor, cadavrelor, lucrurilor pe care le evidentiaza cronica acelor timpuri. Despre procesele intentate lucrurilor avem marturiile lui Platon, Aristotel, care relateaza ca au fost supuse judecatii pietre, ramurile arborelui, cutitul cu care s-a comis omorul.

                  Pana in secolul XVII, judecata animalelor era ceva frecvent . Au fost judecate si condamnate scroafe pentru uciderea copiilor, lupi, cai, caini, caprioare bovine. In Anglia in secolul XVIII, se mai judeca inca cutitul celui care a comis crima de paricrid.  In aceste cazuri exista o procedura speciala : se numea  un procuror, care expunea rechizitoriul , aveau loc pledoarii, „ culpabilii” erau uneori imbracati in barbat sau femeie, iar sentinta se executa cu o deosebita solemnitate[3]. Cand era urmarita o colectivitate de animale pentru stricaciunile produse, se apela la o procedura extraordinara, in fata tribunalelor bisericesti, care pronuntau sanctiuni religioase (juraminte, blesteme, excomunicari ). Astfel in anul 1120 episcopul din Lyon a excomunicat omizile din dioceza sa, intrebuintand aceeasi formula sacramentala care se folosea contra preotilor care refuzau sa se opuna celibatului, iar tribunalul canonic din Arles in 1565 a hotarat expulzarea greierilor din tara sub amenintarea blestemului.

Etnologul Van Genepp, care a calatorit prin Madagascar , relateaza ca triburile de pe platoul central al insulei socoteau ca exista un legamant intre ei si crocodilii din fluviu, prin care cei din urma se obligau sa nu manance pe membrii tribului. Daca un om era totusi ucis de crocodili, avea loc o procesiune solemna in cadrul careia crocodilii erau somati sa predea pe vinovat pentru a fi condamnat la moarte.

Obiceiul de a trage la raspundere nu numai persoana care a comis un act antisocial , dar si un lucru, animal , cadavru, se explica, fireste, prin conditiile de viata existente  in acele timpuri. Preocuparea pentru identificarea fenomenului cauza, se imbina cu credintele animiste ( se presupunea ca obiectele, animalele au suflet si actioneaza cu vointa) predominante la inceputurile civilizatiei. Neputinta oamenilor de a-si explica fenomenele inconjuratoare, consecinta slabei dezvoltari a fortelor de productie , se oglindea si-n faptul ca ei atribuiau unei substante materiale , „ sufletul” insusirea pe care o aveau ei insisi de a provoca efecte in lumea inconjuratoare. In masura in care rezultatele erau cauzate si de lucruri sau animale, cum o asemenea insusire era considerata ca un atribut al „sufletului” , s-a tras concluzia ca si lucrurile, sau animalele, intocmai ca oamenii , pot fi trase la raspundere .

Daca pe atunci cauza unui rezultat periculos putea sa se infatieseze si sub forma unui lucru , animal, cadavru etc. , nu surprinde nici faptul ca uneori se atribuia caracterul de cauza insesi colectivitatilor umane, obligandu-se familia, tribul, satul, etc. sa suporte consecintele savarsirii unui fapt periculos. Astfel, in vechiul drept chinez se prevedea pedepsirea intregii familii celui vinovat de inalta tradare.In dreptul vechi islamic , intreaga familie a ucigasului raspundea de infractiune . In codul lui Hammurabi se prevedea ca atunci cand talharul nu poate fi prins, cel jefuit va spune ce obiecte i s-au furat , iar persoanele din partea locului vor restitui valoare bunurilor ( art. 23 ) . In caz de rapire, cetatenii din localitate aveau obligatia sa plateasca familiei o mana de argint.[4]

In vechiul drept romanesc, intr-un document din 1723, se arata ca „facandu-se o moarte de om din codrul Ispasului „ Domnul a dat ordin sa se ia cate o bucata de pamant tuturor celor dimprejur. Intr-un document din 1742 se spune: „ pentru ucigasul neprins sa platesca  12 sate dimprejurul mortii de om dupa obiceiu”[5]

In aceste cazuri raspunderea penala sau civila nu revenea acelui care a produs cu adevarat rezultatul.

Acest fenomen se explica prin dezvoltarea insuficienta a fortelor de productie, care obliga pe oameni sa actioneze intr-o stransa colaborare pentru a putea exista. Astfel, pe primul plan aparea grupul social (ginta, fratria, tribul ) ca factor cauzal si mai putin persoana individului. Asa se explica indreptarea represiunii asupra colectivitatii , cand a gresit un individ izolat, sau exercitarea represiunii de insasi colectivitate , cand a fost prejudiciata de un membru al grupului, trasatura caracteristica represiunii penale in acele timpuri.

Raspunderea colectivitatii a subzistat o lunga perioada de timp, intemeindu-se pe o prezumtie de participare comuna a membrilor grupului la producerea rezultatului, chiar dupa ce a disparut justificarea ei istorica.

Neputinta (determinata de stadiul dezvoltarii fortelor de productie) de a ajunge la stabilirea adevaratelor cauze ale unui rezultat periculos , i-a adus pe oameni si la unele practici absurde. Marturii ale acestei perioade sunt si astazi. Astfel, la unele triburi din Africa ( Gabon, Batanga ) moartea suspecta a barbatului atrage si astazi banuiala asupra sotiei ( activitatea ei fiind intotdeauna presupusa drept cauza a mortii sotului ), care este supusa unor indelungate probe, pentru a-si dovedi neparticiparea la acest rezultat.

La multe triburi din Australia[6], daca o persoana a fost ucisa si nu s-a descoperit autorul, se leaga cadavrul de un arbore si se lasa sa se descompuna. Primul vierme care cade din corp pe pamant este urmarit si directia spre care o ia indica tribul din care face parte ucigasul. Alta metoda era aceea de a ingropa corpul, iar prima furnica care iesea din groapa era urmarita spre a se vedea in ce directie se indrepta. De asemenea, se folosea si metoda de a interoga cadavrul.  O ruda apropiata se culca cu capul pe cadavru pentru a visa pe ucigas, sau prietenii defunctului rosteau diferite nume de persoane, urmarind defectul lor asupra cadavrului. Daca, cadavrul se misca la unul dintre aceste nume , insemna ca vinovatul a fost descoperit.

Unele triburi din Africa[7] folosesc si astazi otrava. Daca cel banuit nu moare dupa ce bea otrava, insemna ca nu a comis faptul.




Alte mijloace, cu acelasi caracter supranatural de descoperire a infractorului au fost ordaliile si care constau in anumite probe la care erau supusi cei banuiti, socotindu-se ca divinitatea va releva pe autor. S-a folosit in decursul timpului proba fierului inrosit , a aruncarii in apa legat de picioare, a apei clocotite, etc.

2. Cu timpul , raspunderea penala se elibereaza de fortele supranaturale si este , de asemenea , inlaturata raspunderea colectiva; raspunderea penala se restrange la persoana care a cauzat nemijlocit rezultatul. Mai mult apar de timpuriu si primele cerinte ale raspunderii subiective , dupa cum reiese din Codul penal al lui Hammurabi, care cuprinde unele dispozitii prin care se face deosebirea intre actele neintentionate si cazul fortuit [8], ori din regulile inscrise in cele 12 table.

Incepand cu secolul al-II-lea al erei noastre, in dreptul roman este prezenta tot mai frecvent ideea corelatiei psihice dintre autor si fapta. Totusi, dreptul antic nu a acceptat aceasta idee decat in anumite limite si inconsecvent, astfel ca abia in dreptul canonic a inceput sa se statorniceasca idea ca nu este suficienta stabilirea raportului cauzal intre fapta si rezultat pentru a legitima raspunderea penala, ci, pentru aceasta mai este necesar sa existe si vinovatia       (culpabilitatea). In aceasta perioada a devenit tot mai profund inradacinata idea ca nimeni nu poate fi tras la raspundere penala decat daca, pe langa o implicare materiala, fizica, a existat si o participare psihica, morala a agentului la savarsirea faptei, care releva nesocotirea de catre aceasta a exigentelor sociale privitoare la comportamentul sau.

Ca rezultat al acestei evolutii, in gandirea juridica se impune si ideea dupa care numai persoana care a cauzat rezultatul trebuie sa raspunda penal, chiar daca aceasta idee – privind caracterul personal al raspunderii penale – se va statornici ca regula si ca un principiu fundamental al justitiei penale abia in epoca moderna.

3. Primele incercari de cercetare stiintifica a problemei cauzalitatii in dreptul penal apar in evul mediu[9]. Juristii din aceasta perioada faceau deosebire intre rani mortale neconditionate si rani nemortale. Aceste din urma rani, chiar daca provocau moartea, nu erau considerate ca fiind cauza mortii victimei. De asemenea, ranile cauzate de autor nu erau considerate drept cauza a mortii daca, intre timp, victima s-a dus la piata  ori la biserica ori daca ar fi trecut un termen mai mare de 100 de zile intre actiunea autorului si rezultatul produs.

Pentru a usura sarcina identificarii cauzei, mai ales in infractiunile contra persoanei, vechii juristi (Carpzov, Böhmer, Feuerbach ) au elaborat chiar unele reguli destinate politicienilor. Ei cereau, astfel, sa se tina seama numai de legatura cauzala nemijlocita intre fapta si rezultat. Numai actiunea indreptata direct spre omorarea victimei putea fi considerata o cauza a mortii  ( causa efficiens ); daca insa, in desfasurarea actiunii se interpunea o imprejurarea oarecare, legatura cauzala era inlaturata.

Totusi, asemenea  reguli nu au fost, se pare, primite fara rezerva, caci cele dintai legiuiri penale care au cuprins si unele dispozitii privind legatura cauzala in infractiune ( Ordonantele prusiene din 1685 si 1717 si Codurile penale ale Bavariei si Austriei din 1859 ) prevedeau ca exista legatura cauzala intre actiunea autorului si rezultat chiar si atunci cand moartea s-a datorat , de exemplu , starii precare de sanatate a victimei.

Cercetarea stiintifica a problemelor cauzalitatii penale se intensifica in secolul al XIX lea , o data cu preocuparile mai generale in domeniul stiintelor naturii pentru identificarea cauzei reale care a produs un efect determinat si pentru intelegerea mai profunda a proceselor interne ale fenomenelor .

Pe de alta parte, eforturile sustinute depuse de stiinta penala moderna pentru elaborarea unei teorii cauzale unitare aveau drept scop sa raspunda multiplelor ipoteze ivite in practica si, mai ales, sa permita o mai corecta stabilire a raspunderii penale atunci cand efectul s-a datorat unei pluralitati de factori care au contribuit la producerea lui.

In cadrul acestor eforturi s-a subliniat si necesitatea de a se delimita mai clar sfera problematicii rapotului de cauzalitate in dreptul penal.

4.         Dupa cum se stie, intr-o conceptie mai veche[10], pornindu-se de la ideea ca orice infractiune are o urmare imediata – constand in atingerea adusa valorii sociale careia norma penala incalcata ii asigura protectie – s-a sustinut ca raportul de cauzalitate ar trebui identificat prin referire la obiectul juridic al infractiunii si, prin urmare, ar fi prezent la toate infractiunile, indiferent daca legea conditioneaza sau nu existenta infractiunii de producerea unui anumit rezultat . Ca atare, in aceasta conceptie , raportul de cauzalitate trebuia dovedit nu numai in infractiunile de rezultat , ci si in infractiunile formale , de simpla actiune.

Treptat insa, sub influenta realitatilor , aceasta conceptie a fost abandonata, asa incat , in prezent , nu se mai contesta faptul ca ceerinta demonstrarii raportului de cauzalitate apare exclusiv in cazul infractiunilor de rezultat, adica al acelor infractiuni a caror existenta este conditionata de prezenta unui anume rezultat, indicat, intr-o forma explicita sau implicita, in continutul incriminarii. Daca legea nu conditioneaza existenta infractiunii de producerea unui anumit rezultat, nu ne aflam in fata unei infractiuni de rezultat, ci a unei infractiuni formale , care se consuma prin simpla desfasurare, pana la capat , in conditiile cerute de norma, a actiunii (inactiunii) incriminate si, in acest din urma caz, stabilirea existentei legaturii de cauzalitate nu mai este necesara, deoarece aceasta rezulta din insasi savarsirea faptei. ( ex re )[11].

Ori de cate ori legea conditioneaza existenta infractiunii de prezenta unui rezultat determinat, conceput ca o entitate autonoma, separata, cronologic si logic, de actiune, incriminarea respectiva trebuie considerata o incriminare de rezultat, indiferent daca rezultatul pretins de lege este un rezultat material ( de exemplu, o vatamare fizica, o paguba, etc. ) sau un rezultat nematerial ( de exemplu, o vatamare a intereselor legale ale unei persoane – art. 246 C.p., o tulburare insemnata a bunului mers al unui organ sau al unei institutii – art 248 C.p.) . Ca urmare in asemenea cazuri , cerinta rezultatului facand parte din continutul incriminarii, fapta concreta poate fi considerata infractiune numai daca se verifica si prezenta unui rezultat intru-totul conform aceluia descris de norma.






[1] In acest sens, a se vedea si I. Tanoviceanu Tratat de drept penal si procedura penala vol I ,

Bucuresti 1924 p. 577

[2] R. Garraud,Traité théorétique et pactique du droit pénal francais vol I,ed, a III a  Sirey Paris 1913 pp.554-555 arata ca responsabilitatea obiectiva dupa rezultat, a precedat responsabilitatea subiectiva dupa culpa.

[3] M. Poirier Les caractèrres de la responsabilité archaïque, in la responsabilité penalé, Dalloz , Paris 1961, p. 22

[4] I. Tanoviceanu op. cit. p. 572

[5] Ioan Condurachi Trasaturile caracteristice ale vechiului drept penal romanesc  Bucuresti 1934,p. 11 ; in acelasi sens a se vedea Petre Ionscu Muscel, Istoria dreptului penal roman, Bucuresti , 1931, p.66, care arata ca exista o raspundere a intregului sat in cazul “ nrdovedirii vinovatului”

[6] Lévy Bruhl Le point de vue de l’historien du droit , in La responsabilité pénale , p. 43

[7] Lévy Bruhl Le point de vue de l’historien du droit , in La responsabilité pénale , p. 45

[8] Cf.J.gaudemet , Le probléme de la responsabilité pénale dans l’antiquité, in « La responsabilité penalé », p. 52-54 ; V. Dongoroz, Tratat p. 252

[9] Cf. Franz von Liszt, Traité de droit pénal allemand , Paris, 1911, p. 189 si urm

[10] Cf. Franz von Liszt, Traité de droit pénal allemand , Paris, 1911, p. 181. V. Dongoroz, Drept Penal (Tratat ), Bucuresti, 1939, p. 221

[11] Cf. C Bulai, manual de drept penal , Partea generala, Editura ALL, Bucuresti 1997, p. 178; In acelasi sens, C. Mitrache, Drrept penal roman, Parte generala, Ed. Sansa, Bucuresri, 1995, p.91






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Administratia publica centrala
Statul si dreptul in Romania interbelica
Notiunea si caracteristicile regimului comunitatii de bunuri
Falsificarea instrumentelor oficiale: continut legal, examinarea obiectului material si a continutului constitutiv
Falsul material in inscrisuri oficiale: continut legal, elemente de structura
Definitia, caracterele juridice si cuprinsul testamentului
NEDISCRIMINAREA, TAXELE CU EFECT ECHIVALENT, RESTRICTIILE DE ORDIN CALITATIV SI CANTITATIV
Proba drepturilor subiective
Persoanele care pot fi ascultate ca martori
Vatamare corporala