Aplicarea dreptului comunitar: remediile nationale

APLICAREA DREPTULUI COMUNITAR: REMEDIILE NATIONALE

1 Principiul autonomiei procedurale locale

Efectul direct[1] tine de aplicarea dreptului comunitar la nivel national, dar principiul eficacitatii cere mai mult decit invocarea prevederilor comunitare in fata instantelor si anume existenta sanctiunilor si remediilor adecvate. Nici Tratatul, nici legislatia comunitara nu prevad o schema generala a procedurilor si remediilor pentru implementarea dreptului comunitar, existind numai o serie de masuri legislative particulare care stabilesc exigente vizavi de procedura si remedii in anumite domenii, cum ar fi discriminarea pe baza de sex si achizitionarea publica.

In cadrul jurisprudentei timpurii, Curtea a decis, prezentind niste indrumari generale,[3] ca este la discretia dreptului national de a decide asupra protectiei intereselor persoanelor afectate de incalcarea dreptului comunitar. Posterior Curtea a impus doua exigente comunitare asupra oricaror conditii procedurale nationale. Prima se referea la echivalenta ori nediscriminare si prevedea ca remediile si formele de actiuni aflate la dispozitie pentru asigurarea respectarii dreptului national trebuie sa fie aplicate in acelasi mod vizavi de dreptul comunitar, iar cea de a doua se referea la principiul posibilitatii practice, care stipuleaza ca aplicarea conditiilor si procedurilor nationale nu trebuie sa aduca la imposibilitatea aplicarii dreptului in practica.

Absenta obligatiei de a crea remedii noi

Momentul de baza al atitudinii Curtii privind problema procedurilor si remediilor se limita la faptul ca ea tine in primul rind de Statele Membre. In absenta unei armonizari a clauzelor nationale, precum si in lipsa clauzelor comunitare, dreptul comunitar nu a cerut Statelor Membre crearea unor noi remedii. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, Statele Membre puteau aplica regulile procedurale pentru acordarea remediilor in cazul incalcarii dreptului comunitar, fara a li se cere crearea unor remedii nationale noi. Regulile respective au ramas, totusi, subiect al principiilor echivalentei si posibilitatii practice.

Problema lipsei uniformitatii a devenit si mai acuta odata cu majorarea cazurilor de pledare in fata instantelor nationale a efectului direct al dreptului comunitar. Mai tirziu a devenit clar ca nu este necesar de a asigura in aplicarea deplina sau chiar rezonabila a dreptului comunitar conformitatea cu principiile echivalentei si posibilitatii practice.[7]

3 Penalitati nationale si remediile pentru incalcarea dreptului comunitar

Problema remediilor si a procedurilor de aplicare a aparut si in cazul remediilor din partea statului pentru violarile ordinii juridice comunitare de catre indivizi. In cadrul Sagulo[8] s-a analizat problema compatibilitatii sanctiunilor, aplicate de catre Statele Membre pentru incalcari administrative minore, cu dreptul comunitar. In acest caz s-a stabilit ca sanctiunile impuse de Statele Membre pentru incalcarea dreptului comunitar de catre indivizi sint subiect al conditiei proportionalitatii si nu trebuie sa submineze drepturile fundamentale ale dreptului comunitar, cum ar fi libertatea circulatiei.

In alte spete,[10] Curtea a decis asupra adecvarii si efectului sanctiunilor nationale pentru incalcari serioase ale dreptului comunitar de catre companii ori indivizi. Aditional principiilor echivalentei/nediscriminarii, a posibilitatii practice si a proportionalitatii sanctiunilor nationale Curtea a stabilit in Von Colson unele noi - adecvarea si eficacitatea remediilor nationale intru asigurarea drepturilor comunitare. Acestea sint evidente si din deciziile posterioare ale Curtii.

Crearea unui remediu "uniform" de catre Curtea de Justitie. Speta Francovich 

Tinind cont de absenta unui sistem uniform al procedurilor comunitare, reglementind remediile pentru incalcarea dreptului comunitar, decizia Curtii din Francovich[12] poate fi considerata de o importanta constitutionala pentru Comunitate. Aplicantii au inaintat actiuni domestice separate in urma neimplementarii de catre Guvernul Italiei a Directivei 80/987 ce stipula protectia angajatilor in cazul falimentului patronului. In cazul ambelor persoane se cuvenea plata anumitor sume debitoare in urma falimentului patronilor, dar din cauza neimplementarii Directivei mentioante acest drept nu le-a fost garantat, motiv pentru care s-a purces la revendicarea drepturilor prin intermediul instantei, pledind responsabilitatea statului. Intr-o hotarire comuna Curtea a decis ca desi clauzele actului comunitar nu au fost destul de clare pentru a avea efect direct ori a atrage la raspundere Statul in calitate de garantor, intentia Directivei, fiind clara, totusi, conferea drepturi indivizilor in cauza, dar care nu au fost realizate din cauza neimplementarii de catre Stat a actului. Prin aceasta decizie Curtea a adaugat o noua dimensiune jursiprudentei sale prin obligarea Statelor Membre de a stipula in legislatia lor o forma importanta de remediu - revendicarea compensatiei din partea Statului pentru incalcarea dreptului comunitar. Obligatia Statului de a plati compensatie pentru prejudiciul cauzat indivizilor in urma incalcari dreptului comunitar a fost declarat de Curte drept principiu al ordinii juridice comunitare.

Avind o importanta deosebita, Francovich a constituit primul pas in rezolvarea problemelor existente vizavi de remedii. Jurisprudenta posterioara si in special Brasserie de Pêcheur si Factortame III[14] au dezvoltat mai departe ideile din Francovich, acordind ordinii juridice comunitare o valoare fortificata. Tinind cont de tipul lucrarii prezentate, ne vom limita in cadrul ei la concluzionarea importantei Francovich.

Dupa cum s-a mentionat, Francovich a constituit o distantare a atitudinii Curtii fata de remediile nationale pentru incalcarea dreptului comunitar. Acest argument este corect tinind cont de faptul ca Curtea a stabilit ca dreptul comunitar nu cerea crearea unor remedii nationale noi. Din aceasta perspectiva putem considera Francovich drept o etapa-cheie a jurisprudentei. Din hotarire este clar ca responsabilitatea statului trebuie sa fie aplicata la nivel national in calitate de remediu comunitar si nu ca un remediu national optional. In urma Francovich, instantele nationale nu puteau decide asupra aplicarii remediilor pentru anumite incalcari, compensatia fiind stabilita drept norma a dreptului comunitar.[16]

O alta caracteristica importanta a Francovich consta in cererea inaintata fata de instantele nationale de a aplica remedii pentru prejudiciul cauzat in urma incalcarii masurilor comunitare ce nu au efect direct.[17] Prin aceasta s-a asigurat eficacitatea actelor comunitare ce nu cad sub incidenta cerintelor inaintate pentru efectul direct, unica cerinta fiind conferirea drepturilor indivizilor.

Francovich a constituit o etapa importanta in conferirea eficacitatii directivelor neimplementate. Curtea a creat un remediu pentru indivizii care au avut de suferit prejudicii cauzate de neimplementarea de catre stat a actului comuntar.[18]