Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. decizii politice, partide, presedinti, parlament

Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Stiinte politice


Index » legal » » administratie » Stiinte politice
» Petrolul- potential generator de conflicte? - Proiect Conflicte internationale


Petrolul- potential generator de conflicte? - Proiect Conflicte internationale



ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

MASTER DE GEOPOLITICA SI RELATII INTERNATIONALE

Petrolul- potential generator de conflicte?

- Proiect Conflicte internationale -

INTRODUCERE

Dintre resursele strategice existente, petrolul joacǎ rolul primordial pe scena geopoliticǎ a lumii de mai bine de sase decenii. Importanta strategicǎ a petrolului in economia mondialǎ este justificatǎ de faptul cǎ 40% din energia lumii, precum si 90% din combustibilul utilizat in transporturi este asigurat de aceastǎ resursǎ energeticǎ primarǎ. Cresterea economicǎ depinde in mod direct de aceastǎ resursǎ energeticǎ, determinand o concurentǎ acerbǎ intre actorii statali care doresc sǎ obtinǎ acces la aceastǎ resursǎ cu costuri cat mai reduse.

Dacǎ in timpul Rǎzboiului Rece bipolaritatea ideologicǎ a lumii, determinatǎ de concurenta dintre capitalism si socialism, a mascat intr-o mare masurǎ adevǎrata motivatie a confruntǎrii dintre cei doi mari poli de putere- respectiv accesul la resurse, Pacea Rece a condus la aparitia unei lumi multipolare, in care confruntarea pentru accesul la resurse a actorilor implicati devine din ce in ce mai evidentǎ.

Importanta in crestere a Chinei pe scena economica a lumii tinde sa devina o amenintare pentru primul loc detinut momentan de SUA in ceea ce priveste consumul de petrol. Agentia Internationala pentru Energie (AIE) estimeaza cresterea consumului de combustibil in China pana la un nivel care va reprezenta 40% din consumul global, iar pentru India la 20% in 2030. Surpriza in ceea ce priveste consumul de combustibili poate veni insa din Orientul Mijlociu- privit in mod traditional exclusiv ca producator- pentru care AIE estimeaza un consum cu 50% mai ridicat decat cel al Indiei in 2030. [1] Cresterea exponentiala a cererii mondiale, antrenata de dezvoltarea unor state precum China, India sau Brazilia, conjugata cu diversele crize in care sunt implicate statele furnizoare de petrol conduce la o volatilitate a preturilor la fel de daunatoare ca si perspectiva resurselor insuficiente. Intre 2007 si 2008, pretul petrolului atinsese nivelul istoric de 147,27 USD, pentru ca la doar un an mai tarziu sa se prabuseasca la 59,87 USD.[2]

Volatilitatea preturilor, care in mod paradoxal reprezinta singura constanta in ceea ce priveste istoria petrolului, este factorul principal care alimenteaza preocuparile prezente privind securitatea energetica. Aceasta paradigma este transformata de demagogia politica intr-un discurs privind independenta energetica. Asa cum arata printul saudit Turki al-Faisal in articolul “Nu fi crud la minte: De ce vorbaria lui barack Obama despre independenta energetica este doar demagogie”[3], independenta energetica este o utopie in conditiile in care petrolul va continua sa reprezinte timp de cel putin cateva decenii de acum incolo principalul combustibil al lumii. In aceste conditii, interdependenta si cooperarea ar trebui sa reprezinte preocuparile principale ale oamenilor politici, fapt valabil nu doar in domeniul energetic, asa cum ne-a demonstrat recenta criza financiara.

In acelasi articol, printul al-Faisal incearca sa explice cresterea neasteptata a pretului la petrol, care s-a petrecut nu mai departe de 2008. Printre principalii factori se numara, in viziunea acestuia, faptul ca patru tari producatoare de petrol- Iran, Irak, Nigeria si Venezuela- nu si-au crescut productia in concordanta cu cresterea cererii. Daca cele 4 tari produceau 12,7 milioane de barili zilnic in 1990, iar marile companii petroliere apreciau cresterea productiei acestora la 18,4 milioane de barili/ zi pana in 2008, diversele evenimente cu care s-au confruntat respectivele tari (conflicte civile, investitii ratate sau invazia americana in cazul Irakului) au condus la o scadere a productiei de petrol pana la 10,2 milioane de barili/ zi.[4] Un alt factor mentionat in acelasi articol ar fi reprezentat de numarul prea mic de rafinarii de pe Glob- in SUA n-a mai fost construita o noua rafinarie de 30 de ani. Se pregateste oare lumea de apusul erei petroliere?

Combustibil esential pentru motorul cresterii economice, petrolul poate fi considerat si un “mǎr al discordiei”, fapt ce justificǎ intrebarea din titlul acestei lucrǎri- este petrolul un potential generator de conflicte?

Distributia geografica limitata la un numar redus de zone ale Globului, iminenta[5] epuizare a rezervelor sau volatilitatea preturilor sunt doar cativa dintre factorii care, conjugati cu cresterea consumului, reprezinta amenintari pentru securitatea energetica a statelor consumatoare de petrol.

In paginile ce urmeazǎ voi incerca sǎ ofer un rǎspuns acestei intrebǎri, apeland la argumente de facturǎ istoricǎ si geopoliticǎ.

CAPITOLUL I : Distributia globalǎ a resurselor de petrol

            Raritatea, dar si distributia inegalǎ a resurselor de petrol pe Glob au determinat numeroase confruntǎri de-a lungul istoriei ultimului secol, avand ca motivatie principalǎ, chiar dacǎ de multe ori ascunsǎ, incercarea de a obtine acces si de a controla resursele de petrol cele mai insemnate ale Globului.

            Dintre toate regiunile Terrei, Orientul Mijlociu se remarcǎ prin douǎ aspecte interconectate- in primul rand detine cea mai importantǎ pondere in totalul resurselor de petrol ale Globului, iar in al doilea rand a reprezentat o permanentǎ zonǎ de conflict incǎ de la inceputul secolului precedent panǎ in prezent. In ceea ce priveste ponderea detinutǎ de resursele de petrol ale Orientului Mijlociu, asa cum se poate remarca din tabelul de mai jos, nivelul acestora se ridica in 1995 la 65% din rezervele totale ale Globului.

Tabel 1: Proportia rezervelor de petrol la nivel global [6]:

1955

1970

1995- p. 278

SUA

19%

6%

7,7%(Am. de Nord)

URSS

6%

13%

5,7%

Orientul Mijlociu

62%

58%

65,5%

Venezuela

7%

2%

7,8% (Am. Latina)

Africa

-

10%

7,3%

            Discrepanta devine evidentǎ dacǎ informatiile din tabelul de mai sus sunt comparate cu informatiile cuprinse in tabelul 2, in care este evidentiat consumul de petrol atat in cantitǎti absolute produse la nivel regional, cat si ca procente din totalul mondial.

Tabel 2: Consumul de petrol (mil. tone) 1991/ 1997[7]

Regiune

1991

Procent

din total

1997

Procent

din total

Africa

97,4

3.10%

111,6

3.29%

America de Nord

849

27.03%

928

27.33%

America Latina

252

8.02%

292

8.60%

Orientul Mijlociu

153

4.87%

201

5.92%

Extremul Orient

635

20.22%

869

25.60%

Europa

631

20.09%

696

20.50%

Fosta URSS

420

13.37%

198

5.83%

Europa de Est

-*

-*

52

1.53%

Oceania

35

1.11%

46

1.35%

Total

3141

-

3395

-

*Nu sunt disponibile date.

            Dacǎ la rezervele cunoscute de petrol Orientul Mijlociu ocupa un incontestabil loc I, cu peste 65% din rezervele totale ale Globului in 1995, in ceea ce priveste consumul de petrol, aceeasi regiune consumǎ mai putin de 6% din totalul mondial in 1997, cu un procent in crestere fatǎ de anul 1991.

            Aceastǎ situatie este reflectatǎ de graficul de mai jos, in care am realizat o comparatie intre productie si consum pentru trei regiuni- America de Nord, Orientul Mijlociu si Extremul Orient. Datele utilizate in realizarea graficului au fost extrase din cele 2 tabele de mai sus. Se remarcǎ dintr-o succintǎ analizǎ a graficului puternicul dezechilibru dintre distributia resurselor si repartizarea consumului de petrol la nivel global. Dacǎ Orientul Mijlociu detine aproximativ 2/3 din totalul resurselor mondiale de petrol, consumul sǎu este situat sub 6% din consumul mondial. Pe de altǎ parte, America de Nord, care este cel mai important consumator de petrol, detine doar 7.7% din totalul mondial de rezerve. Urmǎtoarea regiune cǎtre care se indreaptǎ transporturile de petrol din Orientul Mijlociu este Extremul Orient, cu ¼ din consumul totalul mondial.

           

CAPITOLUL II: Scurt istoric al conflictelor cauzate de petrol

           

            Distributia geograficǎ inegalǎ, reflectatǎ atat de tabelele cat si de graficul de mai sus, a acestei resurse considerate in momentul de fatǎ indispensabilǎ pentru functionarea economiei mondiale, reprezintǎ sursa unor importante dezechilibre geopolitice, potentiale generatoare de conflicte.

            Aceastǎ afirmatie poate fi argumentatǎ de o indelungatǎ istorie a conflictelor aflate in stransǎ legaturǎ cu distributia inegalǎ a resurselor petroliere.

            Cele mai importante conflicte strans legate de importanta petrolului ca resursǎ strategicǎ si de distributia inegalǎ a acestuia sunt cele douǎ conflicte mondiale.

            In secolul al XIX, cand au fost trasate majoritatea frontierelor in tǎrile colonizate de marile puteri ale lumii, petrolul nu detinea incǎ importanta strategicǎ pe care avea sǎ o castige secolul urmǎtor. In consecintǎ, trasarea granitelor nu a tinut cont de distributia geograficǎ a rezervelor de petrol, asa cum n-au tinut cont nici de distributia etnicǎ sau religioasǎ a populatiei. Ambele aspecte au condus ulterior la conflicte care nu si-au gǎsit rezolvarea nici in prezent. Din distributia inegalǎ a resurselor de petrol, aspect care ne intereseazǎ cu precǎdere in lucrarea de fatǎ, a rezultat una din motivatiile principale ale actorilor implicati in cele douǎ conflagratii mondiale- dorinta de a impǎrti lumea in functie de un nou criteriu. Acest motiv s-a adǎugat la avantul colonial al puterilor care au cunoscut gustul colonizǎrii mult mai tarziu decat marile puteri maritime ale secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea.

            O serie de alte mici conflicte (prin comparatie cu conflagratiile mondiale) au zguduit Orientul Mijlociu, fǎcand din regiunea cea mai bogatǎ in resurse de petrol a Globului un teatru permanent de rǎzboi. Aceste conflicte au fost conectate intr-un fel sau altul, asa cum voi incerca sǎ ilustrez in randurile de mai jos, cu accesul la petrol a marilor consumatori de petrol.

ü               In 1956 are loc prima crizǎ a canalului Suez, declansatǎ de nationalizarea acestuia de cǎtre Egiptul lui Nasser. Afectand grav transportul de petrol cǎtre Occident, pentru care Canalul reprezenta ruta principalǎ, fiind cea mai scurtǎ si mai putin costisitoare, economia occidentalǎ resimte grav consecintele actiunii egiptene. Spre exemplu, industria francezǎ pierde 41% din resursele energetice, ca urmare a intreruperii livrǎrilor de petrol din Orientul Mijlociu si depǎseste cu greu iarna 1956-1957, cu o aprovizionare redusǎ.

ü               In 1961, Irakul refuzǎ sǎ recunoascǎ statul Kuweit, datorita zonei neutre foarte bogate in petrol, aflatǎ intre cele 2 state; Insulele Boubian si Warba, precum si regiunea Roumeilah dispun de asemenea de rezerve considerabile de petrol.

ü               Tot Irakul mai are o disputǎ teritorialǎ cu Iranul, in privinta frontierei pe Shat al’ Arab, la extremitatea deltei formate de Tigru si Eufrat.

ü               In 1958 au loc dispute teritoriale ale Arabiei Saudite cu Bahrein, respectiv cu Iran in stramtoarea Ormuz (1969) pentru insulele Abu Mussa si Tunba;

ü               In perioada 1966- 1970, in Nigeria are loc un rǎzboi civil, pentru controlul zonei de sud a tǎrii (Biafra), bogatǎ in resurse de petrol; Biafra, populatǎ de populatie ibo, isi declarǎ independenta, dar pierde rǎzboiul;

ü               In 1967 se desfasoarǎ rǎzboiul de 6 zile israeliano-egiptean, ca urmare a amenintǎrii lui Nasser de a interzice accesul navelor istraeliene in Canalul Suez; Israelul pune stǎpanire pe zǎcǎmintele de petrol egiptene de la Abu Rodeis, asigurandu-si astfel aprovizionarea cu petrol atat de necesarǎ. Franta sprijinǎ fǎtis statele arabe si aprovizionarea cu petrol nu mai are de suferit, in schimb Canalul Suez se inchide pentru navele americane si britanice, iar aprovizionarea cu petrol a SUA si a Marii Britanii este boicotatǎ de Siria, care blocheazǎ conducta dinspre Iran si Irak, dar si de Arabia Sauditǎ si de Liban, care opresc transportul de petrol spre Marea Mediteranǎ.

ü               In 1968, statele arabe producatoare de petrol infiinteaza OAPEC, in ideea de a controla mai bine pretul petrolului pe piata modiala.

ü               In perioada 1973-1980 au loc socurile petroliere. Devalorizarea dolarului american, provocata de decizia lui Nixon din 15 august 1971, de a elimina convertibilitatea in aur a dolarului, afecteaza direct tarile producatoare de petrol, care isi vad veniturile in petrodolari drastic diminuate.

Fluctuatia acestor venituri, dar si cresterea mai rapida a consumului de petrol la nivel mondial, comparativ cu cresterea productiei, reprezinta motivatii preliminare a primelor socuri petroliere.

            Printul Sa’oud, vice-ministru al petrolului in Arabia Saudita, declara in iulie 1973: « Inflatia si industrializarea sunt doua probleme care trebuie rezolvate in contraponderea aprovizionarii cu petrol brut. Daca, primo, puterea de cumparare a veniturilor noastre petroliere continua sa fie erodata de inflatie si daca, secundo, tarile industrializate ne blocheaza, prin opozitie directa sau simpla neglijenta, proiectele de industrializare, atunci nu vom avea debusee convenabile pentru investirea veniturilor petroliere si prin urmare, nicio motivatie de a produce cantitatile aditionale de petrol necesare pentru satisfacerea cererii mondiale. »[8]

ü               Razboiul de Yom Kippur, din octombrie 1973, este factorul declansator al primului « soc petrolier » cu care se confrunta tarile industrializate. Israelul, prins intre atacurile concertate ale egiptenilor si sirienilor, sunt feriti de infrangere datorita sprijinului primit din partea SUA, care insista asupra unui armistitiu intre partile beligerante. Consecintele asupra aprovizionarii cu petrol a tarilor occidentale nu intarzie sa se faca simtite in urma acestui razboi.  

Pe 16 octombrie, producatorii arabi instituie un embargo asupra exporturilor petroliere catre SUA, Africa de Sud, Olanda si Portugalia, toate fiind state care au sprijinit intr-un fel sau altul partea israeliana in cadrul conflictului. Franta, Marea Britanie si Spania sunt scutite de embargo deoarece se declara de partea Egiptului, considerand justificat atacul acestuia asupra israelienilor instalati din 1967 in teritoriile egiptene. « Socul petrolier propriu-zis » nu ocoleste insa niciunul din statele consumatoare de petrol, care sunt in mod inevitabil afectate de cresterea cu 400% a pretului petrolului din octombrie 1973 pana in ianuarie 1974.[9]

ü               Al doilea soc petrolier are loc in 1979, cand productia iraniana se prabuseste ca urmare a revolutiei, iar Irakul ataca Iranul in 1980. In aceasta perioada, pretul petrolului creste de la 12.7$ in 1979 la 26$ in 1980 si apoi pana la 34$ in 1982.

Tabel 3: Productia mondiala de petrol in anii 1970 si 1980 (mil tone)[10]

1970

1980

Total mondial

2334

3047

America de Nord

603

557

America Latina

267

288

Orientul Mijlociu

712

915

Orientul Indepartat

70

135

Africa

272

301

Europa Occidentala

16

118

Europa de Est

392

731

Razboiul irakiano-iranian (1980-1988) si destabilizarea OPEC

In 1978, Iranul asigura 24% din productia regiunii cu 6 mil de barili/ zi (860 mii tone);  la finalul anului, productia sa devine nula ca urmare a revolutiei islamice si schimbarilor politice.

Arabia Saudita isi reduce productia in 1978 cu 10%[11] ca urmare a deciziei OPEC de a reduce cotele de productie; deficitul de petrol conduce la al doilea “soc al petrolului”.

In urma schimbarii regimului politic, Iranul ayatollahului Khomeiny se alatura laturii radicale a OPEC (Algeria si Libia) si se distanteaza de SUA, considerate de noul regim “marele demon”. Productia de petrol a Iranului nu mai revine la nivelul din 1978, situandu-se la un nivel de 145 mil tone in 1979.

Conflictul iraniano-irakian are ca miza controlul asupra Golfului Persic si un vechi diferend legat de frontiera de la Chatt el Arab si de insulele invecinate; profitand de anarhia provocata de revolutie, Irakul ocupa cateva insule care fac obiectul disputei frontaliere. Aceasta miscare reprezinta declansatorul razboiului care va devasta in final cele doua state. O alta motivatie este de ordin religios, dat fiind ca Iranul are o populatie majoritar siita, in timp ce Irakul este majoritar sunnit. Este insa probabil ca aceasta motivatie sa fi cantarit mai mult ca pretext care sa ascunda reala motivatie economica.Cele doua state produc petrol in continuare pentru a-si putea finanta cheltuielile militare, iar puterile occidentale nu ezita sa profite de toate avantajele unui conflict al tertilor, livrand armament partilor beligerante. Asfel, Franta, Marea Britanie si Germania sunt principalii furnizori de armament catre Irak, in timp ce SUA vand preponderent catre Iran.

Efectele razboiului pe plan mondial

  • Europa Occidentala- reduce consumul de petrol cu 19.5%;
  • America de Nord- reducere de 16.4%;
  • Japonia- reducere de 21.8% intre 1979 si 1988;
  • In consecinta, pretul petrolului incepe sa scada;
  • Intre 1979 si 1988, OPEC isi diminueaza productia cu 45%.

Tabel 4: Evolutia productiei de petrol in anii razboiului irakiano-iranian[12]

An productie

Productia OPEC

(milioane tone)

Cota OPEC din total

productie mondiala

Productia non-OPEC

(milioane tone)

1979

1614

49,6%

1637

1980

1347

44,2%

1700

1981

1141

39,8%

1720

1982

948

34,4%

1806

1983

891

32,4%

1856

1984

900

32,2%

1888

1985

829

31,4%

1908

1986

969

33,1%

1951

1987

932

31,8%

1991

1988

1026

33,9%

1999

Cu instalatiile petroliere afectate de razboi (rafinaria iraniana de la Abadan, una dintre cele mai mari rafinarii din lume, este distrusa de bombardamentele irakiene) si cu resursele financiare epuizate in urma cheltuielilor militare, cele doua state produc in 1988 doar 23,3% din totalul mondial, comparativ cu 34,3% in 1979.

OPEC-ul s-a destramat in urma razboiului, cotele sale de productie nemaifiind respectate de catre membrii sai si pretul petrolului aflandu-se pe o curba descendenta.

«In schimb, marile companii petroliere obtin in continuare profituri considerabile; cifra de afaceri cumulata a primelor cinci companii petroliere (Exxon, Royal Dutch Shell, Mobil, BP, Texaco) creste de la 195,1 mld $ in 1978 la 285,8 mld $ in 1988, cu o rata de crestere anuala de 3,8%.»[13]

ü     Razboiul din Golf 1990-1991

In august 1990, Irakul invadeaza Kuweitul cu intentia de a-l anexa si transforma in a XIX-a provincie irakiana. ONU condamna atacul si cere « retragerea imediata si neconditionata ». Liga Araba, cu exceptia Sudanului, OLP, Yemenului si Iordaniei, care voteaza impotriva, se alatura pozitiei ONU.

Piata petrolului cunoaste o scurta imflamare conjuncturala, pretul inregistrand o crestere brusca de la 15$ la 40$ in septembrie. Iranul si Arabia Saudita profita de debuseul creat si isi maresc productia ; pretul revine la 27$ ; dupa 17 ianuarie, cand SUA declanseaza operatiunea « Furtuna in desert », provocand retragerea trupelor irakiene, pretul barilului de petrol continua sa scada, ajungand la 18$ in martie 1991.

Motivatiile SUA de a se implica militar in Golf

A reprezentat petrolul motivatia principala a SUA de a se implica militar in Razboiul din Golf? Este probabil o motivatie importanta,  in stransa legatura cu petrolul, dar nu principala, dat fiind ca SUA nu erau atat de dependente de Orientul Mijlociu (25-30% din totalul importurilor de petrol proveneau din aceasta zona in 1988) precum tarile europene, printre care Franta, care este total lipsita de resurse petroliere.

In acest caz, care reprezinta motivatia principala? Prin anexarea Kuweitului, Irakul ar fi devenit cel mai mare producator de petrol din Orientul Mijlociu; influenta sa asupra pretului petrolului ar fi crescut considerabil odata cu capacitatea de a-si impune punctul de vedere in fata celorlalti producatori. Un Irak atat de puternic ar fi constituit o adevarata amenintare la adresa securitatii Arabiei Saudite si a Israelului, principalii aliati ai SUA din Orient. Exercitarea controlului irakian asupra celor mai mari rezerve de petrol ale lumii ar fi fost privita probabil ca o amenintare asupra aprovizionarii cu petrol a intregii lumi.

Pe de alta parte, Golful reprezinta un element esential in dispozitivul strategic al SUA din Orientul Mijlociu.

ü     Invazia Irakului de cǎtre SUA- 2003

Pentru opinia publicǎ nationalǎ si interntionalǎ, pretextul invocat de SUA pentru a justifica invazia irakianǎ au fost presupusele arme de distrugere in masǎ detinute de Saddam Hussein, care in urma atacurilor teroriste din septembrie 2001 pǎreau cu atat mai periculoase in mainile unui dictator, cu cat amenintarea terorismului reprezenta amintirea incǎ proaspǎtǎ a unei realitǎti recente.

Realitatea post-beligerantǎ a dovedit cǎ motivul invocat nu a fost nimic mai mult decat un pretext. Care au fost in acest caz adevǎratele motive ale SUA de a invada Irakul?

Ca de obicei, in aceastǎ zonǎ fierbinte a planetei, petrolul joacǎ un rol esential. Cererea pentru euro a statelor producǎtoare de petrol, in loc de dolari, ar slǎbi economia SUA si ar ameninta implicit pozitia hegemonicǎ a SUA. Irakul a indrǎznit sǎ facǎ o astfel de miscare in 2000, erijandu-se astfel intr-un exemplu urmat de alte state producǎtoare de petrol, precum Venezuela si Iran. [14]

Invazia asupra Irakului nu a asigurat SUA doar controlul campurilor petrolifere ale tǎrii, care este oricum incǎ departe de a produce la capacitatea sa realǎ, ci ocazia mult asteptatǎ de a elimina un oponent care risca sǎ ii ameninte pozitia in zonǎ, datoritǎ aspiratiilor de putere regionalǎ. Aceastǎ conjuncturǎ a condus la o crestere a pretului petrolului, care a devenit o tendintǎ pentru urmǎtorii ani, asa cum se poate deduce din graficul de mai jos.

sursa: http://www.wtrg.com/oil_graphs/excess.gif

Odatǎ cu rǎzboiul din Irak, capacitatea de productie in exces a statelor membre OPEC a fost in continuǎ scǎdere, exercitand presiune asupra pretului petrolului. Asa cum se poate observa din grafic, la o capacitate de productie in exces de 6 milioane barili zilnic, pretul barilului de petrol era in jur de 30 USD. Scǎderea bruscǎ a aceste capacitǎti la un nivel de 1 mil. barili/ zi, datoritǎ unei greve care a afectat productia Venezuelei, conjugat cu rǎzboiul din Irak, a condus la cresterea pretului la peste 40 USD/ baril in aprilie 2003 si la dublarea sa panǎ la jumǎtatea anului 2006.

CAPITOLUL III: OPEC si OAPEC

Scurt istoric OPEC

Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol reprezinta o organizatie interguvernamentala de cooperare permanenta, ale carei baze au fost puse prin Conferinta de la Bagdad din 10-14 septembrie 1960, de catre trei state arabe, alaturi de Venezuela si Iran. Celor cinci membri fondatori li s-au alaturat alte sase state producatoare de petrol, dintre care patru sunt state arabe. Ecuadorul si Gabonul au fost si ele temporar membre ale OPEC, parasind organizatia in 1992, respectiv 1994.[15] Desi nu este o organizatie cu caracter exclusiv arab, OPEC cuprinde totusi sapte state arabe (dintr-un total de unsprezece membri), constituind o majoritate culturala si o forta economica ce nu pot fi neglijate.

     

Obiectivele OPEC

Organizatia a fost infiintata cu menirea de a asigura membrilor sai drepturi legitime asupra drepturilor de exploatare, pe o piata internationala a petrolului dominata la vremea respectiva de companiile multinationale, controlate la randul lor de catre fostele puteri coloniale.

In prezent, obiectivul OPEC este definit ca o activitate de « coordonare si unificare a politicilor privind petrolul in statele membre, cu scopul de a asigura preturi corecte si stabile pentru producatorii de petrol, un flux eficient, economic si regulat pentru natiunile consumatoare, precum si o returnare corecta a capitalului pentru investitorii din industria petroliera ».[16]

OPEC si petrolul lumii arabe

Relevanta acestei organizatii in chestiunea panarabismului deriva dintr-un context mai larg, reprezentat de importanta economico-strategica pe care resursele petroliere o confera Orientului Mijlociu pe tabla de sah a lumii. Privit din acest unghi, obiectivul initial al OPEC apare ca o tentativa de emancipare economica a statelor arabe producatoare de petrol de sub tutela puterilor imperialiste, reprezentate, de aceasta data in mod indirect, de companiile petroliere private.

Companiile detinatoare de concesiuni in Orientul Mijlociu, sprijinite din umbra de guvernele tarilor de provenienta, reprezentau fortele creatoare si totodata dominante ale sistemului de comert cu petrol. Prin controlul total al exploatatiilor, marketing, know-how si toate celelalte aspecte tehnice, precum si prin sprijinul politic oferit de guvernele statelor de  provenienta, companiile petroliere capatasera caracterul de stat in stat, ignorand legislatia locala si comportandu-se dupa reguli proprii.

Pe termen scurt, avantajul de a beneficia de sprijinul guvernelor lor le-a adus partea leului din profiturile obtinute, pe termen lung insa, aceasta putere s-a intors treptat impotriva lor. Asociate inca de la inceputurile industriei cu propriile guverne, companiile producatoare de petrol au fost considerate de catre regimurile nationaliste, emergente in lumea araba in perioada postbelica, drept uneltele de dominatie ale puterilor imperialiste.[17]

Odata cu valul nationalist devenit din ce in ce mai puternic dupa cel de-Al II-lea Razboi Mondial, controlul asupra petrolului a devenit un simbol al legitimitatii si puterii nationale. In Irak, spre exemplu, atunci cand partidul Ba’th a preluat puterea in 1968, guvernul a nationalizat Compania Petroliera Irakiana, cu scopul de a-si demonstra independenta fata de fortele straine reprezentate de aceasta. Prin nationalizare, Ba’th s-a diferentiat de regimul anterior, care evitase o astfel de miscare politica datorita lipsei expertizei locale in management. Mai mult chiar, prin nationalizarea Companiei Irakiene, Partidul Ba’th a incurajat schimbarea fundamentala a relatiilor dintre companiile petroliere straine si statele producatoare din regiune.

Dincolo de evidenta emancipare economica pe care o aducea cu sine, nationalizarea companiilor petroliere a devenit rapid un simbol al nationalismului, autodeterminarii si al independentei. Astfel, controlul asupra propriilor resurse petroliere a inceput sa reprezinte treptat o forma a luptei impotriva imperialismului, constituind, in mod aparent, o noua cauza catalizatoare a miscarii de unitate araba. Aceasta lupta, condusa la unison de statele arabe producatoare de petrol, insa manipulata la nivel ideologic de regimurile nationale cu scopul de a le conferi legitimitate politica, nu a reusit totusi sa insufle suficienta forta miscarii panarabe, ci a accentuat tendintele nationale.

OPEC a jucat si ea un rol important in propagarea miscarilor de nationalizare a companiilor petroliere, sperand, pe buna dreptate, in diminuarea puterii de negociere a statelor consumatoare de petrol, concomitent cu cresterea capacitatii proprii de a se impune in fata acestora, dar si in accentuarea influentei OPEC asupra pretului mondial al petrolului. Pe masura ce OPEC s-a extins, concentrand o parte tot mai mare a productiei mondiale de petrol, embargoul petrolier a devenit o «bomba cu ceas» deosebit de puternica, situata in Orientul Mijlociu, in mana unor state care n-au ezitat sa o utilizeze atunci cand interesele lor au cerut-o.

Resursele petroliere importante, cum sunt cele din Orientul Mijlociu, concentrate intr-o organizatie precum OPEC, s-au transformat in factori de instabilitate pentru economia mondiala, exercitand o presiune continua mai ales asupra statelor mari consumatoare de petrol- precum SUA si statele puternic industrializate din Europa Occidentala.

Desi OPEC nu reprezinta o organizatie de cooperare cu caracter strict arab, ea este insa dominata de statele arabe atat prin numar (sapte state membre, dintr-un total de unsprezece, sunt arabe), cat si prin ponderea fluxurilor de petrol pe care le asigura aceste state in totalul realizat de OPEC : din totalul de 25,839 milioane barili, asigurati zilnic de OPEC, aproape 18 milioane provin din Orientul Mijlociu, in conditiile in care cu exceptia Iranului, toate membrele OPEC din aceasta zona sunt tari arabe.

Totodata, trebuie remarcat faptul ca din noua state arabe cu o productie semnificativa de petrol, sapte sunt membre ale OPEC. In acest context, al dependentei occidentale crescande fata de petrolul arab, completat de tendintele de adancire a contradictiilor dintre lumea araba si Occident, dintre islamismul politic si capitalismul occidental si animat de proliferarea terorismului, precum si de un nou suflu anti-imperialist, indreptat de aceasta data in principal impotriva SUA, cooperarea inter-araba din cadrul OPEC reprezinta un factor esential al ordinii mondiale contemporane.

OAPEC

            Organizatia Tarilor Arabe Exportatoare de Petrol a fost infiintata in 1968 si cuprinde 10 tari membre: Algeria, Bahrain, Egipt, Irak, Kuwait, Libia, Qatar, Arabia Saudita, Siria, Emiratele Arabe Unite; Tunisia a fost si ea membru al organizatiei, retragandu-se insa in 1986.

            Asa cum o spune si numele sau, OAPEC este o organizatie cu caracter exclusiv arab, ea cuprinzand, pe langa tarile arabe membre si ale OPEC, inca trei state arabe (Egipt, Siria, Bahrain), a caror productie de petrol nu este cu adevarat semnificativa la nivel mondial.

            Infiintarea si existenta unei astfel de organizatii cu caracter exclusiv arab denota insa o tendinta destul de puternica in lumea araba, in ciuda disensiunilor existente intre anumite state din zona, respectiv incercarea de a conserva identitatea comuna araba prin dezvoltarea si mentinerea unei stranse cooperari pe diverse planuri intre statele arabe.

            Privite punctual insa, obiectivele OAPEC se inscriu intr-un registru destul de strict, limitat la industria petroliera a statelor membre:

  • Sa promoveze cooperarea si relatiile stranse dintre membrii sai in activitati economice legate de industria petrolului;
  • Sa determine modalitati de protejare a intereselor  lor legitime, atat individuale cat si colective, in industria petrolului;
  • Sa-si uneasca eforturile pentru a asigura fluxul de petrol catre pietele consumatoare in termeni echitabili si rezonabili;
  • Sa creeze un climat favorabil investitiilor de capital si expertiza in industriile lor petroliere.[18]

Faptul ca aceasta organizatie araba este mult mai putin cunoscuta decat OPEC-ul, ne conduce catre o singura concluzie relevanta pentru tematica acestei lucrari, si anume ca importanta in plan geopolitic a OAPEC este mult mai redusa decat cea a organizatiei similare, iar rolul jucat de ea la nivel international este mai degraba unul simbolic, prin comparatie cu rolul OPEC.

CONCLUZII

Asa cum am aratat in capitolul al II-lea, istoria recenta a Orientului Mijlociu a fost una zbuciumata, in care «aurul negru» a jucat de multe ori un rol nefast pentru tarile si popoarele acestei regiuni.

Intrebarea la care am incercat prin intermediul acestei succinte lucrari sa gasesc un raspuns este insa legata de viitorul aceste regiuni, precum si a altor regiuni bogate in “aur negru”. Pentru ca aceasta lucrare a tratat cu precadere situatia din Orientul Mijlociu, voi incerca sa formulez un raspuns privind viitorul acestei regiuni.

Istoria atat de plina de confruntari si prezentul nu mai putin zbuciumat nu par sa indice un viitor mai pasnic pentru aceasta regiune.

Interesele divergente ale marilor puteri in zona Orientului Mijlociu, manifestate cu precadere in timpul Razboiului Rece, dar care exista si in prezent, au mentinut regiunea intr-o perpetua stare de conflict. Nu consider ca este hazardat sa presupunem ca “jandarmul lumii” actioneaza dupa vechiul principiu al puterii “divide et impera” si este interesat de destabilizarea zonei. Razboiul impotriva terorismului si identificarea unei “axe a raului” impotriva careia SUA sustin ca sunt justificate razboaie preemtive sustin ideea ca Orientul Mijlociu va continua sa fie un teatru de razboi. Nu poate fi o coincidenta ca doua dintre cele mai bogate state in resurse petroliere- Irak si Iran- figureaza pe aceasta axa, fiind acuzate de sustinerea terorismului.

Totodata, aversiunea statelor arabe impotriva Israelului, care continua sa fie sprijinit neconditionat de SUA in ciuda atitudinii sale agresive si a diverselor actiuni militare intreprinse mai mult sau mai putin justificat, intaresc aceeasi idee a perpetuarii starii conflictuale din zona.

Pe de alta parte, interesele industriei de armament si cheltuielile in crestere destinate acestui sector, din statele occidentale si din Rusia, contribuie la sustinerea aceleiasi idei, ca pacea nu reprezinta un obiectiv real al marilor puteri.

Un alt factor care contribuie la mentinerea dezechilibrelor din regiune, adancind prapastia dintre paturile sociale sarace si cele bogate este reprezentata de distributia inegala a veniturilor provenite din exploatarea petrolului. Este binecunoscut luxul de care se bucura familia conducatoare a Arabiei Saudite, care controleaza in totalitate rezervele de petrol din aceasta tara. Pe de alta parte, problemele legate de drepturile omului in aceasta tara sunt trecute cu vederea de aliatul sau occidental- SUA, in ciuda discursului care sustine aspiratia de pacificare si democratizare a regiunii, care aparent se aplica doar in cazul statelor care nu agreeaza implicarea SUA in regiune, in special datorita propriilor aspiratii de a deveni lideri regionali- acesta este atat cazul Irakului, cat si al Iranului.

Un Orient Mijlociu prosper si stabil din punt de vedere politic pare in momentul de fata o adevarata utopie, daca luam in considerare, pe langa factorii enumerati mai sus si escaladarea fundamentalismului islamic in zona, care nu a fost straina de interventiile militare ale SUA.

Abundenta “aurului negru” a avut o contributie nefasta si in cazul Nigeriei, care se confrunta cu un sangeros razboi civil datorita incercarii diverselor factiuni etnico-politice de a controla accesul la resursele de petrol din Golful Guineii.

Venezuela, un alt important producator de petrol, nu se afla nici ea intr-o situatie de stabilitate politica si prosperitate economica, asa cum s-ar presupune din existenta abundenta a resurselor petroliere de care se bucuaa. Presedintele Hugo Chavez are un puternic discurs anti-american, care ar putea sa nu aduca tarii foarte multe beneficii.

Pentru a incheia, as concluziona ca abundenta resurselor de petrol nu reprezinta un factor care sa contribuie doar la prosperitatea statelor care detin aceste resurse, ci este in prezent un element destabilizator, potential generator de conflicte.

BIBLIOGRAFIE

ü     Ajad, Riad A.- Determinants of Attitudes Toward Multinational Firms: Host Arab Society Elites-  Strategic Management Journal, Vol. 1, Nr. 3 (iul. - sep. 1980), pag. 193-208

ü     Conant, Melvin A. - Access to oil- Oil, the Arab-Irael Dispute, and the Industrial World- Westview Press, 1977

ü     al-Faisal, Turki- Nu fi crud la minte: De ce vorbaria lui barack Obama despre independenta energetica este doar demagogie- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p.38-39;

ü     Levi, Michael A.- Nesatiosii gazelor- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p. 39;

ü     Massoulie, François- Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. BIC ALL 2003

ü     Nouschi, Andre - Petrolul si relatiile internationale din 1945 pana in prezent, Institutul European- 2007

ü     Penrose, Edith- Middle East Oil The International Distribution of Profits and Income Taxes-

      Economica, New Series, Vol. 27, Nr. 107 (Aug., 1960), p. 203-213

ü     Roberts, Paul- Sfarsitul petrolului: in pragul unui dezastru, Ed. Litera International, Bucuresti, 2008

ü     Salera, Virgil- A Note on Profit Sharing in Middle East Oil-  The Economic Journal, Vol. 69, Nr. 276 (Dec., 1959), p. 812-813

ü     Tanzer, Michael-  The race for resources - Monthly Review Press- New York-1980

ü     Yergin, Daniel- Petrolul nu moare- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p. 26-33

Surse internet:

ü     http://www.arab.de/arabinfo/opec.htm

ü     http://www.opec.org/aboutus/history/history.htm

ü     http://www.theage.com.au/articles/2003/03/19/1047749824415.html

ü     http://www.wtrg.com/prices.htm



[1] Levi, Michael A.- Nesatiosii gazelor- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p. 39;

[2] Yergin, Daniel- Petrolul nu moare- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p.28;

[3] al-Faisal, Turki- Nu fi crud la minte: De ce vorbaria lui barack Obama despre independenta energetica este doar demagogie- Foreign Policy Romania, septembrie- octombrie 2009, p.38;

[4] al-Faisal, Turki- op. cit., p. 39;

[5] In privinta iminentei epuizarii resurselor de petrol, nu exista inca un consens, dat fiind ca aceasta temere se vehiculeaza inca din anii ’70, iar intre timp au fost descoperite noi zone de exploatare.

[6] Nouschi, Andre - “ Petrolul si relatiile internationale din 1945 panǎ in prezent”, Institutul European-2007, p.63 pentru anii 1955 si 1970; p. 278 pentru anul 1995;

[7] ibid, p. 325;

[8] Nouschi, Andre- op.cit., p. 178;

[9] Nouschi, Andre- op.cit., p. 183;

[10] Nouschi, Andre- op.cit., p. 221;

[11] ibid, p. 233;

[12] Nouschi, Andre- op.cit, p. 238;

[13] Nouschi, Andre- op.cit., p. 238;

[14] http://www.theage.com.au/articles/2003/03/19/1047749824415.html- accesat in ianuarie 2009;

[15] http://www.opec.org/aboutus/history/history.htm.- accesat in decembrie 2009;

[16] Ibid;

[17] Melvin A. Conant- Access to oil: Oil, the Arab-Irael Dispute, and the Industrial World; Westview Press, 1977, p. 66;

[18] http://www.arab.de/arabinfo/opec.htm.- accesat in dcembrie 2009;



Stiinte politice


Demografie
Stiinte politice

GUVERNANTA CORPORATIVA
Tratatul de la Nisa 2001
PROVOCARI ALE INTERGRARII EUROPENE
Politica de mediu a Uniunii Europene: consideratii introductive
Cooperare regionala si integrare economica
Democratia in Europa de Nord
Alte concepte si viziuni legate de supranationalismul european
Istoricul relatiilor dintre Romania si Uniunea Europeana
CONCEPTUL DE DOCTRINA POLITICA; CRITERII DE CLASIFICARE
Contributia UE la guvernanta mondiala (globala)

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate