Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Urmasii lui Donzelli in muzica


Urmasii lui Donzelli in muzica




Urmasii  lui Donzelli

            In grupul vocilor puternice care activau intre 1840—1870, si-au croit drum mai multi si mai buni tenori decat Bettini (care nu trebuie confundat cu un alt Bettini, Alessandro, tenor de gratie),si anume: Raffaele Mirate, Settimio Malvezzi, Carlo Negrini, Emilio Pancani si Pietro Mongini.

Raffaele Mirate (Napoli 1815—Sorrento 1885). A studiat la Conservatorul San Pietro a Majella din Napoli, si a avut printre maestri pe celebrul castrat Girolamo Crescentini. In 1834, in micul teatru al Conservatorului, a participat la prezentarea lucrarii:”Impresario in angustie”(saracie),de Luigi Ricci, dar debutul oficial a avut loc in 1837 cu opera ”Torquato Tasso” de Donizetti, cantat la Teatro Nuovo.



Dupa doi ani a trecut la San Carlo cu ”Otello” (Rodrigo), ”Somnambula”, ”Puritanii”, iar in stagiunea 1839-1840, a debutat la Teatrul Italian din Paris, cantand in ”Otello” ”Donna del Lago”(Giacomo V),”Cenusareasa”, ”Cotofana hoata” si ”Norma”.

            A fost apoi la Bruxelles (1841, in diferite teatre italiene in 1843, din nou la Paris in 1844 si la Argentina din Roma in primavara lui 1845, cu doua opere de Verdi:”Cei doi Foscari” si ”Ioana d’Arc”, prezentata sub titlul de ”Orietta di Lesbo”, (prima executie locala ). In 1847 a avut mult succes fie la Kärntnertortheater din Viena, in Maria Padilla” de Donizetti (Don Ruiz, prima executie locala), si in ”Lombarzii”, fie la Fenice cu ”Ioana d’Arc”.In 1847—48, Mirate a debutat la Scala cu ”Norma” si ”Orazi e Curiazi” (Curiazio) de Mercadante, iar in 1850, a inceput perioada cea mai stralucitoare din cariera sa.

(NOTA: Horatii” –sec.7 i.e.n.—erau trei frati gemeni din cetatea Romei. Potrivit legendei , au infrant, in timpul regelui Tullus Hostilius, intr-o lupta directa care urma sa decida suprematia dintre cele doua orase, pe alti trei frati gemeni ,”Curiatii”, din Alba Longa).

            Cand in decembrie al aceluiasi an a deschis stagiunea de la Fenice, cu Luisa Miller”, parea de-acum un tenor complet, puternic, dar si dulce si expresiv. A urmat apoi o Lucia” entuziasmanta. ”Este un Moriani tanar” ii scria lui Verdi libretistul Piave. A fost preludiul la o serata istorica, anume, premiera de Rigoletto”(11 martie 1851). Mirate a fost impetuos in duetul cu Gilda din actul II, dar cand a executat ”La donna e mobile”, publicul l-a constrans mai intai sa biseze, apoi sa ”triseze”

Un recenzor de la ”Piratul”,facea observatia ca desi Mirate cantase foarte bine, rolul Ducelui de Mantova ar fi cerut o voce mai lejera. In Rigoletto, printre altele, exista in privinta tenorului, doua traditii interpretative: Ducele agresiv si sanguin, si ducele elegant si ironic. Mirate a fost initiatorul primei versiuni, adoptata mai tarziu si de Caruso, impunand-o in multe teatre, printre care Kärntnertor din Viena (1853), Scala (1855), Comunale din Bologna (1856), Regio din Torino (1857-58). A cantat apoi la New-York si la Boston in 1856, si la Buenos Aires in 1857, in total 193 de spectacole.

            Vocea lui Mirate era putin baritonala, dar intinsa, sonora, stralucitoare si supla ceea ce i-a permis sa se distinga deasemenea in ”Ernani” si ”Trubadurul”, sa sustina un repertoriu foarte vast, si sa fie unul dintre ultimii paladini in opere ca: ”Roberto Devereux” (Sao Carlos din Lisabona,1858-59), ”Maria Stuart” (San Carlo 1861), si mai ales ”Maria de Rohan”, cantata pentru prima data la Comunale din Reggio Emilia in 1844, si apoi repetata pretutindeni cu un total de 205 spectacole. Cat priveste Lucia, in care Mirate a fost, la fel ca Naudin, cel mai faimos Edgardo al epocii, a cantat in total 182 de spectacole.

            Crescut in traditiile scolii operistice napolitane,a fost si un excelent interpret a lui Mercadante si Pacini. S-a retras in 1861, dar in 1866, a reaparut la San Carlo, intr-o forma exceptionala, pentru a sustine rolul lui Appio in prima reprezentatie cu ”Virginia” de Mercadante.

            Nevoia de voci de tenori puternici, a favorizat in acea perioada cariere foarte rapide pentru tinerii dotati . Un astfel de exemplu, asemenea lui Bettini si Mirate, a fost: Settimio Malvezzi (Roma 1817—1887), A debutat ca tenor secund in 1840, iar in 1844, a inceput sa apara in teatre bune din Italia.

A aparut in stagiunea 1845-46 la Paris ca Tamas din ”Gemma di Vergy”, laudat pentru vocea plina si sonora, si pentru aspectul placut.

S-a retinut faptul ca Malvezzi canta mereu cu voce de piept si cu multa energie.

            La putin timp, in ianuarie 1846, si tot la Teatrul Italian, Malvezzi a fost protagonist in prima executie pentru Paris  cu ”Ernani” Printr-o stranie coincidenta, cu o luna mai tarziu, Ernani a fost cantat la Scala de Giuseppe Sinico, un bun tenor al timpului, dar care a fost considerat ”inafara problemei” pentru ca nu s-a adaptat la un cant “”mieros”, cum scria ”Gazeta muzicala din Milano”.Totodata cu acesti doi tenori a inceput traditia cu interpreti de Ernani vigurosi, opusi tenorilor de tipul Guasco.

            Malvezzi a reluat de mai multe ori ”Ernani” la San Carlo, unde a fost angajat intre 1846 si 1849, dar cel mai mare succes al sau la Napoli a fost ”Luisa Miller”, (1849 prima executie), Rodolfo lui Malvezzi  a aparut apoi in unele dintre cele mai mari teatre italiene, incluzand si Scala in 1852-53, mereu primit cu laude mari.

            Vocea lui era argintie, puternica, flexibila si dupa cum consemna ”Gazeta muzicala din Milano” in urma spectacolelor de la Scala, ”accentul era just, iar gestul natural, cu demnitate si chibzuit”. Malvezzi putea adeseori sa cante si cu delicatete, iar executia sa din aria:”Quando le sere al placido”, a servit ca model impreuna cu cel al lui Emilio Naudin.

            Devotat de-acum lui Verdi, a fost si un excelent Duce de Mantua, foarte aplaudat la Real din Madrid in 1853, cu ocazia primei executii locale cu ”Rigoletto”. Tot la Madrid in 1855, a fost Alfredo intr-o alta prima executie cu opera Traviata” de Verdi.

In 1860 Malvezzi implinea douazeci de ani de cariera  si numai patruzeci si trei ca varsta. Deci trebuia, ca si altii dinaintea lui, sa achite nota de plata pentru prea rapida decolare initiala. ”Lucia ” sa din acel an la Regio din Torino, a fost un esec zgomotos, si chiar stagiunea 1862-63 de la Opera Italiana din Petersburg, a fost foarte palida.

            Din acel moment a cantat aproape mereu numai in teatre secundare. A reusit totusi sa-si prelungeasca pana in 1881 cariera, pentru ca vocea lui, desi uzata, era capabila inca de unele scanteieri.

De exemplu in 1875, la Apollo din Venetia, a fost deajuns un formidabil Do, emis in cabaletta din Trubadurul, pentru ca sa declanseze delirul galeriei. Dar Malvezzi a cunoscut si alte grave umilinte in acea perioada, ca cea din 1880, la Rossetti din Triest, cand a fost protestat dupa un spectacol cu ”Norma”.

Carlo Negrini , numele in arta a lui Carlo Villa, s-a nascut la Piacenza in 1826 si a murit la Napoli in 1865, la numai treizeci si noua de  ani, plans de un imens public dar mai ales de cel de la Scala, care l-a vazut debutand in 1847 cu ”Due Foscari” la numai douazeci si unu de ani, si care l-a aplaudat, iertandu-i o oarecare imaturitate tehnica, in numele unei voci frumoase si puternice.

            Cand apoi, in stagiunea 1850-51  s-a reintors la Scala cu ”Lombarzii”, ”Poliuto” si ”Maria de Rohan”, succesul a fost enorm. ”Gazerta muzicala din Milano” constat ”O voce foarte frumoasa, scanteietoare, flexibila, si un mare interpret, chiar daca notele joase erau putin mai slabe. Cat despre acute, alte recenzii, privitoare la spectacolele prezentate la Nuovo din Padova in 1851, (”Poliutosi Luisa Miller”), informeaza ca Negrini ajungea la Si natural 3.

            A avut in repertoriu multe opere de Verdi, de la ”Ernani” la ”Trubadurul”, si la ”Simone Boccanegra” (Fenice din Venetia 1857, prima executie ) dar rolurile sale preferate au fost cele trei: ”Poliuto”, Giovanni di Leyda din ”Profetul” de Meyerbeer, si Glauco din ”Ione” de Petrella. Numai la Scala ”Poliuto” a fost cantat de Negrini in primavara si toamna lui 1851, in stagiunea 1852-53, si in cea din 1861-62, fara sa mai enumeram spectacolele din alte teatre ca Fenice (1856-57), si San Carlo (1860).

            Un alt rol complex, dur si obositor, de mare atlet al cantului si recitarii, Giovanni de Leyda, i-a asigurat primirea entuziasta la Fenice dinVenetia in 1855, la San Carlo in 1861, si la Scala in 1862-63.

Cat despre Glauco din Ione”. Scala l-a vazut in ianuarie 1858, cand opera a fost reprezentata pentru prima data, serate care pentru caldura lor aminteau  de ”Piratul” din 1827. Vehementa frazare si dramatica recitare a lui Negrini au atins culmea, in scena a treia din actul II, denumita ”delirul”.”Ione” i-a datorat in mare parte tenorului perioada sa de noroc si succese in diversele reluari (Carlo Felice din Genova in1859, Scala in 1861, si altele).

Negrini a fost pe de alta parte, un specialist al repertoriului lui Petrella: Otorino Visconti din ”Marco Visconti”, (Fenice, 1855), Galieno din ”Morosina o l’ultima dei Falieri” (San Carlo, 1860) aldo din ”Duca di Scilla” (San Carlo, 1860 si Scala, 1862), Icilio din ”Virginia”(San Carlo 1861).

Negrini nu s-a mandrit cu o mare cariera internationala. In 1852 la Covent Garden din Londra, a cantat ”Ernani” si ”Norma”, dar nu a avut prea mare succes si ca atare nu a mai fost angajat. A fost totusi tenorul favorit al altor doua mari teatre italiene a timpului: Scala si San Carlo!

Tenor central mai mult decat acut, impresiona prin vigoarea sunetului si accentul pasional.In recitative, in special in cele din Poliuto,  forta si avantul lui Negrini, aminteau ascultatorilor mai in varsta de stilul lui Gaetano Crivelli, si de Domenico Donzelli. La aceasta se adauga marea sa indemanare de actor, pentru care va fi considerat ca tenorul cel mai expresiv al anilor 1850.

Emilio Pancani (Florenta 1830—Hamburg 1898), a avut onoarea sa  fie comparat cu Donzelli. Succesul lui a inceput la San Carlo si la Fondo din Napoli, intre 1852 si 1855, cu reusite incercari in ”Gemma di Vergy”, in ”Luisa Miller” si ”Otello”. Aceasta din urma a devenit incurand una din operele sale preferate impreuna cu Norma” care i-a prilejuit o buna primire in prima stagiune la Scala  (1858-59). ”Otello” a fost deasemenea cantat de Pancani la Milano in 1859-60, cu un succes foarte mare.

”Gazeta Teatrelor” vorbea de o voce foarte puternica dar moale si modulata. Ca Otelo sau ca Polione, dar mai de graba in ambele roluri, Pancani s-a facut deja cunoscut la Carlo Felice din Genova in 1856-57, la Fenice din Venetia in 1859-60, si la Apollo din Roma in 1859. Tot in 1859 a fost si la Liceo din Barcelona in ”Trubadurul”, ”Traviata”, ”Otello”, si ”Lombarzii”. Aceasta a fost probabil perioada sa cea mai buna, chiar daca se pare ca destul de des, din cauza vietii dezordonate, acuza indispozitii.

            Astfel, in 1858, la Fenice, a fost fluierat in Aroldo” de Verdi, rol in care a fost al primul  protagonist la Teatrul Nuovo din Ravenna in 1857.Punctele de asemanare cu Donzelli, avand in vedere confruntarea care avea la baza personajele Otello si Polione, au fost timbrul baritonal, forta si volumul vocii, frazarea larga si maestuoasa, si capacitatea limitata de vocalizare. In orice caz, cand in 1860 Pancani a interpretat la Teatrul Italian  Ernani” si ”Trubadurul”, a fost sever cenzurat de Paolo Scudo in ”Revista celor doua lumi” pentru ca vigoarea dramatica nu era deajuns sa satisfacea lipsa finetii.

Dupa cativa ani a inceput declinul. Insa penuria de tenori capabili sa sustina rolul lui Polione, a facut ca Scala sa-l angajeze pentru Norma” in 1865, 1868 si in 1870.

Pietro Mongini (Roma 1829-Milano 1874), a fost printre cei mai puternici tenori. Ofiter de dragoni pontificali, destituit pentru ca a aderat la Republica Romana in 1849, Mongioni a debutat in 1851 la Ascoli Piceno ca bass – secund, dar repede a trecut la tenor si in stagiunea 1852-53, era deja la Carlo Felice din Genova (”Rigoletto”, ”Maria de Rohan”, ”Juramantul”), in 1853 54 la Real din Madrid, in 1855-56 la Teatrul Italian din Paris.

Repertoriul sau era vast si eclectic, deja in stagiunea 1856-57, in cursul careia  la Regio din Torino, ”Il Bravo” de Mercadante –opera in care rolul protagonistului a fost scris pentru Donzelli—preceda ”Somnambula” ”Lucia”, ”Ernani”si ”Rigoletto”.

Au urmat o ”Anna Bolena”, cantata la Fenice, si in stagiunea 1857-58, debutul la Teatrul Italian din Petersburg (”Lucia de Lammermoor”,”Somnambula”,”Vecerniile siciliene”) unde Mongini a fost confirmat pana in 1861-62. Tenorul fusese deja la Scala In 1858 (Wilhelm Tell) si la Londra in 1859si 1860. S-a intors la Milano in 1860 cu Trubadurul”.





            Informatiile furnizate de periodicele muzicale asupra acestei faze initiale din cariera lui Mongini, sunt in general foarte favorabile. Vorbesc de o voce mai curand baritonala ca timbru, dar foarte extinsa si stralucitoare si cu o frazare viguroasa si ampla. Pacini care, in 1855, la Ancona, l-a ascultat pe Mongini intr-o reluare cu opera sa ”Medea”, a lasat scris in ”Memorii artistice” ca nici un alt tenor nu a interpretat mai bine personajul Giasone. Avea inca o frumoasa mezza voce, cum a fost relevat la Venetia dupa Anna Bolena” din 1857, dar avea tendinta sa exagereze in expresia dramatica – se mai adauga—si atunci timbrul aparea artificial si fortat.

            La Petersburg a fost judecat ca monoton la inceput de tot, dar apoi a prins cota si in 1860 in Max din ”Franco vanatorul”, rol de tenor central, si-a etalat intreaga sa,  extraordinara, forta a sunetului. Cu un an inainte insa, debutand la Drury Lane din Londra, a obtinut un grandios succes intr-un rol foarte inalt de tenor de gratie  (Elvino din ”Somnambula”) cum reiese din memoriile impresarului Mapleson, (G.H.Mapleson, Memoirs, republicate la Londra in 1966).

            Tot la Drury Lane in 1860, si-a etalat din nou repertoriul variat interpretand operele:”Favorita”, ”Traviata”, ”Rigoletto”, ”Lucretia Borgia” si ca un grand finale ”Otello”, dand in anumite momente ale protagonistului un avant salbatic, emitand deasemenea un formidabil Do# 4 de piept, ( nota ramasa celebra cum se va vedea, de la tenorul Enrico Tamberlick).

            Chiar si debutul de la Scala cu doi ani inainte in ”Wilhelm Tell”, a fost primit favorabil, pentru timbrul plin si vibrant, importanta extensie, recitativele largi si incisive. Numai doar in martie 1860, cand s-a reintors la Scala cu ”Trubadurul”, a suferit o ”spalatura zdravana de cap”, din partea ”Gazetei muzicale din Milano”, probabil din partea redactorului sef, Filippo Filippi.

Cu siguranta ca vocea era frumoasa si cu un ambitus mare, foarte vibranta, si inca usoara in modulatii, dar Mongini le folosea fara un criteriu anume, cu mai putina ingrijire a intonatiei, a masurii, a stilului, a  sentimentului muzical, preocupandu-se  numai de efectele care, sub aparenta unui intens dramatism, erau mecanice, demodate, si de prost gust.  

            Cu toate acestea Mongini a continuat o splendida cariera de ”tenor absolut de prima valoare”(acesta era titlul care se cuvenea la hoteluri, lui si celor asemanatori). Intre 1862 si 1868 a cantat tot timpul la Sao Carlos din Lisabona, asa cum de la 1867 pana in 1873, a aparut in mod continuu la Londra (Her Majesty’s Theatre, Drury Lane,si Covent Garden), cu un repertoriu marit in ultimul timp: Don Giovanni, Flautul fermecat, Barbierul din Siviglia, Fiica Regimentului, Marta care se contrapuneau operelor Profetul, Hughenotii, Don Carlos, Forta Destinului, (1867 prima executie pentru Londra),

            Aparitiile sale in Italia s-au rarit pentru ca Mongini era probabil ca Tamberlick si Gaetano Fraschini, tenorul cel mai costisitor din lume. S-a intors totusi in 1869 la Scala si de data aceasta a fost admirat pentru agilitatea sa, in Moise” de Rossini.

            Insfarsit, in 1871, la Cairo, a fost primul Radames din Aida “. G. Monaldi in ”Cantareti celebri” aminteste de impetuoasele efecte ale vocii sale si de accentul sau la inceputul duetului din actul III cu protagonista, si adauga ca in finalul operei ”cand Radames incearca sa ridice cu puterea bratelor fatala piatra”, Mongini aparea cu adevarat coplesit de teribila obsesie a mortii, iar actiunea sa era de un realism absolut impresionant.

            Ramane mereu indoiala unui cantaret prea iubitor de efecte facile, dar e iarasi posibil ca in a doua parte a carierei, Mongini sa fi fost mai matur si responsabil, ca interpret. Cu siguranta ca era in culmea renumelui si a succesului, cand a aparut ultima data in teatru, la Kediviale din Cairo, stagiunea 1873-74, in ”Aida” si ”Profetul”.

Fraschini si Tamberlick:

            Gaetano Fraschini (Pavia 1816—Napoli 1887), era fiul unui brutar si de copil a invatat meseria de cizmar. Era destinat deci sa treaca in istorie ca ”tenorul blestemelor”. A debutat la Pavia in 1837, cu ”Gemma di Vergy” (Tamas), iar in 1840, era deja la Scala (Fernando din ”Marin Faliero” de Donizetti. Din 1840 pana in 1847 a cantat la San Carlo si la Fondo din Napoli.

Printre numeroasele opere executate de el la San Carlo in aceasta perioada, figurau primele executii cu ”Saffo” de Pacini  (Faone, 1840), si ”Caterina Cornaro” de Donizetti, (Gerardo, 1844), si in plus ”premiera” pentru Napoli cu ”Oberto, Conte de San Bonifacio” de Verdi.


            Vocea lui era exceptional de stralucitoare, dar Fraschini abuza de ea. Donizetti, care totusi a invatat sa-l stimeze, s-a plans intr-o scrisoare din 17 aprilie 1844, adresata lui Léon Pillet, director al Operei din Paris, astfel:-- Fraschini ”striga, ce-i drept”,(canta adica mereu forte), Totusi, adauga Donizetti, i se poate  recomanda sa cante mai piano.

            Inafara de Napoli, pana atunci, Fraschini cantase la Comunale din Bologna in 1843, (”Roberto Devereux ”,”Lucia de Lammermoor”, ”Piratul”),si la San Benedetto din Venetia in 1844, aici executand ”Ernani”.Apoi a revenit la San Carlo in 1845 pentru ”Due Foscari” Tot aici in 1845, a cantat in rolul Zamoro in premiera cu ”Alzira”. A fost inceputul unui lungi si privilegiate legaturi cu Giuseppe Verdi.

            In 1846 a avut succes la Kärntnertortheater din Viena, in ”Ernani” si ”Maria de Rohan”, si a fost aclamat in ”Lucia”. In anul urmator la  Covent Garden din Londra, s-a prezentat cu ”Ernani”, ”Norma” si ”Robert Diavolul”, dar a placut cu adevarat numai in ”Lucia”.

Pentru un tenor caruia multi acum, nu numai Donizetti, ii pretindeau sa cante cu glas puternic, sau cu o voce splendida, sa fie mai putin expresiv si sa nu valoreze prea mult ca actor, poate parea straniu ca tocmai insasi Lucia” a devenit opera sa favorita. Dar aici reintram in caracterul episodic pe care il aveau atunci reprezentatiile de opera.

Fraschini, se scria in Musical World” din Londra, referindu-se tocmai la Lucia, era un cantaret in genul lui Duprez. Emitea fara efort acute foarte puternice pana in Sib 3, nu canta niciodata in falset, avea o intonatie buna, participa cu toata vocea in partile de ansamblu, exagera uneori in accentele viguroase, era zgarcit cu diminuarile (filaje) si cu mezza voce, si cu siguranta nu stralucea in ornamente si agilitati, recita ”in stilul melodramatic italian”. Dar mai ales era ”the tenor of the curse”. Adica tenorul  blestemelor, pentru ca momentul sau magic se declansa in actul II, cand Edgardo ii reproseaza Luciei ca a tradat juramantul de iubire.

            In acute si in special in La 3, vocea lui Fraschini, explica Monaldi, tot in cartea ”Cantareti celebri” , facea sa te gandesti la o farfurie mare de argint, izbita de un ciocan, tot de argint. In blestem, preceda nota La de piept, ”cu un fel de urlet nearticulat, care provoca fiori de spaima, auzindu-l, si care urmat de acea formidabila nota, producea un efect extraordinar.

            In 1847, la Grande din Triest, Fraschini a fost primul Corrado din ”Corsarul”, iar in 1849, primul Arrigo din ”Batalia de la Legnano”. Verdi, isi gasise tenorul sau si pentru moment, acea voce virila si stralucitoare il servea asa cum era.

Dar ceva nou statea sa se intample. In primavara lui 1850, la San Benedetto din Venetia, Fraschini a cantat ”Lucia” –cu obisnuitul triumf in ”blestem” si ”Ernani”. ”Are dulceata lui Guasco si robustetea lui Donzelli” nota, à propos de Ernani, ”Gazeta Teatrelor”.

            In acelasi an la la Grande din Triest, Fraschini era primul protagonist din Stiffelio” (cu un ”blestem” compus pentru ocazie de Verdi), si Rodolfo din ”Luisa Miller”. ”Mare forta dar si delicatete”, comenta  un cronicar. Aceasta era noutatea: delicatetea, alias dulceata.

            In activitatea sa intensa in marile teatre italiene, (in special Regio din Torino, si San Carlo din Napoli, si nicidecum Scala, unde dupa 1840 nu s-a mai intors), si in prezentele de la Kärtnertortheater din Viena 1851—53, la Real din Madrid 1856—57, si la Sao Carlos din Lisabona 1859—60, Fraschini a cantat  un foarte important numar de opere, adaugand la repertoriul verdian ”Due Foscari”, ”Trubadurul”, si ”Rigoletto”.

            La Viena in 1853, a fost un Duce de Mantua, bogat in ”avant, sentiment si gratie”. Ii lipsea inca --si nu a avut niciodata—fervoarea pasionala, si arta scenica a lui Negrini, dar era mai mult decat inainte, tenorul lui Verdi, dupa ce in 1859, la Apollo din Roma, a fost un splendid  Riccardo in ”Bal Mascat”, (prima executie). Era, mai ales, un tenor complet, care putea sa-si permita, cum a facut la Viena, sa cante chiar ”Don Pasquale.

            Din 1860 pana in 1870, a cantat de obicei in Italia, datorita angajamentelor cu Real din Madrid si Teatrul Italian din Paris, unde a debutat in toamna anului 1863 in ”Traviata” .M-am bucurat mult de succesul lui Fraschini, scria Verdi lui Léon Escudier,  ”ca si cum ar fi fost treaba mea, si mai mult decat atat”. Dupa Traviata”, Fraschini a cantat ”Lucia”. Enrico Panofka (Voci si cantareti) care l-a ascultat in aceasta opera la Londra in 1847, l-a gasit acum complet transformat in bine.

In Lucia de atunci Fraschini ”striga”, in schimb, acum, canta moduland de la cel mai dulce piano, la vigoarea cea mai dramatica si cu sunete atat de proaspete si tineresti, incat te facea sa crezi ca asculti un tenor de cel mult treizeci de ani si nu  unul de patruzeci si sapte.

Singurul defect: unele note de La sau Si acut, daca erau tinute prea mult, pierdeau din stralucirea argintie. Pentru rest, Fraschini aparea severului Panofka, drept modelul celui mai bun tip de cantaret.

”Care alt tenor mai poate rivaliza cu el in Lucretia Borgia” unde gaseste accente de o tinerete si duiosie atat de poetica, si unde te face sa plangi de o blandete inefabila in magnificul tertet?!”

            Exemplara pregatire tehnica si profesionismul scrupulos, i-au  permis lui Fraschini sa se mentina intr-o forma excelenta pana in 1873, an in care s-a retras dupa ce a cantat ”Lucretia Borgia” la Apollo din Roma si la Pergola din Florenta.

Enrico Tamberlick: un alt ”Pontifex maximum” al tenorismului de forta intre 1840 si 1870. S-a nascut la Roma in 1820. A inceput studiile clasice in Seminar, dar deja in 1837 si 1838, a participat la prezentarea operelor ”Wilhelm Tell” si ”Puritanii” sub forma de concert la Academia Filarmonica Romana.  S-a perfectionat cu diferiti maestri printre care Casimiro Zerilli la Roma si G.Guglielmi  la Napoli.

            In martie 1841, a debutat la San Carlo din Napoli in ”Capuleti si Montecchi” sub pseudonimul de Danieli. Tot cu numele de Danieli a aparut la putin timp in opera ”Beatrice di Tenda” de Vincenzo Bellini, si in ”Otello” (Rodrigo), luandu-si numele vechi de Tamberlick cateva luni mai tarziu.

            A ramas la San Carlo si la Fondo pana in 1844, uneori ca tenor secund, dar cel mai des in roluri importante dar de compozitori minori, sau ca Tamas din ”Gemma di Vergy”, Pollione din ”Norma”, Idreno din ”Semiramida”. In 1845—46, la Teatrul del Circo din Madrid, a inceput cariera sa internationala. Dupa ce a cantat si la Barcelona si in cateva orase din Franta, in 1850, Tamberlick, a debutat la Covent Garden din Londra, unde a aparut in stagiunile de primavara aproape in toti anii, pana in 1869.

            In stagiunea 1850—51, a fost angajat la Opera Italiana din Petersburg, si raporturile acestea s-au prelungit pana in 1862—63, cu o singura intrerupere datorata faptului ca in 1856—57, a cantat in Argentina si in Brazilia.




            Tamberlick a avut in prima parte a carierei sale o voce de tenor contraltino, frumoasa si puternica. Cand a debutat la Covent Garden in Muta din Portici”, si in, ”Wilhelm Tell” a impresionat prin excceptionala vigoare si unele avanturi, dar mai ales pentru stralucirea acelui Do de piept, in timp ce a aparut mai putin in operele in care nu putea sa etaleze fraze uluitoare. Acelasi lucru i s-a intamplat si la Petersburg in prima stagiune, unde s-a distins cu adevarat numai in Wilhelm Tell” si in ”Robert Diavolul”.

            In 1851 a cantat la Londra Otello” si deasemenea la Petersburg in stagiunea 1851—52. Succesul a fost entuziasmant si pentru ca in Allegro din duetul cu Iago,(L’ira d’avverso fato”), in fraza: ”Morró, ma vendicato, si dopo lei morró”, Tamberlick emitea un electrizant Do# de piept, cu care l-a intrecut pe Duprez. In virtutea acelei note, uimitoare, ”Otello” a devenit opera in care de atunci, Tamberlick a fost cel mai  aclamat, dar si ”Poliuto” si Giovanni de Leyda din ”Profetul”, i-au adus in anii urmatori mari succese. In contrast cu acest tip de personaje, Tamberlick a avut predilectie si pentru Don Ottavio din Don Giovanni”.,

            Tamberlick stia sa foloseasca si mezza voce, dar in acest caz sunetele aveau un tremolo. Printre altele, excesiva demonstratie cu acutele extreme, s-au repercutat asupra timbrului.

Cand, in 1858, a debutat la Teatrul Italian din Paris cu ”Otello”,era prezent si Paolo Scudo care a lasat un raport detaliat al seratei in ”Critica si literatura muzicala” Paris 1859, in care scria printre altele: ”Vocea a aparut putin obosita si afectata de un anumit tremolo (probabil acela care in jargon e numit ”vibrato stretto” (strans), E vorba de vibratii foarte rapide care aminteste din departare, behaitul unei capre, de unde vine  termenul de ”chevrotement” al francezilor.

Dupa Wagner, chiar si Rubini avea un ”vibrato”. Vocalizarea lui Tamberlick, continua Scudo, era mai degraba greoaie si tarsita, in aria din actul I (”Ah! si per voi già sento), dar cantaretului si interpretului ii crestea cota in duetul cu Iago, in care Tamberlick gasea frazari din cele mai emotionante.

Venea apoi Allegro ”L’ira, d’avverso fato”, iar aici tenorul emitea acel faimos Do#, nota puternica dar si dulce, care in stralucirea sa, facea sa te gandesti la un fulger in plin cer senin. Inafara de aceasta, pe parcursul intregii opere, Tamberlick demonstra o dictiune perfecta, o amploare a declamatiei si o elocventa a accentului care te trimitea la cel mai ales stil al vechii scoli italiene.

            Rossini, care la vremea sa a definit ca urlet de clapon sugrumat” Do-ul lui Duprez, cand a ascultat Do# emis de Tamberlick, s-a ingrozit pur si simplu.De aceea,  cand  i se anunta vreo vizita a celebrului tenor, dadea ordin majordomului:

--”Rugati-l sa lase la intrare Do# !

            In 1859, s-a intors la Paris unde a cantatPoliuto” si ”Trubadurul”. Manrico al sau dupa relatarile corespondentului ”Gazetei muzicale din Milano”, alterna accentele patetice cu altele de pasionata vehementa, dar Scudo gasea deplorabil Do-ul introdus de el in ”stretta” pentru ca ruina melodia. Lauda in schimb pe Tamberlick in Poliuto”, pentru avantul, exaltarea religioasa, caracterul sever prestat de personaj,

adaugand ca nici un cantaret din acea perioada nu se distingea in recitativul serio ca Tamberlick, si ca prin aceasta amintea de Manoel Garcia. Erau apoi minunate dictiunea si precizia articulatiei . Pe buzele lui Tamberlick, concluziona acesta, limba italiana dobandea cea mai frumoasa savoare. Chiar si dupa Enrico Panofka --(Voci si cantareti),

Tamberlick era neintrecut in recitative, dar aceasta nu era totul.

Excesivele etalari ale notelor acute si supraacute, au accentuat acel tremolo al vocii, dar cand nu se preocupa de efectele exterioare era ”sublim”, prin expresie si prin pasiune si se ridica mult in declamatie si interpretare, purtand spre entuziasm si delir, devenind cea mai nobila reprezentare a artei vocale si modelul perfect al ”tenorului de forta”!. 

            Tamberlick al acelor ani era tenorul cel mai bine platit din lume. Barbat de statura mijlocie, de constitutie robusta, cu gatul taurin si cu fata incadrata de o barba deasa, se bucura si de o anumita cultura. La fel ca Nourrit, Mario si Mongini era de convingeri liberale. Trecea drept un afemeiat in special in Rusia, si in 1858, sotia sa pierzandu-si rabdarea l-a parasit.

Tamberlick s-a unit atunci cu o frantuzoaica frumoasa, mezzosoprana Constance Nantier-Didiée,--(care a murit apoi la Madrid in 1867)--, si cu ea a exercitat pentru catva timp o dictatura autoritara asupra Operei Italiene din Petersburg. Lui i se datoreaza, printre altele, initiativa ca Verdi a scris pentru Petersburg Forta Destinului” in 1862. Tamberlick a fost primul Alvaro iar Nantier-Didiée, prima Preziosilla. Cu putin inainte, in decembrie 1861, fusese eroul ”premierei” pentru Rusia, cu ”Bal Mascat”, cu aclamatii in toate interventiilse sale si cu bis la ”E scherzo od è follia”.

            In 1866, dupa o lunga absenta, Tamberlick s-a intors la Madrid. A cantat Poliuto”, ”Otello” si ”Trubadurul”. Si cu toate ca avea deja in spate douazeci si cinci de ani de cariera, a obtinut un succes enorm. Aceeasi primire a avut-o si in 1867 la Teatro della Fortuna din Fano in ”Bal Mascat”, ”Wilhelm Tell” si ”Trubadurul”.

            Lipsea de mult din Italia, de pe vremea cand a fost angajat la Napoli, si cauza era ca Tamberlick costa foarte mult. Pe de alta parte gasise acum in Real din Madrid, teatrul sau, iar in Spania a doua patrie. In 1868, in timpul miscarilor impotriva reginei Isabella II, Tamberlick a condus coloanele de demonstranti cantand Marseilleza chiar daca a devenit mai tarziu un sustinator al Bourbonilor, cand a urcat pe tron Alfonso XII, fiul fostei regine.

Publicul din Madrid a inceput sa-si dea seama de declinul sau, in 1874, si la fel critica spaniola, cu atat mai mult cu cat aparuse un nou idol al scenei, Roberto Stagno.

Mult mai respectuoasa a fost critica engleza in 1877, cand Tamberlick, la cincizeci si cinci de ani a fost ascultat la Herr Majesty’s Theatre in ”Otello”, ”Don Giovanni” si ”Trubadurul”. Erau multi ani de cand nu se mai auzise un Don Ottavio atat de nobil si un ”Il mio tesoro cantat  atat de bine, scria corespondentul londonez al ”Gazetei muzicale din Milano”.

In acel 1877, Tamberlick s-a intors si la Teatrul Italian din Paris, cu ”Otello”, ”Poliuto”, si ”Trubadurul”, iar  critica pariziana s-a aratat foarte respectuoasa. Altfel, in declin sau nu, Stagno sau nu Stagno, Tamberlick a cantat la Real din Madrid pana in 1880, si inca in 1881 si 1812, cand apare in diferite orase spaniole. A murit la Paris in 1889, traind doar 69 de ani.

”Laboiul” din Modena:

Poate ca cea mai frumoasa voce de tenor care s-a auzit intre 1860 si 1880, apartine lui Giuseppe Fancelli (Florenta 1883—1888). Dar Fancelli a zugravit si un tip de tenor, nu prea rar, intre a doua jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii din secolul XX.

            Avea o voce cu intindere mare, spontana, limpede, argintie, stralucitoare, care mangaia si o siguranta in emisie, uluitoare. Dar era un semianalfabet, chiar si din punct de vedere muzical,; se sforta sa invete un rol; frazá de cele mai multe ori in mod mecanic, nu stia si nu voia sa recite pentru ca actiunea scenica, dupa parerea sa, era ”o bufonerie”.

            Cum povestea Massenet, in Amintirile mele” cand in 1877 Fancelli a fost Alim la Regio din Torino (prima executie italiana cu ”Regele din Lahore”, actiunea sa scenica consta in simpla ducere inainte a ambelor maini, bine intinse. Aceasta i-a adus ironicul supranume de:”Cinci si cu cinci fac zece”! 

            Pentru Fancelli a fost foarte greu inceputul. (nu-i de mirare)! Dar in jurul anului 1865, dupa circa zece ani de activitate, calitatile vocale au prevalat asupra celorlalte. In 1866-67, a debutat la Scala cu ”Africana” si ”Trubadurul” avand succes. Timbrul sau, remarca ” Gazeta muzicala din Milano” era atat de frumos incat parea patimas chiar si atunci cand fata ”exprima o bonomie si un calm bucolic”.

S-a reintors la Scala in 1868, cu ”Don Carlos”. La un an dupa, a fost fluierat la Pergola din Florenta in ”Lucia”, facand o proasta figura si cu ”Don Sebastian” pentru ca nu reusea sa invete opera.

            Dar pentru marile teatre era necesar. A fost Don Carlos la Regio din Torino, si la Fenice in 1869 70 si in 1870-71. In stagiunea 1871-72, s-a reintors la Scala, pentru prima executie italiana a Aidei.

Il condamna pe Verdi in tipul repetitiilor, pentru  unele imparteli si alte ”tampenii”, dar mai tarziu, Giuseppina Strepponi-Verdi, chiar intr-o scrisoare directa adresata sotului, amintea:-”Dar ce ”voos” acel Fancelli!

Inchizand ochii , as vrea sa-mi cante de douazeci de ori acel: ”Morir si pura e bella” din ultimul tablou al Aidei. Ce voos!! 

            In februarie 1874, acelasi Verdi, in timp ce termina Messa de Requiem , ii scria lui Giulio Ricordi: --”Pentru genul de muzica pe care am scris-o , acel ”dobitoc” de Fancelli, ar fi idealul meu”!! Fancelli, angajat in alta parte, nu a fost disponibil pentru prima executie a Messei, dar a cantat-o in in stagiunea 1874-75, la Cairo, impreuna cu Aida, si a avut succes. Verdi se arata satisfacut intr-o scrisoare catre mezzosoprana Maria Waldmann, dar continua totusi sa-l numeasca pe Fancelli ”lo zampone (laboiul) din Modena. (Mai putea sa aiba si semnificatia unui sortiment de ”salam imbracat in pielea unui picior de porc .-nu stiu care din cele doua, a fost varianta aleasa de Verdi, oricum, cititorul are latitudinea sa aleaga pe cea care-i place…N. trad.)

            Au urmat patru angajamente la Londra (Drury Lane si Covent Garden), intre 1876 si 1880. In 1877 Fancelli a reusit sa aiba succes pana si in”Lohengrin”. Si-a incheiat cariera intr-o forma vocala optima la Sao Carlos din Lisabona, in 1882.

            Nu a avut preferinte speciale in materie de repertoriu, nu a fost nici un tenor de gratie nici un tenor de forta, dar a fost ”o voce”! –si ce voce,…cum spunea Giuseppina Strepponi:

Carion si Tiberini:

            In jurul anului 1850, a devenit din ce in ce mai greu de gasit voci barbatesti capabile sa execute in modul dorit, atat de Rossini cat si deVerdi. Probabil ca au fost numai doi, tenorii care au reusit: Manoel Carrion si Mario Tiberini.

Manoel Carrion (Siviglia 1817—Milano 1876). Era ofiter in armata spaniola can a decis sa se faca tenor. A debutat in 1847 la Teatro de la Cruz din Madrid si dupa cativa ani a venit in Italia.



A debutat in toamna lui 1852 la Milano, mai intai la Teatro della Canobbiana, unde a fost Rodrigo in ”Fiorina” de Pedrotti, apoi la Carcano ca Amenofi din ”Moise”. In ianuarie 1853, era deja la Scala in Rigoletto” unde s-a reintors in 1853—54 cu (”Moise si din nou Rigoletto”), in 1855  (”Profetul”), in 1863—64 (”Bal Mascat, si Vecerniile siciliene”), in 1865 (”Ebrea”), si in 1866—67 (”Don Sebastiano”).

            Printre reprezentatiile de pe scenele altor mari teatre italiene, trebuiesc amintite, chiar si pentru a sublinia diversitatea cantaretului (unii l-au supranumit: ”tenorul enciclopedic”) spectacolele:”Somnambula” si  ”Piratul”, la Carlo Felice din Genova (1854), ”Matilde di Shabran”, ”Moise”,si ”Wilhelm Tell” executate la Vittorio Emmanuele din Torino in 1857-58, revenirea apoi la Torino dar la Teatro Regio in 1858-59 cu ”Don Giovanni” si ”Robert Diavolul” ca si ”Africana” cantata la Pergola din Florenta in 1866. Carrion a desfasurat si o stralucita activitate internationala.

            Intre 1855—1859, apare la Kärntentortheater din Viena in opere care au inclus: Italianca in Alger”, ”Biebierul din Siviglia”, ”Ernani”si ”Mara Faliero”.  In1855-56, a cantat”Otello”,”Cenusareasa”,”Moise” si ”Norma”, la Teatrul Italian din Paris. In 1869, a fost Faone din Saffo” de Pacini, la Moscova. S-a retras de pe scena in 1875.

            Inafara de timbrul frumos, a avut o voce sonora, intinsa, si foarte stralucitoare in acut, bineinteles cu Do de piept. Fraza cu multa varietate, dar, in special, etala o insemnata agilitate in operele lui Rossini, dintre care prefera ”Barbierul din Siviglia”, ”Otello” si ”Moise”. Ca tenor verdian a fost admirat mai ales in Rigoletto”, pentru brio si eleganta Ducelui sau de Mantua.

Mario Tiberiniumbrian (Pergola 1826—Reggio Emilia 1880). A studiat la Napoli cu Emanuele de Roxas, unul din cei mai buni profesori de atunci. A debutat la Argentina din Roma, in 1851, ca Idreno din ”Semiramida”, a aparut in cateva teatre mici, apoi, din 1854 pana in 1857, a fost angajat la Academy of  Music din New-York. lansat de catre impresarul Ullman, ”à la americana” care l-a prezentat ca descendent al impartului Tiberiu.

            A revenit in Europa in 1858-59, la Liceo din Barcellona, unde a cantat ”Linda de Chamounix” cu soprana Angela Ortolani, cu care s-a casatorit  repede. S-a constituit astfel o pereche, ce in curand a devenit faimoasa. In toamna lui 1859, sotii Tiberini au debutat la Scala, in ”Matilde di Shabran”, si de atunci, aceasta opera aproape uitata, a reinceput sa circule in teatrele italiene, (Carlo Felice din Genova, in 1865, Regio din Torino si Apollo din Roma, in 1866, Fenice din Venetia in 1867 si in altele). A fost reluata chiar si la Viena in 1873.

            Atat tenorul cat si soprana erau admirabili virtuosi, si bravura lor era aceentuata de o extraordinara armonie, care facea un mare  efect in ”Barbierul din Siviglia”, ”Somnambula”, ”Puritanii” si ”Lucia de Lammermoor”.

            Tiberini era un tenor contralto de o foarte mare agilitate si intindere, dar vocea nu era de prima elita, prezentand sunete nazale si unele asperitati, insa aceste defecte au sfarsit prin a fi uitate.

Daca Angela Tiberini se limita sa fie o excelenta si distinsa virtuoasa,  Mario Tiberini era si un mare interpret si un mare actor. Executa recitativele cu caldura si energie, iar in frazare era foarte personal si variat, si pentru ca era stapan pe respiratie demonstrand mari efecte de cresteri si diminuari. Canta la nevoie cu mare delicatete chiar daca avea uneori tendinta de a ralenta tempii, si de a exagera  pianissimele.

            Era foarte personal si in atitudinea scenica, obisnuind sa imbrace costume splendide. (Nu degeaba a fost ofiter de cariera la inceput)! A gasit modalitatea de a se pune in valoare si in ”Hughenotii” (Scala 1859 si 1869), in ”Favorita” tot la Scala (1860-61), in ”Bal Mascat”, (mare succes la San Carlo din Napoli in 1862), si in ”Forta Destinului” ( Apollo din Roma in 1864 si 1869, Pergola din Florenta 1865 si iar Scala in 1869).

            In jurul anilor 1875, vocea lui a inceput sa dea semne de un grav declin. Nu mult timp dupa aceea, s-au manifestat simptome de alienare mintala si Tiberini a fost pus la adapost intr-un ospiciu de nebuni din Reggio Emilia, unde a si murit.

In Franta:

In repertoriul Operei din Franta, pana prin 1860, a predominat Meyerbeer si Verdi tradus in franceza, precum, si lucrari de Auber,(”Muta din Portici”) si Halévy (”Ebreea”, ”Regina din Cipru”) care s-au afirmat mai mult..

            O evolutie a avut loc si la Opera Comica, unde alaturi de prolificul Auber si cateva partituri de Boïeldieu, si-a gasit loc si Ambroise Thomas, detinator al ”Grand Prix de Rome” din 1832, care s-a afirmat cu ”Le Caïd” in 1849 si s-a impus cu”Mignon” in 1866.

In acelasi timp, o alta institutie pariziana, Teatrul Liric, a gazduit triumful lui Charles Gounod, cu ”Faust” (in 1859) si cu ”Romeo si Julietta”(in 1866). Mai tarziu, aceste doua opere, au intrat in repertoriul Operei Mari, in timp ce pentru acest teatru Thomas compunea Hamlet” (1868).

            S-a nascut si s-a afirmat astfel ”Opera Lirica” sau de ”demi-caractère”, care s-a distantat de ”grand opéra” meyerberiana, pentru a se indrepta spre forme mai simple si discrete.

            In privinta vocalitatii, a fost adoptat cu generozitate cantul de agilitate, dar numai pentru soprane, in timp ce vocile masculine, si in special cele de tenori, au fost indreptate spre un cant delicat, mangaietor, intim, care nu excludea frazari pasionate, dar se preta la o linie larga si nuantata. Scriitura lui Thomas si Gounod oglindea o mare indemanare in conducerea vocilor.


Uneori insa, tesatura tenorilor era inalta, ca in cazul lui Romeo, (Faust era totusi un tenor central), iar intinderea ajungea pana in Do 4, nota pe care, insa; traditia franceza o accepta si in falset.

            In genul ”grand opéra” au inceput sa lipseasca, dupa Duprez, tenorii de inalt nivel. Repertoriul mai tipic al acestuia, a fost in consecinta incredintat Operei, din 1848 pana in 1868, tenorului

Louis Gueymard (Chaponney 1822—Corbeil-Paris 1880). A debutat cu ”Robert Diavolul” si ”Hughenotii”, cantand de obicei, ”Ebreea”, ”Muta din Portici”, ”Wilhelm Tell”, ”Profetul”, fiind apoi Faon si Adomiram in primele executii cu doua din operele lui Gounod:”Sapho” (1851) si ”Regina din Saba” (1862).

A participat la premierele in limba franceza a operelor:”Luiza Miller” si ”Trubadurul” (din 1853 si respectiv 1857) precum si la prima executie absoluta cu ”Vecerniile siciliene” (Henry, 1855).

A fost dotat cu o voce puternica si un bun temperament, dar a fost adeseori criticat, pentru ca prefera strigatul, in dauna finetii.

Gustave Roger ((Chapelle St. Denis 1815—Paris 1879). A cantat la Opera Comica din 1838 pana in 1848, ca succesor al lui Chollet, fiind caracterizat prin optime calitati timbrale, muzicale si interpretative. S-a distins in repertoriul comic de Auber, Halévy, Thomas, fiind si un excelent Georges din ”Dame blanche” de Boïeldieu. Tot la Opera Comica in 1846, a fost protagonist in Damnatiunea lui Faust” de Berlioz, la prima executie.

            Vocea lui, pe langa ca avea un timbru frumos, era agila, flexibila, iar Roger, era in plus si un excelent actor. Visul lui era insa acela de a-l intrece pe Duprez, pentru care nutrea o adevarata idolatrie. In vederea acestui tel, si-a trecut in repertoriu pe langa ”Somnambula”, ”Puritanii “ si ”Lucia”, in plus ”Wilhelm Tell” si ”Hughenotii”, prezentandu-le in 1848 la Londra, si in alte orase din Anglia.

            In aprilie 1849, a debutat la Opera sub numele de Jean de Leyde in premiera cu ”Profetul” de Meyerbeer, unde a ramas pana in 1859, cantand diferite opere din repertoriul lui Duprez, precum  si ”Trubadurul” in limba franceza.

            Tot sub numele de Jean de Leyde, a aparut in multe orase din Germania intre 1851 si 1854, dar vocea lui s-a resimtit incurand din cauza efortului, si deja in 1859, vocea sa era in decadere, iar visul sau de a-l depasi pe Duprez a ramas o ”himera”,

Achille Montaubry :(Niort 1826—Angers 1898), A fost, dupa Roger, cel mai bun tenor de opera comica. In anul 1846 si-a inceput cariera artistica in Statele Unite, cantand apoi in teatre de provincie si la Bruxelles.


            Angajat la Opera Comica in 1858, a ramas pentru zece ani, distingandu-se in repertoriul tipic al acestui teatru: ”Postillon de Lonjumeau “de Adam, ”Dame blanche” de Boïeldieu, ”Fra Diavolo” si ”Zampa” de Hérold. In 1962, la Baden Baden, a fost Bénédict din Béatrice et Bénédict” de Berlioz, (prima executie).

Montaubry a fost ultimul ”haut-contre” inteles in sensul istoric al termenului: voce foarte clara si cu ambitus mare (pana in La 3 cu voce de piept si Mi 4 in falset).

Cu un timbru putin strident asemanator lui Ponchard. Ii placea sa faca demonstratii de contrast intre notele de piept si cele foarte acute in falset, dar abuza de ele ca si de alte obiceiuri. Era totusi foarte sigur pe el ca actor si cantaret, stiind sa se impuna publicului.

Tenorul francez care a exprimat pentru prima data vocalitatea ”operei lirice” a fost:

Léon Achard (Lyon 1831—Paris 1905). Elev al lui Giulio Marco Bordogni, a debutat la Teatrul Liric din Paris, in anul 1854. In 1856 a trecut la Grand Théatre din orasul natal Lyon, unde a avut ocazia sa interpreteze ”Faust” de Gounod, In 1862, s-a transferat la Opera Comica, debutand in ”Dame blanche” si in 1866 a fost primul Wilhelm Meister, din“Mignon”, opera pe care a facut-o cunoscuta apoi si in Italia, (Fenice din Venetia, 1872),

            Intre 1873 si 1876, a cantat la Opera din Paris,(”Africana”, ”Hughenotii”,”Faust”,”Don Giovanni”) Tot in aceasta perioada s-a produs si la Drury Lane din Londra, si la Théatre de la Monnaie din Bruxelles, unde in 1875, a luat parte la prima executie locala cu ”Messa di Requiem” de Verdi.

            Nu a avut o voce prea puternica, si nici un timbru deosebit de fascinant, dar s-a evidentiat prin corectitudinea, eleganta si insinuanta delicatete a frazarii.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Legatura dintre vers si melodie sub raportul continutului
Cazuri de inlocuire ale unor acorduri majore cu septima mare si minore cu septima mica
Bruckner - Viata si Creatia
Modul alterat (diminished-whole tone)
Raporturi conjuncte de inaltime intre treptele scarii muzicale. Intervalele ton - semiton
Elemente de reprezentare grafica a timbrului sonor
Alfredo Kraus - tenor spaniol
Raffaele Viviani - biografie - viata si opera
INSTRUMENTE IDIOFONE
INTONATIA TEMPERATA