Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Administratie


Index » legal » Administratie
» CONSIDERATII CU PRIVIRE LA METODOLOGIA SI METODELE DE ERCETARE STIINTIFICA A FENOMENULUI JURIDIC


CONSIDERATII CU PRIVIRE LA METODOLOGIA SI METODELE DE ERCETARE STIINTIFICA A FENOMENULUI JURIDIC




CONSIDERATII CU PRIVIRE LA METODOLOGIA SI METODELE DE ERCETARE  STIINTIFICA A FENOMENULUI JURIDIC

           

            In stiintele sociale in care se incadreaza si stiinta dreptului, exista mai multe metode valide de producere a cunoasterii. Metodele se diferentiaza in functie de teoriile de referinta care opereaza cu abordari diferite ale sistemului social. Pentru ca o metoda sa fie considerata valida, aceasta trebuie sa fie logic coerenta, sa se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca false si sa fie acceptata de comunitatea stiintifica.



            Teorii sociale diferite postuleaza nivele referentiale de agregare (ontologii) diferite ale sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic[1], al relatiei dintre doi actori, altele pot fi familia, grupul, organizatiile si institutiile; la nivele superioare de agregare se afla societatea ca intreg sau sistemul mondial.[2] Prin raportare la nivelul ontologic de referinta, in stiintele sociale exista doua metode de explicare a comportamentului sistemelor sociale.

            O metoda presupune observarea unui esantion de sisteme sau a aceluiasi sistem pe o perioada de timp. Aceasta metoda poarta denumirea de analiza comparativa, este de tip holist si opereaza cu date economice si sociale agregate (factorii care favorizeaza dezvoltarea societatii sau rata saraciei intr-o tara sau alta).

            O alta metoda de explicare a comportamentului sistemelor sociale implica examinarea proceselor interne ale sistemului la nivelul partilor componente.       

            In alte cazuri, partile componente pot fi institutii ale sistemului sau sub-grupuri ce se constituie in parti ale acestuia. In aceste cazuri analiza coboara la nivele de agregare inferioare nivelului sistemic si explica comportamentul sistemului recurgand la comportamentul partilor acestuia.[3]

            Teoriile opereaza insa si cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul social ca intreg sau parti ale acestuia: date cantitative si date calitative. Datele cantitative presupun masurarea numerica a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele diferite de agregare: de cele mai multe ori sunt considerate caracteristici individuale care apoi, prin abstractizare si agregare, iau forma indicilor statistici ce releva caracteristici generale ale sistemului social (agregarea nu se realizeaza prin simpla insumare) Exemplu: indicele coruptiei sau indicele coeziunii sociale sau indicele dezvoltarii rurale. Se obtin astfel descrieri generale ale unor fenomene sociale si se urmareste explicarea cauzala a acestora; cercetarile cantitative urmaresc realizarea unor masuratori si analize ce pot fi cu usurinta refacute/replicate de alti cercetatori. Pe de alta parte datele calitative urmaresc intelegerea sau interpretarea situatiilor sociale, a semnificatiilor subiective vehiculate de actorii sociali[4].

            Prin raportare la tipul de date sociale ce caracterizeaza sistemul social, exista doua metode (practici de cercetare) in stiintele sociale: practici de cercetare pozitive sau “obiective” sau “cantitative” si practici de cercetare interpretative sau “calitative” sau “comprehensive”.

            Practicile de cercetare pozitive folosesc date cantitative si instrumentarul statistic pentru a elabora inferente menite sa explice sistemul social. “Faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spunea E. Durkheim. Adeptii acestor practici pledeaza pentru utilizarea metodelor specifice stiintelor naturii in stiintele sociale. Practicile de cercetare interpretative afirma caracterul distinct al “obiectului” stiintelor sociale fata de cel al stiintelor naturale si invoca necesitatea unei metode diferite care sa explice comportamentul sistemului social. Faptele sociale sunt explicate de starile subiective, de constiinta, ale actorilor implicati.

            Exista metode diferite de explicare a sistemului social dupa cum concepem diferit ontologia sociala sau epistemologia stiintelor sociale. Aceste metode diferite sunt implicate moduri diferite de concepere a realitatii sociale, adica teorii sociale diferite.

Rezulta deci ca metoda de cercetare este inseparabila teoriei  referentiale, in stiintele sociale existand numeroase logici alternative de investigare a realitatii.[5]

            Teoria generala a dreptului, ca stiinta sociala[6], fiind cea mai generala dintre ramurile stiintelor juridice, are si un important rol metodologic, asigurand unitatea metodologica a cercetarii stiintifice in cadrul acestor discipline.

            In prezent asistam la dezvoltarea a doua tendinte in stiintele juridice: pe de o parte diversificarea si particularizarea stiintelor juridice, iar pe de alta, un proces de integrare si de desfasurare, in special pe plan metodologic, si care consta in egalizarea nivelului dezvoltarii si exactitatii metodelor folosite in stiintele juridice.

            Teoria generala a dreptului ofera celorlalte discipline juridice posibilitatea integrativa si in acelasi timp, prin aceasta creste capacitatea ei de sinteza in raport cu disciplinele de ramura. Ea foloseste anumite metode concrete de cercetare:

a)metoda istorica – stiinta dreptului este prezentata in evolutia sa in decursul timpului, studiind modul in care s-au format o serie de categorii juridice si de concepte de drept cu care se opereaza astazi, cum ar fi: tipul de drept, esenta dreptului, forma dreptului, functiile dreptului;

b) metoda logica - reprezentand o totalitate de procedee sau operatii metodologice si gnoseologice prin care se creeaza posibilitatea surprinderii structurii si dinamicii interne a formei obiective a dezvoltarii sociale. Logica este aplicabila unei sfere largi de probleme juridice cum ar fi: definitiile legale, conceptele juridice, sistematizarea normelor de drept, elementele structurale ale unei institutii sau ale unor concepte.

c) metoda experimentala – utilizata pentru observarea provocata ca urmare a repetarii intr-un numar mai mare de practici din care se poate desprinde o anumita concluzie cu privire la evolutia fireasca a acestui fenomen; este acea metoda de cunoastere in care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste normal, in conditiile pe care i le impune, in scopul descrierii si sesizarii esentei si legilor lui. Experimentul poate fi facut in laborator sau pe teren.

d)metode cantitative – urmaresc obtinerea unui spor de precizie caracteristic stiintelor exacte prin folosirea cunostintelor din domeniul matematicii statistice. Astfel, uneori, organele de cercetare penala folosesc datele statistice in studierea fenomenului infractional, si tot astfel, organele de judecata, prelucrand datele referitoare la fenomenul infractional pot determina in procesul elaborarii actelor normative aparitia unor norme juridice care sa contribuie la diminuarea unor fapte antisociale.

e) metode prospective – urmaresc cresterea rolului functiei de previziune a fenomenelor juridice si a rolului explicativ al dreptului.

            Prognoza juridica presupune un aparat metodologic complex si folosirea celor mai noi procedee si tehnici. Aceste metode se utilizeaza la fundamentarea adoptarii unor acte normative, cuprinzand si interpretarea pe care o vor da organele de aplicare a dreptului urmarindu-se realizarea acestor acte.

METODOLOGIA JURIDICA

Notiunea metodologiei juridice

            Stiinta dreptului, chemata sa cerceteze realitatea juridica extrem de dinamica si complexa, este preocupata in mod constant pentru perfectionarea mijloacelor specifice de cunoastere a obiectului sau.

            Stiinta dreptului, datorita complexitatii si evolutiei domeniului sau, trebuie sa opereze, alaturi de metodele traditionale de cercetare, cu metode noi de explicare si interpretare a realitatii juridice.

            Rolul de a analiza metodele cercetarii stiintifice a dreptului revine metodologiei juridice care poate fi definita drept „stiinta despre stiinta dreptului”, o stiinta care dezvaluie aspecte dintre cele mai importante ale fenomenului juridic.

            Mircea Manolescu defineste metodologia juridica ca “stiinta a cailor pentru aflarea adevarului[7]; este disciplina care cerceteaza modul cum lucreaza omul de stiinta si artizanul dreptului, fiindca in fiecare artizan al dreptului este o iubire de adevar si este deci un om de stiinta“. El considera ca metodologia juridica ar fi „sistemul care organizeaza legaturile dintre apele adanci si uneori linistite, alteori tumultuoase - din diferite regnuri juridice, aflate la atat de deosebite niveluri si cu mare accidente de teren intre ele”. Acelasi autor, intr-o alta lucrare, defineste metodologia juridica „drept acea disciplina care se ocupa de problemele logice, de problemele aflarii adevarului in stiinta dreptului”.[8]

            Mircea Djuvara, Dimitrie Gusti si Mircea Manolescu  au demonstrat ca in cadrul vietii sociale, realitatea juridica reprezinta una din componentele ei principale, aceasta neputandu-se realiza fara o juridicizare a componentelor umane individuale si colective. Metodologia juridica ca stiinta despre stiinta dreptului dezvaluie aspecte din cele mai importante cum ar fi: regulile stiintei dreptului, caracterul sau, gandirea juristului, etc.; are ca obiect raporturile dintre metodele cu care omul de stiinta juridica actioneaza pentru cautarea si gasirea adevarului.





            Metodologia juridica insoteste stiinta dreptului in globalitatea sa. Problema cautarii adevarului se pune in arta legiuitorului, a organelor judiciare, a magistratului si a avocatului, adica pentru toate segmentele activitatii de infaptuire a justitiei.

            Pentru fiecare din aceste segmente, metodologia juridica explica raporturile, legaturile, relatiile ce se stabilesc intre metodele utilizate inaintea, in timpul sau dupa finalizarea actului de cercetare stiintifica.

            Metodologia juridica este definita, in general, drept un sistem de factori (principii, norme si criterii metodologice) care explica raporturile si legaturile care se stabilesc intre metodele specifice de cunoastere si cercetare a fenomenului juridic.

            In ce ne priveste definim metodologia juridica de o maniera mai apropiata de definitia data de N. Popa si A. Raducanu, ca sistem al acelor factori de relativa constanta, intr-un numar suficient de mare (metode, principii, criterii metodologice…) ce vizeaza raporturile, legaturile, relatiile ce se stabilesc intre diferitele metode, in procesul cunoasterii fenomenului juridic[9].

N. Popa defineste metodologia ca fiind sistemul celor mai generale principii de investigatie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.[10]

            Metodologia juridica reprezinta in cele din urma stiinta despre metoda juridica (methodos = metoda; logos = stiinta), adica stiinta despre metodele de investigatie, de cunoastere, de analiza si cercetare a fenomenului juridic.

            Ca orice stiinta, metodologia juridica include in continutul sau norme, principii si criterii metodologice impuse de evolutia celorlalte categorii de stiinte (stiinte fundamentale, aplicative, participative, etc.), in contextul cresterii complexitatii realitatilor sociale, juridice etc.

            Prin metode intelegem un ansamblu de operatii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoasterea unui fenomen. In acest scop, pot fi folosite si anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor si nu trebuie confundate cu acestea[11].

            Studiul metodelor de cercetare in domeniul stiintelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunostinte noi, revine teoriei generale a dreptului, dar aceasta nu elimina insa posibilitatea ca si celelalte ramuri ale stiintei dreptului sa-si aduca contributia la perfectionarea metodologiei juridice in domeniul lor de investigatii.

Metoda logica de cercetare juridica

            Metoda logica este cea mai utilizata metoda in cadrul cercetarii stiintifice juridice. Desemneaza suma procedeelor, tehnicilor si operatiunilor metodologice si gnoseologice specifice, care conduce la descifrarea structurii si dinamicii raporturilor (relatiilor) stabilite intre componentele sistemului juridic existent in societate la momentul unui demers stiintific.

            Metoda logica este proprie stiintelor sistematice. Dreptul este, prin esenta lui, o stiinta sistematica pentru ca este expresia juridica cea mai sintetica a vietii sociale.             Dreptul creeaza pentru societate un sistem de reglementare coerent, logic si explicit, realizand concordanta intre normele juridice elaborate si realitatile concrete, imediate pe care este chemat sa le cerceteze.

            Aceste considerente au facut ca multi autori sa considere dreptul ca matematica stiintelor sociale deoarece se opereaza cu ipoteze care trebuie demonstrate si probate. In dreptul procesual penal si civil, normele juridice existente obliga persoana care face o afirmatie in fata instantei s-o dovedeasca, fiind stabilite si regulile ce alcatuiesc tehnica dovezii.

            Dreptul oglindeste in modul cel mai obiectiv si exact gradul de organizare si putere a unui stat; dreptul este expresia gradului de libertate a unui popor si a gradului de civilizatie a respectivului popor, proiectand imaginea viitoare a evolutiei unui stat.

            Stiinta dreptului analizeaza logic fenomenul juridic, astfel incat, prin rigoarea si consecventa logica pe care le promoveaza confera nota de coerenta si articulare a intregului sistem, inlaturand riscurile aproximatiilor (notiunilor insuficient clarificate) sau a contradictiilor interioare.

            Ideile, normele, principiile, categoriile si conceptele juridice sunt exprimate in propozitii clare care pot fi: imperative, prescriptive, stimulative, de recomandare sau de interdictie.

            Cercetatorul juridic – om de stiinta sau practician (jurist, avocat, procuror, judecator) – opereaza cu intregul arsenal al logicii.             Metoda logica ofera acestora posibilitatea de a formula, de a construi propozitii juridice care exprima reguli, dar si propozitii care explica si comenteaza regulile pe care le identificam in normele juridice.

            Logica juridica are o importanta deosebita in opera de interpretare a dreptului, precum si in analiza finalitatilor acestuia, respectiv daca valorile sociale sunt ocrotite in mod concret.

            Despre metoda logica de interpretare. Fara logica actul juridic este lipsit de sens, fapta juridica nu poate fi calificata, sanctiunea juridica e arbitrara, interpretarea juridica nu are eficienta. Aceasta metoda se considera ca urmareste „lamurirea intelesului textului normei juridice prin folosirea logicii…” sau se considera ca presupune clarificarea textului de lege facand apel la principiile logicii formale… Astfel de afirmatii trimit direct la ideea ca adoptand unghiul de vedere istoric sau sistematic, teleologic, gramatical, nu s-ar folosi logica, adica nu am folosi rationamente inductive sau deductive, clasificari, definitii si diviziuni. Optiunea noastra este ca nu exista nici o metoda de sine statatoare, numita, logica, a carei caracteristica e utilizarea rationamentului, pentru simplul fapt ca oricare alta metoda de interpretare utilizeaza rationamentul. Logica este organon, instrument in ale carei forme are loc orice cunoastere rationala. E adevarat, traditia juridica vorbeste de aceasta metoda, dar ii da un inteles confundabil cu interpretarea sistematica.[12]     Procedeul logic de interpretare se bazeaza pe regulile de constructie a rationamentelor, cu mentiunea ca inclusiv analogia este un rationament si nu o metoda separata de interpretare. Autorii de manuale de     Teoria dreptului enumera printre metodele de interpretare a legii, „metoda logica”. Aceasta metoda se realizeaza cu respectarea unor reguli formale sau cvasiformale de a desfasura rationamente si succesiuni de rationamente. Cercetarea formelor logice la care apeleaza gandirea juridica a generat dispute intre teoreticieni, dar totusi exista un anume consens cu privire la cateva dintre cele mai frecvente astfel de reguli:

-           Exceptiile sunt de stricta interpretare. Aceasta regula interzice interpretarea extensiva a unor norme juridice de exceptie;

-           Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem. Potrivit acestei reguli de interpretare, daca legea se refera la o larga categorie de situatii, fara a introduce distinctii intre acestea, nici interpretul nu poate face astfel de distinctii;

-           Dispozitiile legale trebuie interpretate in sensul in care sa produca efecte juridice, nu in sensul in care nu ar putea produce niciun efect. Ca urmare, daca o norma juridica este susceptibila de doua interpretari, se va opta pentru aceea care sa faca posibila aplicarea ei, si nu pentru interpretarea care ar paraliza orice posibilitate de aplicare a normei;

-           Legea speciala deroga de la legea generala. Ori de cate ori nu ne aflam in aria de aplicabilitate a normei speciale sau de exceptie, urmeaza sa se aplice norma generala, cu valoare de regula.

            Rationamentele sunt complexe de propozitii, construite dupa reguli logice, care le asigura unitatea formala si de continut. Ele pot fi inductive, deductive, de analogie… Deductia clasiala, in forma ei binecunoscuta, este silogismul (care realizeaza raportul de incluziune intre trei termeni – clase).

Un rationament are un numar minim de propozitii – una – fara sa aiba si unul maxim. Aceste propozitii sunt: O concluzie si celelalte premise. Propozitia-concluzie e derivata din propozitiile-premize ale ei, dupa legi logice de derivare. Numim aceste premize argumente care sustin concluzia.             Cele mai cunoscute argumente de interpretare sunt:




• argumentul a fortiori (cu atat mai mult), prin care se ajunge la extinderea aplicarii normei juridice de la un caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar in care ratiunile care au impus reglementarea se justifica intr-o si mai mare masura.

- Spre exemplu, potrivit art. 3 alin (2) din Normele metodologice de eliberare si anulare a permiselor de munca, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 434/2000, „Strainul care are calitatea de asociat unic al unei societati comerciale in Romania nu este supus obligatiei de a obtine permis de munca pentru acea societate”. Prin interpretarea logica ajungem la concluzia ca strainul, care are calitatea de asociat intr-o societate comerciala constituita de mai multi asociati a fortiori, nu va avea nevoie de permis de munca.

• argumentul per a contrario se intemeiaza pe principiul ca atunci cand se afirma ceva, se neaga contrariul.

- Spre exemplu, potrivit art. 5 din Codul civil, „Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri.” Prin interpretare logica se ajunge la concluzia ca, per a contrario, se poate deroga de la legile care nu intereseaza ordinea publica, adica la normele juridice dispozitive.

• argumentul de analogie se intemeiaza pe principiul ca unde exista aceleasi ratiuni trebuie aplicata aceeasi lege, chiar daca legiuitorul nu a precizat-o expres (analogia legis). Interpretul poate, in acest fel sa completeze eventualele „lacune ale legii”. Se aplica frecvent in dreptul comercial si in cazul contractelor speciale, unde lipsa unor prevederi in materie este completata de prevederile codului civil. Analogia nu se poate aplica in dreptul penal, unde functioneaza principiul legalitatii incriminarii si cel al legalitatii pedepsei care nu permite interpretului, de exemplu, sa declare noi fapte si pedepse prin analogie… Analogia dreptului este un procedeu de solutionare a unei situatii pentru care, nedispunandu-se de un text normativ, se apeleaza la principiile dreptului.

            Alte tehnici de completare a dreptului mai sunt: fictiunea juridica (procedeu complex de tehnica juridica interpretativa prin care un fapt este considerat realitate juridica, desi in fapt aceasta nu exista. Fictiunea se deosebeste de prezumtie, caci in prezumtie se poate dovedi contrariul, pe cand in fictiune se accepta o situatie sau un fapt, chiar daca suntem convinsi de contrar. Fictiunea opereaza de exemplu, in dreptul succesoral roman – art. 654 alin.2: ”…copilul conceput este considerat ca exista”.

            Prezumtiile sunt procedee de tehnica interpretativa prin care legiuitorul accepta sau impune ca „un ceva” exista, fara sa fie nevoie a proba ca atare o situatie sau pana la proba contrarie. Sunt „consecinte ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” – art.1199 C. Civ. Astfel daca s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva, se prezuma ca ea exprima adevarul categoric cu privire la faptul juridic dedus judecatii (prezumtie legala absoluta). Alte prezumtii sunt relative, putand fi rasturnate prin proba contrarie (de exemplu prezumtia de paternitate).

            Asa cum s-a remarcat in literatura de specialitate, interpretarea cauta cognitiv adevarul si axiologic optimum de dreptate. Scopul din urma al interpretarii este de a realiza dreptatea si de aceea legile evolueaza si se schimba mereu. O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare justa, dupa cum o lege care duce la nedreptate nu este justa. Adevarul nu depinde de pozitia de pe care este facuta interpretarea ci de conformitatea ei cu vointa legiuitorului, vointa care trebuie sa fie in conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului, cu formele si structurile logice de coerenta. O interpretare juridica, in mod necesar este corecta in mai multe acceptiuni, totodata –logica,juridica, gramaticala, procedurala, iar in anume situatii si morala.

            Rezultatele si limitele interpretarii. Folosind tehnicile de interpretare, interpretul poate sa ajunga la urmatoarele rezultate: sa constate ca intre intentia legiuitorului, spiritul legii si modul in care este exprimata, exista un acord sau dimpotriva. Cand folosirea tuturor procedeelor de interpretare nu au condus decat la un rezultat indoielnic, interpretul nu are decat sa recurga la principiile dreptului. Teoria interpretarii corective argumenteaza ca interpretul nu se poate substitui legiuitorului pentru a schimba ceva din substanta normei, insa i se ingaduie sa completeze lacunele legii, cand aceasta nu este aplicabila decat pe aceasta cale, sa elimine contradictiile, indreptarea dispozitiilor, etc. Este vorba de inadvertente privind forma, nu fondul unei dispozitii. Limitele interpretarii sunt date de elementele formale si materiale ale actului juridic interpretat, asupra carora se indreapta: competenta autorului actului, forma actului, obiectul, scopurile si motivele actului.

            Astfel, Dreptul in contextul cunoasterii stiintifice contemporane, are tangente si divergente chiar intre stiintele juridice, socio-umane si ale naturii…

            Particularitatile stiintelor sociale,  raporturile stiinta - stiinta juridica si filosofia dreptului dar si dimensiunea filosofica a cercetarii stiintifice in drept, precum si cunoasterea stiintifica a dreptului dau specificitatea stiintelor juridice si releva cerintele de baza ale metodologiei juridice

Stiinta, ca o metoda institutionalizata de cercetare, a obtinut variate rezultate. Rezultatele ei curente cele mai cunoscute sunt fara indoiala procedeele tehnologice care transforma formele traditionale ale economiei (organizarii) umane intr-un ritm rapid. Ea este de asemenea raspunzatoare pentru multe alte lucruri care nu se afla acum in centrul atentiei publice, desi unele dintre ele au fost, si continua sa fie apreciate frecvent ca cele mai pretioase roade ale cercetarii stiintifice.”[13]  Cele mai remarcabile dintre acestea sunt: obtinerea cunostintelor teoretice generalizate cu privire la conditiile fundamentale care determina aparitia variatelor tipuri de evenimente si procese; emanciparea mintilor oamenilor de superstitiile stravechi (…); subminarea bazelor intelectuale ale dogmelor morale si religioase, etc.

            Cercetarea stiintifica a contribuit la formularea, ca si la realizarea aspiratiilor asociate in general cu ideea de civilizatie. Nu este de mirare ca stiinta, ca un mod de dobandire a dominatiei intelectuale si practice competente asupra intamplarilor, trebuie sa fie un subiect peren pentru un studiu temeinic.

            Studierea (meditarea) asupra naturii cercetarii stiintifice si semnificatia ei pentru viata umana se intorc la inceputurile stiintei teoretice in antichitatea greceasca; si exista putine figuri remarcabile in istoria filosofiei vestice care sa nu fi meditat serios la problemele ridicate de stiintele timpului lor[14].

            O stiinta, preciza Max Weber, nu se poate fonda, iar metodele sale nu progreseaza decat subliniind si rezolvand probleme care se raporteaza la fapte, deceland contradictiile metodologice implicate de imaginea pozitivista a obiectului stiintific; mai mult, orice analiza stiintifica, obiectiva a vietii sociale cere cu necesitate puncte de vedere problematice, in functie de care manifestarile sociale pot fi explicit sau implicit, constient sau inconstient selectate pentru a deveni obiect de cercetare[15].

            Evident, o indoiala metodica ce nu desfiinteaza cunoasterea ci, dimpotriva, o (re)construieste, anticipand-o, considerau Good si Hatt, este un exemplu de scepticism organizat al stiintei, refuzarea sau acceptarea unei situatii lipsite de verificare empirica.[16] Numai emitand ipoteze asupra realitatii, numai indoindu-ne de validitatea unor cunostinte, putem obtine noi date si, in acest sens, fara ipoteze cercetarea nu are obiect, devenind o ratacire empirica supusa hazardului.

BIBLIOGRAFIE:

Baesanu, Alexandru, Recunoasterea problemei stiintifice, Revista romana de studii culturale (pe Internet), nr. 3/2004



Goode, William J.; Hatt, Paul K.,  Methods in social research, Mc. Graw-Hill Book. Company, Inc., 1952

Manolescu, Mircea, Teoria si practica dreptului, Bucuresti, 1946

Manolescu, Mircea, Stiinta Dreptului si artele juridice, Ed. Continent XXI, Bucuresti, 1993

Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, editura All Beck,Bucuresti, 2004

Paunescu, Mihai,  Metodologia cercetarii sociale, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

Popa, Nicolae, Raducanu, A., Quelques considerations sur la notion de la méthodologie juridique, Analele Universitatii Bucuresti, seria Drept, nr.2/1983

Popa, Nicolae, Teoria generala a dreptului, ed. Actami, Bucuresti, 1994

Sorop, Roberta; Nitoiu, Alexandru, Teoria generala a dreptului, Editia III,  Editura Chbeck, 2008

Weber, Max,  Essais sur la theorie de la science, Paris, Plon, 1965

http://diadic.dictionarweb.com/

http://www.scribd.com/doc/6810718/Metodologia-Cercetrii-Sociale 

http://www.hamangiu.ro/upload/files/metodologia%20juridica%20

http://www.rocsir.usv.ro/archiv/2004_3/24ECucub2003.pdf



[1] paradigma de acceptare a doua surse, a doua radacini, a doua metode, a doua posibilitati, a doua idei ingemanate, a doua extensii, etc; sistem de intelegere a lucrurilor fundamentat pe doua opinii, directii, teorii, idei, etc. http://diadic  .dictionarweb.com/

[2] Mihai Paunescu, Metodologia cercetarii sociale, 2004, p 9; http:/ /www.scribd.com /doc/ 6810718/Metodologia-Cercetrii-Sociale

[3] Mihai Paunescu, Metodologia cercetarii sociale, idem;

[4] Mihai Paunescu, op. cit., p. 10

[5] Idem

[6] Prin fixarea obiectului Teoriei generale a dreptului, prin  delimitarea disciplinei de ceea ce s-a putut chema Enciclopedia Dreptului, Introducere in Drept, in Metodologia juridica, in, Principii, s.a., se poate argumenta caracterul de stiinta sociala a dreptului, se pot prezenta caracteristicile acestuia, legaturile cu celelalte stiinte apartinand domeniului social si determinarile lui calitative; el se apleaca asupra dimensiunii juridice a societarii ca realitate, observand legitatile, geneza, regularitatile si modalitatile de implicare si determinare a comportamentului uman; Roberta Sorop, Alexandru Nitoiu, Teoria generala a dreptului, Editia III,  Editura Chbeck, 2008,(nota editorului)

[7] In lucrarea “Teoria si practica dreptului”, Bucuresti, 1946

[8] Stiinta Dreptului si artele juridice, Ed. Continent XXI, Bucuresti, 1993, p. 28

[9] N. Popa, A. Raducanu, Quelques considerations sur la notion de la méthodologie juridique, Analele Universitatii Bucuresti, seria Drept, nr.2/1983, p. 34

[10] N. Popa, Teoria generala a dreptului, ed. Actami, Bucuresti, 1994, p. 21

[11]http://www.hamangiu.ro/upload/files/metodologia%20juridica%20-%20cap%20i.pdf, p. 3

[12] Gheorghe Mihai, op. cit. p.499

[13] Alexandru Baesanu, Recunoasterea problemei stiintifice,Revista romana de studii culturale (pe Internet), nr. 3/2004, p. 49 http://www.rocsir .usv.ro /archiv/ 2004 _ 3/24 E Cucub2003.pdf

[14] Alexandru Baesanu, Recunoasterea problemei stiintifice, op. cit. p50 si 65

http://www.rocsir.usv.ro/archiv/2004_3/24ECucub2003.pdf

[15] Max Weber, Essais sur la theorie de la science, Paris, Plon, 1965, p. 220-221

[16] William J. Goode, Paul K. Hatt, Methods in social research, Mc. Graw-Hill Book. Company, Inc., 1952, p. 57.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Administratie


Demografie
Stiinte politice


CONSTRUCTIA INSTITUTIONALA A SISTEMULUI DE ACHIZITII PUBLICE DIN ROMANIA
DIMENSIUNEA FUNCTIEI PUBLICE IN TARILE EUROPENE. TENDINTE SI PROGRESE
Management in administratia publica
FINANTAREA BUGETARA
CONTENCIOSUL CONTRAVENTIONAL
STRUCTURI COMUNITARE IN DOMENIUL PROTECTIEI MEDIULUI
RASPUNDEREA FUNCTIONARILOR COMUNITARI
Rectificarea si reconstituirea actelor administrative
PARTICULARITATI ALE ORGANIZARII IN INSTITUTIILE PUBLICE
POLITIZAREA FUNCTIEI PUBLICE