Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. decizii politice, partide, presedinti, parlament

Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» SISTEME DE PUTERE - Echilibru de putere


SISTEME DE PUTERE - Echilibru de putere



SISTEME DE PUTERE - Echilibru de putere

Ideea unui model al puterii ne permite sa facem generalizari asupra politicii internationale in relatie cu cadrul geografic. La un inalt nivel de abstractizare, putem interpreta politica internationala pe baza ideii de echilibru al puterii. Procedand astfel consideram puterile mai putin ca piese pe o tabla de sah decat ca greutatile unei balante; imaginar le scoatem din cadrul geografic si le aranjam in conformitate cu aliantele si afinitatile lor, cu notiunea de baza a potrivirii greutatii lor morale si a fortei materiale.

Conceptul echilibrului de putere este elaborat in secolul al XVIII-lea (in secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptual de echilibru al puterii, care a dominat diplomatia europeana pentru urmatorii 200 de ani), in contextul inexistentei unei puteri europene absolute, ci a catorva mari puteri cu influenta relativ egala pe scena europeana si mondiala. Politica echilibrului puterii este fondata asa cum a spus Hume, pe „bun simt si un rationament evident”, este aplicatie a legii instinctului de autoaparare. Sa consideram aici trei puteri, dintre care prima o ataca pe cea de a doua. Cea de a treia putere nu-si poate permite s-o vada pe cea de a doua atat de decisiv zdrobita, pentru ca devine amenintata ea insasi; de aceea, daca este prevazatoare, ea „isi arunca greutatea sa in partea mai usoara a balantei', sustinand cea de a doua putere. Acesta este echilibrul puterilor in modul cel mai simplist. Mai general atunci cand o putere creste devenind periculos de puternica celelalte se unesc impotriva ei. Echilibrul puterii poate fi urmarit in actiune deplina atunci cand  putere dominanta incearca sa castige stapanirea societatii internationale si, momentan, „rastoarna balanta'. Desi puterea dominanta are de regula o mica trena de state vasale, prea slabe sau speriate pentru a-si apara independenta, si de state sacal, care au propriile interese locale, cu toate acestea, impotriva lor se ridica o mare alianta de forta superioara, a carei victorie „restabileste echilibrul'. „Echilibrul puterii, spunea Stubbs, oricum este definit, adica oricare ar fi puterile intre care a fost necesar sa se mentina un astfel de echilibru, faptul ca cel mai slab nu ar trebui sa fie zdrobit de uniunea celor mai puternici este principiul ce da unitate intrigii politice a istoriei modeme europene.'

Sistemul echilibrului puterii pare sa urmareasca un ciclu regulat, ale carui faze pot fi distinse. Cand trei sau mai multe mari puteri sau blocuri, care nu sunt legate de aliante rigide, se poate spune ca este vorba de un echilibru multiplu; echilibrul dintre marile puteri seamana cu echilibrul unui carusel.

Echilibrul multiplu dureaza atata timp cat nici un conflict de interese nu ajunge sa creeze o schisma decisiva intre marile puteri. Cand aceasta se intampla, puterile se impart in tabere opuse. Multiplul echilibru se descompune acum intr-un echilibru simplu nu mai este o platforma cu carusel, ci un balansoar.

Europa a fost aruncata in politica echilibrului puterii atunci cand prima sa alegere - visul medieval al imperiului universal - s-a prabusit, iar din cenusa acelei vechi aspiratii au rasarit o multime de state cu putere mai mult sau mai putin egala. Cand statele astfel constituite dintr-un grup sunt obligate sa aiba de-a face unele cu altele, nu sunt posibile decat doua situatii: ori unul din state devine atat de puternic incat le domina pe celelalte si creeaza un imperiu, ori nici unul dintre ele nu este niciodata suficient de puternic pentru a ajunge in aceasta pozitie. In cazul din urma, pretentiile celui mai agresiv membru al comunitatii internationale sunt tinute in frau printr-o asociere a celorlalte; cu alte cuvinte, prin functionarea unui echilibru al puterii. .

Alte surse definesc echilibrul puterii ca si mod de gandire realista, care sustine obligatia unei entitati (de la socio-organizarile simple pana la state) de a-si asigura supravietuirea si buna functionare prin mentinerea unui statut, a unei influente de pe pozitii relativ egale cu celelalte, pentru a putea actiona de pe pozitii egale, fara ca un stat sau grup de putere sa detina pozitii hegemonice din cadrul carora poate actiona supraordonat, ci un grup de state sa alcatuiasca un soi de comunitate federala, in cadrul careia- chiar si intre membrii cu interese divergente- sa existe o responsabilizare comuna pe baza unor interese comune, realizata, printre altele, prin negocierea  drepturilor, obligatiilor si atributiunilor fiecarui membru, si sanctionarea si prevenirii oricarei abateri de la acest acord comun prin sanctiuni care pot merge pana la conflictul armat impotriva partii sau a partilor care incalca prevederile stabilite de comun acord.

Caracteristica distinctiva a acestor sisteme de echilibru al puterii a fost aceea de a ridica un fapt de viata- existenta unui numar de state cu forte sensibil egale- la rang de principiu calauzitor al ordinii mondiale. Reusitele sau perspectivele de reusita ale unui stat, atrageau dupa sine formarea unei coalitii impotriva posibilului beneficiar al reusitei coalitiile ieseau invingatoare, iar efectul era mentinerea echilibrului European.

Ca si teorie, balanta puterii prevede  faptul ca schimbarile rapide in cadrul pozitiei puterii internationale, in special incercarile unui stat de a cuceri o regiune, va provoca actiuni de contrabalansare. Din acest motiv, procesul de echilibrare va ajuta la mentinerea stabilitatii relatiilor dintre state. Sistemul balantei puterii functioneaza cel mai eficient atunci cand aliantele sunt fluide, cand ele sunt usor de format si totodata usor de destramat pe baza oportunitatii, fara a pune o prea mare baza pe valori, religie, istorie sau forme de guvernamant. Ocazional un singur stat joaca un rol de egalizator, schimbandu-si suportul in opozitie cu statul sau alianta care este mai puternica.

Balanta puterii se bazeaza pe violenta si amenintarea cu violenta de catre unul sau mai multe state ale sistemului pentru a contracara cresterea in putere a altui stat. Acest lucru presupune importanta armelor in ambele parti. Pentru ca un stat sa devina o amenintare pentru sistemul international de state este nevoie ca respectivul stat sa dispuna de forta si abilitatea necesara unei posibile agresiuni. Pentru a contracara acest lucru este de asteptat ca si celelalte state sa fie pregatite din punct de vedere militar. Consecinta acestor lucruri este faptul ca balanta puterii devine lipsita de inteles pentru ca nu va fi nici o putere militara care sa o echilibreze.

De asemenea, echilibrul de putere, nu este, desi ar parea, sinonim cu ideea de diplomatie, de efort diplomatic, chiar daca rezultatul final al diplomatiei este echilibrarea fortelor convergente sau divergente de pe scena internationala. Deseori una sau mai multe din fortele implicate nu vor sa devina doar parte dintr-un sistem (aflat in stare de echilibru sau nu) ci sa se suprapuna cu insasi sistemul international sau mondial, sa aspire la suprematie, la puterea absoluta.

S-a spus in repetate randuri ca „echilibrul puterii' este un termen confuz si ambiguu, si este necesar sa distingem variatele sensuri in care este utilizat. Acestea sunt cinci sau poate chiar sapte. Cititorul va observa cum diferitele sensuri se intrepatrund si cat de dificil a fost de ales exemple de utilizare care sa ilustreze doar un singur sens. Deoarece, daca notiunea de echilibru al puterii este un termen confuz, el este, totodata, si unul foarte bogat; iar dificultatea unei descrieri adecvate a politicii internationale, fara a recurge ia aceasta metafora, se explica, probabil, prin capacitatea metaforei de a S indeajuns de flexibila si elastica ca sa acopere toate complexitatile si contradictiile acesteia.       

1. Semnificatia initiala a frazei este: o distributie uniforma a puterii, o stare de lucruri in care nici o putere nu este preponderenta incat sa le puna in pericol pe celelalte. Cand Machiavelli a spus ca inainte de invazia franceza din 1494, ,Italia a fost intr-un fel echilibrata', el s-a referit anume la o astfel de stare a lucrurilor. lata o descriere a sistemului de state, cu o suta si ceva de ani mai tarziu, in 1609, cand incercarea spaniola de a obtine suprematia a fost infranta:

Trebuie mai intai sa fie considerat faptul ca aceasta parte a Crestinatatii este echilibrata intre cei trei regi ai Spaniei, Frantei si Angliei; asa cum cealalta parte este intre tarul Rusiei, regii Poloniei, Suediei si Danemarcei. Daca Germania ar fi in intregime subiect al unei singure monarhii, rezultatul ar fi teribil pentru toti ceilalti, Dar fiind divizata intre atat de multi printi de putere egala, ea serveste doar ca echilibru pentru ea insasi si pentru a intretine un razboi usor cu turcii; in timp ce persanii ii implica pe acestia in unul mai mare.

Printr-o utilizare similara a metaforei, Sir Winston Churchill descrie situatia europeana aparuta in 1925, in legatura cu Tratatul de la Locarno „Astfel, acolo a fost creat un echilibru, in care Marea Britanie, al carei interes major a fost incetarea certurilor dintre Franta si Germania, a avut in mare masura rolul unui arbitru si mediator.' Aceeasi notiune a distributiei uniforme este vazuta in celebrul dicton al lui Lester Pearson: „Balanta terorii a fost inlocuita de balanta puterii'. In aceasta utilizare a cuvantului „balanta' se afla intelesul primar de „echilibru', si este probabil ca el sa apara in asociere cu verbe ca „a mentine' si „a pastra', „a dezorganiza'. si „a rasturna', sau „a redresa' si „a restabili'.

2(a). De la cele de mai sus, aproape insesizabil, fraza capata intelesul principiului ca puterea ar trebui sa fie echitabil distribuita. Se trece de la o utilizare descriptiva la una normativa. Cand, in timpul Razboiului de independenta american, George al III-Iea a cautat sprijinul Ecaterinei celei Mari, ea a replicat: „Ideile ei corespund perfect cu ale lui in privinta balantei puterii; si niciodata nu pot privi cu indiferenta o marire esentiala sau o diminuare esentiala a oricarui stat european.' Aici observam sensul 1 conducand la sensul 2. In secolul al XVIII-lea, despre echilibrul puterii s-a vorbit ca si cum ar fi fost constitutia nescrisa a societatii internationale. „Echilibrul puterii fusese ca niciodata asumat ca o lege cunoscuta si comuna a Europei [], a spus Burke. Problema fusese (asa cum trebuie sa se intample) a inclinarii mai mult sau mai putin a acestei balante.' Si ei 1-a descris intr-un pasaj ce ar putea fi ales pentru a ilustra sensul 1. In acest sens, sintagma „echilibrul puterii' a figurat frecvent in tratatele internationale, incepand cu Tratatul de la Utrecht din 1713, pana in vremea lui Bismarck; iar analistii au introdus ideea ca echilibrul puterii este o conditie indispensabila a dreptului international.

 „Echilibrul de forte in Europa, spunea lordul John Russell (pentru a cita doar unul din nenumaratele exemple), inseamna de fapt independenta numeroaselor sale state. Suprematia oricarei puteri ameninta si distruge aceasta independenta. Sistemul tenebros al cooperarii intre marile puteri in secolul al XIX-lea, cunoscut sub numele de Concertul Europei, a fost, intr-adevar, la originile si in esenta sa o intelegere comuna asupra principiului echilibrului de putere. Mai multe state, in diferite perioade de timp, au cautat sa mentina echilibrul puterii; si echilibrul puterii, conceput ca o politica, deriva in mod natural din acest sens: „Daca trebuie sa existe o coexistenta, atunci trebuie sa fie un echilibru al puterii,' se scria in „Manchester Guardian', in 1954, „pentru ca, daca puterea este dezechilibrata, atunci tentatia pentru comunism de a-si relua cruciadele va fi irezistibila.' In  aceasta afirmatie pare sa coexiste sensul 1 si sensul 2.  

2(b). Totusi principiul echilibrului de forte poseda un fel de vitalitate demonica si caracter schimbator deoarece este politica prin care cele mai multe state in cele mai multe situatii au cautat sa-si asigure securitatea. Trasatura sa schimbatoare devine vizibila in circumstantele unui echilibru simplu cand fiecare dintre cele doua puteri sau coalitii incearca sa mentina o distributie uniforma a diplomatica pentru aliante. In aceste circumstante, ea devine echivalenta cu principiul ca partea mea ar trebui sa aiba o astfel de limita a fortei, incat sa indeparteze pericolul distributiei, eventual neuniforme, a puterii. Aici cuvantul „echilibru' capata sensul pe care il are cand. spunem ca avem un echilibru bancar, aceasta insemnand un plus nu o egalitate a activelor si debitelor. Sir Norman Angell nota  ca atunci cand era tanar l-a auzit pe Churchill, tanar politician. declarand ca pacea a depins de pastrarea superioritatii marinei de razboi britanice asupra celei germane. Astfel, politica americana dupa 1947, a cautat in acelasi timp sa refaca echilibrul de forta impotriva Rusiei prin reinarmare si sa fie capabila, dupa spusele lui Dulles, sa „negocieze de pe o pozitie de forta'. lata, intr-adevar, o enigma fundamentala a politicii internationale.

3. 0 problema a politicii internationale este faptul ca puterile sunt frecvent in dezacord in privinta distributiei puterii ca fiind o distributie uniforma, precum si faptul ca orice distributie de forte nu ramane multa vreme constanta. Multe dintre aranjamentele de putere favorizeaza anumite tari care, din acest motiv, cauta sa mentina statu quo-ul, justificandu-l ca fiind o balanta adevarata ii sensul unui echilibru; altele sunt suparatoare pentru alte tari, a caror politica in mod corespunzator, este revizionista. Astfel, ideea unei distributii uniforme rezulta din fraza „echilibrul de putere' si ajunge sa semnifice pur si simplu distributia existenta de putere. Acest proces lingvistic poate fi vazut in functiune intr-o discutie intre Sir Stafford Cripps si Stalin, in iulie 1940. Cripps fusese trimis la Moscova ca ambasador britanic cu sarcina de a-l convinge pe Stalin ca victoriile Germaniei pun in pericol Rusia la fel ca si Marea Britanie. „Din acest motiv ambele tari, a argumentat el, ar trebui sa se inteleaga asupra unei politici comune de autoaparare impotriva Germaniei si asupra restabilirii echilibrului de putere european.' Stalin a replicat ca nu vede nici un pericol pentru Europa de a fi inghitita de Germania. „Asa-numitul echilibru european de putere, a spus el, a oprimat pana acum nu doar Germania, ci si Uniunea Sovietica. De aceea Uniunea Sovietica ia toate masurile pentru a preveni restabilirea vechiului echilibru de forte in Europa.' Cand, in 1951, purtatorul de cuvant al amiralitatii a spus, in Camera Comunelor, ca „echilibrul fortelor pe mare s-a inclinat in mod dramatic in defavoarea noastra in timpul ultimilor 10 ani”, el a utilizat fraza in sensul ei neutru. Iar printr-o extensie naturala, aceasta vine sa insemne orice posibila distributie de putere viitoare si, de asemenea, prezenta sau trecuta. Astfel, Churchill i-a scris lui Eden, in 1942: „Nici un om nu poate vedea cum va fi echilibrul de forte sau unde vor sta armatele invingatoare la sfarsitul razboiului.' Acesta este, probabil, modul cel mai frecvent de utilizare a termenului, ca relatie de putere ce prevaleaza la un moment dat. Cuvantul „balanta' si-a pierdut in intregime intelesul sau initial de „echilibru'. El comporta mai putin un sens de stabilitate si mai mult de schimbare perpetua decat in sensul 1; va fi gasit mult mai frecvent ca subiect al unei afirmatii (care sa spuna ca „s-a schimbat' sau ca „va aparea'), ca si cum s-ar afla in afara controlului uman.

4. Cel de al patrulea sens al frazei tine de „mentinerea echilibrului”. Aceasta  inseamna ca o putere poseda un rol special in mentinerea unei distributii egale a puterii. Cel mai vechi mod de utilizare a frazei in limba engleza ilustreaza acest sens. El apare, suficient de apropiat, in dedicatia unei carti adresate, in 1579, reginei EIisabeta: Dumnezeu „puse in mainile tale balanta puterii si Justitiei pentru a linisti si a contrabalansa dupa dorinta ta actiunile si planurile tuturor regatelor crestine din vremea ta. lata inca un exemplu luat dintr-o scrisoare scrisa de Palmerston lui William al IV-lea, in 1832. Palmerston explica certurile ce au aparut intre Franta pe de o parte si Austria, Prusia si Rusia pe de alta parte, in legatura cu tratatul ce a instituit independenta Belgiei si politica britanica fata de acestea: a determinat cele trei puteri sa reziste Frantei, iar Franta a fost pana la urma constransa sa cedeze; mai tarziu, cele trei puteri au fost, la randul lor, nerezonabile si de rea-credinta si s-au straduit, sub false pretentii, sa infranga tratatul pe care l-au ratificat si sa distruga aranjamentele pe care le-au garantat. Guvernul britanic a determinat atunci Franta sa se opuna celor trei puteri si e de sperat, in cele din uima, cu succes. forta militara,  se poate spune ca, practic, Majestatea Voastra tine talerele balantei in Europa. Franta nu se va aventura sa atace cele trei puteri, daca ea astfel trebuie sa se opuna Angliei; si cele trei puteri vor astepta mult inainte de a ataca Franta, daca ele gandesc ca Franta ar putea, in acest caz, conta pe sustinere din partea Angliei.

Insa  acest sens este, de asemenea, echivoc. Daca puterea ce tine echilibrul este mai slab decat fiecare din puterile ce reprezinta talerele, functia sa va fi doar aceea a unui mediator; daca insa ea este la fel de tare ca fiecare dintre ele, sau chiar mai puternica, ea va tinde sa devina un arbitru. Modul in care o putere joaca acest rol special poate fi considerat injust de catre celelalte puteri; ea poate fi  preocupata  mai  putin  de  mentinerea  unei  distributii  egale  de putere decat de imbunatatirea propriei pozitii. Astfel, mentinerea echilibrului puterii in sensul 1 trece in mentinerea echilibrului puterii in sensul  3, si ceea ce poseda detinatorul balantei este pur si simplu un avantaj special in interiorul distributiei de putere. Cand un politician englez s-a bucurat, in 1704, ca batalia de la Blenheim” a dat balanta Europei in mainile reginei [Ana]',  el a vrut sa spuna ca aceasta a facut din Anglia cea mai mare putere de pe continent, cu o libertate de actiune mai mare decat cea a altor puteri. Puterile continentale au observat intotdeauna ca, in timp ce Marea Britanie si-a revendicat in mod traditional sarcina de a mentine echilibrul in Europa cu mana ei dreapta, ca sa spunem asa, ea a instituit cu mana ei stanga o hegemonie oceanica si coloniala, care a refuzat timp de doua secole sa recunoasca principiul echilibrului Astfel a mentine echilibrul capata intelesul posesiei unui avantaj decisiv. In acest sens, Chester Bowles a scris, in 1956, ca „cele doua treimi ale lumii care traiesc in continente subdezvoltate [] vor constitui, in cele din urma, echilibrul de forte al lumii'. Iar posedand un avantaj decisiv, inseamna sa fii in posesia suprematiei. In  acest sens, Bonaparte scria cu entuziasm Directoratului, in 1797, anul in care s-a produs prabusirea primei coalitii impotriva Frantei revolutionare: „Noi tinem balanta Europei; o vom inclina dupa cum vom dori.' Si mult mai dramatic, Kaiserul s-a laudat, in 1901, in fata secretarului Ministerului de Externe britanic ca politica traditionala engleza de sustinere a balantei de forte a esuat: „Balanta de forta in Europa sunt eu.' Aici, in sfarsit, cuvantul „balanta' a ajuns sa insemne opusul sensului sau initial: echilibrul a devenit suprematie, balanta a devenit dezechilibru. Iar verbele ce guverneaza fraza trec de la posesiune la identificare: de la tinand si inclinand spre constituind si  existand.

5. Exista si un al cincilea, ultim sens al sintagmei „echilibrul puterii' cand ea defineste o tendinta inerenta a politicii internationale de a produce o distributie egala a puterii. Este o afirmatie  generala a modului cum grupurile de putere ajung intr-un echilibru continuu schimbator. Ea stabileste o lege de politica internationala care subliniaza si intareste principiul echilibrului de putere in sensul 2(a), astfel incat, chiar daca puterile neglijeaza sau repudiaza principiul, legea va fi pusa in functiune, guvernand deasupra lor. Rousseau o avea deja in vedere cand scria: „Sa nu gandim ca aceasta laudata balanta a puterii a fost realizata de cineva si ca toata lumea a dat totul, cu scopul mentinerii ei [] Fie ca suntem constienti sau nu, aceasta balanta exista si poate foarte bine sa se mentina singura fara interventie externa.' Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, spune A.J.P. Taylor, „a parut a fi echivalentul politic al legilor economice, ambele operand independent. Daca fiecare om ar urmari propriul sau interes, cu totii ar fi prosperi; iar daca fiecare stat ar urmari propriul sau interes, toate ar fi in siguranta si pasnice.' In scrierile politice modeme, echilibrul puterii ca lege politica a incercat sa inlocuiasca echilibrul puterii ca principiu moral si legal. „Echilibrul puterii, spune profesorul Toynbee, este un sistem de politica dinamica ce intra in joc ori de cate ori o societate se divizeaza intr-un numar de state locale, mutual independente. Acesta actioneaza in mod general pentru a pastra calibrul mediu al statelor coborat, in termenii oricarui criteriu de masurare a puterii politice Un stat ce ameninta sa-si mareasca calibrul peste media precumpanitoare devine obiectul, in mod aproape automat, presiunii din partea tuturor celorlalte state, membre ale aceleiasi constelatii politice'.

5(a). Echilibrul puterii este, insa, o lege politica, la fel ca echilibrul puterii considerat ca o fraza descriptiva, si vine de la ideea unei distributii egale. Ea devine o declaratie despre nesfarsitele schimbari si regrupari ale puterii, despre talerele osciland perpetuu, fara a se opri vreodata. Cand un mare istoric al antichitatii scria: „Complicata situatie politica care a constituit echilibrul puterii intre statele elenistice a dat nastere unor lupte aproape neintrerupte, notiunea unei lungi perspective pierde din vedere echilibrul recurent. Aici fraza devine sinonima cu sistemul statal insusi.

0 lege politica este o generalizare privind reaparitia evenimentelor politice. Aceasta poate fi o generalizare satisfacatoare intr-un context limitat, dar devine indoielnica intr-un context mai larg. Legea echilibrului de putere este fascinanta, insa e posibil sa ne induc in eroare daca nu luam in considerare contraindicatiile. Se poate intampla ca aceasta sa functioneze cu o forta progresiv diminuata. Am vazut deja ca, in timp ce societatea internationala s-a extins din Europa pentru a acoperi intreaga lume, a existat o permanenta reducere a numarului de mari puteri: desi campul echilibrului puterii s-a extins, numarul ponderilor decisive a scazut. Ani observat, de asemenea, ca insasi ideea echilibrului de putere poseda o mobilitate care tinde sa-si depaseasca scopul initial, ca sa spunem asa, astfel incat fraza capata sensul de suprematie in loc de echilibru. Daca luam in considerare aceasta, amintind si de alte sisteme statale, cum ar fi cel al Chinei antice, inainte de stabilirea Imperiului Han, sau al lumii elenistice, inainte de Imperiul Roman, ne-am putea intreba daca n-ar fi necesara p mai larga generalizare.

Pot exista si alte legi ale politicii internationale, mai lente in actiune decat echilibrul puterii si, in ultima instanta, depasindu-l: o lege a monopolului concentratiei puterii. Profesorul Barraclough a argumentat ca legea echilibrului puterii a fost buna pentru Europa, insa in afara Europei, este foarte bine instituit principiul puterilor precumpanitoare'. Aceasta este o simplificare exagerata. Echilibrul puterii a ajuns la un rezultat in Europa (s-a considerat prin el insusi) spre sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Si in afara Europei, echilibrul puterii este suficient de evident. In America de Nord, a existat un tip de echilibru de putere, vreme de doua sute de ani, inainte ca Republica Americana sa ajunga in final la suprematie. In India, a existat un echilibru de putere timp de o suta de ani, inainte ca Marea Britanie sa devina predominanta. In China, a existat un echilibru de putere intre puterile europene vreme de o suta de ani, inainte de a fi distrus de Japonia. In Orientul Mijlociu chestiunea orientala a fost o incercare in echilibrul puterii, ea sfarsind doar cand Marea Britanie a dobandit partea leului din Imperiul Otoman. Iar in Africa, s-a atins, in final, un echilibru intre puterea franceza si britanica. In toate aceste regiuni, echilibrul puterii este perceptibil, la fel ca in toata lumea luata ca un intreg. Ceea ce trebuie sa facem este sa trasam clar limitele, geografice si istorice, in care functioneaza echilibrul puterii. Si aceasta pare sa fie acelasi lucru cu a defini domeniul politicii internationale ca atare.

Este insa imposibil de a separa echilibrul puterii ca lege – asa cum se intampla uneori in politica - de echilibru! puterii ca politica, asa cum politicienii fac sa se intample uneori. „Nici o lege politica, asa cum observa Collingwood intr-un alt context, nu se intareste in mod automat [] ci este datoria comunitatii de a inventa masuri fezabile [] si de a asigura rezultatul dorit'.  Conducatorii comit adesea greseli in estimarile si prezicerile lor privind puterea si, adeseori, au motive mai puternice decat interesele statelor pe care le guverneaza. Iata un exemplu al netemeiniciei echilibrului puterii din politica lui Mussolini in 1940. Cucerirea germana in vestul Europei a plasat Italia, la fel ca si Marea Britanie, intr-un pericol mortal. In aceasta imprejurare, Italia ar fi putut alege sa se alature de partea Marii Britanii si guvernelor exilate ale statelor invadate, in scopul de a crea un echilibru impotriva puterii dominante. Mussolini, insa, a urat Marea Britanie atat de tare incat si-a asumat cu ravna infrangerea ei si a vazut, de asemenea, sansa unor castiguri imediate pe seama Frantei; din acest motiv el a intrat in razboi de partea care a crezut ca va fi castigatoare. Cu toate acestea, el nu a avut iluzii asupra naturii aliatului sau lacom si a fost preocupat sa instituie un echilibru secret intre Italia si Germania. In consecinta, el a lansat invazia demna de dispret din sudul Frantei, cu scopul de a castiga prestigiu cu cat mai multe pierderi posibile, inainte ca Franta sa se predea si, astfel, sa fie in masura sa trateze cu Germania cat mai de la egal la egal. Rezultatul final al acestei politici inutile a fost acela ca, in timp ce Marea Britanie a supravietuit, Italia a fost ocupata si minata. Aceasta a fost soarta comuna a puterilor sacal; istoria relatiilor Prusiei cu Napoleon, inainte de batalia de la Jena, si a relatiilor Romaniei cu Rusia, in razboiul ruso-turc din 1877-i878, furnizeaza alte exemple. In consecinta, putem observa ca legea echilibrului puterii se aplica statelor in raport direct cu forta, increderea si coeziunea lor interna. Statele slabe si corupte si, in special, cele conduse de un despot, sau o clica nereprezentativa tind sa graviteze catre puterea dominanta. Statele populare, fara adanci fracturi sociale (daca guvernele lor sunt fii democratice, fie dictatoriale), sunt cele ce tind sa graviteze in afara orbitei puterii dominante.

Principiul echilibrului puterii a fost repudiat din parti opuse. El este intotdeauna respins de puterea dominanta; in ultimele doua secole , el a fost respins de mai multe opinii radicale, atat liberale, cat si socialiste. Insa ambele tipuri de critica au fost dezorientate, in cele din urma, de ceea ce criticau.

In loc de independenta natiunilor, bazata pe-un sistem de echilibru, puterile dominante afirma un anume ideal de solidaritate si unificare, de la Contrareforma catolicista a lui Filip al II-lea, pana la noua ordine a lui Hitler in Europa. „Ceea ce Marea Britanie a numit echilibrul puterii, a spus Hitler, nu a fost altceva decat dezintegrarea si dezorganizarea continentului.'

„[] cat despre echilibrul puterii, a spus Burke revolutionarilor francezi, a fost atat de departe de a fi admis de catre Franta incat, in intreg cuprinsul autorizatelor sau incurajatelor lor rapoarte si discutii asupra teoriei sistemului diplomatic, ei au respins constant veritabila idee a echilibrului puterii si au tratat-o ca si cand ar fi adevarata cauza a tuturor razboaielor si calamitatilor ce au indurerat Europa []

Demoland, din acest motiv, toate ideile de balante, ei admit ca au un plan de a se erija in postura unui nou imperiu, care nu se bazeaza pe nici un echilibru, dar care formeaza un fel de ierarhie lipsita de evlavie, al carei sef si pastrator este Franta.

Cand insa face fata infrangerii de catre o mare alianta, o putere dominanta se grabeste sa caute protectie pe baza principiului pe care in trecut l-a neglijat. George al III-lea, adresandu-se Ecaterinei celei Mari pentru sprijinul ei in Razboiul de independenta american, scria ca o simpla demonstratie navala din partea ei „ar fi in masura sa restaureze odihna intregii Europe, spargand coalitia care s-a format impotriva mea si sustinand sistemul de echilibru pe care aceasta coalitie cauta sa-l distruga'. Dupa batalia de la Stalingrad, propaganda germana a inceput sa faca apel la principiul echilibrului de putere impotriva cresterii excesive a fortei Rusiei, la fel cum Napoleon argumenta uneori, aflandu-se pe insula Sf. Elena, ca propria sa politica a fost indreptata, pe baza aceluiasi principiu, impotriva aceluiasi pericol.

Nu a fost doar idealismul cel care a determinat Statele Unite sa respinga in primii sai am echilibrul puterii impreuna cu aliante confuze. Din momentul independentei, SUA a fost, potential, puterea dominanta a lumii noi, asa cum a vazut cu claritate Hamilton. „Putem spera, peste scurt timp, scria el, in 1787, sa devenim arbitrul Europei in America si sa fim in masura sa inclinam balanta competitiilor europene in aceasta parte a lumii, asa cum interesele noastre o vor cere [] Situatia noastra ne invita si interesele noastre ne indeamna sa ne orientam spre o ascensiune in sistemul afacerilor americane.' Un echilibru de putere interamerican a fost intotdeauna imposibil, desi multe din tarile Americii Latine l-au dorit datorita coplesitoarei suprematii a Statelor Unite; iar pana in secolul XX, echilibrul de putere european a fost inteles ca esential  pentru securitatea Americii.

Pe de alta parte, mai erau si cei care credeau ca, desi echilibrul puterii ar putea fi dezirabil, pretul lui ar putea fi prea mare. La sfarsitul unui razboi istovitor, care, din punct de vedere politic a refacut echilibrul puterii, Pope a scris epigrama sa acida cu mai multa inteligenta decat cu adevar politic:

Acum in echilibru-i Europa, nici o parte nu-i mai tare;

Nimic nefiind lasat in nici unul dintre talere.

Oamenii carora li s-a spus ca taxele si razboaiele au fost necesare pentru mentinerea echilibrului puterii au blamat in mod firesc echilibrul puterii, cand au fost obositi de razboaie si taxari. Exemplul SUA, detasate cu seninatate de obisnuitele reguli de politica externa, a avut, in secolul al XIX-lea, o puternica influenta asupra radicalilor englezi. Politica echilibrului de putere a fost criticata de Cobden si Bright, in principal din punct de vedere practic, ca o sursa de razboaie fara sfarsit si incurcaturi inutile; si, in parte, din punct de vedere intelectual, ca o iluzie daunatoare ce inseamna atat de multe lucruri diferite incat a ajuns sa nu mai insemne nimic. „in masura in care putem intelege subiectul, a spus Cobden, teoria echilibrului puterii este o pura himera o creatie a creierului politicienilor - o fantasma, fara forma definita sau existenta tangibila - numai o alipire de silabe, formand cuvinte ce produc sunet fara inteles.'' Traditia engleza a internationalismului idealist si traditia americana a detasarii de echilibrul puterii au convers spre primul razboi mondial si au produs Liga Natiunilor. Cu toate acestea, in 1918-1919, presedintele Wilson a fost in masura sa repudieze conceptia echilibrului de putere cu o atat de mare autoritate doar pentru ca Statele Unite erau deja in balanta. Primul razboi mondial a transformat SUA intr-un mentinator al echilibrului. A fost insa impotriva dorintei Statelor Unite, astfel ca, atunci cand au abandonat neutralitatea si au intervenit asupra talerelor, inca considerau necesar sa pastreze o detasare morala, numindu-se doar „putere asociata' si nu aliat. Cel de al doilea razboi mondial a completat evolutia, facand din SUA una dintre greutatile unui echilibru simplu. Speranta de a participa la mentinerea echilibrului a licarit in mintile japonezilor si germanilor pe masura ce s-au refacut din infrangerile lor.

Este, deci, echilibrul puterilor garantia independentei natiunilor? Sau este cauza razboiului? Singurul raspuns este – ambele. Istoria demonstreaza ca echilibrul puterii este politica prin care multe dintre puteri au urmat instinctul de autoaparare, in multe dintre cazuri. Si atata timp cat absenta unui guvern international inseamna ca puterile sunt preocupate, in principal, de supravietuirea lor, atata timp ele vor cauta sa mentina un anumit tip de echilibru a fost razboiul. Dar, adeseori, echilibrul puterii nu este „cauza” razboiului; cauza razboiului, oricum am alege sa o identificam, este legata de conditiile politice pe care echilibrul puterii le regleaza intr-un anumit grad si le reduce la ordine. Alternativele la echilibrul puterii sunt fie anarhia universala, fie dominare universala. O  mica reflectie va arata ca echilibrul este preferabila primei alternative, dar inca nu am fost convinsi ci cea de a doua este atat de preferabila la echilibrului de putere incat sa ne supunem ei.

Securitate colectiva

Securitatea colectiva este o obligatie politica reciproca a statelor membre ale unui tratat de a apara integritatea celorlalte state semnatare. Securitatea colectiva urmareste realizarea securitatii in cadrul unui grup de state suverane. Prima organizatie de securitate colectiva a fost Liga Natiunilor constituita dupa primul razboi mondial. Statele membre s-au angajat de a se proteja reciproc: orice act de agresiune din partea unui stat sau unui grup de state din cadrul organizatiei va fi oprita, prin forta daca este nevoie, de celelalte state ale Ligii. Michael Mihalka pune esecul Ligii Natiunilor pe seama incompatibilitatii fundamentale dintre democratia liberala, comunism si fascism.                          

Dupa al doilea razboi mondial, articolele 41 si 42 ale Cartei Natiunilor Unite prevad necesitatea ca fiecare stat membru sa pastreze si sa afirme pacea si securitatea internationala. Conferinta de Cooperare si Securitate in Europa s-a constituit in anii '70 cu scopul de a asigura securitatea colectiva pentru toate statele din regiunile Eurasiei si Occidentala.            

Diferenta dintre securitate colectiva si securitate comuna rezida in opozabilitatea obligatiilor. In cazul celei din urma, obligatiile statului se refera la toate statele in timp ce in cazul securitatii colective eforturile se indreapta catre statele care au semnat tratatul.     

Securitatea colectiva reprezinta, asadar, un sistem international sau un tip de coalitie in cadrul careia statele membre accepta de comun acord pe de-o parte evitarea si prevenirea oricarui eventual conflict intre ele, pe de alta parte efortul comun de a raspunde in mod colectiv (ca si subiect de drept colectiv, entitate colectiva, corp comun) la orice amenintare a starii de securitate, in cazul in care aceasta este periclitata.

  Momentul istoric al genezei si desfasurarii principiilor securitatii colective este identificat de catre literatura de specialitate in moduri diferite. S-a vehiculat mult timp asocierea securitatii colective doar cu intemeierea Ligii Natiunilor imediat urmator incheierii primului razboi mondial. Afirmatia este insa doar partial adevarata, deoarece pe plan international afirmarea modelului securitatii colective incepe cu acel eveniment istoric. In stare de proiect, el poate fi surprins din secolul al XIX- lea ( ce intelegea Wilson prin “ comunitate a puterii” aera un concept cu desavarsire nou, care ulterior a devenit cunoscut drept “ securitate colectiva”, cu toate ca Wlliam Gladstone, in Marea Britanie, avuses in 1880 o varianta nascuta moarta a conceptului), sau chiar mai devreme, fie in secolul al XVIII-lea, daca se admite faptul ca filozoful german Kant a fost, prin proiectul sau de pace perpetua, unul din precursorii conceptului, conform altor abordari, modele de securitate colectiva( fara a fi denumite in mod oficial astfel) se pot identifica deja din epoca polis-urilor grecesti din Antichitate si a oraselor-stat din Evul Mediu, care erau deseori interdependente nu doar la nivelul unor tratate, aliante si rute comerciale comune, ci chiar in sensul unor forme federaliste de organizare, in cadrul carora aplanarea conflictelor si convietuirea pasnica erau asigurate printr-o serie de masuri coerente, mergand pana la interventia armata impotriva oricaror membri care incalca principiul relatiilor pasnice. In cazul securitatii colective, ca si in cazul echilibrului de putere discutia in jurul originii relativ recente a conceptului, sau, din contra, contemporaneitatea acesteia cu cele mai vechi timpuri din cadrul istoriei diplomatiei, ramane deschisa.

  O caracteristica importanta a securitatii colective este faptul ca, spre deosebire de „ concerte” ( cum am amintit exemplul concertului european) si sistemele de echilibru al puterii, aceasta forma de organizare este adresata nu doar catorva actori importanti, nu doar marilor puteri, ci si statelor mici si mijlocii, mult mai numeroase, chiar daca mai putin influente, pe scena europeana si mondiala. Acest fenomen este cu atat mai relevant cu cat Liga Natiunilor, constituita pe principiile securitatii colective, este formata si din noile state rezultate de pe urma dezmembrarii si declinului celor trei imperii europene (german, austro-ungar, otoman) dar si in contextul iminent al disparitiei imperiilor coloniale europene, a caror echilibru de forte se baza si pe colonii ca garant reciproc al non-agresiunii. Securitatea colectiva reprezinta o formula non- elitista sau exclusivista, deschisa unui numar larg de state, putand incorpora practic orice stat de pe mapamond (cu conditia ca acesta sa se angajeze in aceasta politica), de altfel, Liga Natiunilor acceptand in randurile sale si state europene nou aparute, precum Romania in noile granite de dupa 1918, sau non-europene, precum Brazilia. Localul are in cadrul securitatii colective, o importanta mai mica decat nivelul international, desi starea de securitate la nivel local este dezirabila, totusi consensul interstatal intr-un cadru mai larg fiind aspiratia finala.

  Daca echilibrul de putere nu ezita sa se implice in conflicte armate in scopul mentinerii unei stabilitati cu orice pret, chiar al razboiului preventiv, securitatea colectiva pune un accent mai pronuntat pe asigurarea convietuirii pasnice. De aici rezulta si conceptia conform carora statele, chiar nealiniate unui sistem de securitate colectiva, nu trebuie tratate ca potentiali rivali, a caror izolare diplomatica si chiar confruntare deschisa este raspunsul la orice tendinta de afirmare a acestora (chiar daca nu in detrimentul alor state sau a unui echilibru international). Din acest motiv sanctiunile Ligii Natiunilor pentru grave incalcari ale suveranitatii unor state membre de catre alte state membre au avut o forta regularizatoare limitata, accelerand, in cele din urma pierderea prestigiului acestei institutii coroborata cu acumularea unor tensiuni ce vor duce la izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Insa pornind de a premise fie pacifiste, fie cu finalitate pacifista, modelul de securitate colectiva tinde sa dovedeasca o fermitate uneori insuficienta in identificarea inamicilor unei ordini internationale consacrate, tocmai datorita aspiratiei de a atrage cat mai multe state in actiuni convergente si de a nu interveni de pe pozitii de forta. Totusi, sanctiunile impuse de un astfel de sistem, chiar daca au avantajul de a actiona non-violent, la un nivel mai ales simbolic, moral, au dezavantajul de a nu controla in mod destul de ferm eventualele disensiuni, existand problema delicata de a respinge pe de-o parte orice abatere intr-un mod eficient, fara insa a indeparta statul sau grupul vizat din acest sistem international, fara a interveni in mod arbitrar in buna functionare a acestuia. Trebuie mentionat ca daca in modelul echilibrului de putere, actorii importanti aveau destule resurse materiale, umane, destul spatiu chiar( in sensul suprafetei teritoriale) pentru a isi putea permite confruntari ocazionale fara caracter mondial si total pentru regularizarea sistemului, prin contrast securitatea colectiva tinde deseori sa condamne conflictele internationale chiar fara a lua masuri concrete pentru stoparea lor( nici macar a interventiei unora sau mai multor membri in acest sens). In cele din urma, experienta esecului Ligii Natiunilor a completat modelul securitatii colective prin masuri mai ferme, exemplul cel mai concludent fiind organizatia Natiunilor Unite, aparuta dupa al doilea Razboi Mondial, care, marcata de experienta acestor doua realitati istorice, nu ezita sa foloseasca, in cazul in care este necesar, forta militara in scopul mentinerii sau instaurarii pacii in zonele de conflict.

  Procesul decizional din cadrul unui sistem de securitate colectiva evita deliberarile pe baza de consens absolut sau drept de veto. Dezavantajul unui astfel de demers reprezinta tocmai o fermitate, o unitate pronuntata in cadrul acestor deliberari precum si posibilitatea tergiversarilor acestora. Ca avantaj insa se observa incapacitatea unui stat sau a unui grup de state de a isi impune punctele de vedere in detrimentul altora cu viziuni opuse si ca forma finala a deciziilor se apropie in modul cel mai benefic pentru toate partile implicate unor obiective comune si reciproc avantajoase.

  Securitatea colectiva are si o dimensiune ce depaseste politicile militare sau diplomatice: alte obiective fundamentale ale acestui model sunt legate de probleme de mediu, reducerea decalajelor economice, protejarea minoritatilor nationale, religioase si de orice alt fel etc., existand cel putin doua justificari in abordarea unor linii de actiune mai variante- interdisciplinaritatea starii de securitate si caracterul deseori comun la nivelul international al acestor probleme, mizand pe faptul ca ele nu pot fi gestionate, in majoritatea cazurilor complet autarhic, ca sunt probleme de interes comun ale caror implicatii nu sunt limitate la un singur stat ci pot afecta  in mod la nivel mondial si ca gestionarea acestor probleme in comun mareste gradul de responsabilzare interstatala prin coeziune si cooperare.

  Securitate colectiva poate fi un termen prea general, existand de fapt mai multe abordari distincte ale acestui model. Exista abordarea regionala, adaptata necesitatilor de securitate ale fiecarei regiuni in mod diferit, careia i se reproseaza caracterul local prea pronuntat, opus aspiratei universaliste si integratoare a securitatii colective, abordarea concertelor de putere, care preia modelul concertului european intr-un efort mai substantial de a preveni eventualele conflicte, mai apropiat de obiectivele puterilor si echilibrului acestora, in fine, forma hibrida, care pune accent pe caracterul dual al securitatii colective punand accent atat pe problemele regionale cat si pe apararea comuna.

  Securitatea colectiva, in ciuda esecului Ligii Natiunilor, este si astazi, in forme imbunatatite si adaptate odata cu aparitia unor organisme internationale precum NATO si ONU, o constanta a politicii internationale si diplomatiei actuale. Evitarea unui razboi tocmai de talia celui pe care Liga Natiunilor nu a reusit ca sa il previna dovedeste adaptabilitatea si avansul acesteia fata de momentul primei tentative de afirmare pe plan mondial.

Aparare colectiva

Aparare colectiva reprezinta angajamentul tuturor statelor de a se apara reciproc de o agresiune exterioara. O organizatie de aparare colectiva are ca principal scop apararea tuturor membrilor de orice actiune externa si are la baza un tratat in care este stipulata apararea reciproca in cazul in care un stat membru este amenintat sau este deja subiect al unui atac militar din partea unui stat sau a unui grup de state din afara tratatului.

 Termenul de aparare comuna este tot mai des asimilat, asemanat si confundat cu cel de securitate colectiva. De fapt, cum am relevat anterior, termenul de securitate colectiva presupune mai multe componente, cea militara fiind doar una dintre ele.

   Apararea colectiva reprezinta o intelegere, un acord, de obicei in cadrul formal al unui tratat, al unei organizatii, intre diferite state pentru a actiona in comun in cazul in care un stat din afara acestei organizatii ataca un stat membru. Modul de realizare cel mai cunoscut si mai frecvent al apararii comune sunt aliantele militare.

  Beneficiile apararii comune includ costuri mai reduse la nivelul fiecarui stat in scopul mentinerii securitatii, astfel si posibilitatea acestui stat, mai ales pentru cele cu resurse foarte limitate, de a redirectiona plusvalori, capitaluri etc., de la bugetul apararii nationale spre alte sectoare vitale, siguranta unui sprijin colectiv in cazul unei agresiuni.

  Dezavantajele unui astfel de sistem includ obligativitatea statelor membre de a interveni, in virtutea responsabilitatilor asumate, chiar in zone in afara propriei sfere de influenta, a granitelor nationale proprii etc. Cel mai cunoscut exemplu al costurilor sociale ale aparii comune sunt cele doua razboaie mondiale , in cazul carora apartenenta unor state combatante la anumite blocuri militare a atras in scurt timp si alte state aliate insumand cvasitotalitatea suprafetei terestre in acest conflict, in virtutea unor obligatii contractuale.

  De obicei, apararea comuna este mai explicit orientata spre actiune decat securitatea colectiva, ale carei posibilitati de interventie sunt- in mod deliberat si de comun acord- limitate. Similitudinile dintre apararea comuna si securitatea colectiva includ interesul pentru mentinerea unei stari de securitate, interventia si actiunea in numele unor deziderate precum nevoia de pace, de stabilitate etc.

Desi in multe privinte cele doua concepte se suprapun, in cadrul aparii comune, aliatii, obiectivele au grad mai ridicat de specificitate si concretete. Acest fapt nu insemna insa, in ciuda specificitatii si specializarii anterior mentionate, limitarea apararii comune la structuri si masuri strict militare, putand exista si o dimensiune politica, economica etc., chiar daca asociata tot unor obiective  caracteristice acesteia, in principal militare.

 Liga Natiunilor marcheaza de altfel contrastul vizibil intre aceste doua concepte, deoarece daca pentru scurt timp a reusit sa instituie un sistem de securitate colectiva care parea a fi functional, lipsa unor masuri ferme in sensul apararii comune a devenit incapabila de a preveni izbucnirea unui razboi mondial, in afara unor sanctiuni diplomatice fara un rol strategic semnificativ, fara influenta pe scena internationala, odata ce tensiunile la nivel european si mondial au escaladat, iar in cursa inarmarilor s-au angrenat tot mai multe state (chiar membri, nu doar oponenti ai Ligii). Se poate astfel afirma ca atributiunile Ligii in sensul unei aparari comune au fost, in cel mai bun caz, declarative si limitate.

  Cele mai cunoscute exemple de aparare comuna din istoria recenta sunt, in contextul bipolaritatii mapamondului din timpul Razboiului Rece, NATO, reprezentand blocul de putere occidental, si Pactul de la Varsovia, reprezentand URSS-ul si lumea comunista, ambele intervenind, in virtutea tratatelor si interdependentelor existente, cu forta militara in diferite zone de conflict ale globului. Dintre acestea doua, doar NATO mai exista la ora actuala.

  Apararea comuna atrage dupa sine constituirea unui numar mare de tratate, cadre institutionale, aliante etc. Numarul ridicat al acestora la ora actuala, chiar daca sunt adeseori subordonate unui cadru mai larg precum NATO, chiar daca Razboiul Rece si lumea bipolara au incetat a mai exista, releva actualitatea acestui concept si relevanta sa in functionarea in parametrii normali a sistemelor de putere.



Stiinte politice


Demografie
Stiinte politice

CULTURA POLITICA
Rezolvarea diferendelor politice dintre state
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE*
REGIMURI POLITICE POSTBELICE
Politica de mediu a Uniunii Europene – aspecte generale
Politica regionala si bugetul U.E. – importanta pt Romania
GLOBALIZAREA
Sisteme de partide
ISTORIA GANDIRII POLITICE
Originile si particularitatile structurilor sociale si traditiilor politice est europene prin raportare la modelul occidental

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate