Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Contracte


Index » legal » Contracte
Ipoteza valabilitatii contractului


Ipoteza valabilitatii contractului




Ipoteza valabilitatii contractului

 

1. Precizari prealabile

 

Conform unei opinii exprimate in doctrina, vanzarea lucrului altuia cand ambele parti s-au aflat in cunostinta de cauza este perfect valabila, insa contractul trebuie interpretat in sensul ca partile n-au urmarit transmiterea imediata a dreptului de proprietate, ci vanzatorul s-a obligat, in schimbul pretului, sa procure bunul cumparatorului in viitor, fiind pasibil de daune-interese in caz de neexecutare[1]. Aceasta idee, desi pare a "forta" ideea principiului conversiunii actului juridic si nu sanctioneaza in niciun fel reaua-credinta a partilor, nu este cu totul lipsita de valoarea juridica, desi, astazi, pare greu de sustinut avand in vedere cealalta opinie adoptata de doctrina si jurisprudenta. Cu toate acestea, cateva explicatii in legatura cu aceasta sunt necesare.



Fundamentul teoriei il reprezinta chiar codul civil roman, care nu face nicio referire privind nulitatea contractului in aceasta ipoteza. Intr-adevar, in timp ce codul civil francez prevede expres in art. 1599 ca un contract incheiat in aceste conditii este nul, codul nostru civil nu a preluat si acest articol, in ciuda faptului ca legislatia franceza in materie a fost reprodusa fidel in codul. Acesta se multumeste doar sa prevada definitia vanzarii si faptul ca "predarea este stramutarea lucrului vandut in puterea si posesia cumparatorului" (art. 1314), de unde se deduce si conditia ca vanzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului, insa nu face nicio referire in legatura cu situatia in care aceasta conditie nu ar fi indeplinita. Motivul acestei omisiuni poate fi fie ca legiuitorul roman nu l-a considerat necesar avand in vedere reglementarile privind reaua-credinta si cauza ilicita, fie ca ratiunea legii a fost ca nu s-a dorit ca aceste contracte sa fie nule, din considerente ce pot tine de stabilitatea circuitului civil, pedepsirea pasivitatii proprietarului etc. Pornind de la aceste ultime idei, unii autori au considerat, interpretand restrictiv toate dispozitiile codului civil din materia vanzarii, ca, daca legea nu prevede expres, nu ar trebui trasa concluzia ca legea a vrut totusi sa prevada implicit nulitatea contractelor astfel incheiate si ca nu ar trebui extinse dispozitiile codului civil atat de mult. Prin urmare, s-a sustinut ca, daca nu exista prevedere expresa, contractul nu este nul, de unde rezulta, per a contrario, ca acesta ar fi valabil, insa, avand in vedere calitatea de neproprietar al vanzatorului, prezinta unele particularitati.

Astfel, contractul trebuie interpretat ca nefiind translativ de proprietate in mod imediat, ci ca intentia reala a partilor (cea care prevaleaza, conform art. 977 C. Civ.) a fost de a amana momentul transmiterii proprietatii pana cand vanzatorul va putea sa puna la dispozitia cumparatorului bunul. Prin urmare, obligatia vanzatorului nu este una de a da, ci una de a face, anume a procura bunul in schimbul pretului primit, fiind pasibil de daune-interese daca nu si-o indeplineste.

2. Opinii doctrinare

 

Opinia conform caruia contractul astfel incheiat ar fi valabil si-a gasit anumite ecouri in doctrina ceva mai veche. Ne permitem sa reproducem cateva din aceste lucrari in cele ce urmeaza.

O prima lucrare care sustine aceasta rezolvare se regaseste in tratatul de drept civil al autorilor C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, unde se spune ca "daca partile au stipulat, cunoscand adevarata situatie, conventia lor trebuie interpretata nu in sensul ca au urmarit imediata stramutare a proprietatii lucrului, ci ca vanzatorul s-a obligat a-l procura cumparatorului in schimbul pretului stipulat. In acest caz, obligatia vanzatorului este o obligatie de a face, care se rezolva, in caz de neexecutare, in daune-interese, dar vanzarea este perfect valabila. Adevaratul proprietar ramane insa in afara de operatiunea incheiata intre vanzator si cumparator, care fata de el este res inter alios acta"[2]. Privind in ansamblu aceasta opinie, ne putem exprima unele critici. Astfel, daca obligatia vanzatorului este una a de a face, atunci nu putem vorbi despre un contract de vanzare-cumparare, intrucat transmiterea dreptului de proprietate este de esenta acestui contract, si opereaza prin simpla incheiere valabila a acestuia, independent de vreo obligatie a vanzatorului de a face. De asemenea, daca la momentul incheierii contractului obligatia vanzatorului este una de a face, atunci, in momentul in care dobandeste bunul, ea devine, totusi, una de a da.

Intr-o alta lucrare, sustinand aceeasi idee, M.B. Cantacuzino isi exprima opinia conform careia "este o exagerare a efectului de transfer al proprietatii rezultand hinc et nunc din puterea contractului, efect care nu este necesar, intrucat partile pot conveni ca acest efect sa se produca mai tarziu, si anume cand si daca vanzatorul isi va procura proprietatea lucrului desemnat"[3]. Lasand la o parte criticile ce pot fi aduse in legatura cu eludarea dispozitiilor privind cauza ilicita si frauda, de care ne vom ocupa ulterior, putem observa ca autorul pare a sugera ideea unui contract afectat de o conditie suspensiva, idee ce poate fi acceptata in materie de vanzare. Astfel, se deduce ca partile au incheiat un contract de vanzare-cumparare, insa intentia lor a fost aceea de a afecta efectul transmiterii dreptului de proprietate de o conditie suspensiva, prin urmare acesta se va produce cand si daca proprietarul va dobandi lucrul, pana atunci raportul juridic dintre parti nefiind inca nascut.

In literatura de specialitate ceva mai recenta, opinia privind valabilitatea contractului a fost sustinuta de autorii M. Georgescu si Al. Oproiu. In lucrarea acestora, se prevede ca "Legea nu interzice instrainarea lucrului altuia si nu se poate invoca nicio alta cauza de nulitate absoluta, pot fi cazuri cand vanzarea este valabila, desi ambele parti cunosc ca lucrul apartine altuia, daca operatiunea nu are nimic ilicit. Astfel, se poate vinde valabil un lucru pe care vanzatorul il va dobandi, de exemplu, prin schimb, donatie, mostenire etc."[4]. In materia vanzarii lucrului altuia in cunostinta de cauza, autorii considera ca aceasta operatiune poate fi nula absolut doar daca este afectat de o cauza de nulitate absoluta. Desi este corecta aceasta idee, autorii nu retin ca un astfel de contract ar fi afectat de o cauza ilicita, motiv de nulitate absoluta, ci dau ca exemplu doar instrainarea unui bun care apartine statului. Astfel, este greu de sustinut opinia lor cum ca "operatiunea nu are nimic ilicit", intrucat ni se pare greu de imaginat o situatie in care cauza partilor sa fi fost licita si morala, si ele sa nu fi urmarit fraudarea intereselor adevaratului proprietar.





Concluzionand, putem observa ca toate aceste opinii exprimate in doctrina mai veche si cea relativ recenta pornesc de la ideea ca nu exista o reglementare expresa care sa interzica vanzarea lucrului altuia, si incearca sa explice ce particularitati genereaza considerarea valabila a contractului. Desi explicatiile nu sunt complet lipsite de valoare juridica, ele pornesc, totusi de la o premisa gresita, interpretand prea restrictiv dispozitiile codului civil si neglijandu-le pe cele privind cauza ilicita.

3. Decizia 412/1980 a Curtii Supreme de Justitie[5]

 

Jurisprudenta romana a fost, credem, in mod corect foarte reticenta in a accepta teoria valabilitatii contractului, ecouri ale opiniilor doctrinare mai sus mentionate neregasindu-se decat intr-o decizie a fostei Curti Supreme de Justitie data in 1980, pe care ne permitem sa o redam in cele ce urmeaza.

In speta, privind situatia de fapt, la 3 septembrie 1969, prin act sub semnatura privata, reclamantul R.T. s-a obligat sa cumpere un imobil (format din teren si constructie) situat in Bucuresti, pentru pretul de 35.000 lei, platiti la incheierea contractului. Odata cu plata pretului, R.T. a luat in primire imobilul, l-a stapanit timp de 9 ani si i-a adus anumite imbunatatiri. Paratul S. Gh. nu si-a indeplinit obligatia asumata de a incheia actul autentic de vanzare-cumparare, desi a fost notificat de catre cumparator. La data de 12 septembrie 1978, paratul a declarat ca nu detine act autentic si ca adevaratul proprietar este A.A. (mostenitor al lui P.Z., de la care paratul cumparase imobilul prin act sub semnatura privata). Prin actiunea formulata, reclamantul a solicitat rezolutiunea antecontractului incheiat si restituirea pretului, alaturi de contravaloarea lucrarilor.

In drept, la data de 24 octombrie 1978, Judecatoria Sectorului 6 a respins actiunea reclamantului ca prescrisa, intrucat se aplica prescriptia extinctiva de 3 ani de cand reclamantul a aflat ca vanzatorul nu poate perfecta actul autentic, iar, in speta, acest termen curge de la doua saptamani dupa 3 septembrie 1969, de cand reclamantul a recunoscut ca a aflat ca paratul are tot un act sub semnatura privata pentru imobil. Odata cu respingerea recursului de catre tribunal pe aceleasi considerente, hotararea a devenit definitiva. Impotriva acesteia, procurorul general a declarat recurs extraordinar, motivand ca in mod gresit s-a constatat ca dreptul la actiune este prescris, intrucat reclamantul a stiut de la inceput ca vanzatorul nu este proprietar si, prin urmare, este vorba de vanzarea lucrului altuia, care este nula absolut si deci dreptul de a o invoca este imprescriptibil.

In aceste conditii, curtea suprema a admis recursul, insa nu pentru motivele invocate de catre procuror. In motivarea hotararii sale, instanta a observat ca actiunea de restituire a pretului ia nastere doar cand cumparatorul pierde posesia bunului, ori, in cazul de fata, reclamantul nu a pierdut-o si, prin urmare, termenul nu a inceput sa curga inca. Argumentarea data de instanta este insa cea care prezinta interes pentru cazul de care ne ocupam. Curtea a retinut ca nu exista vreo dispozitie legala prin care sa se prevada ca este lovita de nulitate absoluta promisiunea vanzarii unui imobil, facuta de un neproprietar, pentru ca acesta are posibilitatea sa cumpere de la proprietarul imobilului si ulterior sa perfecteze vanzarea, iar, in speta, acest lucrul era posibil si, astfel, este admis recursul si sunt casate ambele hotarari.

Avand in vedere practica deja existenta la acea data, precum si usoara desuetudine a ideilor care sustineau aceasta opinie, ni se pare oarecum ciudat ca instanta suprema a retinut ca o operatiune de vanzare-cumparare a lucrului altuia, in conditiile in care ambele parti cunosteau acest lucru, este valabila pentru simplul motiv ca nu exista o dispozitie legala care sa prevada acest lucru. Intrucat in solutia data curtea face referire la o "promisiune a vanzarii unui imobil", aceasta pare a sugera ideea ca motivarea data priveste doar materia antecontractelor de vanzare-cumparare, motiv pentru care s-ar putea pune unele probleme legate de ce se intampla in momentul in care vanzatorul ar deveni proprietar, si anume daca acela este momentul in care se naste obligatia de a incheia contractul autentic, pentru ca, daca acesta ar fi cazul, atunci, in speta, obligatia in sarcina reclamantului de a incheia contractul de vanzare-cumparare nu s-a nascut inca. Dimpotriva, daca motivarea curtii ar privi materia vanzarii in general, atunci este greu de inteles de ce curtea nu a retinut cauza ilicita ca motiv de nulitate absoluta pentru contract. Indiferent de care au fost motivele ce au stat la baza solutionarii recursului pe aceste considerente (juridice sau nu), consideram ca solutia ar fi trebuit data in sensul admiterii recursului pe motivele aratate de procuror (cauza ilicita, nulitate absoluta si, deci, imprescriptibila).




4. Opinii, comentarii si concluzii

 

Concluzionand, codul nostru civil prevede ca in contractul de vanzare-cumparare, o parte transmite proprietatea celeilalte parti, in schimbul pretului. Astfel, reprezinta o conditie esentiala a contractului ca vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut. Dar rezulta din aceasta conditie ca lipsa acestei calitati determina nulitatea contractului? Evident, observam ca nu exista o dispozitie expresa a legii, dar, totusi, reaua-credinta a partilor nu poate determina nasterea unui contract valabil, avand in vedere ca partile, prin incheierea contractului, nu au urmarit doar dobandirea bunului, respectiv plata pretului, ci cunosteau ca prejudiciaza interesele adevaratului proprietar. O astfel de cauza este prin excelenta ilicita, iar, conform art. 966 C. Civ., aceasta "nu poate avea niciun efect". De asemenea, consideram usor deplasat sa consideram contractul ca valabil, avand in vedere situatiile ce se pot ivi. De exemplu, cunoscand ca este pasibil de daune-interese, vanzatorul care ar fi in acelasi timp si mostenitor al tertului proprietar ar putea avea interesul sa-i "grabeasca" acestuia moartea, sau, s-ar putea eluda astfel interdictia de vanzare a unei mosteniri inainte de deschiderea ei. Avand in vedere ca transmiterea proprietatii este de esenta vanzarii, rezulta clar ca lipsa calitatii de proprietar a vanzatorului duce la nevalabilitatea contractului ca fiind de vanzare-cumparare. Astfel, exprimandu-ne opinia in legatura cu lucrarile doctrinare mentionate anterior, chiar daca nu am admite existenta unei cauze ilicite, contractul nu va putea fi niciodata valabil ca un contract de vanzare-cumparare, nici chiar ca unul afectat de modalitati. Prin urmare, conventia ar putea fi valabila cel mult ca un antecontract de vanzare-cumparare afectat de o conditie suspensiva, care ar da nastere doar la obligatia vanzatorului ca, daca va dobandi acel bun in viitor, sa incheie un contract autentic cu cealalta parte (asemanator unui pact de preferinta). Deci, nu putem accepta opiniile exprimate de doctrina privind valabilitatea unei astfel de conventii nici daca am eluda prevederile privind cauza ilicita si frauda. In orice caz, ni se pare aproape imposibil de sustinut ca vanzarea lucrului altuia in cunostinta de cauza a ambelor parti nu ar avea o cauza ilicita si aceasta trebuie considerata nula absoluta, oricare ar fi imprejurarile.



[1] - Fr. Deak, op. Cit., p. 75

[2] - C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu - "Tratat de drept civil", Edit. ALL Beck, Bucuresti, 2004, p. 555

[3] - M. B. Cantacuzino - "Elementele dreptului civil", Edit. ALL, Bucuresti, 1998, p. 652

[4] - M. Georgescu, Al. Oproiu - "Probleme juridice ale proprietatii si coproprietatii", in "Studii si cercetari juridice" nr. 2, 1988, p. 165. A se vedea si M. Georgescu, Al. Oproiu - "Nota" la decizia civila a Trib. Jud. Olt nr. 190/1979, in "Revista Romana de Drept" nr. 6, 1980, p. 52

[5] - in "Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980", Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 21-23






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Contracte




Darurile manuale
Vanzarea unei mosteniri si vanzarea cu pact de rascumparare
Ipoteza nulitatii absolute a contractului
Conditiile cerute pentru lucrul vandut
Efectele contractului de arendare
Obligatiile locatarului
Obligatiile locatorului in contractul de inchiriere
DESPRE CONTRACTUL DE COMERT IN GENERAL
Vanzarea lucrului altuia in conditiile Legii 112/1995
CONTRACTUL DE ACHIZITIE PUBLICA