Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. momeli, noduri, nada, perioade de pescuit

Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Pescuit


Index » hobby » Pescuit
PESTII APELOR NOASTRE


PESTII APELOR NOASTRE



PESTII APELOR NOASTRE[1]

PESTII DIN PIRAIELE DE MUNTE

Apa limpede de la munte, iesita din izvor, se rostogoleste mereu murmurind, la vale. Vreme de adastat nu este; clina repede a vaii nu-i permite sa curga mai lin. Cel mult la un cot mai adinc, sub radacina unui tufan, o mica genune se formeaza. Acolo e apa in virtej; clocoteste, dar se mai opreste in loc. Incolo sare din bolovan in bolovan, aluneca peste prundis, alege nisipul ce-l ia inainte, atinge petala unei campanule albastre, aplecata pina ia stropii valurilor, si se grabeste tot mai mult. Apa e curata; n-are ce-o tulbura, decit cind vin ploi mari ori zapada se topeste.

Repede insa se limpezeste, de-i poti numara pietricelele de pe fund. Loc pentru pesti multi nu prea este. Cei ce se incumeta sa traiasca in piriiasul zglobiu trebuie sa-i infrunte vioiciunea: sa fie buni inotatori, sa se joace cu valurile; sa fie ageri ca si apa si sa nu aleaga mincarea, caci nu e de unde, iar ce este nu se da usor prins.

In asemenea ape pastravul (Salmo trutta fario) e stapinul. Trupul lui e sageata vie; lung, indesat, cu aripioarele de dinainte destul de lungi, cu cea de la coada scobita rotund, la mijloc. Ochii mari sint cercetatori. Gura, larg taiata, cu dinti ascutiti pe falci, arata ca nu-i scapa nimic din ce vede. Cum e apa, asa e si culoarea solzilor lui marunti, desi, lucii. Valul de munte oglindeste cerul, dar si cetinele de brad; ea e neagra la coturi ca un ochi adinc, e argintie cind aluneca peste prundisurile de bicazi[2]. Asa e si culoarea pastravului: albastra-verzuie pe spinare, cu fluturasi aurii pe de laturi, cu praf de argint pe burta. Stropi ruginii, unii mai mascati[3] ca niste pete se insira de-a lungul spatelui.

De-l poti vedea ziua, prin limpeziciunea apei, cum e in lacul Barnarului, incadrat de brazi, nu te poti satura sa-i admiri vioiciunea si usurinta cu care inoata. Acum ca sageata, cind vede prada, acum stind in loc ca rindunica inaltata in vazduh, imbaindu-se in razele soarelui. Ca o coarda se indoaie, cind are de trecut, in susul apei, vreun prag. Nu e fiinta, ci o strujitura de otel. Mai ales cind vremea nuntii se apropie, e mai indraznet, mai vioi, mai de otel. Se imbraca in haina de sarbatoare, bogata in culori. In jocul valurilor, in sclipirea soarelui, e ca o forma de pietre scumpe. Dragostea si el si-o arata prin figuri de notat; e hora lui. Viata ce gilgiie intr-insul, ca si in gotcanul de pe creasta de munte, n-o poate stapini. Cind isi vede potrivnicul se ia la harta si mai totdeauna, in vremea de toamna, cind isi leapada icrele, se prind multi pastravi zgiriati, singerati de coltii altora mai tari. Perechile s-au ales; calatoria de nunta e si pentru ele la moda. Cascadele, bolovanii, repezisurile nu sint piedici; muschii vinjosi le inving, iar grija de a-si ascunde icrele, mascate cit un bob de mazare, de privirea hulpava a zglavoacelor, le mina hat departe in susul piriului. Se gasesc pina si in lacurile de pe virfurile inalte ale Carpatilor. Ajungind la locul socotit drept potrivit, se pun pe treaba. Cu coada drept lopata, cu inotatoarea drept matura, dau prundisul la o parte, fac o gropita neteda; femeia leapada cel mult 1 000 de oua, le acopera indarat cu nisip ori prundis mai marunt. Se zice ca aleg noptile cu luna, cind murmurul apei e mai tainic, inginindu-se cu soapta cetinelor pururea inverzite. Se mai spune ca nu lasa saminta in voia soartei, ci stau de straja si o pazesc cu indirjire. Dar zglavocul ce pindeste? Isi inseamna in mintea lui locul unde pastravii si-au ascuns comoara neamului lor si asteapta momentul prielnic sa o dezgroape si sa-si umple stomacul cu boabele gustoase.

Dupa vreo doua luni, ies puii, purtindu-si o bucata de vreme sub ei sacul cu hrana din ou. Pe cit de zvelti sint parintii, pe atit de pintecosi sint copiii; incetul cu incetul insa revin si ei la forma stramoseasca.

Ascunsi ziua pe dupa pietre, incumetindu-se sa vineze numai la bulboacele mai adinci, cum da amurgul se pun la pinda. Sint atit de hrapareti, incit dau lesne la undita, chiar cu o nada artificiala, dar asa de mestesugita incit sa semene bine cu o musca.

Lacomia lor dupa mincare le aduce pieirea, caci dusmanul tuturora, omul, nu-i cruta. Are si de ce. Nu e mincare mai delicioasa decit pastravii proaspeti, fripti in spuza, pe malul piriului unde i-ai prins. Dar si afumati, pastrati in cetini, nu sint de lepadat. Taranii din partile muntoase isi fac un venit bun din pastravii afumati, in chip primitiv, fie in podul caselor, fie in niste poloboace acoperite, dedesubtul carora pun rumegatura de fierastrau, care arde pe infundate.

Tot din cauza carnii gustoase, pastravii au dat in minte oamenilor ca se poate face cultura de pesti, cum se cresc si vitele.

Cultura pastravilor aiurea a luat o mare dezvoltare; mai ales ca piraiele incepura a nu mai avea pastravi in ele. In Elvetia sint vreo 150 de statiuni, care dau pe fiecare an 50 milioane de pesti. Si la noi s-au facut incercari la Tarcau si Barnar, care au dat roade destul de bune. Pe cind in natura nu se fecundeaza decit cel mult 10% din oua, prin ingrijirea omului se ajunge sa se capete pui din 90% din icrele pe care le leapada pestele. Tot cu buna ingrijire se cresc si puii, de pot ajunge buni de mincat sau se azvirle in piraiele de munte, populindu-le[4].

Tovarasul pastravului este zglavocul (Cottus gobio), un peste cu o infatisare diferita de a celorlalti. Cu capul turtit de sus in jos, ca la broasca, cu ochii mari, holbati, apropiati de crestetul capului, cu trupul cam cilindric deodata, repede subtiat spre coada, cu inotatoarele parechi strinse gramada, cele de dinainte ca doua aripi late, mai ales cind e miniat si se zborseste, indepartindu-si urechile de cap, intinzindu-si aripile in laturi si resfirindu-si inotatoarele de pe spate, iti face impresia unei dihanii mai mari si mai grozave de cum este. Infatisarea e potrivita firii lui de hraparet, gilcevitor. E iute in miscari; ca sageata iese de sub lespegioara unde era ascuns si se furiseaza sub alta. Cind ai prins de veste, ia-1 de unde nu e. Chiar daca sta pe fundul apei, cu greu il poti distinge. Pielea lui fara solzi, goala, e ca de marmora, ca sa samene cu prundisurile de pe fund. E schimbacios la culoare, dupa locul unde traieste si dupa "starea sufleteasca'.

Are nevoie sa nu fie vazut; altfel nu i-ar merge cu vinatul. Larve de insecte, insecte, viermisori si chiar pestisori mai mici cu greu scapa din gura lui larga, mare. Nu poate inota la mari adincimi, caci nici n-ar avea unde; de aceea n-are nici besica inotatoare. In schimb se furiseaza pe fundul apelor cu iutimea sagetii. Ziua se ascunde sub pietris; daca radici o lespegioara repede, ii poti infige ostia2 dupa ceafa. Asa se prinde mai lesne si e o placere sa-l pescuiesti, avind nevoie nu atit de rabdarea ce-ti trebuie la undita, cit de vioiciunea vederii si agerimea bratului. Prin o miscare gresita, nu numai ca-l pierzi, dar se poate foarte bine, alunecindu-ti piciorul pe lespedea uda, sa faci o baie, imbracat, in apa rece a piriului de munte. Mai mult se prinde cu sacul, tirit pe fundul apei, cu gura inspre vale; in cazul acesta unul stirneste pestele, rascolind pietrele; pestele fuge in susul apei si intra in sac.[5]

Macar ca e tovarasul pastravului, nu duce casa buna cu el. Il pindeste unde isi leapada icrele, le dezgroapa cu coada, se pune cu capul in jos si face virtej de apa cu aripioarele. Icrele de pastrav, mari, sint luate de virtej, ridicate in sus, prinse de zglavoc. Daca nu da de icre, pindeste puisorii pintecosi, mincind din ei cum ii vede. Nu e vorba ca si pastravul ii poarta simbetele. Zglavoaca, stiindu-se cu musca pe caciula, ascunde si ea ouale. Pastravul insa o urmareste si pune gura pe ele. Poate sa-si umfle gitul cit de mult, poate sa-si ia zglavocul aerul sau de atac, pastravului nu-i pasa. El e mai tare, e mai temut. Si in acest chip, chiar in firicelul de apa limpede, se petrece drama vesnica, a luptei pentru existenta. Ba chiar si canibalismul e in functiune. Asa sint de lacomi zglavocii si atita de infuriati uneori, incit dau unii la altii. Spun pescarii ca nu rareori se prind doi zglavoci care si-au infipt dintii atit de cu furie, incit ramin inclestati, cum ramin cerbii incurcati cu coarnele, de-i pot minca lupii lesne pe amindoi, fara sa se poata ridica din loc.

Se dusmanesc ei intre ei, pastravul si zglavocul, dar oalele se sparg tot mai mult in capul pestisorilor marunti, care sint victime celor mai tari. Zvirluga (Cobitis taenia), neam cu chiscarul, ca si ruda sa grindelul (Nemachilus barbatulus), precum si beldita (Albur-noides bipunctatus) se incumeta sa se ridice si ele pina prin piraiele de munte, crezind poate ca vor duce o viata mai tihnita. Cel dintii a ramas proverbial, pentru miscarile sale iuti. A spune unui copil "zvirluga', inseamna neastimparat, nestind o clipa locului. Aceasta e doar si arma lui de aparare, ca si culoarea galbie, cu pete marunte, negre inchise, cu doua-trei dungi in lungul trupului. Celalalt, grindelul, are si mai multe pete, mai mari, umbra frunzelor de pe copac in apa. Amindoi cad prada hraparetilor tovarasi mai mari, caci, vorba romanului "pestele mai mare maninca pe cel mic' nu e luata din vint; numai buni de inghitit sint; trupul lor aproape cilindric, ca o rima ori lipitoare mai groasa, pare ca anume e pentru inghitit. Au fugit si ei din apele adinci, cu prea multi dusmani; au dat insa peste altii, mai putini, care, toata ziua si noaptea, nu au alta treaba decit sa pindeasca pe vecini. Chiar biata beldita nu are o soarta mai buna, desi e mai prudenta, neurcindu-se prea departe pe piraiele de munte. Si ea e marunta la trup, albastrie pe spate, argintie, ca dosul frunzei de plop, pe de laturi si cu o linie pe mijloc, pare ca ar fi o insailatura cu ata neagra, de la urechi pina la coada. Nemtii ii zic, din aceasta pricina, "croitor'.

Si asa a orinduit natura ca chiar in piraiele de munte cu pesti putini, sa nu fie pace si liniste. In lupta valurilor se ascunde lupta fiintelor, caci cintecul apei ce salta din piatra in piatra, rozind pamintul, este cintecul vietii. Viata nu e liniste, altfel ar fi prea monotona si lipsita de indemnuri.

PESTII RIURILOR DE MUNTE

Zburdalnicia piriului de munte s-a ispravit. Incepe seriozitatea riului mare, cu repezisuri - nahlapi pe Bistrita - cu adincuri in care apa e ochi linistit - genunele. Toate conditiile exista in lungul lui. Pe sub maluri, rusaliile[6] isi depun ouale. Camesa larvelor lor, cind ajunge sa iasa insecta ce nu traieste decit o zi-doua, impinzeste fata apei. Larvele sint grase, hrana buna, cautata.

Arborii, nu numaidecit brazii, isi intind radacinile la marginea apelor, loc de oplos pentru fel de fel de animale marunte. Aerisita este apa din belsug, caci valurile sint inca repezi - fundul riurilor este asternut cu prundis felurit, cu nasip sclipitor. Milul nu se prea tine; e luat si dus departe.

Fauna pestilor este mai bogata.

In frunte vine lostrita[7] (Hucho hucho), peste de neam cu carnea cea mai gustoasa. Ea e, la noi, reprezentanta vestitului "saumon de Rin', calatorul indraznet care, ca si morunul nostru, se urca in riuri spre a lepada icrele si care prin aceasta are un rol economic insemnat, in locurile pe unde se gaseste. Lostrita e mai lasata in pace. Numai oamenii din partea locurilor pe unde traieste o prind noaptea cu ostia, tapoiul lui Neptun, la lumina facliilor, torte pe care le fabrica ei singuri din sindrila si crengi uscate, unse cu rasina. Cind se intovarasesc cite doi, pescuiesc cu poclaul, un soi de sac, iar cind fac claca, trag cu navodul. Putin afumata la protap, carnea lostritei e mai cu gust decit a pastravului. Putindu-se prinde, cind e noroc, lostrite lungi de 1 m, grele de 10-12 kg, atunci de pe pretul luat pe ea, mai intelege ceva sateanul.

Dar nici lostrita nu se lasa prinsa asa de lesne; e un drac si jumatate. Trupul ei este cam la fel cu al pastravului, zvelt, cu linia spatelui regulat arcuita. E bun si iute inotator. Imbracata cu o zale de solzi marunti, vineti pe spate, argintii pe de laturi si mai albiciosi pe burta, cu aripioarele galbii, avind ca si pastravul multe puncte negre spre spate, uneori asa de multe si marunte ca pare afumata, e unul din pestii nostri cei mai eleganti.

Are insa mult din eleganta marilor carnivore, caci este un rapitor fara pereche; e despotul apelor de munte, necrutindu-si nici pe fratii lui. Ascuns ziua pe fundul pietros al riului, noaptea scruteaza, cu privirea agera, adincul apelor, rar scapind din gura lui larga, cu dinti marunti pe falci, prada, care nu sta ascunsa; nu scapa de gura ei nici chiar un guzan de apa.

Primavara, cind se puieste, pleaca in cercetarea locurilor tainuite, cu prundis marunt. Cu coada matura locul, face o gropita, pune ca un blid de icre, destul de mascate; le acopera la loc, ca sa nu dea peste ele zglavoaca si apoi isi cauta de treaba.

In eleganta si frumusete, lostrita e intrecuta de tovarasul ei lipanul (Thymallus thymallus), care insa ramine mai mic; cu trupul ceva mai latit, rar ajunge jumatate metru, de regula e cam cit o palma domneasca[8] de lung. La infatisare e cam ca si lostrita, numai ca linia spinarii e mai curbata, insa tot regulat, iar pe spinare are o inotatoare lunga, roscata si cu pete mari cafenii; solzii sint mai mari, imbracamintea mai batatoare la ochi e cafenie pe cap, verde-cafenie pe spate, argintie pe laturi, roscata pe pintece. E imbracata in pinza curcubaului peste o zale de metal. Puncte negrii, pete mai mascate, dungulite cafenii ii impodobesc spatele si laturile, marind variatia de culori. Mai ales cind e tinar ori cind e vremea bataii, culorile sint mai vii, mai oachese, pestii nefacind exceptie de la legea generala; incolo e tot asa de hraparet, fara sa ajunga la canibalism. Se tine prin locurile mai adinci, iar cind "se dezleaga omatul' isi cauta loc bun pentru depunerea icrelor, avind obiceiul, ca si ceilalti, sa le ingroape putin. Paza buna trece primejdia rea, caci cum platesti asa ti se plateste. Nici el nu e icoana de dus la biserica, ci si lui ii plac icrele lostritei.

Carnea lui este tot gustoasa; dupa spusa cunoscatorilor are un usor miros de cimbrisor, iar Sf. Ambrosie episcopul de Milan[9] l-a botezat "Lamura pestilor'. Dupa gustul carnii, pastravul vine in urma, desi, socot eu, ca lostrita vine in frunte.

Tovarasie le tine boisteanul (Phoxinus phoxinus), impartindu-si domnia apei. Pe cind ceilalti se tin mai spre fund, boisteanul, fugind de ei, pazindu-si pielea, traieste cam pe la mijlocul adincimilor, caci, marunt, durduliu, grasun, usor poate incapea in gura lostritei, care il cauta, lucru mare. E ca o sardeluta, cu solzii marunti, asa de marunti, incit aduce aminte de lin. In schimb e imbracat in haine frumoase, gatit ca de sarbatoare, verde pe spate, ca argintul de stralucitor spre burta, avind de-a curmezisul trupului, inspre spate, dungi latite mai inchise. Cind e in toiul dragostei, spinarea i se face albastra-negrie, ca otelul oxidat, iar pe pintece se inroseste, o dunga albastrie despartind, in lung, spinarea de laturi. Din pricina aceasta i se mai zice in Muntenia si verdete, iar prin unele locuri si craies; francezii l-au poreclit jandarm ori Arlequin.

Are o natura vesela, potrivita imbracamintei; mereu e gata de joaca ori de vinatoare, iar cind leapada icrele, calatorind spre apele mai reci, se incumeta sa imite pastravii, sarind peste piedicile din susul apei. Daca e urmarit de pestii mai mari, nu prea e cautat la pescuit, caci doar numai de bors e bun.

Cu lipanul si lostrita se incheie neamul pastravilor, familia nobila a salmonidilor. Cu cit riurile se latesc, cu atita incepe sa domneasca neamul asa de numeros al crapului. Cel mai des intilnit in apele mai maricele de munte este mreana (Barbus barbus), cu carnea destul de gustoasa, macar ca are cam multe oase. Se poate cobori si pina la Dunare, dar ii plac mai mult apele racoroase si limpezi. Are si el o forma eleganta, zvelta, cam ca a unei scrumbii, fiind la coada ceva mai latit, in felul linului. Nici nu l-ai banui ca este ruda cu crapul mai greoi, mai burghez. Se cunoaste ca e un abil inotator. Capul este mai ascutit, mai lunguiet, cu o frunte mai bombata si cu buza de sus, groasa, prelungita ca un soi de rit. De aceea si gura nu este in virful botului, ca la ceilalti pesti, ci dedesubt, iar in coltul gurii ca si pe buza de sus are cite o pereche de fire, mustati groase, carnoase, organe foarte simtitoare. La culoare variaza. De regula, pe spate este verde batind in cenusiu, cu pete numeroase, uneori mici ca niste puncte, pe de laturi. Ochii mici sint aurii, dupa cum si baza aripioarelor este citeodata mai roscata, de unde si numele de mreana galbena ce-i dau pescarii, spre a o deosebi de mreana vinata ori patata, care se afla multa in Transilvania, dar si in apele de munte de dincoace de Carpati.

E un peste curios. Se hraneste cu de toate; cu ritul, ca si porcul, rastoarna pietrele ori rima prin fundul apelor. Nu-i displace nici putreziciunile, nici hoiturile. Ziua sta ascunsa, nici la fata, nici la adinc, iesind numai inspre seara la cautatul hranei. Cind apa se raceste, se trage spre mal, pe sub radacini, prin cotloane, stind mai multe la un loc, asa incit se prind lesne cu sacul; ba chiar cind e frigul mai mare, asa amorteste incit o poti prinde si cu mina ori cu ostia.

Cind e sa-si lepede icrele, este o adevarata procesiune. Femeia, cu pintecele plin, e in frunte, iar dupa dinsa se tin un cird de barbati. Icrele sint mascate si stau lipite de pietrele de pe fund. In schimb pestisorii care ies din icre sint zburdalnici, se amesteca cu porcusorii, socotindu-i poate drept frati; nu se despart de ei decit cind le cresc mustatile mai mari. Dealtfel cresc incet si mreana batrina rar ajunge cit trei sferturi de metru de lunga. Se spune ca in Volga pot avea si 20-25 kg greutate. Dar la aceasta trebuie de tinut in seama si povestea din Odobescu cu vinatorul si coada vulpii.

Icrele mreanei, cind sint gata de lepadat, dupa spusele unora, sint otravitoare. Pestele insusi are o boala grea, un soi de ciuma, datorita unui sporozoar. Pot sa moara cu sutele. In Meuza[10], la Me-zieres, in 1886, se scoteau cu carele pestele omorit de aceasta boala.

Cam la fel cu mreana, avind insa botul mai scurt, mai rotund, este cleanul (Leuciscus cephalus), care aduce aminte la infatisare cu chefalul din Sinoe. Mai ales ceea ce rasare indata privirii sint solzii, mascati, regulati; pare ca ar fi imbracat pestele cu o retea peste tot trupul, cu ochiurile largi, mai ales ca marginea fiecarui solz este ca trasa cu creionul, din pricina unor punctisoare negre, dese. Si culoarea e frumoasa; pe spate verde-inchis contrastind cu argintul de pe urechi si partea dinspre burta; cele doua culori sint cam neted despartite. Este un hraparet strasnic; face exceptie dintre neamurile crapului. Daca s-ar alunga numai dupa viermisori ori culbeci n-ar fi nimic; se repede si la soareci, broaste ori chiar guzani. Macar ca nu are carnea prea buna, dar putind ajunge marimea mrenei, si o greutate chiar de 5 kg, nu e un peste de lepadat pentru locuitorii satelor de pe tarmurile riurilor unde traieste.

Mai gustoasa carne are scobarul (Chondrostoma nasus); de aceea se prind multi, caci afumati sint foarte cautati. Cind "crapa frunza arinului', ei se urca mai spre munte, ca sa lepede icrele in apa rece. Le apuca inainte oamenii si-i asteapta, facind garduri de bolovani de-a curmezisul piriului, ca o leica avind deschiderea larga inspre partea dincotro vine pestele; la gura gardului sta capcana: virsa, cosul sau macar niste cetini de brad in care se incurca pestele, de unde e prins in destul de mari cantitati. Scobarul aduce la infatisare cu cleanul; acelasi profil regulat al spatelui, aceiasi solzi mascati. Culoarea e insa mai vioaie. Mai ales in vremea dragostei de primavara, e chiar un peste frumos. Pe spate negru, pe de laturi ca argintul, cu aripioarele inrosite, cu rosu pe la buze, cu un cerc auriu in jurul pupilei, iar irisul jumatate negru, jumatate alb, cind se zbate prin apa pare mai mult imbracat in sidef. Se mai deosebeste dupa bot, mai ascutit.

Gura e dedesubt, taiata de-a curmezisul, iar buza de jos parca e retezata. Cind se gaseste, lesne se poate recunoaste dupa pielita, cum e cerneala de neagra, care invaleste matele; de aceea i se mai spune si "mate negre'.

E curios si din felul cum se hraneste. Maninca el, e drept, ca si ceilalti pesti, viermi, cubelci[11], dar "paste' si algele de pe pietre. Gura lui, asa cum este asezata dedesubt, are marginea intarita prin o placa mai cornoasa, putind rupe plantele.

ii place sa-si arate podoaba trupului sau, asa incit uneori inoata rasturnindu-se cu burta in sus, de sticleste ca argintul. Sint si in lumea pestilor fel de fel de curiozitati, ca si in, aceea a animalelor terestre.

Toti pestii numarati pina aici, din apele mai mari de munte, sint privilegiatii, alesii. Pe linga ei este noianul de pesti marunti, de multe ori victimele celor dintii, alte ori tocmai prin aceasta, spiridu-sii apelor zbatindu-se, furisindu-se inotind ca zvirluga. Asa e zvirluga, grindelul, de care fu vorba mai inainte. Asa sint mai ales porcusorii (Gobio gobio) marunti ca sardelele, desi traiul lor este in orice piriias ori balta. Pina si in pesteri patrunde. Il recunosti lesne dupa argintul solzilor sai mascati, de pe laturi si dupa doua fire de mustati in coltul gurii. Niste pete neregulate, negre, sint insirate de-a curmezisul spatelui. E sociabil; nu-i place singuratatea. Mai ales cind ii vine vremea sa-si lepede icrele, se urca mai sus, in piraiele cu prundis, ca sa-si poata freca burta; ouale se lipesc de pietris.

Dupa 2-3 zile au si iesit pestisorii, ca niste mici mormoloci, lipiti de pietre citava vreme, pina ce se incumeta sa inoate.

Pe cit e de mic, pe atita e de gustos; prajiti in untdelemn dau o mincare aleasa. De aceea se pescuiesc prin toate chipurile. Nu e piriu cit de mic, unde sa nu vezi, spre seara, femeile cu crisnicul in spate. Mai intotdeauna porcusorii umplu oala; mai rar cite un carasel. Un bors de porcusori, ori de obleti, e totdeauna binevenit la prinzul de duminica.

PESTII DIN APELE CURGATOARE MARI

Cind riurile ies din zona muntoasa, albia lor se mareste. Cursul lor se lungeste prin cotituri din ce in ce mai numeroase. Intr-un loc apa e mai adinca, mai iute, in altul mai lina; ici se depune nasip si prundis, aiurea mil. Salciile umbresc malurile; radacinile lor se incilcesc, sint dezgolite de apa, formeaza un tesut de adapost mai sigur, unde se oplosesc fel de fel de alte animale, mai marunte. Conditiile de trai sint mai variate, atragind cu ele si o variatie mai mare de forme. Unele din riurile muntoase, se scoboara mai jos. Cleanul si mreana ajung pina-n Dunare. Altele, cum e salaul, se urca din Dunare; riurile mari - Prutul, Siretul, Oltul, Tisa - devin locul de intilnire al unor forme felurite, amestecate si cu acele care cauta apa linistita a baltilor si lacurilor, ce intovarasesc. Intotdeauna cursul domol al riurilor, improspatate cu apa in vremea revarsarilor.

Pentru aceasta parte de riuri, somnului (Silurus glanis), lenesul hraparet, uriasul pestilor de apa dulce de la noi, i se cuvine intiietatea. Cintareste uneori 300-400 kg, cit un bou, ajungind pina la 3 m lungime.

Are un cap mare, turtit de sus in jos, cu o gura larga si cu doua mustati lungi pe buza de sus, nada pentru pestisori. Alte patru fire, mai scurte, spinzura de pe falca de jos. Pe marginea dinlauntru a falcilor, adevarate ragile de dinti marunti, ascutiti, incirligati spre fundul gurii; ce intra in gura lui, nu mai scapa, ca si din gura de sarpe.

Incolo trupul e un adevarat valatuc de carne, masliniu pe spate, cu pete neregulate ca niste vinatai, e alburiu pe burta. Cum da inspre coada, trupul e turtit dintr-o parte in alta, o cirma zdravana, dar si o arma de temut; cu o lovitura, te doboara la pamint.

Pe spate, chiar linga ceafa, are o inotatoare mica, pare ca e un mot de oase subtiri; cele patru aripioare parechi sint aproape unele de altele, linga gusa. In tot lungul cozii, pe dedesubt, o inotatoare lunga, pare ca e un sir de ostrete[12], iar la virful cozii, o alta inotatoare, ca o maturica.

E spaima apelor; e crocodilul riurilor noastre; e un tilhar care nu alege, fiind si din cale-afara de lacom. Locul lui de trai e Dunarea adinca si lata, unde are ascunzisuri minunate printre radacinile de salcii.

Din Dunare, unde se ridica pina pe la Viena, trece si in riurile cele mari, mai sus in Prut si Tisa, mai jos in Siret ori Olt. Ca sa-si lepede primavara ouale, odata cu apele mari, inoata in baltile de pe linga riuri. Somnul si somnoaica vin perechi. Femeia isi leapada ouale, linga tarm; le lipeste de trestii, de radacinile copacilor. Cum simte ca apele scad, se duce inapoi in riu, caci nu-i place sa o prinda apa mica. Barbatul, curios insa, ramine mai indelung si pazeste ouale; ba chiar cind se intimpla ca sa se retraga apele mai repede decit ies puii, mereu le stropeste cu coada, ca nu cumva sa se usuce. Faptul acesta si Aristot[13] il citeaza.

Ce nu intra in gura lui mare, proportional, ca de balena? Sau sta pitit in mil, ascuns intre trestii si numai mustatile cele lungi le lasa sa se clatine in apa, sau sta vertical, infipt cu coada in mil, si cu gura cascata ca o leica. In cazul dintii pestisorii, - mai ales obletii - dind sa apuce mustatile, crezindu-le fire de iarba, cad in gura tilharului ascuns; in cazul al doilea tot ce trece pe dinaintea lui in inot, e tras in gitlejul nesatiosului. Umbla mort mai ales dupa rusalii, larve de efemere, care, cind ies din gaoacea pupei, acopera apele Prutului si ale Dunarii.

Dar la urma urmei nu cauta; tot ce gaseste in cale inghite. Trage de picior de multe ori cite o rata ori gisca, dumicind-o cu pene cu tot. Nu sint povesti, cind se spune ca inghite copiii ori chiar oameni mari. Prea sint facute din toate partile marturiile, ca sa mai fie indoiala.

Gesner[14] citeaza un caz, cind in stomacul unui somn s-a gasit un cap de om si o mina cu doua inele de aur; Antipa[15] povesteste urmatoarele: "Un pescar dindu-se din barca in mijlocul Dunarii, sa se scalde, fu apucat de picior de un somn si tras la fund: dupa citeva zile s-a gasit pe Dunare plutind cadavrul pescarului cu piciorul in gura somnului, mort si el'.

Somnul are o carne gustoasa; mai ales "pana de somn' de la un somotei, somn tinar, este aproape ca si carnea de morun, numai ca e mult mai grasa. Aici nu strica poate de spus, ca de multe ori, celor necunoscatori, pescarii din tirguri dau somnul drept morun, mai ales cind este taiat in bucati; inselatoria e incercata pentru ca este oarecare asemanare intre carnea de somn si cea de morun, la culoare amindoua fiind albicioase.

Inselatoria se prinde insa repede, pentru ca morunul are zgirciuri in loc de oase, iar pielea lui pare ca e hirtie cu sticla pisata, asa e de aspra, in afara solzilor insirati in lungul trupului, ceea ce nu se vede la somn.

Tara noastra e una din cele mai bogate in acesti pesti, care nu se gasesc nici in Franta, nici in Italia ori Spania; nici in Germania nu sint in toate riurile. Se prind in fiecare an cantitati enorme, vinzin-du-se proaspat ori sarat. Au fost ani cind s-a scos numai din Delta aproape 400 000 kg intr-un an. Se prind mai ales cu oriile, instrumente vechi romanesti, sacuri de plasa, din sfoara de cinepa, lasate spre fundul apelor, unde se tin somnii, mai ales dupa ce se indoapa pina ce nu mai pot cu rusalii si se pun la raceala ca sa mistuie. Se insira pescarii in lotcile cu orii de-a curmezisul apei, cite pe doua rinduri si fac astfel un gard de guri, in care se vira somnul. Primavara, cind se intoarna de la balta, dupa ce si-a lepadat ouale, se prind multi si in gardurile cu leasa, cu care se inchid apele girlelor.

Alt hraparet, stiuca riurilor, este tovarasul somnului, desi nu-i seamana nici la lenevie, nici la trup. Este salaul (Stizostedion lucioperca). Multe gospodine il confunda, spre bucuria vinzatorilor, cu stiuca, pentru ca are cam aceeasi infatisare. E lunguiet la trup ca si stiuca, iar la culoare e aproape la fel, cenusiu-argintiu; chiar si capul este tot ascutit, desi nu e latit la virf. Se deosebeste insa chiar dintr-o aruncatura de ochi, pentru ca pe spate are doua inotatoare lungi cu mai multe siruri de pete; cea dintii e cu spini ascutiti, ca si la biban. Nu este asa de strins la coada ca stiuca, iar pe trup are dungi negre de-a curmezisul, ceea ce nu se vede la stiuca, patata neregulat, pare ca ar fi afumata. Cele doua parechi de aripioare nu sint departate una de alta, ci strinse gramada, aproape de git.

Nu se potrivesc pestii nici la carne; cea de stiuca este mai seaca, mai atoasa, pe cind cea de salau, cautata, alba, este gustoasa. De aceea salaul e si mai scump. Romanul are vorba glumeata "salau, peste rau'.

Nu e un peste prea raspindit in Europa[16]. In Franta, Italia, Anglia nu se cunoaste. Nu traieste in riurile toate din Germania. Este in Elba, bunaoara, dar nu este in Rhin. Tocmai pentru aceasta e mai de pret, caci in Dunare si afluentii lui mai mari se gaseste in mare cantitate, trecind si in baltile cu apa limpede, cu ceva prundis sau scoicarit pe fund. Un lac bogat in salau este Siutghiol de linga Constanta; pe fiecare an se prind numai din el 10 000-12 000 kg.

Ii place apa batuta de valuri, mereu aerisita, si fuge de tovarasia crapului, care ii tulbura apa.

Dupa infatisare se vede ca nu e un peste pasnic, ci sta la pinda. Obletii si albitura[17], pestisori mici, ii sint hrana obisnuita; cind da intr-un cird, ii inghite cu nemiluita. Nu este insa asa de lacom cum e costrisul.

Mai rau este ca nu-si cruta nici puii; de aceea nici nu se inmulteste cum ar trebui, dupa puzderia de oua (2-300 000) pe care femeia le leapada pe ierburile de pe fundul baltilor.

Nu este insa complet carnivor, ci isi umple stomacul si cu alge, salata lor. Pare-se ca mai bun la gust este salaul vargat, cu dungile mai distincte, mai putin carnivor, un oaspete introdus numai in Dunare si baltile sale, venind din Orient. E comun in Volga (L. volgensis).

Bibanul sau costrisul (Perca fluviatilis). E si el, ca si salaul, un mare hot al apelor noastre. Ii plac apele limpezi si se tine aproape de fata, la 1 m jumatate.

E mult mai turtit, mai inghebosat, decit stiuca, dar tot asa de vioi si cu ochii in patru.

La el culoarea solzilor e frumoasa. Ca alama pe spate, verzui pe de laturi, mai albicios pe pintece, cind se misca in apa limpede, strabatuta de soare, pare ca are o zale pe el. Dar nu e atita numai. De pe spate se coboara sase-sapte vargaturi mai inchise. E ca tigrul. Cind sta la pinda printre trestii si soarele proiecteaza umbra frunzelor in apa, dungile acelea intunecoase de pe trupul lui pare ca sint jocurile de umbra in apa. Mai are proprietatea, dealtfel ca multi pesti, sa-si schimbe culoarea solzilor. Il vezi intr-un acvariu. Sta linistit pe fundul vasului, sprijinindu-se de parechea de aripioare dindarat, asezata insa aproape sub gusa. Celelalte aripioare sint trase linga trup. Vargaturile abia i se zaresc. Indata ce-l sperii, se zbor-seste. In special intiia inotatoare de pe spate, care incepe chiar de la ceafa, o ridica, minios, in sus, ca dintii ascutiti ai unui pieptene rar. Vai de pescarul care nu baga in seama; cei 14 spini ii intra in piele ca niste tepi. In acelasi timp speriat, luind pozitia de aparare, "se ingalbeneste' de minie. Solzii devin mai albiciosi, iar dungile mai batatoare la ochi. Ochii i se rotesc in cap, ca doua margele. E gata de atac.

Ca orice animal de prada e vioi la miscari; ager la privire. Cind si-a pus in minte ca sa urmareasca un pestisor, nu se lasa pina ce nu-l apuca in gura-i larga. Asa de lacom e, si cu atita putere se repede in cirdurile de obleti, incit pestisorul in forma de suveica ii intra in locul unde se gasesc branhiile, iesind cu capul pe "urechi'. Se intelege ca plateste cu viata lacomia lui prea mare. Din pricina aceasta, aduce mare bucurie pescarilor cu undita. Se prinde lesne, repezindu-se la nada, mai ales daca este tinar, neexperimentat.

Ca orice rapitor, este ager si la minte. Nu are lenevirea crapului, ci se misca repede, ca sageata, si stie sa se ascunda de minune, sa stea la pinda.

Femeia leapada icrele primavara. Se freaca de pietre cu burta, asa incit apasind ovarele, un soi de masaj, ies numeroasele icre, ca sirag cleios, prinzindu-se de pietre, de buruieni, ca un fir de ata incilcit.

Carnea costrisului nu e rea la gust, desi e cam virtoasa. Fript si cu saramura, este o mincare delicioasa, apreciata de cei vechi. Se prinde la noi in cantitate mare, pina la 400 000 kg numai din baltile Dunarii, desi nu lipseste nici chiar in partile linistite ale riurilor mai mari.

Lupul pestilor este avatul (Aspius aspius), care se tine mai mult in Dunare, dar se ridica si in celelalte riuri mari, cam pina unde incep sa fie prea repezi. In Siret se urca pina pe la Bucecea, iar din Prut trece si in Jijia. La trup e ca o scrumbie, subtire, zvelt. Gura despicata larg si oblic, ii da o infatisare de tiran nesatios; ochii aspri, bulbucati nu dezmint pe rapitorul avan. Cum e lupul pentru oi, asa e avatul printre obleti. Ii urmareste fara mila si cu atita furie ce se arunca dupa ei, incit sare din apa, pe mal unde isi gaseste sfirsitul. E mai mult lacomia in cautatura lui, iar noaptea, pe liniste, se aude plescaitul apei, cind se repede dupa obleti. Nu se gaseste in toata Europa; in Franta, bunaoara, lipseste. Nu e rau la gust si de aceea se prinde in mare cantitate.

Avatul se intilneste mai ales in apele curgatoare mari din Europa centrala si rasariteana, Asia Mica si Caucaz.

Pe linga pestii acestia hrapareti, iuti la miscari, traiesc in Dunare si riurile mai mari, o sumedenie de pesti din neamul crapilor, linistiti la obiceiuri, multumindu-se cu viermi ori alge, dind pace celorlalti pesti, de la care nu prea au suparare, caci sint destul de maricei la trup, ca sa nu cada prada unui salau sau unui mihalt.

Asa e vaduvita (Leuciscus idus), peste cernit la. Imbracaminte cind e mai in virsta, negru-albastriu pe spate, albastriu batind in argintiu pe burta. Cind sint tineri, sint mai mult ruginii. E grasa, gustoasa la carne, asa incit cu drag o pescuiesc oamenii la leasa. Mai inalta in trup. aducind aminte de un ciortocrap, este rosioara sau babusca rosie (Scanlinus erythrophthalmus), care se inmulteste, ca si crapul, foarte usor. Are o imbracaminte frumoasa. Solzii ei mari, regulati, pare ca sint din otel oxidat pe spate, argintii cu un reflex auriu pe de laturi, iar aripioarele sint patate cu rosu. Rosii sint si ochii, de unde numele nemtesc de Rothauge. Neam cu dinsa, mult asemanatoare, este ocheana[18], comuna si in toate baltile, cu carnea ceva mai gustoasa. De aceea se usuca in mare cantitate, servind poporului drept hrana la munca ogoarelor.

Pe urma vine lumea pestilor marunti, adevaratele victime, care nu razbesc in viata decit sau ca se inmultesc din cale-afara sau ca sint asa de spinosi incit stau in git pestilor mai mari, deci sint lasati in pace.

Dintre acestia din urma este fusul[19] (Aspro streber), al carui nume ii arata si forma. Adevarat fus, cu capul ascutit, cu trupul ceva mai umflat indaratul cefei si apoi subtiindu-se din ce in ce pina la virful cozii. Rar cind e mai lung de o schioapa. Pe spate are doua inotatoare. Cea mai din fata, cu noua oase ascutite ca acele, e arma lui de aparare. Dealtfel si culoarea imbracamintei ii e favorabila: galbe-na-castanie, cu 4-5 briulete late in curmezis, il ascunde de minune in undele apelor curgatoare.

La ruda sa apropiata pietrarul (A. zingel), a carui locuinta preferata este Dunarea, dar si riurile care dau in ea, fara sa se suie asa de sus ca fusul, s-a observat un inceput de ingrijire pentru progenitura. E primitiv cuibul, nu e vorba, dar e mult la un peste, mai ales cind ceilalti leapada icrele, unde da dumnezeu. Cu virful botului isi sapa o groapa in nisip; cu casna impinge prundis la mijloc. Se duce si rupe fire de matasa broastei, le aduce in gura ca si vrabia firul de pai, apoi le fixeaza intre pietre. Cind a adunat un smoc mai maricel de alge, le calca, tavalindu-se prin ele, pina ce le da forma unui cuib, in care pune icrele.

E un peste cu mult mai mare decit fusul, trecind de o palma domneasca. Dar si el, ca si fusul, are atitia spini la inotatoarea de pe spate, incit mai inainte vreme, pescarii nici nu se uitau la el. De cind pestele se tot scumpeste, din cauza ca si carnea pietrarilor este buna la gust, cam ca a salaului, acum sint cautati.

Tot spinos este si ghigortul[20] (Acerina cerne/), la trup ca si costrisul. La el inotatoarea de pe spinare este si mai lunga, cu spini si mai rai, mai grosi, mai ascutiti, incit pescarii ca sa nu se intepe ar trebui sa-l prinda cu manusi de cauciuc. Mai cu seama cind leapada icrele, prin martie, se aduna in cirduri atit de numeroase, incit se prind cu nemiluita. Fiind spinos, nu-l maninca nici un alt peste; in schimb el se da la icrele altor pesti.

Zvirluga, plevusca, obletii de toate soiurile se oplosesc si ei in apele linistite ale riurilor mai mari, fie ca se scoboara din sus, fie ca se urca din Dunare si baltile ei. Lumea pestilor incepe sa devina tot mai variata, cu cit riurile mari se apropie de gura lor in Dunare, caci pe linga pestii proprii lor, se ratacesc si pesti din Dunare, se urca chiar cegi; altii foind in baltile care intovarasesc batrinul nostru fluviu, trec si in riurile largi spre a se oplosi in baltile care se formeaza in lunca acestora.

Poate cel mai curios peste din riurile noastre este mihaltul (Lota Iota), care nu prea se lasa spre vale, abia gasindu-se in Dunare; in schimb se urca pina in sus, pe apele de munte, amestecindu-se cu cleanul si mreana. E un ratacit in apele noastre. Neamurile lui toate traiesc in marile reci, pesti foarte folositori, caci nu numai ca sint buni de mincat, dar din ei se scoate vestita "untura de peste', asa de lecuitoare pentru copiii scrofulosi ori predispusi la tuberculoza. Mihaltul la trup se asamana intrucitva cu somnul, desi e cu mult mai mic, rar trecind de jumatate de metru. Ca si somnul are trupul ca un valatuc, turtit numai spre coada. Are o imbracaminte frumoasa; e colorat masliniu-verzui, cu pete neregulate mai inchise, ca vinele dintr-o marmura, care se intind si peste aripioare.

Are un cap turtit de sus in jos, cu o gura mare si doi ochi holbati, apropiati de ceafa, cu irisul verde aurit; cele doua nari, largi, sint asezate cam la jumatatea distantei dintre ochi si marginea botului. Privindu-l de sus, mai ales ca la pinda se tiraste, are ceva in el din infatisarea vidrei, cind sta intinsa, gata sa se repeada dupa un peste. Ca si somnul are .o nada, un fir de mustata lung, moale, asezat sub barbie. Il poti recunoaste repede si dupa inotatoare. De la jumatatea trupului se intinde o inotatoare lunga, ingusta, moale, care se tine aproape intruna pina pe la jumatatea spinarii, cam cum ar fi inotatoarea subtire de la un mormoloc. Nemtii ii si zic Quappe, spre deosebire de mormoloc Kaulquappe. Celelalte aripioare, pa-rechi, sint strinse sub urechi.

Corpul este acoperit cu solzi marunti, ca de lin si are pielea baloasa. In lungul trupului, trece pe la mijlocul laturilor un sant, in fundul caruia este adapostita linia laterala, al saselea simt al pestilor.

Cu infatisarea aceasta curioasa are si obiceiuri mai deosebite. Ziua sta pe fundul apei; abia daca se tiraste. Firul de mustata atrage pestisorii care umbla dupa viermi, dar cad in gura larga a mihaltului. Cum da noaptea e mai vioi. Tot mai mult tirindu-se ca un sarpe, se misca prin namol. E hraparet, lucru mare. Nu se satura numai cu viermi, cu culbeci, cu insecte ori porcusori[21], ci nazuieste si la animalele mai mari. Cind leapada icrele, in toiul iernii uneori, se suie spre sipotele mai adinci. E plodicioasa femeia strasnic, lepadind vreun milion de oua,, care stau lipite de pietre. Nu e un peste cu carnea rea, cum se spune de unii.

Poporul nostru il tine de mare pret, caci are si vorba: "Pastravi si mihalti la orice tirg nu gasesti'. Se pescuieste anevoie, caci ziua e la fund si la adinc. La undita da rar; numai cind se trage cu navodul mai cad citiva.

PESTII DIN BALTI SI IAZURI

Nu e ochi de apa statuta, cu o viata mai indelunga, care sa nu aiba in el un soi-doua de pesti. Baltile din calea apelor curgatoare mari, cu apa mereu primenita ca si iezusoareie din calea piriiaselor lenese din regiunea dealurilor, asa cum sint in nordul Moldovei formeaza orasele, satele si catunele in lumea pestilor. In baltile mari, legate de Dunare sau de riurile mai late, pe linga plebea aceea care se gaseste oriunde, traiesc si pesti de soi, cum e suducul sau chiar pastruga; in iazurile mai mari isi duc viata crapii si stiucile, specii iarasi privilegiate, nobile; in ochiurile de apa miloase, mici, calcate de vite, traiesc pestii fara pretentie, care se multumesc cu orice mediu, cum e carasul, linul, chiscarul. Din toate nu lipsesc pestisorii mici, plevustele, porcusorii, obletii, victimele celor mari, speciile de osinda, 'care foiesc oriunde, se inmultesc ca mustele, ducindu-si viata intre grija zilnica de trai si paza sa nu cada in gura altui peste mai mare. Nu e nici o deosebire intre lumea din intunerecul apelor si aceea de pe pajistile care le inconjoara, din cetatea papu-ristei si aceea zidita de piatra. Hrapareti sint pretutindeni; egoisti, multumiti ca au ce minca fara sa faca nici rau, nici bine, de asemenea, ca si multimea fiintelor marunte, hranindu-se cu ce ramine de la ceilalti, furisindu-se sa nu vina in calea lor, urmariti, dispretuiti si care nu se razbuna decit prin puzderia puilor ce-i scot in fiecare an. Se intimpla citeodata ca prin numar mare inving, sorbind picatura cu picatura, pe nesimtite, hrana celor mari, a caror dominare se restringe din ce in ce.

Unul din cei mai mici pesti de la noi, mai mult al nostru decit al oricui, caci se gaseste aproape numai in baltile din bazinul Dunarii este pietroselul[22] (Umbra krameri). Incolo, in Europa, nicaieri nu traieste decit in jurul lacului Balaton. Rar cind ajunge cit un decimetru; acestia sint uriasii; de regula sint cu mult mai mici. Isi duc viata oriunde este un ochi de apa cu buruieni multe.

In schimb e unul din cei mai frumosi pestisori, caci peste solzii sai cafenii, aproape negri pe spate si galbui pe burta, se asterne o promoroaca din pricina careia solzii capata ape variate, stralucitoare, mai mult batind in violet, asemenea celor ce se vad pe o basica de cafea.- Pete mascate, neregulat azvirlite pe trup, ca si un rind de pete pe inotatoarea de la coada si cea de pe spate, ii maresc farmecul imbracamintei. Mai are un obicei deosebit. Se misca ai putea zice mergind. Aripioarele parechi, corespunzatoare membrelor de la celelalte animale, le misca pe rind, cum face ciinele cind fuge. Nu e vorba, nici plevusca[23] (Leucaspius delineatus) nu e mai mare; e peste universal, aflindu-se oriunde e un ochi de apa statuta cu citeva buruieni.

Mic, cu solzii mascati, argintii, cu o dunga neagra in lungul trupului, a fost socotit multa vreme drept pui de peste. Pe cit e de mic, pe atita insa isi ingrijeste bine de oua. Femeia pune ouale in jurul buruienilor din balti, iar barbatul sta si mereu le loveste cu trupul, cu coada, ca nu cumva sa se prinda pe oua vreun spor de ciuperca. Se incumeta sa le apere chiar de alti pesti, pe cit ii merge, si daca musafirul nepoftit nu lasa gindul de a minca icrele, apucind de coada pe pazitor. La fel este si plevusca de balta (Gasterosteus pla-tygaster), un drac nici cit degetul cel mic de la mina, dar care nu se teme nici de stiuca. Are ac de cojoc pentru oricine s-ar incerca sa-i guste carnea; tine minte indraznetul cite zile va trai, ba spune si celorlalti, usturimea ce a simtit-o in gura, cind a apucat plevusca de mijloc.

Are o infatisare nu tocmai blinda; pare ca-i ninge si-i ploua mereu, pare ca in orice inotator vede un dusman. Strins la coada, terminat cu o aripioara ca o frunza de palmier-evantai, incolo are forma unei sageti. Dupa cum uneori sageata are crestaturi in afara de virf, ca sa rupa carnea cind va fi trasa din rana, tot asa si pestisorul acesta are de-a lungul spinarii vreo 9 spini zdraveni, rari, neuniti, adevarati dinti, de intepatura carora se teme oricine. Alti doi spini sint si pe burta; unul aproape de git, altul inaintea aripioarei dindarat. L-ar prinde in gura bucuros un biban ori o stiuca, dar isi teme pielea, caci stie patania vreunui prieten de-al lor. Si, oricit de proasta ar fi socotita stiuca, de se zice in ris "cap de stiuca, casa boiereasca', tot cu atita pricepere a inzestrat-o natura, ca sa nu se faca de ris, murind cu o plevusca in gura. Caci pestisorul acesta mic are obiceiul sa se anine de cerul gurii, cu spinii de pe spate, de nu o mai poate scoate nimeni; nu se lasa cu una cu doua sa fie inghitita.

Dar nu are numai spini, ci si un scut; pe pintece, de la gusa in jos, are citeva oase, asa unite incit ii apara partea moale; scutul este in legatura cu cei doi spini ventrali, arme teribile. Cind e linistit, spinii de pe spate sint culcati indarat pe sira spinarii; ceilalti de pe burta sint si ei lipiti de corp. Cum e mita cu ghearele ascunse, cind toarce linga vatra, asa e si plevusca. Este zadarita sau vede dusmanul, spinii sint ridicati, gata sa intre in slujba. Si nu sint numai niste spini luciosi, ca si cei de holera, bunaoara, ci zimtuiti pe margine, adevarate ferestre taioase.

Starea lui sufleteasca se tradeaza dupa spini si dupa coloratia trupului, caci e lucru stabilit ca la minie isi schimba culoarea, de nici nu e de cunoscut.

Asa cum este infatisarea, asa e si caracterul. E bataios, artagos lucru mare, nu numai cu alti pesti, care se tem de dinsul, asa mic cum este, ci chiar ei intre ei. E o placere sa-i vezi in acvariu, cum se urmaresc, cum isi indreapta sulitele unul spre altul, cum cel invins fuge de se ascunde intr-un colt, iar cel invingator, ca un buhaies, nu-si gaseste loc pina ce-i trece minia.

Traieste in toate apele noastre statatoare; nu-i place sa fie la mari adincimi, ci cauta marginea apelor cu buruieni, cu stufaris, unde isi duc viata in cirduri numeroase.

O ruda a lui apropiata[24] (Gasterosteus aculeatus), foarte obisnuita in apele din restul Europei, la noi nu traieste decit in apa salcie din lacurile de pe linga mare. In Razelm sint in mare numar. Are un obicei pasaresc; isi face cuib. Cei ce l-au vazut si urmarit in lucrarile sale de zidarie, au ramas uimiti nu numai de rabdarea si indaratnicia la lucru, dar si de simtul lui arhitectural, care intrece chiar pe al multor pasari. Si sa se gindeasca oricine cita greutate trebuie sa aiba acest animal, pentru ca sa lucreze numai cu gura.

Pasarea poate sa se mai ajute si cu degetele de la picioare: pestisorul riu are nimic decit botul lui. Pasarea unde a pus paiul, acolo ramine, caci isi cauta un loc adapostit chiar de vint; pestele are de luptat si cu apa care nu e linistita. Cu truda isi face mai intii loc in milul de pe fund,'o gropita cam cit o jumatate de ou. Apoi, harnic, aduna fire de alge si cu botul mic le intepeneste in mil. Alt fir si alt fir. mereu aduna, le pune unul peste altul, le incleie cu un fel de suc ce se scurge clin niste ghinduri de pe pintece, pina ce face dusumeaua.

Mereu cara fire, le impleteste, de face peretii si apoi acoperisul. Lasa loc pentru o deschidere prin care trebuie sa intre femeia; de cele mai multe ori sint doua deschideri, incit cuibul seamana cu un mic manson. Nu se multumeste numai sa aduca si sa lipeasca algele, frunzele sau paiele, ce gaseste prin apa. Are si gust. Vede ca un fir e mai lung, ca astupa intrarea, il scoate, il asaza sa stea bine. Si in vremea aceasta de 2-3 zile, e nervos lucru mare. Nu sufera sa se apropie alt barbat de cuib; duelul e gata, caci spre deosebire de unele pasari, barbatul este zidarul. Femeia nici macar nu da pe la locul unde va pune Ouale, ci-si cauta de hrana linistita. Dupa ce a terminat casa, se schimba. Hainele de lucru si le leapada, imbracin-du-si haina de nunta, cu culori mai vii, mai pe placul femeii. Pe cind mai inainte chiar daca femeia ar fi vrut sa traga cu coada ochiului la incaperea ce i se pregateste, un pinten in coasta ar fi convins-o repede sa nu se amestece unde nu-i fierbe oala. Dupa ce s-a terminat cuibul, dimpotriva, ea face pe suparata. Barbatul o pofteste frumos, isi arata mestesugul de a inota, da tircoale facind fel de fel de figuri in jurul ei, ca intr-un cadril, pina ce o ademeneste sa-l urmeze.

De indata ce se apropie de cuib, politicos o pofteste sa se vire in odaia de iarba. Cum si-a virit botisorul, a devenit barbatul iarasi ursuz. Daca cumva femeia se razgindeste ori nu-i place incaperea nu mai are incotro. Cu o lovitura de spin in coasta, stie ca a trecut de gluma. Seriosul a inceput. Trebuie sa-si lase ouale in cuib. Nu pune multe, ci numai 60-80 de oua mascate ca un fir de mac. Daca ar fi sa le lepede in apa, ar da dintr-insa mii si mii. Asa, avind un cuib, ouale sint ferite de alti pesti; ea n-are nevoie sa poarte un sac plin de icre. Dupa ce femeia a lepadat ouale, e lasata sa-si caute de treaba. Paza oualor cade tot in grija barbatului. El e closca. Se pune de straja si vai de pestele care i-ar veni pofta sa guste oua de plevusca. Nu-i lasata sa se apropie nici chiar mama, daca i-ar veni dorul sa vada icrele ce le-a pus in cuib. Sta asa barbatul de straja 2-3 zile; nu e numai politist, ci totodata bun parinte, caci cit pazeste la gura cuibului nu sta degeaba, ci mereu da din inotatoare ca sa improspateze apa si sa treaca necontenit oxigen peste oua. In sfirsit, din fiecare ou iese cite un pestisor. Alta grija pe capul tatalui; sa nu cumva sa-i scape din cuib vreun pui ca sa cada in gura dusmanului, caci atunci degeaba atita casna.

Si nu e lucru usor sa pazesti 60-70 de copii zburdalnici, dornici sa iasa mai degraba in lume. Chiar cind unul mai zglobiu nu vrea sa stie de frica parinteasca si-si ia talpasita, repede e apucat de dupa ceafa si adus indarat acasa. In sfirsit, cind socoate parintele ca spinii copiilor sint destul de tari ca sa se apere singuri, ii lasa sa se zburataceasca. Cu aceasta s-a terminat grija lui. Poate acum, linistit ca si-a facut datoria de parinte, sa-si caute odihna.

Scopul si l-a ajuns. Neamul plevustelor nu piere. Dimpotriva, copiii sint asa de bine paziti incit umplu iazul si nu mai au ce minca. Natura insa ingrijeste singura ca suprapopulatia sa nu se inmulteasca in dauna altor fiinte. Sint ani si locuri, unde plevustele inmultite din cale-afara pier cu miile.

In lumea celor mici si multi gasesti de multe ori lucruri mai interesante si mai curioase decit intre cei mari., Obiceiurile lor sint mai variate; nici nu stii la ce folos iti pot fi la urma toata. Iata asa cu obletul (Alburnus alburnus), un pestisor obisnuit din apele noastre. Se intilneste pretutindeni: in Dunare, cu lacurile sale, in lacurile de linga mare, in lacurile din interiorul tarii, in riurile mai toate, unde este apa mai din belsug. E cunoscut de toata lumea fiind bun, prajit, cind e dat la restaurante sub numele de tiriitori. E un peste caruia nu-i place sa traiasca singur; unde-l vezi, il vezi in cirduri, mai ales ca se tine tot spre fata apei si straluceste pare ca e de argint. Pina si ochii sint argintii. E usor de curatit, caci solzii mari se desprind foarte lesne. Au niste aripioare asa de stravezii, pare ca sint o abureala.

E elegant ca forma, vioi in miscari si nu are drept arma de aparare contra numerosilor sai dusmani - dintre pesti e poate cel mai urmarit - decit tocmai vioiciunea. Citeodata, ca sa scape de vreo stiuca, sare deasupra apei, pierzindu-si urma.

Sint mai nervosi, mai zglobii, in vremea cind isi leapada icrele, prin luna lui mai; purced la drum in cirduri numeroase spre marginea iazului cu apa mai calda si cu multe buruieni si femeile sint asa de grabite sa-si lase icrele, incit chiar cind sint prinse in crasnic, nu mor pina ce nu-si desarta sacii cu oua.

Pe cit sint de putin cautati pentru mincare, fiind marunti - rar ajung cite 2 dm - si ososi, pe atita sint de importanti pentru ca au dat nastere la o industrie foarte rentabila. Multe femei poarta pe ele ceva din obleti, cu mingiierea ca poarta margaritare.

Din solzii obletilor se scoate asa-numita esenta de orient

Solzii se pun 24 de ceasuri in apa sarata, dupa care se spala cu alcool, apoi se trateaza cu amoniac. Pe fundul vaselor, se depun niste fluturasi subtiri argintii, neatacati de amoniac, ca un soi de clei; aceasta este esenta de orient, care se poate intinde pe sticla. Cu ea se fabrica margelele care imita margaritarele.

Se zice ca chinezii, acesti mesteri in multe mestesuguri, cunosteau de multa vreme intrebuintarea solzilor de obleti. La venetieni s-a facut o lege care oprea imitarea margaritarelor, caci se insela lumea.

La inceput, in Franta, se ungeau pe dinafara cu acest clei de peste, bobite de gips, capatindu-se - spre bucuria femeilor care vroiau sa para bogate - minunate imitatii de margaritare. Nu e vorba ca de multe ori dorinta de lux se sfirsea cu scene comice, caci in caldura dansului, cleiul se muia, iar margaritarele false ramineau lipite de piele. Abia mai tirziu i-a venit in minte unui fabricant de matanii din Paris sa unga pe dinlauntru margele de sticla. Si astfel s-a ajuns la fabricatia de azi, din care se capata asa de bune imitatii, incit numai un cunoscator le poate deosebi de margaritarele adevarate. Nu e vorba ca nici aceste imitatii nu sint prea ieftine, caci pentru a capata un gram de esenta trebuie cel putin 40-50 de obleti.

Cind pescuiesti cu crasnicul[25], prinzi porcusori, obleti, dar nu se poate sa nu fie amestecata printre ei si vreo blehnita (Rhodeus sericeus). Dar nu e prea bucuros pescarul de ea; are o carne amariie si de aceea nu e cautata. L-ai lua drept un pui de crap sau mai degraba drept un carasel, neajungind nici macar un decimetru in lungime. Ca si carasul este turtit lateral, dar nu asa de disproportionat incit sa semene cu un romb. E mai zvelt ceva, iar aripioara de pe spate e mai ingusta mult decit a unui carasel. Pe spinare este ca mai toti pestii, cenusie-verzuie; pe de laturi insa e ca poleit cu argint, iar dinspre coada e trasa pe mijlocul trupului o dunga verde ca de smalt. Aceasta e haina lui obisnuita.

Haina de nunta - prin luna lui mai - este mult mai bogata. Pare ca e acoperit atunci cu o zale cu solzi de otel, asa incit fel de fel de culori sint pe trupul lui: cenusie, violeta, albastrie, intocmai ca basicile de pe cafeaua turceasca.

Dunga dinspre coada pare ca e de smaragd, iar pe piept si burta devine portocaliu. E haina cea mai frumoasa din cite se imbraca pestii din apele noastre si podoaba acvariului din odaie.

Dar nici femeia nu se lasa mai prejos. Imbracamintea ei, e drept, ramine mai stearpa. In schimb are un obicei curios. Pe vremea cind leapada ouale, ii creste un tub lung intre inotatoarea dindarat si perechea cea de pe urma de aripioare. Prin ajutorul lui, ea pune ouale in trupul unei scoici de riu, care sta infundata in mil si numai cu un capat al trupului cascat.

In incaperea scoicii, pestisorii iesiti din oua gasesc nu numai adapost, dar prin curentul de apa pe care-l trage scoica pentru dinsa, le vine si pestisorilor aer si mincare. Se intelege ca nu e placut pentru scoici, de a avea in camera ei respiratorie asemenea musafiri suparaciosi, caci oricum, copiii sint copii si nu stau linistiti. Chiar cind incearca scoica sa scape de ei, nu poate, pentru ca mama-natura le-a facut un guleras la git si doi negei, cu care se proptesc printre branhii si nu pot fi cu una cu doua dati afara. Cind le-a

Crasnic (drsnic, cristas) - unealta de pescuit individuala alcatuita dintr-o plasa in forma de sul legata la colturi de capetele curbate si incrucisate a doua nuiele. Este fixata de o prajina lunga de 3- 4 m.

Cand a venit sorocul, si au crescut cit trebuie, ies ei singuri, de bunavoie. Dealtfel rasplatesc serviciul ce l-a facut scoica. Si puii acestia, cind sint mici, se anina de pintecele unei blehnite, sta in pielea ei citava vreme, pina ce se dezvolta si o paraseste de bunavoie. E unul din numeroasele servicii reciproce ce-si fac animalele intre ele, chiar apartinind la neamuri diferite.

Dupa ce-si indeplineste rostul de mama, tubul prin care a pus ouale se inchirceste, iar barbatul isi ia din nou haina obisnuita de dinainte de nunta.

Prin blehnita latita, dar micuta, se poate trece la pestii cei mari, cu forma tot latita. Asa e platica (Abramis brama) [] care se gaseste in mare cantitate in orice balta, ca si spre gura riurilor mai mari.

Numele ii arata forma, caci are trupul turtit dintr-o parte in alta, desi e ceva mai lung decit carasul. Pe cind carasul, bunaoara, este cel mult de doua ori mai lung decit lat, platica este aproape de 3 ori mai lunga. Din cauza aceasta e cam gheboasa, nu cum e crapul, caci si linia pintecelui e tot una de curbata, ca si a spatelui. Are capul mic, cu buza de jos cam rasfrinta.

Acest peste e imbracat intr-o zale de solzi, care se schimba la culoare nu numai dupa locul in care traieste, dar si dupa vreme.

Uneori e negru pare ca e afumat, cind lacul e mai milos; de regula este argintiu pe de laturi si verde cenusiu pe spate. Se gasesc, ca si la crapi, exemplare cu totul rosietice.

In vremea nuntii, ca mai toti pestii, isi schimba haina, devin cu culori mai intense, si capata un soi de cosuri galbui peste tot corpul, dar mai ales pe bot, uneori asa de multi incit pestele pare ca are rapan pe trup.

Ceea ce se vede bine la acest peste, este asa-numita linie laterala; plecind de deasupra urechii, cam de la ceafa, ea formeaza ca o dunga de creion trasa pe mijlocul trupului, cu indoitura spre burta. Nu e o podoaba de imbracaminte, o dunga mai neagra ca la sopirle ori salamandre. E un organ de simt. Nervii sint mai dzvoltati de-a lungul ei, sfirsindu-se intr-un soi de paharele pline cu un suc cleios si in legatura cu exteriorul prin pori. Ce simt anume reprezinta nu e inca hotarit. In orice caz e un al 6-lea simt, care, foarte cu putinta, ii da de veste pestelui de apasarea apei, deci de adincime, de puterea curentului, desi stie cind trece din iaz in riu. Ca e asa, e faptul ca la pestii din adincimea marii, linia laterala e mai dezvoltata, dupa cum si mormolocii de broasca, cit stau in apa, capata un soi de linie laterala. Acest simt este, deci, in legatura cu mediul in care traiesc.

Si platica face drum de nunta. Ea cauta locurile cu buruieni, spre marginea apelor. In frunte inoata o femeie mai batrina, mai plina, apoi altele mai tinere, urmate de barbatii plini de cosuri. Se tin in cirduri, si asa de aproape de fata apei incit cu spinarea fac valurele. In vremea aceasta sint foarte sensibili si speriosi. Fug la cel mai slab zgomot; in Suedia era odata obiceiul, ca pe vremea cind platica leapada ouale, sa nu se sune clopotele la bisericile de pe linga tarm, ca le sperie si nu mai lasa icrele.

200 000-300 000 de oua leapada femeia, din care ies repede puisori. Cu toti dusmanii care ii au, se inmultesc din cale-afara; avind carnea gustoasa, macar ca e cu multi spini, fiind si numerosi, avind uneori si o greutate de 4 kg, se prind in mare cantitate. Numai din baltile Dunarii s-au scos, intr-un an, peste 150 000 kg.

Dealtfel ca si crapul, platica poate sa aiba variatii multe, ca forma si culoare, dupa cum pot exista si corcituri de platica si ocheana. Cu greu deosebita de platica este batca (Blicca bjorkna), cuprinsa la un loc de popor sub numele de albitura, mai ales cind e sarata. Traieste, in baltile Dunarii, la un loc cu platica, putindu-se recunoaste mai mult dupa capul scurt, ca un triunghi adaogat trupului latit. Se prinde lesne la undita, fiind lacoma, din cale-afara, iar in perioada fierbintelii, cind leapada icrele, o poti prinde cu mina, asa e de nepasatoare de pericolele ce o inconjoara.

Daca batca e greu de recunoscut, sabioara[26] (Pelecus cultratus), dupa cum o arata numele, se cunoaste indata prin forma ei de scrumbie, prin dosul in linie dreapta, asa incit capul pare dat spre spate. Se mai recunoaste lesne si prin linia laterala, care pare ca e o jucarie de copil trasa cu carbunele pe trupul ei. Aceasta linie nu merge, ca la toti pestii, in linie dreapta de-a lungul mijlocului. Incepind de la ureche se lasa in jos pe sub subsuoara aripioarei de dinainte, in forma aripii de rindunica, apoi trece, facind coturi, de-a lungul pintecelui pina la coada. Si la imbracaminte e mai vioaie; pare ca e imbracata cu solzi de otel oxidat, albastrii.

E raspindita in apele Dunarii si a baltilof sale, si nu mai traieste in Europa decit in apele care dau in mara Baltica. Nu e un peste prea cautat, desi poate sa aiba si 1 kg greutate; in schimb fiind uneori mult din cale-afara, se prinde cu navoadele si se sareaza in butoaie, la un loc cu platica, batca si ceilalti pesti ().

Dintre toti pestii din balti, cel mai cunoscut, desigur, este carasul sau caracuda (Carassius carassius). E asa de mult in apele noastre, incit se pescuieste in cantitati mari si e ieftin. Nu are o carne neplacuta la gust. Dimpotriva, cind nu miroase prea tare a mil, e tot asa de gustoasa ca si a crapului, numai ca are multe oase; trebuie mincat mai cu bagare de seama.

Nu e pretentios; traieste oriunde. Toate iazurile, ca si lacurile mai mari sint pline cu carasi. E tovarasul crapului, cu care se aseamana ceva la culoare, fiind verde-cafeniu pe spate, cu un luciu metalic; cind e scos din apele prea miloase este chiar aproape ruginiu. Nu poate fi insa confundat cu crapul, nu numai pentru ca are gura mica si buze subtiri, ca nu are mustati, dar mai inainte de toate are trupul prea lataret, numai bun sa fie prajit la tava. Nu ajunge niciodata dimensiunile crapului; iar, cind ii merge bine, poate fi lung de 30 cm1. De regula e ca un romb, pe cit de lat pe atita de lung.

Se hraneste cu ce poate, cam la fel cu crapul; de aceea nu e prea bun tovaras, caci cind se inmulteste din cale-afara, ii devine un concurent periculos. E insa si mai putin pretentios decit crapul, mai ales in privinta curateniei. Poate sa stea ziulica intreaga intins in namol. Hrana are, de dusmani nu se teme, caci il apara culoarea. Ii e bine ca si porcului in baltoace. Fiind ruda de aproape cu crapul, lepadind icrele cam prin aceleasi locuri, nu rar se intimpla corcituri, iesind pesti care au mustati, dar gura tot mica, iar la trup ceva mai inalti decit crapul, dar mai lungi decit carasul.

Chinezii, mesteri in arta de a domestici animalele si a crea rase variate, dupa cum japonezii sint mesteri in inchircirea copacilor, au ajuns sa capete carasii rosii, pestii care se tin in borcane de sticla prin case si fac placerea copiilor in apele Cismigiului.

Cu rabdarea caracteristica lor, chinezii au capatat fel de fel de forme de pesti rosii, dupa cum dealtfel si europenii au capatat fel de fel de hulubi ori de vaci. Prin anumita alegere a prasilei, prin supunerea la anumite conditii, se zice ca pot scoate forme dupa comanda, iar exemplarele cele mai rare ori mai frumoase se platesc scump, cum se plateste vreo orhidee aleasa ori vreo lalea cu o culoare mai neobisnuita.

Ceva mai neobisnuit la infatisare, dar mai tot asa de raspindit este linul (Tinea tinea).

Cind se trage cu navodul ori in ce iaz, stiuca poate sa lipseasca, dar lin si caras numai cind s-a stirpit saminta. E si mai putin pretentios decit carasul, fiind cel de pe urma care moare, cind iazul s-a prea malit. La infatisare mai degraba se apropie de stiuca, avind trupul prea putin turtit lateral si acoperit cu solzi marunti, netezi, inveliti peste tot cu o pielita subtire, baloasa. De aceea e greu de grijit; nu se rade cu cutitul ca ceilalti pesti, ci se pirleste cu clestele infierbintat. Numai asa se jupoaie pielita de deasupra si se pot lua solzisorii care stralucesc sub ea, ca niste fluturasi. E in culoarea milului, cenusiu-verzui, uneori chiar negru. Coada e lata, iar inotatoa-rea de la capatul ei pare ca o matura. O ingusta aripioara, destul de lunga insa, pe spate, o alta pe pintece aproape de coada, in afara de cele doua parechi, departate una de alta, ii formeaza podoaba trupului.

Se hraneste cu tot ce gaseste in cale: viermi, moluste, buruieni.

Unele exemplare de caracuda matura ajung la o lungime de 50 cm si o greutate de 8 kg.

Cind nu le are, inghite, ca si rima, milul de pe fundul apelor, bogat in substante organice, in putreziciune. Ca urmare, se prinde lesne la cosurile de rachita in care se pune o bucata de 'mamaliga.

Ducindu-si viata in milul in care sta ascuns mai toata ziua, capata la urma un miros neplacut de namol, ceea ce strica gustului carnii sale moi. De aceea trebuie tinut, daca e viu, citeva zile in apa mereu improspatata, inainte de a fi gatit, ca sa-i mai iasa mirosul de balta bihlita.

Numai cind e sa-si lepede icrele, in vremea cind apa s-a mai incalzit, trage spre tarm, in cirduri numeroase, spre buruienile pe care isi lasa ouale.

Si mai deosebite la infatisare sint guvidiile de balta[27] (Gobio kessleri), numeroase mai cu seama in toate baltile din lungul Dunarii sau in Brates.

Cu capul latit, cu ochii aproape de crestetul capului, cu gura mare, cu trupul numai spre coada turtit dintr-o parte in alta, l-ai lua drept o zglavoaca. Pina si asezarea aripioarelor mari, spinoase, este la fel. Singura deosebire dupa care se poate usor recunoaste este mai intii ca e acoperita cu solzi, apoi ca aripioarele parechi, ventrale, sint unite intr-una singura, asezata sub git, ca o leica sau ca o ventuza.

Sint ratacite prea putine in apele dulci; neamurile ei numeroase traiesc in mare, pe linga tarm, unde se prind de pietre cu aripioara ventrala, ca si cu o ventuza, de nu o poate lua valurile, mai zbuciumate la coasta.

STIUCA (Esox lucius)

E liniste peste iaz. Soarele se oglindeste in luciul apei incropite, care apare mai -intunecata prin reflexul cerului senin. Un slab susur fisiie printre frunzele de stuf, clatinindu-le putin. Ratele s-au retras la umbra. Numai rindunica si cu calul dracului sint neastimparate. Si una si alta zboara ca o sageata la fata apei. Domneste pace peste imparatia apelor.

Neteda pinza de apa se increteste intr-un loc. Citeva cerculete se formeaza la fata, care se pierd iarasi.

Dedesubt o crima s-a faptuit. O stiuca - Lupus piscis, cum ii ziceau cei vechi - a strins de mijloc, aproape de lumina zilei, un biet carasel. De cind il pindeste tilharul baltilor! Nemiscat ca o pisica statea intins pe milul de pe fund. Pare ca doarme, toropit si el de nadusala de afara. De unde sa-l zareasca prada? A avut in grija vinatorul sa-si azvirle pe spete o haina cenusie-verzuie, cam ca milul plin de alge. Numai ochii erau de dinsul, cu privirea de hraparet indraznet si intreprinzator, caruia nu-i scapa cea mai slaba umbra. In cautatura nu e mai prejos de tovarasii de prada de pe uscat. Incolo, nici o fibra din trupu-i nu tresalta. Cine n-a vazut mita stind la pinda? Ochii ii sclipesc, trupul e intins, numai virful cozii, ca un sfichi de bici, se misca intr-o parte si alta. Toata emotia pindei numai asa si-o tradeaza. La fel e si stiuca. Inotatoarea de pe spinare, asezata aproape de coada, arata ca animalul pindeste. Cind a zarit prada, inotatoarea se ridica, se rasfira cit poate ca un evantai. E semnul multumirii, pentru animal. Se tiraste lin, se ridica si mai lin; ca o sageata se repede asupra pestelui ochit. Il apuca de mijloc, infigindu-i in trup numerosii dinti mai mari si incirligati de pe falca de jos, mai marunti, intinsi si pe cerul gurii ca o ragila, la falca de sus. Ce a incaput in gura lui, larga, taiata pina la ochi, adevarata gura de crocodil, nu mai iese ca din gura de sarpe. Se citeaza cazul unui vitel, care bind apa, a fost prins de bot de o stiuca. Asa de adinc si bine s-a infipt in buza de jos, incit de spaima vitelul a inceput sa alerge cu stiuca prinsa, ducind-o plocon stapinului mirat.

Caci stiuca, precum sint mai toti hraparetii, este nesatioasa. S-a socotit ca pentru a creste in greutate cu un kg, are nevoie de 25 kg de peste; in trei saptamini, trei stiuci, cintarind fiecare 5 livre engleze, au inghitit peste 800 de zglavoace. Orice ii iese inainte inghite: pesti, serpi, broaste, soareci; apuca ratele de picior si le ineaca; in lacomia si furia de nesatios se repede sa muste si din carnea unui om care se scalda.

Se intelege atunci ce pustiiri poate aduce in baltile in care se inmultesc. Tot trupul ei e facut pentru prada. Dealtfel infatisarea stiucii este de toti cunoscuta, deoarece nu e apa la noi, unde sa nu se gaseasca. Chiar in riuri se urca, oprindu-se in coturile mai linistite. E asa de multa, incit se prind pina la 300 000-400 000 kg pe an numai din Delta Dunarii. La noi poate sa ajunga si pina la 16 kg una; mai spre nord se face si mai grea. Se vorbeste de stiuci lungi de un metru si un metru jumatate, cu o greutate de 50-75 kg desi e bine de pus in aceste cifre si partea exageratiilor, spune Blanchard[28].

Trupul ei e lungaret, plin, prea putin turtit lateral. Capul e ca de crocodil. Cind s-au descris pentru intiia oara caimanii din India, cu botul retezat, li s-a dat numele de Alligator lucius, asa de mare asemanare aveau la cap cu stiuca. Inotatoarea dorsala este linga coada, fata in fata cu cea de pe pintece, iar trupul in dreptul lor este ca gituit, inotatoarea de la coada, lata, este impartita in doua, prin o scobitura adinca.

Cum se dezgheata baltile, nici n-a apucat bine sa se topeasca sloiurile si partea femeiasca, insotita de 2-3 barbati, cauta loc cu apa mai putintica, unde depune ouale, iarasi de toti cunoscute, mascate, galbii, in numar macar de 150 000.

De multe ori, in fierbinteala lor - caci se poate vorbi de fierbinteala dragostei chiar la pesti cu temperatura corpului scazuta - ies din balta, ca sa-si depuna ouale intr-un ochisor de apa ramas din topirea omatului. Deseori, insa, isi lasa icrele in drum.

Noroc ca icrele de stiuca sint bune si pentru alti pesti, caci altfel s-ar umple iazurile cu stiuci. Din icre1 ies repede, repede' puii, iar instinctul de fiara se iveste indata si in ei.

Fiind inarmata cu atitea arme bune - inot iute, cam 25 km pe ceas, culoare aparatoare, dinti ascutiti, agerime la vedere - nu poate avea nici un alt dusman decit pe om. De aceea odata ajunsa in starea de a insufla respect intregii lumi din balta, traieste nesuparata, numai mincare sa aiba si, in lacomie, sa nu se anine intr-o undita, incolo "hoata de stiuca', cum ii spun pescarii nostri, poate ajunge la adinci batrineti. Se aduce intotdeauna ca exemplu acel Matusalem al pestilor, prins in 1497, linga Mannheim, care n-ar fi avut, nici mai mult, nici mai putin, decit vreo 3 secole; de el era aninat un inel aurit cu o inscriptie in greceste: "Eu sint pestele care am fost azvirlit cel dintii in acest lac de miinile stapinitorului lumii, Frederic Barbarossa, in 5 octombrie 1230'.

Desi putin cam seaca, carnea stiucii nu e rea la gust, din care cauza pestele e prins in mare cantitate; el se mai intrebuinteaza ca un politist al baltilor sistematice, punindu-i anume ca sa mai rareasca lumea pestilor celorlalti. Trebuie tinut din scurt insa, caci o rareste asa de bine incit ramine el singur cu neamurile lui, in balta, cum s-a intimplat deseori.

Si icrele de stiuca sint mult cautate la noi; desi gustoase, sint insa cam periculoase, caci cu ele se inghit si unii viermi paraziti cum e cordeaua, care trec in om nesuparati, icrele nefiind fierte inainte de a fi pregatite.

CRAPUL (Cyprims carpio)

Era in dimineata unei zile de vara. Abia se ridicase cortina de ceata de pe ape, cind am plecat de la Sarichioi cu lotca, spre Popina Razelmului. Am lasat in urma zgomotul pescarilor sositi la cherhana, cu luntrele pline de chefali; am trecut de zona stufului din care ieseau ratele salbatice. Incetul cu incetul tarmul se departa, iar luciul apei invalurat numai de loviturile lopetilor se intindea in juru-mi. Insula Popina, cu infatisarea unei sirene culcata pe apa, era inca invaluita in naframa subtire de ceata.

Deodata se produc cercuri de valuri; unul ici, altul la dreapta, din ce in ce mai desi, fara ca de sus din aer, sa cada ceva. "E jocul de dimineata al crapilor', imi spune vislasul. Nu se multumesc cu hirjoana de sub apa. Incep, in sariturile lor zglobii, sa se arate si deasupra apei. Sclipeau solzii lor la bataia oblica a razelor de soare, pare ca ar fi fost de pietre scumpe, iar incretiturile apei, marunte si dese, pare ca erau presarate cu fluturasi de aur. Se jucau ca niste copii si unii erau in adevar mari ca si copilasii. Atunci, pentru intiia oara, mi-am dat seama de bogatia extraordinara a apelor noastre. De citiva ani, neglijindu-se curatirea Dunavatului, Razelmul devenise sarat, pierise saminta pestilor de seama din el. Dupa ce s-a taiat canalul [] si intra apa proaspata din Dunare[29], ajunse raiul crapilor si al chefalilor. Altadata la Filipoi[30], asistind la un pescuit din leasa[31], am putut iarasi vedea cantitatea enorma de peste prins, dupa cum tot acolo am avut prilejul sa apreciez gustul dulce, delicios, al crapului fript la protap.

Crapul e una din marile noastre bogatii. El se gaseste pretutindeni, in iazuri, in riuri, in delta si in mare, la gurile Dunarii. In batrinul si latul fluviu, cu baltile de pe linga el, ori cele din delta, crapii gasesc conditiile cele mai favorabile, pentru ca sa traiasca: hrana din belsug, adapost sigur in vreme de iarna. Din Dunare apoi intra in toate riurile, ca si in baltile ce le intovarasesc. Ajunge la noi de are dimensiuni necunoscute in apele Europei centrale si occidentale. Indivizi grei de 30 kg nu sint raritati; se citeaza si crapi, prinsi la gurile Dunarii, tragind 36 ocale vechi[32].

Lungimea lor nu e in proportie cu greutatea, caci cu cit imbatrinesc se incaleaza, cresc in grosime mai mult. Exemplare peste 1 m lungime insa nu sint rare.

In lumea pestilor, crapul e tipul bursucului, gras, gros, pasnic, cu miscari domoale si placindu-i sa stea cit mai linistit si sa aiba cit mai multa mincare. De aceea creste in voia lui in apele Dunarii, unde gaseste de toate: viermi, larve, infuzorii, radacini de plante. Cind insule plutitoare se rup din plaur, sub ele foiesc ca viermii crapii, caci sint adapostiti de caldura si au hrana la nas.

Si infatisarea lui este aceea a unui animal caruia ii place viata tihnita, e tipul burghezului burtos, multumit de toate.

Are trupul lungaret, turtit dintr-o parte in alta, dar nu asa tare cum e la caras. Linia spatelui e regulat trasa, cu o inghebosare aproape de cap. Ochii linistiti ca de bou, gura potrivita si foarte sensibila, pentru ca sa poata gasi hrana ce-i trebuie; in coltul gurii spinzura cite un fir de mustata, cam groasa. O inotatoare lunga pe spate, alte doua perechi apropiate intre ele, o inotatoare mai scurta, unde incepe coada, si alta lata la virful cozii ii impodobesc trupul.

E acoperit cu solzi, mari, cu niste dungi concentrice, dupa care, cit sint tineri, se poate determina virsta ca si la arbori.

Culoarea crapului variaza foarte mult, potrivit locului unde traieste; cel de balta e mai inchis la culoare, cel din apele curgatoare are solzii aurii.

Dupa schimbarea culorii, pescarii stiu cu cine au de-a face: cu crap de balta ori cu crap de Dunare care a calatorit in balta. Caci crapul, chiar daca ii place sa ierneze si sa se ingrase in apele gazduitoare ale Dunarii, de cum bate vint de primavara il apuca dor de iarba verde si se calatoreste spre balti. Au si ei fierbintelile lor. Sint ca ametiti si inoata in cirduri spre apele putin adinci de linga maluri, de le vezi spinarea.

Crapoaica isi leapada puzderia de icre - se zice pina la 800 000 - pe firele de buruieni inundate, pe buturugile de salcii cazute in apa. Le pun si le lasa in plata Domnului; peste cel mult o saptamina ies puisorii marunti; de ar trai toti s-ar umple baltile cu crapi. Asa, cad in gura altor pesti cu nemiluita.

Care scapa cu zile cresc repede, devin ciortanei, repede repede ciortani, iar spre toamna au devenit ciortocrapi numai buni de mincat, cintarind pina la 3 kg. Au scapat de griji, dar abia in al treilea an devin crapi, barbati, care umbla dupa bataie, ai caror lapti pot sa fecundeze icrele. Si ei au regula lor, ca si toate dobitoacele. Ducind o viata linistita, tihnita, neavind nici o grija decit hrana, scapind si de coltii stiucii, crapul poate sa traiasca pina la adinci batrineti.

Se povesteste de crapi batrini de un veac si chiar mai bine. In 1873, in Anglia, s-a prins unul, care purta o veriga cu insemnarea anului 1674. Se spune ca crapii de la Fontainebleau au fost hraniti de Francisc I, eroul de la Marignano, persecutorul protestantilor, deci ar avea peste patru veacuri. Se spune; dar cite nu se spun despre animalele pe care nu le poti urmari si nu le poti insemna, ca sa stii daca sint tot aceleasi, mai ales cind crap de crap nu se prea poate deosebi. Ceea ce e sigur insa este ca au viata lunga. Ceea ce iarasi se stie e ca mor mai cu greu decit alti pesti: tin la viata. Un crap poate sa ramina viu mai multe zile, chiar cind se pastreaza numai in umezeala muschilor udati. Nu e vorba ca aceasta e tocmai spre pieirea lor. Carnea de crap fiind gustoasa, sint pestii cei mai cautati pentru hrana omului. Daca se pot mai lesne tine proaspeti, cu atit mai rau pentru ei, caci e cu atit mai bine pentru oameni.

Numai din Delta Dunarii se prind pina la 4 milioane de kilograme intr-un an, iar din lesele de la Crapina se pot capata in 2-3 ceasuri pina la 10 000 kg.

Dealtfel crapul e un peste care se poate domestici. Dupa cum sint crescatorii de pasari, de porci, de boi, sint si crescatorii de crapi. La noi nu e nevoie, caci sint puzderie, macar ca iazurile de pe mosiile vechi, boieresti, din Moldova, nu erau altceva decit parcuri de crescut pesti si in special crapi. Aiurea, cum e in Bohemia, crapii () sint pescuiti din helesteie anumite, tinute cu ingrijire numai pentru ei.

Mai mult inca, s-a ajuns la crearea de rase, cum sint si printre vite, cu anumite insusiri. S-a incercat chiar sa se castreze, cum se fac din tauri boi, din armasari cai, ori din cocosi claponi, capatindu-se crapi cu o carne mai gustoasa, crescind mai usor si ingrasindu-se. Cite nu incearca omul" pentru ca foloasele ce le trage din munca lui, cu stiinta condusa, sa fie mai mari.

Nu e vorba ca si in stare salbateca, crapii au varietati diferite si monstruozitati fel si chipuri. In apele noastre traiesc crapi ghebosi, dulci la carne, buni de crescut in helesteie; crapi saritori, zvelti, care dind de gardurile asezate in cale, incearca a le sari, cazind insa de-a dreptul in sacii pusi anume de pescari; crapi cu capul ca de box, scurt, retezat, altii dimpotriva cu capul ca de delfin etc, etc.

Sint crapi cu pielea moale, fara solzi, cautati pentru crescatorii, ori crapi cu putini solzi mari numai de-a lungul trupului, in mijloc: nemtii le zic crapi cu oglinda, intilnindu-se si in Brates. La noi, din vreme in vreme se gasesc crapi aurii. Imparatul crapilor, cu solzii, ca in poveste, parca ar fi turnati din aur. Pescarii nici nu vor sa se anine de un asemenea exemplar, ci-l azvirle indata in apa, caci se tem ca altfel le vor muri copiii.

CHISCARUL[33] (Misgurnus fossilis)

Pe cit de raspindit e in apele noastre, pe atit de interesant e prin obiceiurile lui.

Unde-l cauti, il gasesti; nu are multe cerinte, caci nici apa nu-i este totdeauna de nevoie, putind trai citva timp si in namolul umed numai. Oriunde este un iaz, cit de mic, o baltoaca mai mare, sau chiar in partile mai linistite din riuri cu greu e sa lipseasca chiscarul.

Cine nu-l cunoaste? E ca un sarpe scurt.

Trupul, cilindric inspre cap, e turtit lateral numai spre coada. N-are solzi mari, ci numai niste solzisori marunti si razletiti.

Are o gura maricica, iar de jurul imprejurul ei 10 fire de mustati, destul de lungi. O inotatoare pe spate, mica, alte 2 perechi pe burta, departate una de alta, una scurta mai spre virful cozii, unde se afla o inotatoare latita, ii sint podoabele trupului. Miscarile lui iuti, abia il poti tine in mina, le datoreste cozii, numai muschi.

Isi duce viata pe fundul apelor miloase. Culoarea e la fel cu a milului, asa incit cind sta intins nici nu-l poti zari. Pe spate este mai mult cafeniu, pe burta mai galben, chiar portocaliu. Doua dungi mai inchise, una lata, alta mai ingusta, sint trase regulat de-a lungul trupului. Peste tot insa este stropit cu punctisoare negre, pare ca ar fi firele de mil lasate pe fundul unui vas.

Din vreme in vreme vine la suprafata, inghite o gura de aer si apoi iar se baga in mil, unde gaseste hrana lui favorita: melci mici, viermisori sau pui de alti pesti. Cind balta seaca ori apa ingheata, n-are habar. Se infunda in mil si asteapta vremuri mai bune. E rabdator din fire si mai ales indura foamea indelunga vreme.

Cind unele balti de prin Delta sau de pe linga Dunare se usuca asa de tare, incit poti trece cu caruta pe fundul lor intarit, dedesubt, la oarecare adincime, chiscarul sta ascuns si-l poti scoate taind intii cu cazmaua si pe urma sapind cu hirletul. Cind s-a sapat canalul ce leaga Razelmul cu lacul Babadag foiau chiscarii in rogojinile de trestie pe jumatate putrezite, la adincime chiar de jumatate de metru.

De el nu se poate spune "a se zbate ca pestele pe uscat', caci ca si un neam al lui din departari, din Australia, numit Ceratodus, el poate respira si aerul din atmosfera. N-are plamini, dar pentru aceasta ii serveste o parte din intestinul subtire.

Dupa cercetarile a doi invatati romani, d-ra Elena Lupu, la Universitatea din Iasi si prof. D. Calugareanu, actual la Cluj, o parte din intestin are structura unui plamin, fiind foarte bogata in vase cu singe. Animalul inghite aerul; acesta ajungind in dreptul intestinului subtire, oxigenul e luat de singe, iar acidul carbonic este dat afara pe anus. Ca sa nu se impiedice actul respiratiei si sa nu sufere peretii asa de bogati in vase, d-ra Lupu a aratat ca restul alimentelor mistuite, inainte de a trece prin portiunea respiratorie a intestinului, este invalit intr-un sac alunecos si astfel e dat usor afara.

Se intelege cum poate rabda fara de apa, respirind aerul care strabate in pamint; cit despre mincare, econom cum este, isi aduna in jurul intestinului, intotdeauna o cantitate de grasime, "bani albi, pentru zile negre'.

Dar chiscarul mai este vestit si prin altceva. Lui iarasi nu i se mai poate spune vorba: mut ca un peste. Cind il scoti din apa "tipa'; are un glas ca de soarece, dar scurt. E aerul cuprins in intestin, si care prin stringerea brusca a tubului, este dat afara.

Mai are o insusire, facind concurenta buratecului. E nervos din cale-afara, simtind cu mult inaintea omului schimbarile vremii. Cind va fi vremea a ploaie, dar mai ales cu trasnete si fulgere, chiar cu 24 de ceasuri inainte chiscarul e nelinistit, nu-si afla loc, ridicindu-se mereu la fata apei sa se racoreasca, sa inghita aer. E un barometru viu. Prin multe parti e tinut' in fereastra, cum e tinut si brotacelul. Nu trebuie sa ne mire, caci este stiut ca multe animale sint mai sensibile decit omul nu numai la schimbarile vremii, dar chiar si la alte fenomene naturale.

Bunaoara, cind omul nu simte inca zvicniturile pamintului din cutremurele de pamint, sint animale care se arata nelinistite; ele simt chiar acele miscari slabe, pe care omul nu le poate prinde decit cu instrumentele perfectionate, numite seismografe, adica inregistratoare de cutremure.

Dupa culoarea imbracamintei lui, chiscarul, acest peste asa de curios, se vede ca este un animal de noapte. Cum insereaza, e stapin, caci greu e sa fie vazut tirindu-se pe mil sau inotind aproape de fund. Dar pentru fiecare este ac de cojoc. Cade si el in gura unui peste mai mare, iar trupul lui pare ca anume e facut sa fie lesne inghitit. Pentru aceea, ca sa invinga dusmanii si conditiile neprielnice, femeia depune in locuri adapostite 100-150 000 de oua, din care insa prea putine ajung sa dea pui, iar din pui iarasi prea putini ajung sa creasca mari.

Chiscarul e hrana saracului. Nu e prea cautat pentru stomacurile delicate, macar ca borsul de chiscari si chiscarii prajiti nu au gust rau.

Cita rezistenta contra mortii are acest animal, poate si gospodina sa se convinga. Dupa ce i se taie capul - credinta in popor e ca nu e bun fiind otravitor, semanind cu capul de sarpe - ii scoate matele si-l pune in tigaie la foc, inca mai da semne de viata, zvircolindu-se de citeva ori.

Inainte de a fi pregatit, e bine sa fie tinut in apa curata, proaspata, mereu schimbata, ca sa i se scoata gustul de mil, pe care-l capata nu atit din mil, cit din pricina unor alge mici.

NOUA OCHI[34]

Acest animal este printre pesti ceea ce e sarpele orb printre sopirle. N-are nici o asemanare cu celelalte rude ale sale. E ca un chiscar, dar mai cilindric, mai iute; mai mult s-ar asemana cu un vierme ori cu un sarpe fara solzi. Traieste prin riurile de la munte, prin ape curgatoare, dar si prin baltile miloase. Unul e mai mare (Eudontomyzon danfordi) lung de 3-4 decimetri, altul (E. mariae) mai mic, pe jumatatea celui dintii. Totul la ei este deosebit de pesti. Gura e ca o ventuza, la capatul trupului si inzestrata cu dinti ascutiti, rari. Se prinde lesne ca o lipitoare de trupul altor pesti si nu se lasa fara sa le strapunga pielea, pina la carne. Cind are de facut un drum mai lung, ca sa-si economiseasca puterile, se anina de trupul unui bun inotator si cutreiera imparatia apelor, pina unde-i place. El singur cind inoata mai mult serpuieste. Nu are inotatoarele perechi, ci de la mijlocul spinarii, de-a lungul cozii si pina pe fata de jos, se intinde o inotatoare ca o pielita subtire, cum e la mormolocul de broasca. Ceea ce mai are neobisnuit si dupa care lesne se recunoaste, sint sapte gauri pe laturile gitului, pe unde iese apa care a udat branhiile, capacelul osos, de la ceilalti pesti numit pe nedrept urechi, ii lipseste. Numirea de noua-ochi de acolo ii vine, caci poporul - la noi numirea probabil este imprumutata - ia cele 7 deschideri drept ochi si tot ca ochi socoate deschiderea nasului de la capatul trupului, asa incit cu ochii adevarati fac 9 pete pe laturile capului.

Mai minunat este ca puiul nu se asamana cu parintii si sufera o schimbare - o metamorfoza - pina ce ajung batrini.

Operatia lepadarii oualor da mult de grija animalului. Are obiceiul sa adune ceva prundis la un loc, pentru ca sa cladeasca un ascunzis puilor, carora le place taina umbrei, mai bine decit lumina care strabate in apa.

Cu ce sa care pietrele? Se prinde cu ventuza de lespegioara aleasa si cu sfortari mari pentru trupul lui, cit o sfoara ceva mai groasa, incet-incet o duce pina la locul ales. Si asa isi face un cuib din pietre; dupa ce pune ouale numeroase, s-a sfirsit cu viata lui.

Din oua ies puii ca niste viermisori. La inceput gura lor nu este rotunda, ci buza de sus e ca o potcoava. N-au dinti, iar ochii abia se zaresc. Cele 7 deschideri ale branhiilor la inceput ca niste puncte, mai pe urma sint ca niste cheatori.

Pas cu pas, zi cu zi, trupul devine mai cilindric, gura mai rotunda; ies dintii la inceput marunti si puiul abia in al treilea an seamana cu parintii si pot lepada oua. S-ar putea spune ca viata acestor animale e mai mult faza copilariei; ,cum au ajuns in stare sa lepede icrele, ca prin farmec dispar, ca si efemerele de pe fata apelor.

CAMBULA (Pleuronectes flesus)

E un peste mai mult de mare, insa intra si in lacurile sarate de linga coaste, unde se pescuieste in mari cantitati. Numai din Razelm se scot peste 200 000 kg, caci in vremea din urma, de dinainte de razboi[35], era mult cautat de negustorii de prin Turcia si Asia Mica, unde este foarte apreciat. Se prinde cu setea[36], voloc[37] cu doua trei rinduri de pinze, unele, cele mai din afara cu ochiurile mai largi, cele de la mijloc cu ochiurile marunte, in care se incurca pestele. Cambula este singurul peste din apele launtrice, care arata ce mare variatie de forme se gasesc in lumea cea intinsa, mai ales a marilor. Ea nu e ca toti pestii; e ca un carton, lat si gros de 2-3 degete. Ochii nu-i are, ca ceilalti pesti, cite unul de fiecare parte a crestetului, ci amindoi pe o fata. Pe marginea ingusta a trupului inotatoarele sint ca niste franjuri, intinse pe andrele osoase, slab incheiate cu pielea, acoperite cu solzisori marunti si ascutiti. Partea de deasupra, unde sint ochii, este inchis colorata, cafenie cu pete neregulate galbii; cea de dedesubt este albicioasa cu pete mai mici cafenii. Gura e la capatul unui bot, cu buzele resfrinte si groase, hranindu-se numai cu viermi, culbeci s.a.

Ouale lepadate plutesc la fata apei. Puii sint deodata ca la toti pestii, cu ochii asezati deoparte si alta a capului. Se zbat prin valurile marii, se joaca la fata apei, printre ceilalti pestisori si numai dupa o bucata de vreme se trag spre fund, se latesc si capata forma curioasa a parintilor, ducindu-si viata mai mult prin milul si nisipul de pe fund.

SCRUMBIILE DE DUNARE

Un val inca necomplet ridicat dainuieste asupra vietii acestor pesti, ca si asupra multora la fel, calatori din mare in riuri. Se stie bunaoara ca viata tiparului-de-mare, asa de gustos, nu e inca pe deplin lamurita. Asa si cu scrumbiile de Dunare, proprie bazinului Marii Negre. Ce fac ele de cind parasesc coastele noastre, prin octombrie ori noiembrie, si pina cind cele dintii se arata din nou, chiar prin ianuarie, este taina completa. Dispar dintr-o data, tragindu-se spre adinc, in necontenita lor cautare de hrana. Cum dau caldurile, inspre primavara, se ivesc () tot urcindu-se de-a lungul coastei, pina ce vin in dreptul gurilor Dunarii. In vremea aceasta sint slabe si nu sint prinse prea mult. Cum au dat de curentul apei dulci, asteapta o bucata de vreme, ca sa se mai deprinda, ca sa nu fie trecerea prea brusca de la apa Marii la apa Dunarii ca vremea sa se mai incalzeasca.

Pe la inceputul lui martie, incep sa intre. Le atrage nu numai hrana imbelsugata ce o gasesc in Delta, dar mai ales grija ca puii iesiti din oua sa aiba ce minca. Nu se urca, decit rar, mai in sus de Braila. Dupa ce si-au depus icrele, la adinc, mai stau citeva luni sa se ingrase bine si apoi apuca iarasi calea Marii. In acest timp ele sint pescuite. Prin iunie rar se mai gasesc din cele intirziate. Se trag tot incet, incet, de-a lungul coastelor, unde curentul de apa dulce e mai puternic; se scoboara, fiind urmarite de pescari, pina spre Vama, si apoi se duc la culcusul lor de iarna.

Asa fac scrumbiile de Dunare cu capul alb (Alosa pontica var. Da-nubii Antipa), cele mai mult prinse, acele care se trimit in gheata in toata tara sau peste an, indulcite ori afumate.

Pe linga ele vin si scrumbiile cu capul negru (A. pontica var. nigrescens Ant.), care dau in Dunare mai tirziu ceva si totdeauna in . cirduri asa de dese, incit pescarii trebuie sa fie foarte atenti, gata la pescuit indata ce prind de veste. Nu e timp de pierdut; aceste scrumbii nu stau mult in Dunare, ci dispar repede fara sa li se dea de urma, caci nici de-a lungul coastelor nu mai zabovesc.

Pe linga cele doua scrumbii mari, ceva mai tirziu decit ele, intra in Dunare si rizeafca (Alosa caspia nordmanni Ant.), o scrumbita mai marunta, ceva ceva mai mare decit o sardea. Ea zaboveste mai multa vreme in Dunare, se urca si pina la Turnu Severin[38], trece si in balti ceea ce nu fac celelalte; ba unele din ele se deprind asa de bine, incit le apuca si primavara tot in apele noastre.

Scrumbiile de Dunare sint un mare dar firesc pentru bogatia noastra. Carnea lor gustoasa, grasa, desi cu multi spini, este cautata. Proaspata, fripta in hirtie ca sa nu se scurga prea mult grasimea, este pe placul celor mai alesi gastronomi. Se pastreaza insa mai mult sarata si afumata, carnea fiind foarte delicata, usor stri-cindu-se daca nu e pestele mincat scurt timp dupa ce s-a prins. Sint ani, cind numai din cea dintii varietate, cea mai buna, se prind cite 4-5 milioane, de bucati cum se vindeau mai inainte, cu cite 50-60 bani[39] bucata, se vede ce valoare mare au.

Rizeafca, de asemenea, se prinde cu sutele de mii de kg pe an, sarindu-se de regula la butoi, deoarece e prea mica spre a se minca proaspata.

CHEFALUL (Mugii cephalus)

Sint musafiri marini; fac parte, deci, din neamul pestilor calatori. Nu intra insa in Dunare ca rudele moronului,[40] ci se infunda in lacurile cu apa salcie aflate de-a lungul tarmului Marii Negre. De cum prinde a se inteti caldura, incep sa se apropie de tarmul nostru, in cirduri mari, inotind la fata apei. Cind marea este linistita se poate urmari armata lor, in siruri strinse nu numai dupa pescarusii ce-i intovarasesc in zbor, dar si dupa incretiturile marunte ale marii; pare ca ar curge de-a lungul un curent.

Sint pesti prea simtitori, pentru ca sa dea buzna in lacuri dintr-o data. Ei incearca apa. Daca inca e prea rece, se retrag din nou in mare; iar incearca, iar se retrag pina ce simt ca e calduta, asa cum vor ei. Mai nerabdatori sint puii. Ei dau intii. Prea le e dor de hrana buna, ca sa mai rabde in apropierea ei. Sint hamesiti. In mare, cit stau, cresc prea putin. Asa cum au iesit toamna din Sinoe ori Razelm, cam tot atit de lungi se intorc in vara viitoare. In schimb pina-n toamna, avind prielnice conditii, cresc repede. Cei batrini mai pot rabda; ei nu se vira in lac decit in toiul verii, prin iulie si sint asa de sensibili, incit daca o ploaie rece racoreste apa lacului, dau fuga inapoi la mare. In lac se hranesc, se ingrasa; tot in lac isi lasa si cei mai multi icrele.

Spre toamna ies din nou si se duc in lumea lor, spre tarmurile asiatice ale Marii Negre. Atunci se prind cu nemiluita. Ca sa-i ademeneasca, sa le deschida mai multe portite de intrare, primavara, pescarii sapa santuri de-a curmezisul in limbile de nisip care despart lacurile de mare. Spre toamna insa, pestii dau navala sa iasa, dupa cele dintii vinturi reci, in calea lor sint piedici. Garduri lungi, impletite des ii opresc in loc. Din distanta in distanta sint ochiuri inselatoare, caci dind prin ele sint tarcuiti ca si oile la strunga. Dau deodata intr-un cotet mic, pentru ca apoi sa aiba o insela-torie de libertate in oborul larg unde se aduna in mare numar. Sint scosi de acolo cu un linguroi mare ca un crisnic.

Un adevarat sistem complicat de capcane, in care se prinde mai tot pestele intrat in lacuri, nescapind printre impletiturile nuielilor de la garduri decit puii marunti.

Lupta e grea, pentru ca chefalul e un peste vioi, foarte simtitor si banuitor. De prinde de veste cum se zbat cei intrati in cotet, pe aici le e drumul; isi schimba cararea apucind pe aiurea. De aceea si oborul larg de linga cotet.

La infatisare e cam ca o scrumbie de Dunare, decit ca e mai mare, mai gras, iar solzii mascati se intind pe cap pina la marginea botului.

La trup sint *ceva mai rotunzi, iar pe spate au doua inotatoare in loc de una. Aripioarele perechi sint strinse gramada aproape de urechi, pe cind la scrumbie sint departate unele de altele. Mai au o particularitate: cele doua pleoape sint verticale, una inainte alta indaratul ochiului. Se mai deosebesc si dupa culoare. Sint cenusii-albastrii pe spate si argintii pe de laturi, dar fiecare solz de pe coaste are cite o pata pe el, asa incit in lungul trupului pare ca sint trase citeva briie mai inchise.

Au o carne grasa gustoasa. Din aceasta cauza se prind in mari cantitati. In anul 1899 s-au prins nu mai putin de 680 000.kg de chefali.

La noi insa nu se prea obisnuieste a fi mincat; in schimb e un articol de export. Se prepara sarat, dar mai ales afumat. Icrele de chefali sint si ele cautate. E unul din pestii care ridica valoarea baltilor noastre.

PESTI CALATORI

In afara de scrumbiile de Dunare, vremelnici oaspeti in apele noastre dulci, mai este o categorie intreaga de pesti, care se urca pe Dunare ca sa-si lepede icrele. Sint neamurile morunului, pesti de soi, cu zgirciuri in loc de oase, cu o carne dulce, grasa, macra care ii face cautati, deci de pret. Pe aiurea nu se prea gasesc, ci numai in Marea Caspica si Marea Neagra. De aceea noi si vechea Rusie sintem tara caviarului, icrele negre ale morunului si nisetrului. In celelalte mari se afla numai cite o specie. Asa in Marea Mediterana, Marea Nordului, ca si in Oceanul Atlantic, traieste sipul (Acipenser sturio = esturgeon); atita tot. La noi isi duc viata vreo 6 specii, de la morunul care poate sa cantareasca pina la 1 000 kg (900 de ocale vechi) si pina la cega, ce poate trage cel mult 10 kg bucata.

Sint pesti curiosi la infatisare. Nu seamana cu ceilalti, ci mai degraba aduc aminte de temutii rechini, care au inghitit pe Ionatan[41]. Corpul e lungaret, mai umflat in partea de dinainte, cu botul ascutit, cu coada despicata in doua parti neegale. N-au solzi pe trup, ca stiuca bunaoara. Solzii lor sint mai mult niste ace infipte in piele asa incit pielea lor e aspra ca si hirtia cu sticla. In schimb au scuturi tari, osoase, insirate de-a lungul trupului, pe spinare, pe laturi si pe burta, cu spini pe mijlocul fiecarui scut, indreptati indarat.

Si capul este acoperit cu un coif de placi osoase, incheiate slab unele cu altele.

Gura este sub botul ascutit, lung, si e ca o gaura incercuita de buzele umflate.

Cel mai mare din apele noastre este morunul (huso huso), care ajunge la mari dimensiuni. Obisnuit trage de la 100-250 kg, dar sint si exemplare care trag mai mult, intre 500 si 1 000 kgr. Isi inchipuie oricine, mai ales daca animalul prins e parte femeiasca, ce pret are un asemenea peste cind unul care cintarea 882 kg cuprindea peste 100 kg de icre. Se socoate ca o moruna cu icre, dupa preturile de dinainte de razboi, pretuia cit 5 perechi de boi.

Morunul intra in apele Dunarii, primavara, pentru ca sa lepede icrele in apa dulce, curgatoare, bogata in hrana. Ei se pot urca si pina la Portile de Fier. Cauta tot gropile adinci din Dunare si nu iese la fata decit ca sa se spele de namolul ce s-a prins pe el, cind apele marilor viituri s-au mai retras si limpezit.

Nu au numai o perioada de calatorie; ies din Dunare cind apa se prea incalzeste, retragindu-se la o mica departare de coaste, spre a se inturna uneori indarat toamna, neindurindu-se sa lase locurile acestea, care-i priesc asa de bine. Numai catre toiul iernii fug la adinc, se ascund mai la caldura, unde insa slabesc, iar carnea lor pierde din gustul cel bun.

Nu e un animal pasnic; hrana lui nu consta numai din ierburi sau animale mici; el inghite chiar si crapi, platici, ba uneori si pasari de apa. Isi leapada icrele la inceputul primaverii si apoi se retrag indarat in mare, desi uneori placindu-le se vede asa de mult mincarea din Dunare, gasita din belsug, ierneaza in gropile adinci din fluviu.

Pentru prinderea lui e o adevarata expeditie. Instrumentul obisnuit este o undita fara nada, un cirlig cu virful ascutit, pus in calea pestelui. In preumblarile lui prin apa, atingindu-se numai de cirlig, fiind fara solzi, i se vira in carne. Cu cit se zbate, cu atit se infige mai adinc. Aceste cirlige se azvirle in apa la o anumita adincime si nu razlete, ci se pun in calea pestelui garduri de cirlige, carnace, ancorate sau prinse de pari anume pe fundul apelor; cind s-a prins pestele, zbatindu-se, da de veste paznicilor, caci de-a lungul carnacelor sint plute la fata apei.

Se anina mai mult de coada. Daca nu a intrat adinc cirligul, poate sa se aleaga cu o rana si se face nevazut. Alteori cind e mai mare, atita ce se zbate incit rupe carnacele, pleaca cu cirligul, tirind dupa dinsul odgoanele rupte, spre mirarea celorlalti pesti. Daca la vizita de fiecare dimineata a carnacelor se baga in seama ca un morun s-a prins in capcana, operatia grea incepe. Incet-incet se trage portiunea din carnace unde se simt zvicniturile. Coada pestelui se arata: e bucurie mare ori mica, dupa cum vataful din lotca cunoaste ca e femeie cu icre sau un barbat. Pestele nu se lasa lesne scos din apa. Atunci se intrebuinteaza sistemul harpoanelor de la balene. Un cirlig mai mare, prins de o bucata de lemn legata de un odgon, trecut lat la mina stinga a unui om, este instrumentul intrebuintat. Cind se trage pestele la fata, se azvirle timleacul - asa se numeste harponul - prinzind pestele de spinare, cam de dupa ceafa, si se aburca cit mai aproape de lotca, ca sa-i poata da cu un mai in cap si sa-l ameteasca. Apoi i se da drumul din nou in apa, cit tine odgonul timleacului.

Dupa doua-trei lovituri de maciuca, pestele este ametit, daca nu omorit, si e tras in lotca. Operatia nu e asa de usoara, caci o zvicni-tura mai puternica a pestelui poate rasturna lotca, iar desmeticin-du-se, cu o lovitura de coada, poate rupe selele unui pescar.

Cel prins este dus imediat la cherhanaua cea mai apropiata, unde il asteapta operatorii. Cind e plin cu icre, cea dintii grija asupra lor cade. Asistind la o asemenea operatie, la marea cherhana de la Jurilovca, am admirat indeminarea cu care operatorul - tot mestesugul fiind mai ales in potriveala de sare - trece in citeva minute, boabele strinse in ovar, in cutiutele cu care se trimit pina si la New York. Dar din morun nimic nu se leapada; pina si branhiile sint mincate de pescar, macar ca au icrele la indemina. De cind e lumea, ciubotarul n-are ciubote si croitorul umbla cu coatele goale. Carnea de morun se maninca proaspata, indulcita, sarata, afumata (batogul); din basica inotatoare se alege cleiul vindut in foite albe sau rosii.

Si un soi de untura de peste se scoate din grasimea dinlauntru. De aceea e un peste cautat, iar pescuitul lui rentabil. Numai in Delta se prinde de la 300 000-350 000 kg anual, scotindu-se si 2 000 kg de icre.

Concurentul morunului este nisetru (A.gludenstaedti), care e mai mic. Rar ajunge peste 100 kg in greutate; are insa o carne mult mai gustoasa, mai grasa si mai galbuie. Si el e un calator. Se aduna in fata gurilor Dunarii, primavara, si intra in fluviu, cautind tot locurile adinci de pe fund. Se urca mai sus decit morunul, ajungind pina-n dreptul Vienei, trecind si in riurile mai mari. Cind se intoarce indarat spre mare, inoata la fata si asa de iute, incit rupe uneori cirmacele ce i se pun in cale. Unii din ei, ca si morunii, ramin de ierneaza in Dunare.

Pastruga (Astellatus), cu botul lung si ascutit ca o spada, cu trupul mai zvelt, mai subtire, asa incit macar ca nu trec de 20 kg greutate, pot sa fie lungi si de 2 m. Se da mai lesne la apa dulce, suin-du-se in Tisa, pina cine stie unde spre nord.

Cu ea s-a facut o experienta foarte importanta; azvirlindu-se puii de pastruga in lacurile cu apa adinca si limpede, cum e Siutghiol de linga Constanta, pot trai si creste. Ar putea, deci, da loc la o cultura de pesti asa de cautati, cu carnea aproape tot asa de gustoasa ca si a nisetrului, cu icre insa mai putin bune decit a celorlalti doi.

Daca morunul, nisetrul si pastruga macar o bucata de vreme din an trec in Mare, viza (A.mediventais) si cega (A.ruthenus) pot ramine totdeauna in Dunare, dupa cum sipul (Asiurio) isi depune icrele pe bancurile de nisip de linga coasta, neparasind de loc marea. Viza este mai mare, rar ajungind 1,50 m si avind o greutate de 50 kg; cega este cit o stiuca, rar trecind de jumatate metru.

Si una si alta si-au adaptat viata la apa dulce, fara sa intre in balti, decit in chip intimplator. In schimb cega mai mult decit viza trece si in riurile mai mari, afluentii Dunarii. Din cauza carnii sale foarte gustoasa cega se pescuieste in tot lungul Dunarii, in locurile cu apa adinca sau acolo unde se gasesc rusalii. Cega se hraneste aproape numai cu aceste larve, cind ele ies, in august. Altfel maninca racusori mici, iar iarna cit e frig se aduna la gropi, locuri adinci si pietroase, unde stau gramada, intr-un soi de amortire.



[1] I. Simionescu, Pestii apelor noastre, "Biblioteca de popularizare' nr. 18, Casa Scoalelor, Bucuresti. 1921.

[2] Bicaz (bicas) - cremene.

[3] Mascat - mare, gros.

[4] in prezent, in tara noastra sint peste 35 de pastravarii, amplasate in bazinele riurilor de munte din intregul lant carpatic. S-au experimentat unele pastravarii in zona de deal sau chiar de cimpie, acolo unde conditiile hidroclimatice permit dezvoltarea salmonidelor.

[5] Ostia - unealta de pescuit sub forma unei furci inguste cu 3-10 dinti ascutiti. In prezent este o modalitate de pescuit nepermisa de lege.

[6] Rusalii - insecte efemere.

[7] Lostrita- este specie ocrotita de lege, fiind declarata monument al naturii.

[8] Palma - veche unitate de masura folosita in Tara Romaneasca si Moldova, echivalind cu 24,581 cm si, respectiv, 27,875 cm.

[9] Sf. Ambrosie, episcop de Milan (340-397) - scriitor bisericesc in limba latina, care s-a impotrivit uciderii unor persoane pe motive religioase in 1602 s-a infiintat Biblioteca Ambrosiana.

[10] Meuse (Ma as, Meuza) - regiune din vestul Europei strabatuta de riul cu acelasi nume.

[11] Cubelc - melc.

[12] Ostret - sipca folosita la construirea unui gard sau a unei ingradituri. In piscicultura reprezinta denumirea data unei prajini lungi de aproximativ 4 m, care se foloseste la fixarea uneltelor de pescuit intinse in apa sau la alcatuirea gardurilor puse in calea pestilor.

[13] Aristotel (Aristot) (384-322 i.e.n.) - savant si filozof grec numit si Stagiritul, care, printre multe contributii de seama la istoria stiintei si culturii, a pus bazele zoologiei.

[14] Konrad Gesner (1516-1565) - medic si naturalist elvetian, care, pentru prima dataa, a alcatuit o clasificare a plantelor dupa flori si fructe.

[15] Grigore Antipa (1867-1944) - renumit biolog roman care a cercetat si a scris lucrari stiintifice referitoare la Delta Dunarii si Marea Neagra. Este intemeietorul Muzeului de stiinte naturale din Bucuresti, care in prezent ii poarta numele.

[16] in prezent, salaul este raspindit in apele statatoare curate sau lent curgatoare din Europa centrala sau rasariteana, Asia Mica, Marea Caspica, Marea Aral sau Marea Baltica.

[17] Albitura - denumire care cuprinde, in general, exemplarele de pesti de culoare alba sau argintie (babusca, platica etc).

[18] Ocheana este cunoscuta si sub numele de Babusca.

[19] Fusul este cunoscut si sub numele de fusariii.

[20] Ghigort - ghibortx.

[21] Porcusorul (Gobio gobia) are circa 10-15 cm lungime.

[22] Pietroselul - tiganusul.

[23] Plevusca - pleava, fufa.

[24] Popular i se spune ghidrin.

[25] Popular se mai numesxte boarca.

[26] Popular i se mai spune sabita.

[27] Popular i se mai spune porcusorul de nisip.

[28] Emile Blanchard (1819-1900) - naturalist francez, membru al Academiei de stiinte, specialist entomolog si al cunoasterii vietii pestilor de apa dulce.

[29] Prin doua canale principale - Dunavat (lung de 28,5 km) si Dranov (27 km) - o parte din apele Dunarii, care curg pe Bratul Sfintul Gheorghe, sint indreptate spre complexul lagunar Razelm.

[30] Canalul Filipoiul facea parte din fosta Balta a Brailei, astazi amenajata si redata circuitului agricol. In prezent mai este cunoscuta si sub numele de Insula Mare a Brailei.

[31] Leasa - veche unealta de pescuit sub forma unui cos de forma speciala (caus) folosita la pescuitul in piriuri si riurile mici.

[32] Oca - veche unitate de masura din Tara Romaneasca si Moldova echivalind cu circa 1,3 kg.

[33] Popular i se mai spune txipar.

[34] Specia Noua ochi este cunoscutaa mai ales cu denumirea populara de chisxcarul-cicarul.

[35] I. Simionescu se refera la primul razboi mondial (1914-1918).

[36] Setca - unealta de pescuit formata dintr-o plasa prinsa cu ajutorul a doua otgoane.

[37] Voloc - plasa de pescuit care este trasa prin apa de doi pescari.

[38] Azi Drobeta-Turnu Severin.

[39] in aceasta carte se fac referiri la valoarea banilor dinaintea sau dupa primul razboi mondial.

[40] Moronul - morunul.

[41] Despre Ionatan (Iona), care ar fi trait in secolul al VIII-lea i.e.n., povestirile spun ca ar fi fost inghitxit de un chit (balena) din pintecele caruia ar fi iesit viu dupa trei zile.



Pescuit



Momeli artificiale - voblerul - tipuri de baveta
Marimi anglo-saxone in pescuitul sportiv
PESTII APELOR NOASTRE
Crapul - descriere, raspandire, inmultire
Bibanul soare - descriere, raspandire, inmultire
Pescuitul crapului la rau

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate