Calomnia

Calomnia

92. Notiunea si caracterizarea infractiunii de calomnie Calomnia este fapta persoanei care afirma cu privire la o alta persoana sau imputa acesteia, in public, o fapta determinata care, daca ar fi adevarata, ar expune persoana careia i se imputa sau cu privire la care se afirma, la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public.

Datorita referirii la fapte determinate si caracterului sau denunciator, precum si publicitatii ce o insoteste, calomnia prezinta un grad de pericol social mai ridicat decat acela al insultei.

93. Continutul infractiunii de calomnie si sanctionarea acesteia.

Elementul material al infractiunii de calomnie poate consta fie in actiunea de afirmare a unei fapte (sustinerea ca o fapta exista, corespunde adevarului), fie in actiunea de imputare a unei fapte (invinuirea unei persoane de savarsirea ei). Nu intereseaza daca fapta este reala sau nereala. Pentru ca afirmarea sau imputarea sa constituie elementul material al calomniei, trebuie ca ea sa satisfaca urmatoarele cerinte esentiale: a) sa aiba ca obiect o fapta determinata (individualizata prin loc, timp, mod de savarsire); b) sa priveasca o anumita persoana aratata sau vizata; c) fapta sa fie de natura, in cazul cand ar fi adevarata, sa expuna pe cel caruia i-a fost atribuita la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public, indiferent daca a atras sau nu efectiv o astfel de sanctiune; d) Sa se fi savarsit in public[1] (art. 152 Cod penal), prin presa sau orice mijloace de comunicare in masa. Daca fapta nu satisface aceste cerinte, ea poate constitui infractiune de insulta, nu insa de calomnie. Elementul subiectiv il constituie intentia directa sau indirecta.

Calomnia se pedepseste cu amenda de la 2 500 000 lei la 130 000 000lei.[2]

§ 4. Proba veritatii

94. Notiunea, conditiile si efectele probei veritatii. In cazul infractiunilor contra demnitatii, legea penala admite, in anumite conditii, ca inculpatul sa dovedeasca adevarul celor afirmate sau imputate. Odata admis probatoriul, daca inculpatul face intr-adevar dovada ca afirmatiile sale sunt adevarate, fapta sa nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie (art. 207 C.pen.).

In genere, proba adevarului afirmatiilor facute in cadrul unei fapte de insulta sau de calomnie nu este admisa, fiindca legea apara demnitatea persoanei chiar impotriva unor imputari ori afirmatii adevarate, dacaa acestea sunt facute numai cu scopul de a aduce atingere demnitatii. In mod exceptional insa, atunci cand afirmarea sau imputarea a fost facuta pentru apararea unui interes legitim, legea penala, dand precadere acestui interes, permite faptuitorului sa faca proba adevarului afirmatiilor sale. Asadar, proba veritatii (exceptio veritatis) este admisa numai daca faptuitorul dovedeste mai intai ca a facut afirmatia sau imputatia pentru apararea unui interes legitim. Este legitim orice interes aparat de lege, fie ca este un interes public, fie ca este un interes personal.[3] Odata admisa proba veritatii, faptuitorul urmeaza sa dovedeasca, prin orice mijloace de proba, ca faptele afirmate ori imputate sunt adevarate, ca au existat sau exista in realitate.

Cand s-a facut proba adevarului afirmatiilor facute de faptuitor, fapta nu constituie nici insulta, nici calomnie. Proba veritatii functioneaza, asadar, ca o cauza care inlatura caracterul penal al faptei si totodata si ca o conditie negativa de indeplinirea careia depinde existenta infractiunii; fiindca daca faptuitorul nu face proba adevarului afirmatiilor sale, el va raspunde pentru calomnie sau insulta.