Principiile pe care se bazeaza exploatarea durabila a resurselor pescaresti marine

PRINCIPIILE PE CARE SE BAZEAZA EXPLOATAREA DURABILA A RESURSELOR PESCARESTI MARINE

1. Generalitati

La mijlocul anilor 1970, Barbara Word, fondatorul Institutului International pentru Mediu si Dezvoltare - IIED, a creat si introdus termenul de dezvoltare durabila, facandu-si aparitia ca un concept care a furnizat cadrul de referinta al politicilor de mediu. A putut fi auzita tot mai frecvent pe toate meridianele, in conferinte la care au participat reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale si guvernamentale.

Publicarea in 1987 a raportului "Viitorul nostru comun" al World Commission on Environment and Development, cunoscut ca Raportul Brundtland, dupa numele premierului norvegian Gro Harlem Brundtland, care prezida organismul, a popularizat termenul "dezvoltare durabila" si a dat impuls unor noi paradigme, care vor ajunge sa inlocuiasca viziunea stiintifica a managementului si politicii de mediu.

Raportul Brundtland defineste durabilitatea ca fiind "un proces al schimbarii, in care se exploateaza resursele, se alege directia de investitie, se orienteaza tehnologiile de dezvoltare si care institutiile au actiuni convergente, sporind un viitor potential pentru nevoile si dorintele umane". Dezvoltarea durabila este definita ca o dezvoltare care "este consistenta atat cu nevoile prezente, cat si cu cele viitoare".

Aceasta definitie clarifica diferite aspecte ale dezvoltarii durabile:

◙ dezvoltarea durabila are drept cadru de referinta spatial intreaga planeta;

◙ dezvoltarea durabila are un cadru de referinta temporal transgenerational, legand astfel conceptual de "durabilitate" cu problemele de ordin etic privind "drepturile generatiilor viitoare" (Susanne, 1994, tehnico-pp. 13-22);

◙ dezvoltarea durabila se refera la nevoi. In termeni generali, reprezinta satisfacerea nevoilor tarilor sarace, chiar daca acest lucru ar avea drept consecinta economice cresterea consumului si diminuarea consumului si a structurilor de productie in tarile industrializate;

◙ dezvoltarea durabila implica o abordare interdisciplinara. In cea mai simpla forma presupune coordonarea cerintelor de ordin social, economic si de mediu.

Ca urmare "dezvoltarea durabila" nu este numai o tema pentru cercetare stiintifica sau un punct de reper pentru politicile de mediu (Porter, Brown, 1996), ci are, de asemenea, implicatii si conotatii etice.

In anul 1996, J.Schutz, in lucrarea sa "What has sustainability to do with Ethics", a descris alte dimensiuni etice ale discutiei privind durabilitatea:

◙ in afara de problemele ecologice si economice, durabilitatea are particularitati culturale: obiceiuri, mituri, tabuuri, credinte religioase, bariere lingvistice, politici etc. Ele ar trebui luate in considerare atunci cand se urmareste asigurarea durabilitatii. Orice definitie a durabilitatii ar trebui sa fie cultural acceptabila pentru a putea fi efectiv utilizata;

◙ cand se ajunge la specificarea dezvoltarii durabile in termeni operationali, conceptual poate fiind interpretat in conformitate cu urmatoarele linii directoare:

○ Protejarea biodiversitatii - biodiversitatea nu semnifica o solicitare imperioasa de resurse pentru fiintele ce nu apartin speciei umane, ci o temelie pentru viata viitoare;

○ Vietuirea in cadrul biodiversitatii - in locul modelarii ecosistemelor existente in conformitate cu necesitatile unor culturi agricole sau animale (de exemplu, "revolutia verde"), ceea ce conduce la reducerea biodiversitatii si la incercarea de a sustine ecosisteme lipsite de durabilitate, agricultura si gospodariile individuale ar trebui sa evolueze in cadrul unor ecosisteme durabile, utilizand toate componentele acestora;

○ Minimizarea interferentei cu ecosistemele - este necesar sa fie respectata capacitatea de suport existenta si sa fie reduse la minimum fluxurile de materiale si producerea de deseuri;

○ Crearea si mentinerea unor externalitati pozitive - cel mai eficient mod de a organiza societatile umane, in afara copierii interdependentei existente in reteaua ecologica, este acela de a asigura ca actiunile individuale ale unei persoane sa fie de asemenea utile unei alte persoane sau unui grup, fara costuri suplimentare sau cu costuri suplimentare minime;

○ Organizarea societatilor umane in conformitate cu liniile directoare mai sus prezentate - orice grup de fiinte umane care respecta liniile directoare de mai sus va incepe inevitabil sa se organizeze astfel incat sa utilizeze in comun cat mai mult posibil din resursele existente;

○ Evaluarea nevoilor individuale - dorintele individuale pot fi infinite. Este insa necesar ca fiecare sa fie constient de scopurile pe care le urmareste. Prin utilizarea introspectiei, pentru a constata daca consumul unui bun sau a unui serviciu are un aport real la propria fericire, fiecare individ poate dezvolta un set de instrumente de masura proprii care sa ii confirme ca nevoile sale sunt satisfacute intr-o masura "suficienta".

Prezentarea liniilor directoare pentru o dezvoltare durabila, cuprinde listarea temelor celor mai frecvent abordate in literatura de specialitate. Organizarea mediului in care traim, minimizarea interferentei cu ecosistemele si stabilirea de limite pentru dorintele noastre reprezinta optiuni etice. Durabilitatea ar trebui de aceea interpretata nu doar ca un eco-management stiintific, ci si ca o atitudine influentata de optiuni etice.

Tema relatiei dintre dezvoltarea durabila si etica devine dificila atunci cand ne intrebam daca stiintele (naturale, umane sau aplicate) si etica sunt in sine suficiente pentru ca dezideratul durabilitatii sa poata fi realizat insa, din ce in ce mai frecvente sunt vocile care afirma ca nu sunt suficiente. Ceea ce pare ca lipseste este liantul dintre elementele mentionate mai sus. Unii cred ca elementul de legatura poate fi legitimitatea, loialitatea, respectul sau afectiunea (Vadineanu et al., 1999).

Utilizarea durabila a bioresurselor marine a devenit un obiectiv prioritar al politicii de protectie a mediului, recunoscut si afirmat la scara globala de toate tarile lumii prin conventii si acorduri internationale.

Pentru o gestionare integrata a resurselor pescaresti trebuie sa avem in vedere ansamblul mediu - resursa - exploatare si modalitatile corespunzatoare de gestionare: ecologica, biologica si pescareasca.

Gestionarea ecologica poate sa fie cand se intervine asupra mediului resursei. Dupa cum este cunoscut din Declaratia finala a Conferintei Natiunilor Unite asupra Mediului si Dezvoltarii definitia data conceptului de 'pescuit responsabil' in principal 'cuprinde utilizarea durabila a resurselor pescaresti in armonie cu mediu', precum si 'metode de capturare fara efecte nocive asupra ecosistemelor, resurselor sau calitatilor lor'. Totodata, pescuitul responsabil cuprinde 'practici responsabile care sa asigure conservarea, gestionarea si dezvoltarea resurselor bioacvatice in respectul ecosistemelor si biodiversitatii'.

Atat autoritatile implicate in gestionare cat si utilizatorii de resurse pescaresti trebuie sa protejeze ecosistemele acvatice. In egala masura, dreptul la pescuit implica obligatia de a-l face intr-o maniera responsabila pentru a asigura in mod efectiv conservarea si gestionarea resurselor bioacvatice.

Autoritatile implicate in gestionarea pescariilor trebuie sa nu piarda din vedere ca problemele legate de pescuit, inclusiv necesitatea conservarii resurselor trebuie sa tina seama de utilizarile multiple ale zonei costiere si ca atare este necesar ca ele sa fie integrate in gestionarea, planificarea si punerea in valoare a zonelor costiere.

Atunci cand gestionarea priveste in mod direct specia / populatia avem de-a face cu o gestionare biologica.

Gestionarii pescariilor trebuie sa promoveze mentinerea calitatii, diversitatea si disponibilitatea resurselor pescaresti in cantitati suficiente pentru generatiile prezente si viitoare, in

contextul securitatii alimentare, reducerii saraciei si dezvoltarii durabile. Masurile de gestionare nu trebuie sa asigure numai conservarea speciilor vizate, dar si a speciilor auxiliare care se intalnesc in acelasi ecosistem sau care depind de ele sau sunt asociate cu speciile tinta.

Masurile de conservare si gestionare care se iau la nivel local, national, subregional sau regional, trebuie sa se bazeze pe date stiintifice bine fundamentate pentru a asigura durabilitatea pe termen lung a resurselor pescaresti la niveluri care sa ajute realizarea unei utilizari optime, precum si mentinerea disponibilitatii lor pentru generatiile prezente si viitoare.

In cazul stocurilor transfrontaliere asa cum este cazul multor specii de pesti pelagici din Marea Neagra - stocuri care sunt exploatate de mai multe tari (in primul rand de tarile riverane, trebuie sa se coopereze pentru a garanta conservarea si gestionarea eficienta a resurselor pescaresti. Totodata, in limitele competentelor si capacitatilor lor, aceste tari vor pune in aplicare de comun acord mecanisme eficiente de urmarire, supraveghere si control, pentru a asigura respectarea masurilor de conservare si gestionare.

Avand in vedere ca resursele vii din Marea Neagra reprezinta o singura unitate ecologica, masurile de gestionare trebuie sa protejeze stocurile unitar in totalitatea zonelor de distributie, pe baza optiunilor de management stabilite si aplicate in aceeasi regiune de catre toti cei care efectueaza exploatarea resurselor. Datele stiintifice cele mai competente vor fi folosite intre altele

pentru a determina aria de repartitie a resursei in timpul ciclului sau biologic.

Organizatiile si autoritatile subregionale sau regionale care se ocupa de gestionarea pescariilor trebuie sa favorizeze si sa aplice cooperarea si coordonarea internationala pentru toate problemele care privesc pescuitul, inclusiv colectarea si schimbul de informatii, cercetarea pescareasca si managementul si dezvoltarea pescuitului.

Pentru a apara biodiversitatea si a conserva structura populatiilor si ecosistemele acvatice, si totodata pentru a proteja calitatea pestelui, trebuie sa fie utilizate, daca este posibil, unelte si practici de pescuit selective care respecta mediul inconjurator.

Capturarea, gestionarea, prelucrarea si comercializarea pestelui si produselor pescaresti trebuie sa se faca de asa maniera incat sa se pastreze valoarea lor nutritionala, sa se reduca pierderile si sa se minimalizeze efectele negative asupra mediului inconjurator.

Gestionarea pescareasca, in fine, este definita ca o actiune completa de management, de exploatare prin pescuit si include masuri care privesc efortul de pescuit si tehnici de pescuit, un sistem de cote, limitarea accesului la resurse (sezon de pescuit interzis, limitarea duratei de pescuit), definirea caracteristicilor uneltelor de pescuit.

Originea suprapescuitului generalizat tine de insuficienta mecanismelor de reglare a accesului la resursele pescaresti. Pentru a asigura eficienta actiunilor care privesc conservarea si gestionarea bioresurselor, se vor lua masuri pentru a opri sau a elimina supracapacitatea de pescuit, controland ca nivelul efortului de pescuit sa fie compatibil cu exploatarea durabila a resurselor pescaresti.

Autoritatile si toti factorii de raspundere implicati in managementul pescuitului trebuie sa previna supraexploatarea si trebuie sa puna in aplicare masuri de gestionare pentru a se asigura ca efortul de pescuit este compatibil cu capacitatea productiva a resurselor pescaresti si cu utilizarea lor durabila. Daca este cazul trebuie sa fie luate masuri care sa permita pe cat posibil refacerea populatiilor.

Avand in vedere ca utilizarea durabila pe termen lung a resurselor pescaresti constituie obiectul principal al conservarii si gestionarii, autoritatile implicate in managementul pescariilor vor lua masuri bazate pe date stiintifice competente, masuri care sa permita:

sa fie evitata infiintarea unei capacitati de pescuit excedentare;

practicarea unui pescuit responsabil;

analiza intereselor pescarilor, inclusiv a acelora care practica un pescuit de subzistenta si pescuit artizanal;

sa fie conservata diversitatea biologica a ecosistemelor marine, iar speciile amenintate de extinctie sa fie protejate;

sa se intervina pentru refacerea stocurilor epuizate;

sa fie reduse la minimum poluarea, pierderile, capturile rezultate prin unelte pierdute sau abandonate, capturile accidentale de specii (altele decat cele vizate);

punerea la punct si utilizarea de unelte si tehnici de pescuit selective, rentabile, care respecta mediul inconjurator si protejeaza resursele.

In sprijinul conservarii si gestionarii pescariilor trebuie sa fie stimulata cercetarea in special pentru a evalua starea actuala a resurselor si influenta factorilor de mediu asupra efectivelor piscicole. Pentru intelegerea costurilor, avantajelor si efectelor diferitelor optiuni de management concepute pentru a echilibra exercitarea pescuitului, sunt necesare studii de specialitate in legatura cu capacitatea de pescuit si analiza efortului de pescuit. Pentru a permite o analiza statistica autentica, datele asupra capturilor si efortului de pescuit trebuie sa fie colectate, verificate, actualizate in mod sistematic si stocate conform normelor si practicilor internationale. Adoptarea masurilor de conservare si gestionare trebuie sa se bazeze pe cele mai eficiente date stiintifice pentru a evalua potentialele efecte ale acestor masuri propuse asupra resurselor.

. Principii de baza in exploatarea durabila a resurselor pescaresti

2.1 Recoltarea optima a resurselor marine vii

Obiectivele managementului pescariei

Optiunea de conservare pentru generatiile viitoare incorporata in conceptul de dezvoltare durabila a fost o tinta de decenii a managementului pescariilor. Cateva conceptii actuale in managementul pescariilor marine sunt: Productia Maxima Durabila (MSY) si Productia Maxima Economica (MEY), care se refera la maxime in termenii productiei fizice si a valorii economice nete, respectiv la beneficiile sociale obtinute de la o resursa data (Panayotou, 1982).

Conceptul de MSY este utilizat in Conventia Natiunilor Unite asupra Dreptului Marii ca principala limita pentru o exploatare optima, dar devine clar ca, criteriile MSY pentru o singura specie au mai multe dezavantaje din punct de vedere al dezvoltarii durabile.

Mai tarziu se vor cere alte "limite de judecata", bazate pe criteriile ecosistemului ca intreg, dat fiind faptul ca una dintre caracteristicile esentiale ale ecosistemelor marine este interconexiunea (Apollonio, 1994). O serioasa reducere in abundenta unei resurse tinta, ca rezultat al exploatarii puternice, poate duce la schimbarea abundentei relative a tuturor speciilor de pesti din acel sistem ecologic, deoarece ele sunt legate de specia tinta prin competitia pentru hrana, spatiu de crestere, conditii adecvate de viata, etc. Aceasta schimbare in abundenta relativa a unei specii nu este in mod necesar o cauza pentru a afecta alte specii, atat timp cat abundenta speciei in cauza nu scade sub nivelul la care stocul este in pericol si exista flexibilitatea de a reveni la conditia initiala intr-o perioada rezonabila de timp o data ce exploatarea este redusa.

In general, acolo unde o specie este o tinta pentru exploatare, capacitate sa de a se reface prin reproducere poate fi redusa in prezenta speciilor competitoare (nu intotdeauna de valoare comerciala) care pot partial sa inlocuiasca specia tinta, realizand astfel o proportie diferita a speciilor fata de perioada initiala.

Speciile tinta pot fi ele insele o sursa importanta de hrana pentru alte specii, asa ca abundenta altor membri ai lantului trofic poate fi afectata de exploatarea intensiva, a speciilor tinta.

Gradul in care acest echilibru nou al populatiilor se poate sustine difera de la un sistem ecologic la altul si problema stabilitatii este o preconditie importanta in deciderea fezabilitatii diferitelor strategii de dezvoltare durabila.

In practica, populatiile nepescuite sunt in mod normal dominate de pesti in varsta, cu o crestere inceata (care adauga putina biomasa per unitatea de timp pentru un consum dat de resursa de hrana). Un nivel moderat al pescuitului sporeste productia de biomasa noua prin indepartarea pestilor batrani, facand loc exemplarelor mai tinere pentru care rata de sporire a biomasei datorita cresterii si reproducerii depaseste pierderile naturale. Totusi, o sporire in efortul de pescuit produce in timp o mai mica crestere in productia biologica, pana la unele puncte ale Productiei Biologice Maxime (MBP) (Caddy si Csirke, 1983) la care stocul a ajuns cand productia sa este maxima, combinand atat pradatorii naturali cat si pescuitul.

Productia totala, suportand pradatorii si omul, scade cu cresterea suplimentara in efortul de pescuit. Chiar daca debarcarile ulterioare pot spori usor, aceasta se face pe seama altor componente ale ecosistemului. Pescuitul la nivelul unui efort care produce MSY poate avea ca rezultat o reducere excesiva in marimea medie, varsta medie, rata capturii pentru populatia tinta si va reduce numarul de reproduceri pe care un organism adult le are in ciclul sau vital, facand astfel stocul mult mai susceptibil la efectele fluctuatiilor mediului.

Trebuie notat ca MSY ca si alte puncte de referinta ale gestionarii practice (Garcia, Gulland si Miles, 1986) cer sa fie colectate date reale despre pescuit.

S-a constatat ca pentru unele pescarii, tinta MSY poate conduce la colapsul unor populatii deoarece situatia curenta a resurselor nu este cunoscuta cu exactitate, existand posibilitatea de a tinti prea departe.

Incercarea de a defini nivelul efortului de pescuit la care MEY poate fi realizata are problemele sale in special daca flote concurente sunt implicate, deoarece efortul de pescuit corespunzator, variaza cu schimbarea costurilor pescuitului si pretul pestelui.

Ca o generalizare, realizarea: Productiei Biologice Maxime (MBP), biomasei stocului de reproducatori care sporeste la maxim recrutarea sau a Productiei Economice Maxime (MEY), toate sugereaza rate mai scazute de exploatare decat pentru MSY.

Experienta a aratat ca (FAO - Conferinta Mondiala asupra Gestionarii Pescariilor, 1984), castiguri economice majore din recoltarea resurselor naturale provin din asigurarea ca, capacitatea de recoltare nu depaseste capacitatea resursei de a sustine aceasta recolta.

Reducerea costurilor si piederilor in faza de capturare, transformare si transport, asigura inlocuirea produselor importate de catre cele locale disponibile, sporind la maxim valoarea de transformare a produselor, precum si reducerea cheltuielilor necesare de capital pentru nave de pescuit si alte echipamente in plus la productia economica potentiala, toate acestea sunt tinte care produc in cele din urma castiguri economice majore.

Stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea pescariilor si management vor fi bazate printre altele pe: evaluarea resurselor pescaresti disponibile, capacitatea sectoarelor primare si secundare, satisfacerea pietii, contextul socio-economic in care dezvoltarea trebuie realizata si in special impactul oricarei noi dezvoltari asupra pescuitului traditional. Uneori obiectivele sunt multiple si nu intotdeauna compatibile si de aceea alegerea este dificil de facut, dar important este ca obiectivele sa fie explicite si avantajele clare. In plus, deoarece conditiile in care pescariile sunt realizate, sunt dinamice, obiectivele corespunzatoare unei etape nu mai sunt valabile intr-o alta etapa, fapt pentru care este necesara o evaluare periodica a validitatii obiectivelor.

Dificultatile stabilirii efortului total de pescuit admisibil sau a capturii totale se datoreaza printre altele, variabilitatii resurselor si efortului presiunii pescuitului asupra lor si relativa dificultate de control si/sau impunere a efortului total de pescuit si a capturii totale permisibile, in special daca si alte flote exploateaza resursa in cauza.

Managementul pescaresc va fi conceput si inteles nu ca o constrangere, ci ca o unealta de exploatare rationala si de realizare a dezvoltarii durabile. Se poate spera in succes daca, separat de obiectivele definite mai sus, autoritatile mandatate sa urmareasca aceste obiective (adica de a gestiona pescuitul), vor avea definite directii de responsabilitate si bilant si vor lucra in stransa colaborare cu industria pescareasca.

2.2. Practici de pescuit distructive si supraexploatarea

. Efectele uneltelor de pescuit asupra ecosistemelor

Trauland si dragand se poate afecta mediul marin prin distrugerea organismelor de pe fundul marii, respectiv a zonelor cu iarba de mare, prin deranjare mecanica sau inmalire.

Faptul ca uneltele de pescuit si metodele de pescuit sunt orientate in general catre o anumita clasa de lungime comercializabila, in unele pescarii nu s-a impiedicat capturarea si aruncarea de cantitati considerabile de specii si clase de marime care cu o dezvoltare suplimentara ar fi putut fi comercializate, constituind o sursa valoroasa de proteina.

In ultima perioada, interesul publicului s-a canalizat spre asa numitele capturi 'by-catch', captura intentionata sau accidentala a mamiferelor marine si a pasarilor, de catre uneltele de pescuit aflate in activitate sau capturarea lor accidentala de catre uneltele pierdute sau aruncate, asa-numitul

pescuit fantoma.

Reducerea capturilor accidentale la minimum, va fi atinsa prin imbunatatirea proiectarii si a practicilor de pescuit.

Totusi, pescuitul prin traulare, setci fixe, setci in deriva, taliene si plase punga, chiar si atunci cand este executat cu unelte imbunatatite si intr-o maniera responsabila, va captura in mod inevitabil si specii netinta.

Unele unelte de pescuit nu pot fi inlocuite rapid si nici nu pot fi modificate intotdeauna, corespunzator criteriilor excesiv de riguroase.

Aplicarea de norme restrictive necorespunzatoare poate determina sfarsitul unui pescuit commercial, indiferent daca este artizanal sau la scara industriala. Dificultatile in care sunt puse populatiile umane costiere, in general, respectiv comunitatile pescaresti, in special, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, trebuie sa determine luarea in considerare la aplicarea unor astfel de masuri de conservare, a posibilitatilor de reducere a efortului de pescuit sau a instituirii zonelor/sezoanelor de pescuit.

Extinderea flotei si supracapitalizarea

In ultimele decenii a avut loc o extindere majora a distantei de actiune a flotelor de pescuit care chiar inainte de Conventia Natiunilor Unite asupra Dreptului Marii operau in toate oceanele lumii (FAO, 1992). In acelasi timp, tarile costiere in curs de dezvoltare si-au vazut resursele lor naturale exploatate la inceput de flotele de larg straine si apoi de flotele nationale, uneori prin companii mixte formate intre statele costiere si natiunile cu activitati de pescuit in zona de larg.

Indiferent de strategia de exploatare a resurselor, un sistem de monitoring al resurselor este un component esential al managementului pescaresc national. Experienta a aratat ca nivele ridicate de exploatare nu numai ca promoveaza dominanta speciilor mai putin valoroase in capturi, pe seama speciilor tinta, dar duce la ineficienta utilizare a echipamentului specializat in capturarea si prelucrarea pestelui.

De aceea, dezvoltarea necontrolata a exploatarii, afecteaza negativ cistigurile nete din export si rezerva de schimb valutar si sporeste instabilitatea resurselor marine vii. O baza sanatoasa de resurse marine vii poate fi mentinuta printr-un control riguros al dezvoltarii flotei.

Costurile ridicate de operare (pentru motorina, etc.), cel putin teoretic, pot constitui o frana in calea suprainvestitiilor; in contrast, subventiile pentru combustibil pot avea efecte opuse, negative asupra bazei de resurse si reduc optiunile pentru dezvoltarea durabila.

Pescuitul responsabil

Consideratii generale

Prin accesul nelimitat la resurse si locuri de pescuit, rezulta situatii de avant economic si de prabusire, cu perioade de supraexploatare rezultate din investitiile necontrolate in flote si o puternica epuizare a resurselor, conducand eventual la mutarea navelor catre alte zone de pescuit, sau retragerea lor din pescuit in speranta refacerii stocului.

Posibilitatea unui astfel de fenomen ciclic are implicatii serioase pentru resurse, industria pescareasca si comunitatile dependente de ele. Doi factori ameninta posibilitatea realizarii unei utilizari optime a resurselor pescaresti: cresterea populatiilor costiere, cu nevoile si impactul lor asupra mediului costier si necesitatea imbunatatirii tehnologiilor, ieftenirea combustibilului navelor si a echipamentelor de pescuit. Plase mai mari si mult mai eficiente, nave mult mai manevrabile, cu echipament mai bun pentru navigatie si depistarea pestelui, fac posibila atingerea unui nivel la care venitul egalizeaza cheltuielile, la care pescuitul inceteaza sa mai fie profitabil datorita nivelelor progresiv mai mici ale abundentei resurselor. Aceste efecte ample si putin documentate ameninta refacerea multor resurse si necesita un control managerial strict, monitorizarea schimbarilor tehnologice si alocarea specifica de drepturi de acces.

O strategie optima de recoltare pentru resursele naturale vii necesita o adaptare continua pe baza monitoringului si cercetarii si este singura posibilitate de dezvoltare durabila si rezonabila din punct de vedere ecologic.

Un alt aspect practic al dezvoltarii durabile este aplicarea uneltelor si metodelor de pescuit mult mai selective pentru a evita capturile de pesti auxiliare, necomercializabile, precum si specii ca mamiferele marine, pasari, etc.

Progresele tehnice in domeniul uneltelor si metodelor de pescuit, cel mai adesea au condus la o criza in sistemele traditionale de management pe care sistemele moderne de management nu au reusit sa le inlocuiasca. Nevoia de alocare corespunzatoare a spatiului si resurselor, cu participarea directa a comunitatii la luarea deciziilor este vitala pentru realizarea unei dezvoltari durabile.

Conferinta Internationala asupra unui Pescuit Responsabil (Cancun, Mexico, mai 1992 c; FAO, 1992) a adoptat Declaratia de la Cancun. La aceasta conferinta s-a solicitat organismului FAO sa pregateasca un Cod International pentru un pescuit responsabil. Principalele elemente ale unui astfel de cod au fost discutate la Consultatia Tehnica FAO asupra Pescuitului de Larg si au fost propuse in FAO, 1993 c. Aceste propuneri acopera urmatoarele domenii (extrase din textul Declaratiei de la Cancun):

operatiunii de pescuit (desfasurarea navelor si uneltelor de pescuit, reglementari de navigatie, marcarea uneltelor si navelor, transbordarea capturilor, certificarea si instruirea echipajelor, inspectie pescareasca, protectie, pavilion);

managementul pescariilor;

comertul cu peste si produse din peste;

cercetarea pescareasca;

dezvoltarea acvaculturii (cu atentie speciala data relatiei dintre cultura organismelor, mediul natural si resursele naturale);

includerea pescariilor costiere intr-o schema integrata de management al zonei costiere.

Resursele de pesti contribuie la securitatea alimentara nationala daca statele costiere tintesc la obtinerea unor productii optime dintr-o sursa adecvata de calitate suficienta pentru a asigura o viata sanatoasa pentru populatiile lor.

Multe tari in curs de dezvoltare importa cantitati semnificative de peste prelucrat, cu un efort valutar deosebit si o politica de substituire a importurilor de catre produsele pescaresti locale existente in cadrul Zonelor Economice Exclusive nationale. Cu o mai atenta evaluare a acestor efecte pozitive asupra economiei indiferent daca pestele este utilizat pentru hrana sau export.

A fost anticipat ca in scurt timp productia mondiala de peste va fi de cel putin 20 de milioane tone, dar aceasta nu ia in calcul potentialul pentru colaps a multor pescarii care in mod obisnuit furnizeaza  o mare parte din productia mondiala si care in prezent sunt pe deplin exploatate sau chiar supraexploatate (FAO, 1993 g, 1995 c).

In ceea ce priveste efectul cererii de piata asupra dezvoltarii durabile si conservarii resurselor, fara a avea informatii asupra disponibilitatii sale, in absenta constrangerilor comercializarii si in absenta unui sistem de gestionare pentru accesul in pescuit, poate determina un surplus al efortului de pescuit ce poate facilita colapsul stocurilor.

Sistemele politice centralizate si economiile de piata pot conduce amandoua la supraexploatarea resurselor sistemelor naturale, insa cel mai adesea din motive diferite.

Eficienta sistemului de piata libera rezida din faptul ca se micsoreaza gradul de cunoastere cerut pentru luarea unei decizii economice eficiente, respectiv din libertatea indivizilor din lantul productie-consum de a urma calea in functie de interes. Aceasta diluiaza totusi responsabilitatea pentru efectele secundare ale exploatarii resurselor ca intreg si pentru efectele asupra mediului care pot fi, fie la sfarsitul productiei (exemplu suprapescuitul), fie la sfarsitul consumului (de exemplu, poluarea).

In contrast, sistemele centralizate muta responsabilitatea locala si individuala pentru decizii si slabeste controlul si grija locala pentru mediu. Se pare ca nevoia de control al conditiilor sau regulilor sub care are loc exploatarea resurselor marine este independenta de cadrul politic particular care il aplica.

Pare important ca pe viitor, limitarile asupra accesului la resurse sa nu fie dictate numai de

cerere si valoarea de piata, in special de piata generala, care din ce in ce este mai dificil de saturat pentru multe din produsele pescaresti.

Abordarea precautionara

Articolul 15 al Declaratiei de la Rio al Conferintei Natiunilor Unite asupra Mediului si Dezvoltarii (UNCED)(Rio de Janeiro, 1992) arata ca "In scopul protejarii mediului, abordarea precautionara va fi larg aplicata de state in raport cu capacitatile lor". Unde exista amenintarea deteriorarilor serioase sau ireversibile, lipsa de certitudine stiintifica deplina nu va fi folosita ca motiv pentru amanarea masurilor efective si costisitoare pentru a preveni degradarea mediului.

Solutiile precautionare cele mai practice oferite pana astazi, par a fi stabilirea unei rate scazute de exploatare, bazata pe puncte de referinta sub nivelul MSY (Caddy s Bacun, 1995) sau a instaura criterii pentru cantitati si zone intr-un pescuit pilot, in timpul caruia vor fi colectate date ce vor permite evaluarea impactului diferitelor metode de pescuit.

In cadrul conturat de Articolul 15 al Declaratiei UNCED de la Rio, abordarea precautionara din pescarie recunoaste ca sistemele pescaresti sunt reversibile lent, slab controlabile, putin intelese si sunt subiectul schimbarii valorii umane.

Abordarea precautionara implica prudenta de prevederi. Tinand cont de incertitudinile din sistemele pescaresti si nevoia de a actiona cu cunostinte putine, se cere printre altele:

considerarea nevoilor generatiilor viitoare si evitarea schimbarilor care nu sunt potential reversibile;

identificarea anterioara a rezultatelor nedorite si a masurilor ce le vor evita sau le vor corecta prompt;

ca orice masuri corective necesare, sa fie initiate fara intarziere;

ca acolo unde este incert impactul utilizarii resurselor, prioritatea sa fie data conservarii capacitatii productive a resursei;

ca, capacitatea recoltarii si prelucrarii sa fie proportionata cu nivelele estimate ale resurselor si ca sporirea in capacitate sa fie ingradita suplimentar cand productivitatea resurselor este de incertitudine ridicata;

ca toate activitatile de pescuit sa aiba autorizatie de functionare iar aceasta autorizatie sa fie periodic revizuita;

un cadru legal si institutional stabilit pentru managementul pescuitului, in care obiectivele de management sa fie implementate pentru fiecare pescarie.

2. Cercetarea stiintifica si tehnologia adecvata

. Cercetarea stiintifica

Cresterea rapida a cunostiintelor umane asupra ecosistemelor marine si a raspunsului acestora la actiunile umane din ultimele decenii, nu poate ascunde faptul ca intelegerea noastra asupra acestor sisteme este inca fragmentara.

Diverse discipline academice au urmarit prin investigatiile intreprinse (in mare masura independente) asupra componentelor ecosistemului marin, sa-si uneasca eforturile in integrarea lor.

Pentru sustinerea gestionarii corespunzatoare a resurselor marine, cercetarea pescareasca a fost concentrata in special pe stocurile comerciale de pesti si in mod particular pe problema evaluarii abundentei stocului, migratiei (rute si rate), reproducerii (durata de viata, modalitati de reproducere), interactiunii dintre specii, interactiunii bio-economice dintre pescarii, problemelor alocarii resurselor, impactul uneltelor si tehnologiilor de pescuit asupra resurselor pescaresti si habitatelor specifice acestora, selectivitatea uneltelor de pescuit si strategii de pescuit (distributia efortului pe zone si sezoane in legatura cu speciile de interes pescaresc).

Dezvoltarea durabila cere recoltarea rationala si conservarea mediului. O parte substantiala a dezvoltarii pescuitului s-a dovedit a fi partial nedurabila din cauza lipsei cercetarii asupra implicatiilor sale asupra mediului si a lipsei strategiilor optime. De aceea, dezvoltarea pescuitului trebuie sa fie strans legata de programe de cercetare asupra conservarii mediului.

Costurile cercetarii pescaresti, necesare a fi suportate printr-un management realistic, au fost una din dificultatile majore cu care se confrunta tarile in curs de dezvoltare.

Studiul asupra Cercetarii Pescaresti Internationale (WORLD BANK, 1992) a notat ca in tarile in curs de dezvoltare, componenta dominanta a cercetarii a fost pana-n prezent, studiul biologiei pestilor si ca alte discipline au fost relativ neglijate.

Cateva prioritati de cercetare au rezultat din Consultatia Expertilor asupra Cercetarii pescaresti (FAO, 1994 a). Desi au fost realizari in domeniul evaluarii stocurilor, in tehnologia de captura si in acvacultura, o mica atentie a fost data si utilizarii resurselor pescaresti. Aceasta, in ciuda faptului ca problemele socio-economice cu care se confrunta utilizatorii sunt principalul factor care duce la supraexploatarea resursei si in cele din urma, la succesul sau esecul managementului si dezvoltarii.

Capacitatile de cercetare din tarile in curs de dezvoltare difera mult, reflectand in principal diferentele in etapele de dezvoltare si diferentele in prioritatile de cercetare si in cheltuielile guvernamentale, care in general reflecta diferentele privind importanta economica a pescariilor in economiile nationale.

Desi multe institute de cercetare pescareasca din tarile in curs de dezvoltare sunt relativ bine dezvoltate si pot furniza o instruire de baza, multe se bizuie inca pe universitati straine, pentru efectuarea unei instruiri avansate.

O problema acuta o constituie  faptul ca cercetarile pescaresti au de cele mai multe ori, o situatie financiara si un venit scazut, au facilitati si resurse limitate si uneori au acces limitat la informatia cercetarii stiintifice din afara.

Studiul asupra Cercetarii Pescaresti Internationale a pus accentul de asemenea pe necesitatea imbunatatirii aplicarii rezultatelor cercetarii stiintifice in dezvoltarea pescareasca. Ramane o apreciabila lipsa a comunicarii dintre producatorii de rezultate stiintifice (cercetatori) si utilizatorii rezultatelor stiintifice (managerii). De multe ori programele de cercetare nu se adreseaza problemelor prioritare cu care se confrunta pescariile si in general, exista o lipsa de coordonare intre institutele de cercetare, administratiile pescaresti si intreprinderile pescaresti si uneori intre institutele de cercetare pescareasca si alte institute importante de cercetare stiintifica.

Aceste neajunsuri si dificultati se datoreaza in mod obisnuit lipsei unei politici nationale de dezvoltare pescareasca, elaborata cu participarea tuturor sectoarelor interesate.

Studiul asupra Cercetarii Pescaresti Internationale identifica mai multe zone de cercetare care, daca sunt intreprinse la nivel national, vor facilita legatura cu cercetarea in cooperare la nivel international (regional) si va da posibilitatea impartirii facilitatilor si echipamentelor scumpe.

Acestea sunt:

Conservarea si managementul resurselor:

managementul influentei mediului asupra productiei pescaresti

impactul activitatilor pescaresti asupra mediului

conservarea ecosistemelor si diversitatii genetice

managementul dezvoltarii durabile a resurselor marine

2) Productivitatea pescuitului:

acvacultura si sporirea resurselor pescaresti;

gestionarea helesteelor, hranei si calitatii apelor.

3) Conversia si utilizarea capturii obtinute:

conversia capturii in hrana;

manipularea pestilor;

prelucrare si comercializare;

tehnologii post-recoltare;

controlul calitatii;

protectia pietii si consumatorului;

realizarea de noi produse din peste de calitate acceptabila si viabile economic

Cercetarea - proiectarii de nave si eficientizarea consumului de combustibil;

Legaturi umane:

relatiile dintre oameni si resursele marine pe care acestia le folosesc;

aspecte socio-economice ale comunitatilor pescaresti;

dezvoltarea politicilor pescaresti; incorporarea pescariilor costiere intr-o schema ICZM (Managementul Integrat al Zonei Costiere).

Conventia Natiunilor Unite asupra Dreptului Marii furnizeaza un cadru cuprinzator pentru cercetarea marina internationala. Dezideratele sunt prezentate in articolele Conventiei 239 / facilitarea cercetarii stiintifice marine si 242 / promovarea cercetarii internationale in cooperare.

Cercetarea comuna, precum si programele tehnice in cooperare, trebuie sa aiba obiective clar identificate, responsabilitati, prioritati si limite si sa se integreze in politicile si planurile nationale de dezvoltare si management pescaresc.

In cadrul unui program de cercetare in cooperare poate fi esential si cu siguranta si costul mai mic, daca cercetarea va fi executata de o nava de cercetare, in toate zonele economice ce contin resursa de interes comun si cu cercetatori la bord din toate statele interesate.

Cercetarea are ca scop reducerea incertitudinii, facilitand factorilor de decizie, mijloacele, bazele informationale si de date, instrumentele (modele de simulare pe calculator) pentru analiza riscului unei decizii.

Managementul resurselor marine va fi bazat pe cele mai bune evidente stiintifice disponibile necesitand de asemenea, infrastructura costiera locala si guvernamentala, sisteme de difuzare a informatiilor si consultatii intre partile interesate.

Este necesar de a se sublinia ca, pentru conservarea corespunzatoare a resurselor exploatate in comun in cadrul a doua sau mai multe Zone Economice Exclusive, un cadru comun de cercetare, implicand schimbul de date asupra capturilor si rezultatele cercetarilor este o preconditie esentiala in incercarea de gestionare si va fi incorporata in cadrul unei intelegeri asupra exploatarii resurselor.

Resursele umane calificate sunt esentiale pentru managementul unei resurse pescaresti care cere printre altele: expertize multidisciplinare asupra evaluarii resurselor pescaresti; analize bio-economice; tehnici de gestionare; tehnologii de pescuit; controlul pietii si al calitatii, monitoringul resurselor; supravegherea pescuitului; legislatie pescareasca.

Este necesar ca organizatiile internationale sa organizeze cursuri de instruire in aceste domenii iar aceste cursuri precum si alte forme de instruire sa fie revizuite in mod regulat pentru a asigura eficacitatea in raport cu necesitatile aparute.

2.2. Aplicarea de tehnologie noua

Aplicarea de tehnologie noua pentru modernizarea navelor si uneltelor de pescuit a imbunatatit siguranta si eficacitatea pescariilor, dar de multe ori a avut efecte secundare, negative, asupra altor resurse capturate accidental de unelte neselective.

Introducerea de tehnologie noua a sporit presiunile asupra resurselor si mediului mai ales cand a fost asociata cu operatiunile la scara industriala  pentru a sustine mai mult exportul decat de a satisface cerintele locale de proteina.

Aplicarea nechibzuita de tehnologii noi, intr-o maniera neprecautionara (Hey si al., 1991), poate fi o sursa majora de controverse si conflicte cu utilizarea corespunzatoare a resurselor si cu drepturile echitabile ale celor ce deja sunt in pescarie.

Elasticitatea resurselor si a comunitatilor costiere poate fi sporita prin reducerea dependentei de o singura specie. Diversificarea tehnologiilor de pescuit, activitatea sezoniera, prelucrarea pestelui, acvacultura, turismul si fermele la scara redusa, vor permite supravietuirea resurselor marine vii, in anii cu abundenta scazuta,  mult mai bine decat pescariile cu forta de munca mare si cu program complet de lucru.