Sisteme Politice Parlamentare - Regimul Politic al Marii Britanii

Sisteme Politice Parlamentare

Regimul Politic al Marii Britanii

Cuprins:

Capitolul I

Consideratiuni introductive.

Notiunea de "politic" din perspectiva politologiei.

Notiunea de regim politic si regim constitutional.

Capitolul II

Regimuri constitutionale.

Diferite tipuri de regimuri constitutionale.

1.1. Regimul Prezidential

1.2. Regimul Semi - prezidential

1.3. Regimul Parlamentar

Capitolul III

Regimul parlamentar al Marii Britanii

Consideratii generale

Parlamentul

Camera Lorzilor

Camera Comunelor

Primul Ministru

Monarhia

Aparitia si rolul partidelor

Opozitia

Administrtia Locala

Bibliografie.

CAPITOLUL I

1. Consideratiuni introductive.

Notiunea de "politica" cat si notiunea de "politic" au constituit cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de dezvoltare, preocupari ce au generat activitati funadamentale in acest sens.

Este cunoscut faptul ca inca din cele mai vechi timpuri politica a constituit o preocupare in cadrul oricarui sistem social, avand un caracter fundamental al oricarui sistem de acest gen.

De la aparitia primelor comunitati oamenii au fost preocupati de studierea, cunoastera si aprofundarea societatii, a cadrului in care traiesc si isi desfasoara activitatea.

In acest sens, societatea a fost analizata profund din toate punctele de vedere, atat in sens larg - ca un tot unitar, cat si detaliat, pe componenete, inclusiv din punct de vedere politic. Ca urmare a acestei analize s-a constatat ca un studiu profund a oricarui tip de sistem social nu se poate realiza fara o analiza prealabila a "politicului" ca fenomen ce interactioneaza cu societatea.

2. Notiunea de "politic" din perspectiva politologiei.

Obiect de studiu al unei stiinte sociale - al politologiei, "politicul" este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala ce a generat in mod implicit o accelerare continua a comunicarii precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune un procedeu complex ce presupune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul de studiu; notiunile, categoriile, conceptele, procesele,si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiita il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala [1].

Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana. In prezent aceste opinii - curente de gandire ce nu s-au putut concretiza intr-o idee unitara sunt sintetizate in trei mari orientari:

a)Politologia - stiinta a studiului statului.

Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:

- insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale.

- statul ca cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.

Aceasta orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care sustin urmatoarele argumente:

- termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la politica ca putere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica;

- asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea fiind precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea[2];

Privind politologia strict ca o stiinta ce are ca obiect de studiu statul ar inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline.

Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu .

b) Puterea politica - obiect de studiu al politologiei

Este o orientare destul de raspandita in cadrul gadirii politice contemporane, atat nord americane Harold Lasswel, George Catalin cat si din Europa M. Duverger, R. d'Aron etc. Spre exemplu, Herman Haller in lucrarea sa Stiinta politica, referindu-se la obiectul de studiu sustine ca " aceasta graviteaza mai ales in jurul problemei obtinerii, consolidarii si distributiei puterii politice"[4].

In cazul acestei orientari argumentul fundamental este ca puterea constituie obiectivul principal al oricarei actiuni politice, prin faptul ca aceasta se afla in centrul politicii.

Si fata de aceasta orientare se aduc contra argumente.

Un prim agrument ar fi ca statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic.

Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand o tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii.

c) Politicul-obiect de studiu al politologiei

"Politicul" in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare este impetuos necesar sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice.

Politologia ni se releva ca o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia[5].

Referindu-se la acest aspect politologul roman O. Trasnea precizeaza "esenta, geneza si legitatea dezvoltarii politicului ca fenomen social complex, dar specific trebuie sa constituie obiectul de studiu al politologiei[6]

Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa[7]. Ea ne fiind nici o pseudo-stiinta, asa cum este prezentata de diversti ideologi francezi printre care amintim Gaston Bouthaul si nici un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron.

In mod evident politologia nu este in masura sa epuizeze cercetarea politicului, dar mai mult ca cert este faptul ca politologia este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin aria ei de cercetare, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului.

3. Notiunea de regim politic si regim constitutional

In opinia autorilor francezi prin notiunea de "regim politic" se denumeste acea notiune complexa care face apel la "regulile de organizare si functionare a a institutiilor constitutionale, la sistemul de partide, la practicarea vietii politice, la ideologie si la moravurile politice."

Astfel, cu referire la regim politice, in literatura de specialitate se fac mai multe clasificari ale regimurilor politice. Putem clasifica regimurilele politice in regimuri politice democratice si regimuri politice nedemocratice, regimuri politice autoritare si regimuri politice autocratice, si nu in ultimul rand regimuri politice constitutionale, regimuri politice fasciste, militare, prezidentiale, parlamentare etc.

Importanta acestei clasificari fiind relevata insasi prin modalitatea de exercitiu ale puterii politice.

Regimurile constitutionale sunt de fapt modalitatea prin care regimurile politice se exprima pe plan juridic si al organizarii constitutionale.[9] Ca lege fundamentala a statului, constitutia va consacra ideile politice si modalitatile de organizare ce se reflecta in sistemul politic respectiv.

Exprimarea pe plan juridic este data de rigoarea juridica, ce asigura interpretarea textului constitutional in mod just, si sau clarificarea unor prevederi neechivoce ce nu sunt suficient de concret relatate, astfel incat textul constitutiei sa serveasca intereselor statului de drept.

CAPITOLUL II

1. Regimuri constitutionale.

Diferite tipuri de regimuri constitutionale.

Asa cum am aratat in randurile de mai sus prin regimuri constitutionale intelegem de fapt modalitatea prin care regimurile politice se exprima pe plan juridic si al organizarii constitutionale.

In functie de regimul politic al unui stat, dar si de forma de guvernamant, dispozitiile constitutionale consacra diferite principii pe baza carora sunt delimitate notiunile de putere executiva, facand referire aici la atributiile presedintelui, la rolul sau de mediator, ori la atributiile guvernului, ponderea prerogativelor presedintelui sau guvernului, variind in functie de tipul de regim constitutional.

Vorbind de regimuri politice distingem mai multe tipuri de regimuri constitutionale. Aici putem mentiona regimul prezidential, regimul semi-prezidential si nu in ultimul rand regimul parlamentar.

1.1.) Regimul prezidential.

Este primul dintre regimurile politice si se remarca prin faptul ca acest regim confera un mare numar de atributii presedintelui. Aceste atributii pot fii neutralizate printr-o procedura care confera transparenta si totodata permite controlul opiniei publice, precum si tragerea la raspundere a sefului de stat pentru abateri de la mandatul ce i s-a oferit.[10]

Puterile largi ce ii sunt oferite presedintelui nu afecteza cu nimic relizarea intregului mecanism al institutiilor democratice intrucat insusi presedintele se afla sub controlul Constitutiei.

Alegerea presedintelui se face pe baza unui proceduri democratice de consultare a poporului. Prin urmare, adoptarea sau aplicarea regimului prezidential nu este influentata atat de mult de prerogativele presedintelui, de ponderea si tipul ce ii apartin acestuia, ci de modul in care se incadreaza aceasta putere in mecanismele de control democratic si de verificare a felului in care presedintele isi exercita prerogativele.[11]

1.2.) Regimul semni-prezidential.

Regimul semi-prezidential imagineaza o cale de mijloc intre sistemul prezidential in care presedeintelui i se acorda prerogative ofarte lagi si sitemul parlamentar in care presedintelui nu i se acorda nimic[12].

Ca elemente comune intre cele doua regimuri mentionate mai sus, regimul prezidential si cel semi-prezidential, remarcam posibilitatea de punere sub acuzatie a presedintelui in anumite situtii grave, pentru abaterea de la mandatul ce i s-a incredintat.

De remarcat este faptul ca atat in sitemul prezidential cat si in cel semi-prezidential presedintele nu are initiativa legislativa, dar el poate oprii adoptarea unor proiecte de legi si dispune trimiterea lor pentru o noua discutare Camerei (sau Camerelor) in scopul reexaminarii pentru proiectul pe care nu il accepta .

In cadrul sistemului semi-prezidential presedintelui ii revine rolul de arbitru intre puterile statului, fiind ales de intregul popor, de fapt puterea executiva apatinand Guvernului. Totodata in sistemurile semi-prezidentiale presedintele poate dizolva parlamentul, in anumite situatii specifice prevazute in Constitutie, in timp ce in sistemul prezidential, presedintele nu poate face acest lucru. Aceasta reprezentand cea mai impotanta deosebire intre regimul prezidential si cel semi - prezedintial.

In sistemul anumitor constitutii presedintele are aceleasi atributii privind functiile militare si cele de politica externa.

1.3.) Regimul Parlamentar.

Regimul Parlamentar acorda impotanta deosebita Parlamentului, acesta devenind adevaratul forum politic de guvernare.

In cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim ministru ce este tinut sa raspunda pentru actiunile sale in fata Parlamentului. Acesta din urma in conditiile in care apreciaza ca nu isi indeplineste mandatul ii poate retrage increderea acordata.

Presedintelui republicii ii revin atributii de reprezentare si protocol, acesta avand un rol politic minor in rapot cu pozitia proeminenta a primului ministru, totusi in situatii de criza presedintele poate actiona cu succes.

Ca trasatutri principale ale regimului Parlamentar enumeram urmatoare: regula ca seful statului nu raspunde din punct de vedere politic; cea potrivit careia seful statului poate dizolva parlamentul; regula ca guvernul raspunde din punct de vedre politic in fata parlamentului, atat pentru propriile sale acte cat si pentru cele ale sefului statului; regula potrivit careia guvernul trebuie sa se bucure de increderea parlamentului, urmand sa demisioneze atunci cand o pierde etc[14].

Referitor la relatia dintre republica si monarhie, trebuie precizat ca in actualele conditii istorice monarhia poate exista numai sub forma celei constitutionale[15], in timp ce republicile pot fi atat prezidentiale, semi - prezidentiale cat si parlamentare.

In concluzie, in tarile in care la acest moment exista un regim monarhic, in realitate acesta este unul monarhic constitutional guvernat de principiul fundamental potrivit caruia regele nu se amesteca in politica ci ramane doar un simbol al statului, pastrand atributiile presedintelui de republica in cadrul sistemelor parlamentare.

Capitolul III

Regimul parlamentar al Marii Britanii

Consideratii generale

Sistemul de drept anglo-saxon se individualizeaza fata de cel francez prin doua trasaturi: normele care-l alcatuiesc sunt norme ale dreptului comun (common law), iar litigiile administrative sunt solutionate de catre instantele judiciare de drept comun si nu de catre instante speciale de contencios administrativ.

Aceste trasaturi s-au evidentiat in Anglia, insa doar pana in a doua jumatate a sec.al XIX-lea, cand reformele administrative locale au marcat instituirea unor norme juridice speciale, derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.

Trasatura caracteristica a sistemului constitutional britanic este absenta unei constitutii in sens formal si nu in sens material, intrucat la ansamblul coerent de cutume se adauga texte juridice adoptate de parlament, de o importanta deosebita pentru dezvolatarea institutiilor politice din aceasta tara, ca si pentru raporturile dintre guvernanti si guvernati, amintim aici: "Magna Charta Libertatum" din anul 1215, "Petition of Rights"din anul1628, "Habeas Corpus Act" din anul 1679, "Bill of Rights" din anul 1689, "Act of Settlement" din 1701, "Reform Act" din anul 1832, "Parliament Act" din anul 1911, "Statutory Instruments Act" din anul 1946, si nu in ultimul rand "Parliament Act" din anul 1959.

Alaturi de aceste acte se aplica si un mare numar de traditii si cutume constitutionale cu un rol functional bine stabilit, de a caror existenta si obligativitate este constienta intreaga natiune engleza, aceste simboluri constitutionale cu un caracter traditional fiind respectate cu rigurozitate, fara a se simti nevoia unei codificari.

In acest sens, Prof. C. Dissescu aprecia la inceputul secolului, ca "amintirea si uzul zilnic al drepturilor si libertatilor individuale consfintite de cutuma britanica sunt sapate adanc in viata poporului, atat de adanc incat nici o constitutie din lume nu a fost atat de putin nesocotita cum a fost Constitutia engleza".

In Anglia, procesul de formare a institutiilor de guvernare, in special a Monarhiei si Parlamentului a parcurs etape distincte.

Mai intai, s-a format Coroana ca simbol al autoritatii publice. Parlamentul aparand mai tarziu, ca o reactie a burgheziei impotriva absolutismului regalitatii, manifestat deseori in forme violente.

Parlamentul britanic, una din cele mai vechi institutii ale edificiului constitutional, este format din Monarh, Camera Lorzilor si Camera Comunelor. Aparitia camerelor sub forma actuala reprezinta rezultatul unui indelung proces istoric.

Parlamentul

Parlamentul britanic are o indelungata traditie, referiri cu privire la acest forum legilativ fiind cunoscute inca dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atesta faptul ca regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta in probleme impotante cu inaltii functionari ai curtii ce alcatuiau un consiliu regal permanent.

Primele mentiuni despre "Parlamentul Britanic" apar la 1295 cand regele Eduard I a convocat "Magnum Concilium" ce avea o reprezentare concreta a celor 3 stari sociale: clerul, nobilimea si orasele[16].

Marele Parlamentul Britanic semnifica cuprinderea tuturor starilor sociale recunoscute ca fiind indriruite sa aiba reprezentanti in parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentand consecinta unei evolutii istorice legate in special de necesitatea solutionarii constructive a problemelor legate de taxe si impozite[17].

Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului fata de corana; regele avand atat atributi executive cat si legislative.

Starea de subordonare a parlamentului britanic fata de rege a continuat si in sec. XIV, acesta este marcat de separarea parlamentului in doua camere. Astfel la 1332 cele doua grupuri (unul format din prelati si nobili si unul format din cavalerii reprezentanti ai comitatelor si reprezentantii oraselor) deliberau separat, iar in 1351d in aceste doua grupuri s-au format doua adunari cu localuri separate - Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La acesta data cele doua adunari nu aveau atributiile unui organ legislativ.

In cea de-a doua jumatate a sec. XV procedurii de legiferare i se adauga noi elemente, in sensul ca acum proiectul de lege formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare si aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, daca il aproba devenea lege[18].

Din aceasta perioada incep sa se intareasca puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele Richard al II- lea este destituit de catre parlament. Cu timpul relatiile dintre parlament si regalitate s-au normalizat in sensul ca puterea parlamentului nu a mai putut fi contestata de monarh.

De mentionat este reforma din 1823 ce a extins sistemul de partide de la parlament in toata tara, legandu-l de sistemul Cabinetului de Guvernare.

In aceasta perioada se clarifica relatiile dintre Camera Comunelor si Camera Lorzilor. Este institutionalizata existenta opozitiei, ce trebuia sa-si asume o serie de functii traditionale ale parlamentului si nu in ultimul rand se modifica procedura parlametara in scopul asigurarii unei guvernari efective.

Camera Lorzilor

Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, avand prerogativa de a-l consilia pe Rege, trebuie cautata inainte de cucerirea normanda din 1066.

Initial, Camera Lorzilor a detinut o evidenta superioritate fata de Camera Comunelor datorita pozitiei privilegiate in raporturile cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor provenind din compozitia sa sociala: marea aristocratie engleza si inaltii prelati ai Regatului, legati prin interese comune de institutia regalitatii.

Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real al puterii politice, dupa care rolul sau politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel ca, in prezent, puterea politica a parlamentului britanic este concentrata in sanul Camerei Comunelor, fiind exercitata de aceasta, in stransa legatura cu programul politic si interesele partidului de guvernamant.

Din punctul de vedere al organizarii puterilor si al raporturilor dintre ele, vechile cutume constitutionale au fost inlocuite cu altele[20]. Astfel, daca recrutarea prim ministrilor se facea, conform cutumei, din randul Camerei Lorzilor, iar ministrii raspundeau in fata acesteia, astazi raspunderea ministilor se angajeaza numai in fata Camerei Comunelor, iar premierii sunt recrutati dintre deputati.

Camera Lorzilor este constituita din 1.200 lorzi, impartiti in mai multe categorii :

lorzi numiti pe viata de catre regina -"pairi";

lorzi ereditari;

lorzi judiciari (inalti magistrati);

lorzi ecleziastici (inalti prelati ai bisericii).

Camera Lorzilor este condusa de Lordul Cancelar, membru al guvernului si presedinte al Curtii Supreme de Apel. Camera Lorzilor poate numi comisii speciale cu caracter temporar (select committees) insarcinate cu solutionarea unor probleme concrete ale activitatii Camerei. De asemenea, Camera Lorzilor serveste monarhul sa-si faca cunoscuta pozitia fata de programul Guvernului prin mesajul Tronului. Camera Lorzilor, simbol al dezvoltarii constitutionale a Marii Britanii si factor decisiv al intaririi increderii natiunii engleze in institutiile sale politice, ramane o constanta a vietii politice, fiind pastrata nu numai in sistemul de guvernare, ca o institutie politica adanc inradacinata, ci si in constiinta publica.

4. Camera Comunelor

Camera Comunelor este organismul care concentreaza intreaga putere legislativa a parlamentului. Membrii Camerei Comunelor sunt desemnati in mod direct de cetateni prin vot univeral direct, egal, secret si liber exprimat.

Camera Comunelor este prezidata de "Speaker", el insusi parlamentar ales in aceasta functie de catre membrii Camerei. El are sarcina de a conduce dezbaterile din Camera si de a veghea la respectarea regulilor de procedura parlamentara ale Camerei.

In Camera se formeaza doua grupuri parlamentare, fiecare cuprinzand deputati apartinand unuia dintre cele doua partide principale. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider. Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de disciplina, astfel ca deputatii sprijina activ programul politic al partidului care i-a propus la candidatura. In cadrul Camerei Comunelor, opozitiei i se asigura toate conditiile pentru a critica programul guvernamental, primul-ministru ca si pe ceilalti membri ai Cabinetului. Majoritatea parlamentara este o sustinatoare a cererilor Guvernului adresate Camerei.

Dreptul de dizolvare al Camerei il detine Monarhul dar de fapt acest drept al Regelui este un drept pur formal, in realitate primul ministru este cel ce solicita acestuia dizolvarea, iar acesta se conformeaza.

Camera are atat o functie legislativa, cat si functii nelegislative, cum este controlul exercitat asupra Guvernului. Cat priveste functia legislativa a Camerei Comunelor, aceasta este dirijata din umbra de catre guvern, care utilizeaza parghiile parlamentare si normele stricte ale disciplinei de partid. Exista si situatii and Parlamentul abiliteaza expres Guvernul sa adopte norme cu putere de lege, insa Parlamentul isi rezerva dreptul de a controla activitatea normativa a Guvernului, atat prin comisiile sale, cat si prin crearea cadrului legislativ in care orice persoana, fizica sau morala, se poate plange daca prin actele Guvernului i s-au produs in mod nejustificat pagube.

Ca functii nelegislative ale Camerei se poate retine responsabilitatea ministrilor in fata Parlamentului dar si puterea bugetara a acestuia, cu toate ca in sistemul constitutional britanic activitatea bugetara poate fi redusa schematic la urmatoarea formula: Guvernul solicita fonduri, Camera Comunelor le acorda, iar Camera Lorzilor aproba aceasta atribuire.

Desi sistemul constitutional britanic se bazeaza pe principiul separatiei celor trei puteri: legislativa, executiva si puterea judecatoreasca, intre acestea exista mecanisme constitutionale de interferenta, de colaborare si cooperare in procesul de guvernare.

De pilda, parlamentul numeste primul-ministru si pe ministrii, guvernul exercita initiativa legislativa, comisiile parlamentare verifica activitatea guvernului, deputatii interpeleaza ministrii etc. O expresie a acestei colaborari intre puteri este si responsabilitatea ministeriala care consta in prerogativa parlamentului de a cere membrilor guvernului sa raporteze in fata acestuia in legatura cu modul in care isi indeplinesc atributiile[21].

5. Primul Ministru

Institutia primului ministru a aparut si evoluat ca o consecinta a renuntarii monarhului la dreptul de a conduce personal sedintele cabientului.

Institutia moderna a primului ministru este produsul textului legislativ intitulat "Reform Act" de la 1832, ce a consacrat obligatia numirii primului ministru in persoana liderului partidului majoritar in Camera Comunelor.

Prim ministrul are o pozitie dominanta in cadrul guvernului britanic cat si in viata politica a tarii. Pozitia acestuia este bazata mai mult pe o intelegere nescrisa decat pe o conventie in adevaratul sens al cuvantului[22].

Printre atributiile primului ministru amintim:

Este lider al partidului sau pe tot cuprinsul tarii si in parlament; este speck-erul Camerei Comunelor; este responsabil cu desemnarea ministrilor, ce sunt numiti de regina cu avizul sau; selecteaza acei ministrii ce urmeza sa constituie cabineltul; prezideaza sedintele cabinetului si coordoneaza im mod direct intraga politica, dezvoltand si precizand orientarile de principiu pe care le stabileste propriul sau partid etc.

Primul ministru este cel ce comunica suveranului hotararile guvernului, este responsabil pentru o mare varietate de numiri si exercita un patronaj considerabil.

6. Monarhia

Monarhul Angliei este un simbol al traditiei, doar aparent implicat in viata politica, statutul sau corespunzand maximei:

"Regele domneste, dar nu guverneaza".

El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic si se bucura de o adevarata imunitate in materie penala si civila. Asa- numitul rol politic al monarhului este pur formal, intrucat acesta se conformeaza, fie dorintei guvernului, fie unor cutume in favoarea acestuia.   

Astfel, Monarhul are urmatoarele atributii:

Desemnarea primului ministru.

Prin aceasta prerogativa a sa, Monarhul desemneaza in mod obligatoriu liderul partidului invingator in alegeri;

Sanctionarea legilor.

Cutuma ii recunoaste acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat aceasta prerogativa a sa de al inceputul sec.al XVIII-lea;

Prezinta "Mesajul Tronului".

La deschiderea fiecarei sesiuni parlamentare este prezentat "Mesajul Tronului" de fapt acest obicei are un rol simbolic fiind o pledoarie in favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere;

Inmanarea ordinelor si distinctiilor.

Dizolvarea Camerei Comunelor.

Aceasta prerogativa a Regelui are un rol formal, practic itiativa apartine primului ministru, Monarhul conformandu-se cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putand fi dizolvata;

Declararea starii de razboi si incheierea pacii.

Prin aceasta prerogativa a sa Monarhul este abilitat sa declare stare de razboi si sa incheie pacea.

Incheierea tratatelor.

Regele are posibilitatea de a incheia tratate cu alte state, atat in calitatea sa de Suveran, cat si ca reprezentant al Parlamentului.

Recunoasterea altor state si guverne.

Regele pastreaza rolul necontestat de sef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, sef al Commonwealth-ului britanic.

7. Opozitia

Spre deosebire de alte state in Marea Britanie opozitia are un rol institutionalizat la fel ca si guvernul. Aceasta joaca un rol foarte important in sistemul de guvernamant, fiind o institutie ce indeplineste in mod esential atributii pozitive

Referitor la atributiile opozitiei mentionam urmatorele: Opozitia asigura responsabilitatea continua cu privire la caile prin care puterile guvernului sunt exercitate; accepta responsabilitatea guvernarii cand electoratul doreste schimbarea politica; coopereaza cu guvernul in dezbaterea problemelor supuse parlamentului; exprima principiul liberatii cuvantului in Marea Britanie[23].

Administratia Locala

Structura moderna a administratiei locale dateaza din sec. XIX, ea reprezentand in foarte mare masura un produs al noilor conditii create de revolutii industriale si agrare[24].

Autoritatile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din randul carora o treime se reinoieste anual. Primarul este ales de catre consilierii municipali. Acesta isi indeplineste atributiile timp de un an, putand fii reales.

Deciziile consiliului local sunt puse in practica de catre diferiti oficiali si functionari guvernamentali locali. Acestia din urma trebuie sa aiba o calificare profesionala; tot o data acestia nu pot figura printre candidatii propusi pentru alegerea consiliului, trebuie sa fie apolitici si impartiali in exercitarea activitatii lor.

Fostii consiliei locali nu pot deveni functionari decat dupa 12 luni de la expirarea mandatului.

Consiliile locale trebuie sa se reuneasca de cel putin patru ori pe an, desi de fapt numarul sedintelor acestui consiliu este mult mai mare[25].

Sedintele consiliului local au forma unor dezbateri pe marginea propunerilor facute de comitetele consiliului.

Bibliografie:

Benone Pusca, Andy Pusca - Drept constitutional Comparat

Benone Pusca, Andy Pusca - Drept constitutional si institutii politice

Piturca - Politologie - Introducere in studiul politologiei

Ovidiu Trasnea - Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti,

Ovidiu Trasnea - Filosofia politica, Ed. Politica Bucuresti

Herman Haller - Stiinta Politica

Phillipe Ardant - Institutions politiques et Droit Constitutionnel

Tudor Dragan - inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar in Romania pana in 1916

Tudor Dragan - op.cit.

Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu - Drept constitutional comparat.

Gh. Tanase Gheorghe - Op. cit.

V.D. Lipman - Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit

Genoveva Vrabie -Drept Constitutional