Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» U2 – Legenda irlandeza - Cand muzica e un foc de neuitat


U2 – Legenda irlandeza - Cand muzica e un foc de neuitat




U2 Legenda irlandeza

- Cand muzica e un foc de neuitat..-




I.INCEPUT DE POVESTE

            Am incercat sa gasesc un inceput original pentru aceasta lucrare ce incearca sa ofere tribut unei figuri legendare in muzica ultimelor doua decenii, dar am renuntat, realizand ca atunci cand spui U2 absolut totul vine de la sine. Voi fi ghidul vostru in acest mic voiaj prin fascinanta istorie a formatiei irlandeze, din postura unui povestitor cat se poate de subiectiv, recunosc, dar care va asigura ca va relata totul asa cum a fost. Si voi scrie aceste randuri ca si cum nimeni nu le va citi vreodata, ca si cum ele ar fi doar in jurnalul meu personal Pentru ca insusi Bono, solistul vocal si liderul grupului, a spus odata: “Munceste ca si cum nu ai nevoie de bani, iubeste ca si cum nu ai fost niciodata ranit, traieste ca si cum nu exista ziua de maine, danseaza ca si cum nimeni nu te priveste”.

            De ce U2? Poate pentru faptul ca mica lor legenda este prea frumoasa pentru a ramane uitata printre alte legende irlandeze. Sau poate datorita sublimului creatiei lor, in care combinatia teribila dintre poezia filozofului Bono, vocea lui fantastica si magia chitarei lui The Edge a marcat intreaga istorie a rock n’roll-ului. Si chiar din cauza faptului ca, intr-o era muzicala invadata de remake-uri, melodii orientale, baieti de cartier ‘neintelesi’ si muzica pe calculator este nevoie de a ne aduce aminte ce este adevarat si ce este fals in muzica, ce ne atinge intr-adevar coarda sensibila si ce va ramane peste timp. Este vremea sa ne intoarcem la radacinile muzicii.

Formatia U2 a marcat profund muzica anilor ’80, aducand in prim plan un suflu nou si schimbandu-si stilul de la album la album. Baietii (caci erau intr-adevar doar niste baieti atunci cand au inceput) au adoptat un stil non-conformist, abordand piese al caror text ataca subiecte mai mult sau mai putin tabu in acea perioada, cu radacini adanci in Biblie si care milita pentru incetarea violentelor din Irlanda si Irlanda de Nord, precum si a celor din intreaga lume. In prim-plan a iesit charismatica figura a lui Bono, cel ce s-a impus ca lider inca de la prima lor intalnire si totodata creatorul versurilor despre care aminteam putin mai sus. Profund marcat de moartea prematura a mamei sale cu care nu avusese o relatie foarte stransa, Bono si-a descarcat sufletul in cantecele perioadei de inceput a lui U2 in care vorbeste mai mult sau mai putin voalat despre aceasta trauma si devine  un adevarat apostol atunci cand imbraca textele intr-o haina religioasa, prin care satirizeaza fapte si persoane sau doar prezinta evenimentele biblice asa cum au fost ele. Dar despre acest aspect vom vorbi mai detaliat putin mai tarziu.

Nu intamplator am comparat in titlul acestei carti muzica lui U2 cu un foc de neuitat. Albumul lor din anul 1984 intitulat The Unforgettable Fire a fost prima dovada intangibila a potentialului pe care il avea aceasta formatie si care a fost confirmat cu varf si indesat in anii ce au urmat. Muzica lor a depasit orice bariera existenta pana atunci si a ramas sa arda necontenit peste timp, exact ca un foc de neuitat.

Vom privi datele biografice ale membrilor formatiei, vom analiza istoria lor de la inceput si pana in prezent precum si modul in care religia sau disparitia mamei lui Bono a influentat creatia lor lirica. Apoi ne vom axa asupra unor “maruntisuri” extrem de digerabile pentru un fan infocat – mesaje ascunse din spatele inregistrarilor, cele mai celebre declaratii ale membrilor formatiei, curiozitati si date statistice. Iar daca vreunul din voi are nelamuriri in ceea ce priveste versurile unei melodii anume, nici o problema – aici veti putea gasi arhiva completa a versurilor U2, cele mai celebre melodii fiind insotite de analize si comentarii. In final, se gaseste galeria de fotografii, o noua istorie U2 pe care v-o prezint, de data aceasta in imagini. Rezumand, pot afirma ca tot ce doreste un fan adevarat sa cunoasca, va descoperi cu siguranta in aceasta carte!

Mai mult de 80 milioane albume vandute in activitatea lor ce se intinde deja peste mai bine de doua decenii dovedesc cu certitudine ca U2 si-a cimentat reputatia de “classic rock n’roll band”. In plus, invatand din mers, ei au impartit memorabilele reusite si rarele infrangeri ale unei cariere absolut extraordinare. Si sa nu uit sa mentionez faptul ca grupul a ramas intact de-a lungul timpului, avand in prezent aceeasi componenta ca la inceput. Nici un membru nu a parasit formatia si nimeni din afara nu li s-a alaturat. U2 este singura formatie cu o cariera de asemenea anvergura ce a reusit aceasta performanta.

Recunosc ca nu tin minte sa fi citit sau sa fi auzit vreodata vreo legenda irlandeza. Ele sunt frumoase, cu siguranta, dar cred ca eu o sa va povestesc acum poate chiar pe cea mai deosebita dintre ele!

     

II.DATE BIOGRAFICE

Haideti sa facem cunostinta cu cei patru membri ai formatiei. Suntem pe cale de a intalni patru individualitati distincte, care insa s-au imbinat perfect intr-una singura atunci cand a fost vorba de a alcatui o formatie. Iar cel care i-a tinut atat de bine stransi laolalta a fost chiar Bono Vox, liderul formatiei, cel cu care trebuie neaparat sa incep aceasta prezentare. Asadar.

Bono Vox ( pe numele sau adevarat Paul David Hewson), s-a nascut la 10 mai 1960 in Dublin, capitala Irlandei. Paul a fost botezat cu porecla Bono Vox in vremea adolescentei, atunci cand fiecare membru al gastii din care facea parte trebuia sa aiba o porecla. Acest nume a fost ales de un coleg de liceu poreclit Gucci, care l-a “furat” de la un magazin cu produse farmaceutice aflat pe strada O’Connell din Dublin. Ulterior, s-a aflat ca Bono Vox insemna chiar “voce buna” in latina, iar Paul l-a prescurtat Bono, nume cu care este cunoscut pana in ziua de astazi.

            Bono este casatorit din 21 august 1982 cu Alison (Ali) cu care are doua fete, Jordan (n. 10 mai 1989 – in aceeasi zi cu Bono!) si Memphis Eve (n. 7 iulie 1991), precum si doi baieti, Elijah Bob Patricus Gucci Q (n. 18 august 1999) si John Abraham (n. 21 mai 2001). Casa lui Bono (mai bine spus locul pe care il numeste acasa) este la Dublin, unde se intoarce dupa fiecare turneu sau misiune diplomatica la sotia sa si cei patru copii. Bono are doi caini ciobanesti germani, Fanny si Angel.

            Bono si-a petrecut copilaria si adolescenta in Dublin, fiind al doilea copil al lui Bob (angajat al unui oficiu postal) si Iris Hewson (casnica), avand un frate cu 6 ani mai mare pe nume Norman. Ei locuiau in partea de nord a orasului, pe Cedarwood Avenue. Bono visa sa fie indian. “Intotdeauna am tinut cu indienii”, spune el, referindu-se la jocul in care indienii se luptau cu cowboy-ii. “Pentru cowboy era prea usor, erau personajele pozitive si ieseau mereu invingatori.” Bono isi petrecea timpul liber cu prietenii in Lypton Village, o mitica rezervatie de indieni. Tatal sau il descria ca pe un copil “tare exasperant”, cu capul in nori si pus pe cearta uneori. Astfel a ajuns sa fie denumit de familie si de prieteni chiar “Antichristul”! Paul avea o privire patrunzatoare si a fost mai curios decat majoritatea copiilor de varsta lui. Parintii lui nu au uitat niciodata o intamplare haioasa, cand Paul avea doar 3 ani si se juca in curtea din spate. El lua albinele de pe flori cu degetele, vorbea cu ele apoi le aseza la loc fara a fi intepat!

La varsta de 14 ani, Paul a suferit o pierdere tragica si devastatoare, mama sa decedand in urma unui anevrism pe creier ce a survenit in timp ce asista la inmormantarea propriului tata. Acesta este incidentul pe baza caruia multi fani si analisti pun spiritul agitat si extrem de curios al lui Bono. A urmat o perioada in care Paul a cautat sa gaseasca un refugiu in muzica, ascultand artisti cum ar fi Patti Smith, Thin Lizzy, The Ramones si Television.

 In liceu, talentul natural al lui Paul de a discuta si de a lega prietenii, precum si inclinatia lui spre arta dramatica i-au dat posibilitatea de a gravita prin toate cercurile scolii si de a frecventa toate mediile artistice. A ajuns chiar membru in trupa de teatru a liceului si ii facea o deosebita placere sa cante pe scena. Paul era foarte popular printre colegi si un elev de nivel mediu. Foarte bun la istorie, sah si arta, a fost considerat chiar un pictor talentat. A avut multe prietene in liceu care il apreciau pentru firea sa romantica si vorbele dulci. In cele din urma, Paul a ramas fidel brunetei Alison Stewart, cea  care a devenit si sotia sa putin mai tarziu.

            Intr-o zi, in toamna anului 1976, el a raspuns unui anunt postat la avizierul liceului sau, Mount Temple, ce spunea ca oricine este interesat in alcatuirea unei formatii sa treaca pe la urmatoarea adresa: 60 Rosemount Avenue, unde locuia un anume Larry Mullen jr. La acea vreme, Bono lucra la o statie de benzina. Acest Larry, un promitator baterist, s-a dovedit a fi pentru inceput catalizatorul unei formatii, ai carei membri cooptati au dat nastere la ceea ce in final s-a numit U2, una din cele mai memorabile si faimoase trupe rock dintre care au existat vreodata. Ceilalti doi componenti (despre care vom vorbi putin mai tarziu) au fost David Evans, ulterior poreclit The Edge, un super talentat chitarist si basistul amator Adam Clayton.

Pe atunci, Bono nu stia sa cante nici vocal prea stralucit (performantele sale cu teatrul scolii nu erau suficiente pentru a deveni vocalistul unei trupe cu pretentii) iar in ceea ce priveste chitara, el nu putea lega trei acorduri, dupa cum insusi a marturisit. Bono si-a castigat insa pozitia de lider al formatiei prin charm-ul sau, caracterul teatral si capacitatea de a scrie versuri intense si melodioase.

            Astfel, ca autor al versurilor formatiei, precum si prin calitatea sa de lider, Bono si-a purtat fanii prin calatorii spirituale, i-a facut sa se intoarca spre sexualitate sau sa-si schimbe felul de a fi. In acelasi timp, el a cautat sa sustina faptul ca nu este intr-adevar acel “pop star” care ar trebui sa fie si pe care lumea il considera ca atare si ca isi doreste sa fie un interpret mai bun! Cu toate acestea, vocea lui puternica a evoluat in timp si s-a imbogatit cu o versalitate rar intalnita la alti solisti rock. Glasul sau de adolescent rebel ce poate fi auzit pe primele trei albume ale formatiei s-a transformat treptat intr-un strigat de furie si pasiune in anii ce au urmat.

Bono a devenit cunoscut si pentru faptul ca, pe langa incercarea de a inspira masele cu cuvintele sale, a incercat sa creeze o legatura speciala cu fanii in timpul concertelor, o legatura psihologica. Este memorabil exemplul cand, in timpul unui concert din anul 1985, Bono a sarit de pe scena peste cordonul de securitate si a aterizat in multime, de unde s-a intors cu o fata cu care a dansat pe scena.

La inceputul anilor ’90, din cauza faptului ca satira lor politica din ultimii ani – materializata in cantece ironice si in prelegerile pe care Bono le tinea pe scena – ameninta sa se intoarca impotriva lor, formatia a disparut o perioada in Berlin, pregatindu-si o intoarcere cu o noua imagine si un nou sound. Astfel, insusi Bono a adoptat o imagine noua, cyberpunk. Ajutat fiind de stilistul trupei, Fintan Fitzgerald, el a aparut cu parul tuns mai scurt si mai mereu gelat, ochelari de soare cu aspect extraterestrial si cu un costum negru de piele, caracter ce a primit numele The Fly. Era un personaj inspirat printre altii si din din Jim Morrison si Lou Reed. Din acest personaj, Bono a mai creat inca doua pe parcursul turneului Zoo TV, The Mirrorball Man (un tribut stralucitor adus tele-evanghelistilor din intreaga lume) si MacPhisto (combinatie intre satana si acel Elvis decadent in ultimele sale zile la Las Vegas).

 Din pacate, viata grea de turneu si cantatul noapte dupa noapte, combinata cu fumatul excesiv si infectia la sinus de care suferea, a avut repercusiuni nefericite asupra lui Bono. El si-a pierdut vocea la mai multe show-uri din cadrul giganticului turneu PopMart din 1997 si in special in timpul spectacolului istoric de la Sarajevo. Problema a fost rezolvata la sfarsitul turneului printr-o interventie chirurgicala. De atunci Bono s-a si lasat de fumat. Iar ca un fapt divers, sa spunem ca membri grupului i-au interzis la un moment dat lui Bono sa mai bea cafea, pentru ca devenea prea agitat, debordand prea multa energie!

            In capitolele urmatoare vom vorbi si despre implicarea lui Bono, alaturi de alte vedete internationale, in marele proiect intitulat JUBILEUL ANULUI 2000, prin care s-a incercat convingerea sefilor tarilor dezvoltate de a retrage datoriile externe ale tarilor din lumea a III-a.

            In ciuda privilegiilor pe care i le ofera stilul sau de viata, Bono continua sa posede aceeasi generozitate si acelasi fel de a fi natural ce impresioneaza atat fanii cat si cunostintele apropiate. El este genul de persoana care acum discuta intr-o camera plina cu personalitati, apoi il vezi pe strada vorbind cu fanii si oferind bani celor fara adapost. Cu riscul de a soca, sa spun si ca in anul 2001 Bono s-a inscris la celebra universitate Harvard, pentru a studia alaturi de profesorul Jeffrey Sachs cauzele care fac ca economiile tarilor din lumea a III-a sa nu fie indeajuns de dezvoltate pentru a suporta datoriile lor externe.

           

            Publicatia AskMen i-a acordat  lui Bono titlul de “omul saptamanii” in luna iulie 2000. Personalitatea sa a fost supusa analizei unor critici de specialitate si notata pe o scara de la 1 la 10 asa cum veti vedea imediat. Voi reproduce integral articolul respectiv.

           

            “PUNCTAJ GENERAL: 8,4

                        Bono este intruchiparea unui star rock n’roll. Fiind lead-singerul formatiei U2, cea mai mare trupa a ultimilor 20 de ani, el a avut o viata implinita si a influentat directia pe care a urmat-o muzica, scriind cantece despre dragoste, pace si libertate.

            Desi la prima vedere el nu pare impresionat de statutul sau ce-l plaseaza printre cei mai faimosi lideri de formatii, avantajele pe care le are nu pot fi trecute cu vederea. El are sansa de a calatori oriunde in lume, de a face milioane si de a se afla in compania celor mai bogati si frumosi oameni.

            Pe masura ce el a evoluat in lumea muzicala, repectul de care se bucura a crescut, aducandu-i colaborari cu alti mari artisti cum ar fi Tina Turner, Frank Sinatra (n.t. personalitatea pe care o admira cel mai mult), Luciano Pavarotti si nu in ultimul rand regretatul Mike Hutchence, cu care a fost bun prieten.

           

CHARISMA & CHARM: 8,9

                        Cunoscut fiind pentru energia sa debordanta, Bono este ceea ce psihologii ar numi un lider innascut. El este mentorul lui U2 chiar si in plan spiritual. Fiind guraliv, exprimandu-si opiniile cu voce tare si avand un zambet inselator, poate fi numit Mr.Charisma. Daca la acestea adaugam si clasicul charm irlandez care nu-l putea ocoli, obtinem o arma mortala.

            SUCCESUL LA FEMEI: 9,8

                        Niciodata nu pretinde a fi mai mult decat este in realitate. Avand o inaltime de 1,70 m si un look neconventional, nu este chiar Tom Cruise dar femeile il adora la fel de mult. Singurul mod in care iti poti da seama cu adevarat de acest lucru este sa participi la un concert U2 si sa vezi partea feminina facand aproape orice pentru a intra in legatura cu el in culise.

            Daca ati fi vazut ce am vazut si noi, ati intelege de ce sotia sa cu care este de 18 ani ramane mereu acasa in timpul concertelor!

            INCREDEREA IN SINE: 9,2

                        Aceasta a depasit orice limita dupa lansarea albumului Pop (care dupa ce il asculti de cateva ori realizezi ca este unul foarte bun), dar a fost un semn ca U2  nu s-au multumit cu ceea ce au realizat pana acum si vor sa fie in pas cu noile curente muzicale.

            Tinand cont si de noul album pe care il pregatesc (n.t. acesta nu aparuse la data editarii articolului) putem fi siguri ca un concert U2 va fi la fel de exploziv si nimeni nu va regreta ca a cumparat un bilet la un astfel de show.

            MASCULINITATE: 8,8

                        Respectul nostru pentru Bono vine din faptul ca intr-adevar face ce spune. In loc de a subscrie pur si simplu unor cauze nobile ca eliminarea datoriilor tarilor din lumea a III-a, foametea, Greenpeace, ajutarea Bosniei sau razboiul civil din Irlanda, el se implica efectiv in aceste proiecte, oferind din banii si timpul sau.

            Materialul de inceput al formatiei a revolutionat muzica prin accentele sale revolutionare si religioase, facand din U2 una dintre putinele trupe din lume care a privit peste obisnuitele teme ale pieselor – fete si sex. De aceea Bono este bine punctat ca barbat.

            CARIERA: 9,6

                        Faima sa a depasit-o deja pe cea a grupului, personalitatea lui Bono delimitandu-se deseori de cea a formatiei. Asa cum am mentionat putin mai sus, proiectele sale individuale au contribuit decisiv la acest lucru. In acelasi timp, nimeni nu a putut nega vreodata devotamentul si implicarea sa in cadrul U2. Aceasta ramane una dintre cele mai mari trupe din lume, daca nu chiar cea mai mare.

            Si desi ei nu au inregistrat recorduri fabuloase in ceea ce priveste vanzarea de albume (n.t. exceptie facand poate aici fenomenalul The Joshua Tree) sau nu au avut un numar atat de mare de piese ce au ajuns number one in topuri precum formatii ca Beatles, U2 ramane in fruntea universului rock n’roll.

            TALENT: 8,7

                        Bono este principalul realizator al textelor melodiilor, desi The Edge este acela care impreuneaza toate elementele muzicale. Vocea sa s-a imbunatatit in mod constant, fiind acum una dintre cele mai distinctive din show-biz.

           

STIL PERSONAL: 7,8

                        A facut punk rock, a purtat haine din piele lucioasa, a lansat moda ochelariilor “musca” (fly). Acum poarta Versace si este ultra cool. A epuizat toate stilurile modei, dar ii acordam punctaj mare pentru originalitatea sa.

           

DE CE L-AM ALES?

                        Bono este tipul de om cu care nu ne-ar deranja sa facem schimb de vieti. Adoratia, faima, bogatia, respectul si mai mult decat orice adrenalina pe care o are cantand in fata a 100.000 de fani este un sentiment pe care putini dintre noi au avut ocazia sa-l experimenteze.

            Fiind vocalistul uneia dintre cele mai de succes formatii rock n’roll din istoria muzicii, Bono a condus aceasta trupa inca de la inceput si, mai mult decat atat, a dovedit ca fiind sincer, activ politic si exceptional pe scena in timpul concertelor, detine toate ingredientele unui adevarat rock star.

            Inainte de a se naste, o ghicitoare i-a prezis mamei lui Bono ca va avea un fiu care va deveni faimos. S-a dovedit ca termenul “faimos” este o subestimare in cazul sau.”

            Asa se incheie articolul din AskMen, care puncteaza cat se poate de obiectiv caracteristicile acestui personaj de exceptie. Ar mai fi multe de spus despre Bono Vox, dar vom avea timp sa facem acest lucru si in paginile urmatoare.

            Acum  vom cunoaste un al doilea membru al formatiei..

           

            The Edge (pe numele sau adevarat David Howell Evans) canta la chitara, clape si deseori chiar vocal. S-a nascut in Barking, Essex, in East London, la 8 august 1961. Parintii sai au fost Gwenda si Garvin Evans. Cand micul Dave avea doar un an, familia sa (din care mai faceau parte fratele mai mare, Dick si sora mai mica, Gill) s-a mutat in Malahide, o suburbie a Dublin-ului, acolo unde mai locuiesc si acum. Dave a crescut ca un copil foarte tacut, singuratic, dar foarte inteligent. A urmat lectii de chitara inca de la varsta de noua ani (cu acelasi profesor care l-a pregatit pentru foarte putina vreme si pe Bono) si de pian, iar daca nu i-ar fi cunoscut pe actualii sai colegi de formatie, s-ar fi inscris la o universitate de medicina. In toamna lui 1976, a fost primul care a raspuns anuntului lui Larry Mullen de la liceul Mount Temple. A mers la Larry insotit de fratele sau Dick si prietenul lor, Adam Clayton. Dave a demonstrat acolo calitati de chitarist ce depaseau cu mult asteptarile de la un baiat de varsta lui. A fost adoptat in formatie imediat.

            Porecla The Edge (ce s-ar putea traduce ‘margine’ sau ‘extrema’) i-a fost data de catre Bono, inca din perioada de inceput a formatiei, chiar in timpul unui show TV. Acest apelativ a venit initial de la trasaturile faciale ale lui The Edge, dar s-a vazut apoi ca se potriveste si cu mintea sa ascutita si tendinta de a observa lucrurile la limita. “Marginea este limita intre ceva si nimic.” spune Edge. “Eu nu sunt o persoana chiar asa de extremista, asa ca aceasta porecla o consider amuzanta”.

            Cand a terminat liceul, The Edge le-a spus parintilor ca isi va lua un an liber, pentru a vedea unde il va purta muzica pe care incepea sa o creeze cu noua sa fomatie. Impreuna cu Bono si Larry, Edge s-a inscris intr-un grup religios ce se numea Shalom. Acesta a fost o etapa ce a marcat profund destinul lui U2, deoarece ei au descoperit antiteza existenta intre Biserica si muzica rock n’roll. Cum nu au putut niciodata renunta la unul din cele doua lucruri, ei au incercat sa reconcilieze aceste doua concepte, dar despre acest lucru vom povesti mai tarziu. Initial, Bono si Larry au ales formatia, Edge fiind cel ce ezita. Dar Bono l-a sfatuit sa-si urmeze inima si in cele din urma li s-a alaturat si el. Edge a realizat ca nu avea o problema in legatura cu convingerile sale si, atata vreme cat era sincer cu el insusi, putea sa le impace pe amandoua.





            In anul 1983, Edge s-a casatorit cu Aislinn O’Sullivan, cu care a ramas timp de 7 ani si a avut 3 fete: Holly (1985), Arun (1986) si Blue Angel (1989). In 1990 s-a produs separarea intre cei doi soti, divortul survenind abia in anul 1996. Edge are si o a patra fata, Sian, cu Morleigh Steinberg, coregrafa si dansatoarea orientala ce poate fi vazuta in spectacolele Zoo TV, cu care se intalneste din 1993, precum si un fiu pe nume Levi, nascut la sfarsitul anului 2000.

            Sunetul chitarei lui The Edge este fara indoiala una din amprentele inconfundabile ale lui U2; hipnotizant si plin de emotie, acest sunet l-a transformat intr-un unic chitarist de rock n’roll. The Edge a fost deseori numit “eroul anti-chitara” datorita adversitatii sale fata de stilul solo indulgent al altor chitaristi contemporani. Chitara sa vrajeste efectiv in melodii ca The Unforgettable Fire, unde acel sunet spatial venit parca din negura timpului, sau mai exact chiar din Hiroshima acelui an apocaliptic – aceasta fiind tema cantecului – te transpune intr-o transa din care nu mai vrei sa iesi. Cine altul ar putea captura la fel de bine durerea si frustrarea din El Salvador, in melodia Bullet The Blue Sky..?!. Sa nu mai vorbim de sunetul melancolic si plin de dezamagire ce se revarsa din chitara sa la super-melodia One, ramasa pana acum, lucru unanim recunoscut, cea mai fastuoasa creatie a lui U2. Exemplele ar putea continua la nesfarsit si in acest moment regret efectiv ca nu pot fi un magician care sa scoata din aceste pagini sunetul chitarei lui Edge! Pana si vocea sa, ce dovedeste in melodia Numb ca poate fi in acelasi timp si monotona si interesanta sau ca poate urca la tonalitati impresionante in The Fly, sta marturie asupra faptului ca nu exista limite in ceea ce priveste talentele acestui om! Ambitia sa declarata este aceea de a reinventa rock n’roll-ul.

Echipamentul pe care il foloseste Edge se compune din chitari Gibson, amplificatoare Vox AC30, pene Fender, AMS digital delay, Roland SDE-3000, E-Bow.

            Deja am vorbit pana acum putin si despre Larry, bateristul trupei, dar hai sa il cunoastem mai bine pe acest om de la a carui idee s-a nascut ceea ce azi numim atat de simplu, dar cu atata profunzimeU2. Prin urmare, Lawrence Mullen s-a nascut la 31 octombrie 1961 in Artane, o localitate situata la nord de Dublin. Acolo a si copilarit dealtfel, iar faptul ca uneori numele sau apare insotit de terminatia ‘junior’ este pentru a-l distinge de cel al tatalui sau, Lawrence Mullen Sr. Si Larry jr. detine doua porecle, Duke Dalton si Babyface Mullens, dar nimeni nu-l cunoaste sub aceste denumiri, el ramanand la numele sau original.

            Larry a inceput sa ia lectii de baterie la varsta de 10 ani (aceasta dupa ce initial cochetase cu pianul), avandu-l ca profesor pe cel mai cunoscut baterist irlandez la acea ora, Joe Bonnie. In orice caz, Larry a spus ca stilul sau de a canta este “de nepredat” si ca se ghideaza in a studia tobele dupa spirit si instinct. In 1973, sora sa, Cecilia, i-a cumparat primele tobe contra sumei de 17 lire. Acesta este totodata anul in care cea de-a doua sora a lui Larry, Mary, a decedat. Tatal sau i-a spus ca nu va ajunge nicaieri daca va canta pe cont propriu, asa ca Larry s-a luat de cantat pentru inceput cu mici formatii, cum ar fi cea a uniunii angajatilor dintr-un serviciu postal si cea intitulata Artane’s Boys Band, din care a fost exclus in cele din urma pentru faptul ca avea parul prea mare! Acest lucru l-a determinat sa posteze acel anunt la liceul Mount Temple din Dublin, iar viata sa nu a mai fost aceeasi de atunci. Desi toata lumea cunoaste numele formatiei ca fiind U2, Larry pretinde uneori ca adevaratul nume ar fi The Larry Mullen Band!

 Din pricina unor probleme pe care Larry le are cu tendoanele, el canta cu niste bete care au un design special. Cunoscut pentru dragostea ce o poarta motocicletelor Harley Davidson, Larry a uimit toata lumea atunci cand a parcurs aproximativ 10.000 de mile pe motocicleta, de unul singur, in timpul turneului Zoo TV, de la un concert la altul! El este un fan infocat al regelui rock n’roll-ului, Elvis Presley.

Larry este un tip haios, caruia ii place sa faca farse oamenilor. Nu este casatorit, dar traieste cu Anne Acheson, prietena sa inca din anii ’70, cu care are 2 copii. Pe baiat il cheama Aaron Elvis (n. 4 octombrie 1995), iar pe fata Ava (n. 23 decembrie 1998). Poseda deasemenea si doi caini, JJ si Missy, carora le-a multumit pentru sprijin in ultimele albume ale formatiei!

            In fine (dar nu in ultimul rand), cercul se inchide complet cu basistul grupului, cel despre care pomeneam putin mai devreme ca fiind prietenul fratilor Evans, nimeni altul decat Adam Clayton. Este nascut la data de 13 martie 1960 in Chinnor, Oxfordshire (Anglia) fiind fiul lui Jo si al lui Brian Clayton si s-a mutat in Dublin dupa ce tatal sau a obtinut o slujba pentru compania aeriana Aer Lingus. Ca si Edge, a locuit in suburbia Malahide, unde a fost inscris la o scoala particulara pe care nu o agrea catusi de putin. Ulterior a ajuns sa studieze la liceul Mount Temple. Nu a fost un elev stralucit, in schimb s-a remarcat prin politetea de care dadea dovada. A fost singurul basist care a raspuns anuntului si a marturisit ca a mers la intalnirea de la Larry oarecum speriat de faptul ca ar putea fi batut de ceilalti baieti! Adam primise in dar de la parintii sai o chitara bass si le promisese acestora ca va canta pana va ajunge mai mare ca The Beatles! Adam este pasionat de linguri, oriunde ar merge in lume el colectionand aceste instrumente culinare!

            B.P.Fallon, autorul cartii intitulate U2 Faraway So Close aparuta in 1992, isi aminteste: “Dublin, Craciunul anului 1978 – te afli la petrecerea organizata de Charles O’Connor, chitaristul formatiei Horslips. Un tanar vine la tine si iti incredinteaza caseta demo a trupei pe care o reprezinta. Acest tip poarta ochelari, are parul carliontat si blond facut permanent; un fel de Jimi Hendrix albit si incearca sa intre in discutie cu tine, punandu-ti intrebari despre industria muzicala. Intrebari bune, precise, la obiect. Tanarul are un scop precis. In rock n’roll, atitudinea este la fel de importanta ca si aptitudinile muzicale, trebuie sa stii ce vrei.”

            V-ati dat cu siguranta seama, acest pasaj se refera la tanarul Adam, care a jucat pentru scurt timp si rolul de manager al formatiei! Muzica a devenit o pasiune pentru Adam atunci cand s-a indragostit de rock n’roll la mijlocul anilor ’70. El a crezut mereu in sansa pe care o avea U2 , dovedind un optimism debordant. Edge a spus despre credinta sa ca este de nezdruncinat. Desi Paul McGuinness devenise managerul oficial al formatiei in mai 1978 (si mai este chiar si in ziua de azi!), iata-l pe Adam fiind gata sa ofere o caseta demo oricarei persoane interesate sa o asculte! Facand o mica paranteza, sa mentionam faptul ca actuala prietena a lui Adam este chiar asistenta lui Paul McGuinness, Suzie Smith.

            Desi Adam a ajuns la un moment dat intr-o nedorita postura de outsider al formatiei, la inceputul anilor ’80 cand ceilalti baieti intrasera in acel grup religios, locul sau  in cadrul trupei nu a fost niciodata amenintat, acest lucru fiind dovedit si de faptul ca in 1982 Adam a fost cavaler de onoare la nunta lui Bono. In timp, pozitia sa s-a consolidat definitiv in cadrul trupei, Adam devenind coloana vertebrala a orchestratiei lui U2. Liniile bassului sau sunt memorabile in melodii ca New Year’s Day, With Or Without You sau MoFo. Aceste linii relaxate au oferit un contrast placut tobelor precise ale lui Larry, cele doua aspecte umpland background-ul acustic in asa fel incat Bono si Edge sa-si poata manifesta liber instrumentele si vocalizele.

            In august 1989, Adam a ajuns pe prima pagina a ziarelor atunci cand a fost arestat pentru detinere de cannabis, cu intentia de a furniza drogul si altora. A reusit sa evite o condamnare ce ar fi avut repercursiuni serioase asupra programului de tur cu U2, facand cateva donatii serioase unor societati caritabile. Regretul care i-a ramas peste ani, nu este cel cu privire la natura infractiunii sale, ci la faptul in sine ca acest lucru este considerat o infractiune: “A fost vina mea”, spune el, “imi pierdusem capul, nu mai stiam de nimic altceva”.

            In timpul turneului ZooTV, personalitatea lui Adam a inceput sa fie recunoscuta la un loc cu a celorlalti. Noul look pe care il afisa trupa, acela de “grup rock ultimul racnet” s-a potrivit perfect stilului lui Adam, un adevarat playboy la acea vreme. El putea fi vazut numai in haine lejere, in culori deschise, fumand tigari fine si afisandu-se numai in compania super-modelelor. Spre sfarsitul acestui turneu, inevitabilul s-a produs, Adam ratand prezenta la unul din spectacole! A fost pentru prima data in istoria grupului cand s-au prezentat pe scena in formatie incompleta, locul lui Adam fiind totusi luat cu succes de Stuart Morgan, un prieten al acestuia. Fiind in convalescenta dupa despartirea de top-modelul Naomi Campbell cu care fusese logodit si luptandu-se cu dependenta de alcool, Adam a trecut printr-o perioada foarte sumbra, despre care a vorbit intr-un interviu acordat in noiembrie 1998 publicatiei Hot Press: “Sunt un tip cu o personalitate incontrolabila. Aceasta este in aceeasi masura o problema emotionala si fizica. Trebuie sa incep sa rezolv aceasta problema, iar partea grea este sa descopar psihologia acestui hop pe care trebuie sa-l trec. Nu e chiar asa de greu. Trebuie sa infrunti raul care este in tine”.

            Adam a luat totul de la capat, plecand cu Larry la New York pentru a lua lectii de bass, instrument pe care pana atunci il studiase singur. Era o perioada de oarecare acalmie a grupului, in care cei patru se axasera pe diferite proiecte, printre care si realizarea unor coloane sonore de film. Adam a inregistrat prima sa melodie in care canta vocal, Your Blue Room, ajunsa in primele 10 in Marea Britanie si aflata pe albumul lansat sub titulatura Passengers. Totodata, el a realizat impreuna cu Larry coloana sonora a productiei Misiune Imposibila, avandu-l pe Tom Cruise in rolul principal.

            Revenirea lui Adam in prima linie nu a trecut neremarcata, el avand o contributie majora la sound-ul albumului urmator perioadei sale negre, Pop. Stilul sau inventiv, original si complex se poate remarca in melodii ca MoFo, Gone, Miami si Please. Cand Adam implinea 37 de ani, pe 13 martie 1997, Pop a ajuns pe locul 1 in topul american, la doar 9 zile de la lansare!

            Adam si-a implinit cu succes visul sau dintotdeauna: acela de a-si castiga existenta cantand la chitara bass. Bill Flanagan spune in cartea sa din 1995 intitulata U2 At the End of the World: “Bono a recunoscut ca baietii au unele regrete cu privire la instrumentele la care canta. El ar fi dorit sa fie chitaristul, Edge bateristul, iar Larry vocalistul. Singurul care a ramas fidel instrumentului sau este Adam”. In 1997, acelasi Bono a comentat perioada dificila prin care trecuse Adam: “Nu-mi pasa in primul rand de show-uri, ci de noi. Daca ar fi sa aleg, nu as pune spectatorii in fata colegilor mei”.

            In ceea ce priveste viitorul, Adam l-a previzionat in interviul acordat aceleiasi reviste Hot Press: “Nu stiu exact ce ne vor rezerva urmatorii 10 ani dar cred ca va fi o perioada de pioneriat pentru noi. Sunt putine trupe, daca nu nici una, care sa fi fost in aceeasi pozitie ca noi, atat din punct de vedere creativ, cat si financiar si critic. Si ne vom folosi de acest lucru. Iar daca rock n’roll-ul poate fi o expresie a culturii populiste atunci asta vom face. Vom ramane in prim plan cel putin 10 ani de acum incolo”.

            Cu aceasta remarca optimista dar cat se poate de realista a lui Adam, inchei aceasta scurta prezentare a baietilor si sunt gata sa va introduc acum in adevarata istorie a formatiei, de la radacini si pana in prezent. Vom studia toate realizarile lor, mega-turneele efectuate, vom citi interviurile vremii, comentariile si articolele aparute. Poate vom descoperi chiar secretul accesiunii lor exponentiale. Asa ca hai sa revenim la liceul Mount Temple din Dublin, in acel an de neuitat, 1976..

III.ISTORIA FORMATIEI

            Una din foarte putinele formatii ce au reusit sa obtina un consistent succes, atat din partea fanilor cat si a criticilor – si aceasta timp de mai bine de doua decenii – U2 a atestat acest succes in propria conditie, pe ambele laturi ale industriei muzicale (cea artistica si cea de business). Incepand cu zilele de pionierat din Dublin si pana in prezent, formatia s-a eliberat de limitarile traditionale impuse de obicei unei trupe rock. Combinand un sunet original cu versuri sincere si incarcate de un profund mesaj social, U2 a castigat respectul criticilor si pe cel al fanilor, acestia urmarindu-i cu fanatism peste tot in lume.

            Larry Mullen nu implinise 15 ani cand, manat de un impuls ce ulterior s-a dovedit a fi providential, a facut un mic anunt la avizierul liceului sau, Mount Temple din Dublin (surprins in imaginea alaturata). Anuntul spunea ca oricine este interesat in alcatuirea unei formatii sa-i faca o vizita. Este greu de spus acum daca tanarul Larry chiar a crezut in posibilitatea de a forma o trupa de succes, daca a facut-o doar din curiozitate sau pentru ca dorea sa atraga atentia fetelor. La el acasa au sosit sapte elevi, dar doar putini s-au remarcat. Unul dintre ei a fost Dave Evans, a carui indemanare in a canta la chitara i-a uimit pe toti. Dave a fost insotit de fratele sau, Dick, care a facut si el parte pentru foarte putina vreme din noua trupa. Un altul a fost Adam Clayton, care avea un aspect de rock n’roller, cu parul sau carliontat si chitara bass cu care a aparut. In final a ajuns acolo si Paul Hewson, singurul dintre ei care nu stia sa cante la nici un instrument (cu chitara a incercat el putin dar nu i-a iesit bine). Fiind rugat sa cante vocal, Paul nu a impresionat nici asa, insa “acest personaj charismatic” – cum l-a denumit Larry -  a fost acceptat in formatie. “Am detinut comanda timp de 5 minute” a declarat Larry celebrei reviste Time. “Cum a aparut Bono, am ramas pe dinafara”. Dintre toti cei adunati in bucataria lui Larry, doar Adam Clayton mai facuse parte dintr-o formatie. Primele piese pe care le-au cantat impreuna chiar in acea zi au fost celebrele Brown Sugar si Satisfaction ale lui Rolling Stones. La acea prima auditie, in afara de cei cinci care au fost alesi in final sa alcatuiasca formatia, se mai prezentasera Peter Martin, un prieten al lui Larry si Ivan McCormick, prietenul lui Peter. Ei insa nu au reusit sa depaseasca preselectia.

 La acea vreme, nici unul din tinerii adolescenti nu a realizat ca, dupa acea intalnire in mica bucatarie a lui Larry, vor forma una dintre cele mai puternice formatii a ultimilor 20 de ani.

            Bono marturiseste ca a avut initial unele ezitari in a se inscrie in formatie, deoarece considera ca “rock-ul este urat”. Si Edge a avut rezervele sale, el nepunandu-si de la inceput mari sperante in formatia ce se nastea. “Nu consideram grupul decat un bun mod de a-mi petrece dupa-amiezile de miercuri” spune el. Larry era insa cel mai optimist, in timp ce Bono si Edge erau preocupati de examenele finale iar Adam “scapase” deja de aceasta grija, fiind exmatriculat din liceu.

            Baietii au inceput sa se intalneasca si sa repete, in special in week-end-uri, gandindu-se la un nume pentru formatia lor; locul pe care il foloseau pentru repetitii era garajul. Intre timp, ei cantau in diferite localuri din Dublin sub denumirea de Feedback (sub acest nume formatia l-a inclus pentru scurt timp si pe fratele lui Edge, Dick, care canta la chitara, dar care a renuntat in favoarea altei formatii din Dublin) si apoi Hype, dar se cauta de fapt o denumire mult mai ambigua. In toamna anului 1976, Feedback a castigat un concurs la liceu, interpretand melodia Show Me The Way a lui Peter Frampton. A doua denumire, Hype, a fost adoptata putin mai tarziu, ea fiind inspirata din cea a formatiei care il acompania pe David Bowie. Prima aparitie profesionala a trupei Hype s-a petrecut la inceputul lui 1978, intr-un club din Dublin intitulat McGonnigals. Ei au cantat in deschiderea formatiei Revolver, interpretand melodii ale lui The Clash si Sex Pistols, vestite trupe britanice.

In martie 1978, ei au participat la un concurs de tinere talente in Limerick,  pe care l-au castigat, primind drept premiu 500 de lire. La acea vreme, Dick Evans inca mai facea parte din formatie, urmand sa o pareseasca abia doua luni mai tarziu. Jackie Hayden, de la CBS Records, a fost in juriu si fiind impresionat de talentul lor le-a pus studioul Keystone la dispozitie pentru a inregistra prima caseta demo. S-a discutat apoi, mai mult in principiu, semnarea unui contract intre formatie si casa de discuri. La scurt timp dupa aceasta, un prieten, Steve Averill, vocalistul trupei The Radiators, le-a sugerat titulatura U2, pentru ca erau multe lucruri cu aceasta denumire, incluzand aici si un avion de spionaj german prabusit in Uniunea Sovietica cu patru zile inainte de nasterea lui Bono, un submarin, o baterie si, desigur, conotatia din limba engleza (U2 = ‘you, too’ sau ‘you two’, adica ‘si tu’ sau ‘voi doi’). Cei care au ales in final au fost chiar fanii in timpul unui show, cand Bono i-a rugat sa voteze intre cele doua denumiri, U2 si Hype.

            Dupa ce s-au hotarat si in privinta numelui, ei si-au dat seama ca nu mai e cazul sa cante melodiile altor formatii celebre si e timpul sa isi scrie propriile piese. Ei interpretau versiuni cover ale melodiilor lui Rolling Stones si Beach Boys. Fiind la sfarsitul anilor ’70, stilul trupei a fost clasificat punk, iar faptul ca Bono s-a ras in cap si a aparut la liceu cu un lant de la ureche la buza nu i-a afectat imaginea.

Au urmat noua luni de pregatiri asidue, timp in care U2 a cantat si in unele concerte, alaturi de formatii ca Stranglers si The Greedy Bastards. In luna decembrie a anului 1978 (an din care dateaza si fotografia de mai jos), U2 pregateste o alta caseta demo, de data aceasta mult mai bine elaborata si care dovedea pentru prima data ca increderea in sine si entuziasmul unei tinere formatii sunt pe masura realizarilor ei. In luna mai a aceluiasi an, ei intrasera sub aripa managerului Paul McGuinness. Adam, cel care a detinut si rolul de manager in perioada de inceput, publicase anunturi in unele ziare, care spuneau: “Se cauta manager pentru formatia Hype. Ei canta uluitor – rugam sunati-l pe Brian”. Acest Brian nu exista, numarul publicat in ziar fiind chiar cel al lui Adam. McGuinness era un om de afaceri din Dublin care pana atunci se ocupase, in special, de productii de film. El s-a nascut la 16 iunie 1951 in Rinteln, langa orasul german Hanovra. Cand Paul avea 10 ani, familia sa s-a mutat la Dublin, unde el a studiat apoi la colegiul Trinity. Mai tarziu, actualul manager U2 a mers la Londra, unde a fost sofer de taxi pentru putina vreme. In anul 1972 s-a stabilit definitiv la Dublin, unde a lucrat ca regizor asistent de reclame TV. Dupa ce a vazut U2 in timpul unui recital, s-a hotarat sa le devina manager.

            “Mi-au creat impresia ca vor deveni o mare formatie rock” a spus McGuinness, desi recunostea ca erau foarte slabi la inceput. De altfel, Larry Mullen chiar atestase in acest sens: “Nu puteam sa cantam mai deloc. Interpretam foarte-foarte-foarte prost”. Insa acest lucru nu conta chiar asa de mult, in perioada de apus a erei punk. McGuinness a mai adaugat: “Nu cantecele atrageau la U2, ci energia si devotamentul lor. Bono ar fi fost in stare sa alerge peste tot doar pentru a-l cunoaste lumea”. Si odata ce lumea il cunostea, cu greu il mai putea uita. Imaginea lui Bono furisandu-se pe scena ca o pantera ramanea intiparita in minte. Prezenta lui nu era catusi de putin vulgara, dar era foarte senzuala si in stransa legatura cu mesajul transmis de versurile sale.

 Baietii inca mai locuiau cu parintii lor si uneori erau adusi la repetitii cu masina de catre un parinte disponibil. Acest lucru, in cazul U2, a avut darul de a uni formatia. Se crease un spirit de competitie intre ei, fiecare dorind sa iasa in fata cu ceva. Existau chiar si discutii deschise, in care s-au vehiculat variante de a renunta la unul sau altul dintre membri, in folosul grupului in ansamblu. Se spune chiar ca, cel mai suspect de a fi destituit a fost chiar Larry Mullen, dar, din fericire, nu s-a luat o astfel de hotarare in final. In 1978, mama lui Larry moare intr-un accident de circulatie, iar el a declarat atunci un lucru senzational: “Ceea ce ne mentine acum impreuna este faptul ca suntem prieteni. Formatia noastra este construita, in primul rand, pe prietenie. Daca ne-am fi bazat pe muzica care o stiam, nu am fi reusit”. Baietii se intelegeau si se sustineau reciproc si au descoperit ca a fi o echipa este principala premisa a succesului pe care il cautau.

Ulterior, U2 semneaza cu casa de discuri CBS Ireland. Daca explozia lor a fost oarecum mai inceata, aceasta s-a datorat conceptiei lui McGuinness, a carui filozofie in management ii spunea ca trebuie sa compare potentialul unei trupe cu exteriorul si nu cu trupele locale, asa cum ar fi fost firesc la inceput in cazul unor debutanti ca U2. Avand in trupa The Virgin Prunes (la care ‘dezertase’ Dick, fratele lui Edge) niste aliati de nadejde, U2 a invatat faptul ca pentru a te impune in lumea muzicala conteaza si decorul in care interpretezi, nu doar muzica propriu-zisa. Astfel, ei s-au hotarat sa aduca modificari acestui decor, introducand in cadrul sau un proiector de lumini (poate parea hilar, dar la vremea aceea o astfel de ‘unealta’ nu era chiar la indemana oricui si nicidecum un lucru de neglijat in ceea ce priveste decorarea scenei). “L-am creat pentru a transmite publicului starile noastre” a spus Bono. “Este o forta emotionala in care vrem sa combinam energie, putere, sensibilitate si profunzime”. In ceea ce priveste melodiile lor, acestea aveau o personalitate puternica si era pentru prima data cand aparentul cliseu pe care Adam l-a declarat – “Vrem sa cream noi curente, nu sa le urmam pe cele existente deja” – se adeverea. Iar textele ce incepeau sa prinda contur sub condeiul lui Bono si The Edge erau total diferite de ce se astepta de la o trupa tanara ca U2. “Cantecele noastre trateaza diferite aspecte, unele chiar spirituale”, a declarat Bono. “Orice tanar, orice adolescent experimenteaza astfel de lucruri, cum ar fi mersul la biserica – nu sunteti de acord? Vedeti, eu am probleme in legatura cu asta – chestii cum ar fi fetele si sexul. Totodata, ne punem intrebari cu tenta spirituala care raman subiecte tabu pentru alte grupuri, desi stiu ca si ei sunt interesati de astfel de probleme”. Ceea ce dorea Bono sa sublinieze era faptul ca, in timp ce alte formatii cantau despre sexul facut pe bancheta din spate a masinii si erau interesate de atragerea fetelor la concerte, U2 ataca un alt gen de subiecte in cantecele sale. Inca din start, ei dovedeau ca posedau acel scut ce ii proteja de influentele diabolice ce existau in rock n’roll si ca existau toate sansele ca aceasta inocenta dublata de un optimist si un entuziasm iesite din comun sa conduca la rezultate dintre cele mai reusite in viitor.

 De-a lungul impresionantei cariere ce a urmat, U2 au lansat 10 albume, 3 EP-uri si au contribuit la mai multe coloane sonore de film. La acestea se adauga o alta serie de melodii single sau variante B ale celor de pe discuri, care nu au fost incluse pe vreun album. Iata si discografia lor completa:

-        U2:3 (1979) EP

-        Boy (1980)

-        October (1981)

-        War (1983)

-        Under A Blood Red Sky (1983) EP




-        The Unforgettable Fire (1984)

-        Wide Awake In America (1985) EP

-        The Joshua Tree (1987)

-        Rattle & Hum (1988)

-        Achtung Baby (1991)

-        Zooropa (1993)

-        Original Soundtracks 1 (1995)

-        Pop (1997)

-        The Best Of  ’80 – ’90 (1998)

-        All That You Can’t Leave Behind (2000)

-        The Best Of 1990 – 2000 (2002)

“Razboiul, religia si dragostea au constituit o trinitate ce a inspirat dintotdeauna U2. De la James Joyce la Brendan Behan si apoi la U2, o imbratisare inocenta a vietii infectata in mod dramatic cu realizari intunecate a format o schema pasionata  pentru creativitate. Formatia din Dublin a imbratisat intotdeauna elemente din traditionala muzica celtica cu ritmurile ei impertinente si tonalitatea ridicata. Intr-adevar, cu greu poti descrie creatia lui U2 fara a folosi adjective expansive cum ar fi pasional, inaltator si epic. Dupa 23 de ani si multe albume memorabile, cele mai bune momente ale grupului au venit atunci cand altruismul si moralitatea versurilor s-a imbinat cu riff-urile originale si beat-urile viguroase. O oarecare aroganta intalnim si in cantecele lor dar aceasta dovedeste un ideal de baza al fiintei umane, de aceea este de greu de contrazis atitudinea religioasa si politica a lui U2. Din punct de vedere muzical, nu se poate spune ca ei ar apartine 100% unui anume curent. Incepandu-si activitatea in perioada de decadere a punk-rock-ului britanic, solistul Bono, chitaristul Edge, basistul Adam si bateristul Larry si-au conturat drumul prin noul curent materilizat in concerte rock pe stadione si diverse stiluri disco-pop devenind una dintre cele mai accesibile si totodata provocatoare trupe ale anilor ’80 si ’90”.

Am citat-o pe Linda Laban, cea care a realizat un impresionant catalog ce prezinta discografia lui U2.

Respectand traditia anilor ’70, U2 a fost o formatie inainte de a putea canta efectiv si toti cei patru atesta prezenta legaturii puternice si a spiritului ce i-a unit inca de la inceput. Arzand efectiv din cauza energiei muzicii punk, incipienta trupa s-a revoltat impotriva atitudinii seci pe care unii contemporani spunand ca apartin stilului “new wave” o aveau si a pornit plina de speranta la drum.

In septembrie 1979 apare primul disc sub semnatura U2. Era un EP (extended play) ce continea doar trei piese, de aceea s-a intitulat chiar asa  simplu, U2:3. Melodiile se numeau Out Of Control, Stories si Boy-Girl. Ulterior, primele doua au fost prelucrate si incluse pe primul lor LP (long play), Boy, ce urma sa apara in 1980. Acest mini-disc se putea gasi doar in Irlanda, dar a devenit in scurt timp un hit local, Out Of Control ajungand no.1. Insa din cauza unei greseli de tiparire pe afisele ce prezentau showurile pe care urmau sa le sustina (U2 a fost scris V2), ei au cantat mai mult in fata unor sali goale. Cu toate acestea, acest mini-turneu a culminat cu un concert sold-out in fata a 2000 de fani in Dublin. In luna ianuarie a anului 1980, U2 atinge prima pozitie la 5 categorii in cadrul revistei Hot Press, pe baza unui top realizat de cititori. Urmeaza apoi lansarea unui single intitulat Another Day, care a avut un succes nebanuit de ei. In acelasi an sunt transferati la CBS Marea Britanie si au fost liberi sa semneze un contract in afara Irlandei, cu casa de discuri Island Records, in luna aprilie. Au debutat in Marea Britanie cu melodia 11 O’Clock Tick Tock, produsa de Martin Hannett, o luna mai tarziu. Desi initial bine primit, acest cantec a ratat intrarea in topuri. A urmat un alt single, A Day Without Me, care a inregistrat vanzari reduse, dar marele hit urma sa vina, si acesta a fost I Will Follow.

In acest timp tocmai se pregatea lansarea albumului Boy, produs de Steve Lillywhite. Acest material a fost foarte bine primit de critici, fiind considerat un impresionant document adolescentin. U2 s-a bucurat de succes in timpul concertelor ce au urmat lansarii. Ascultand Boy te molipseai de pasiunea tinereasca ce izvora din el. Vocea rebela a lui Bono si ritmul sacadat si rapid al trupei i-au facut sa devina una din cele mai promitatoare trupe ale momentului. In plus, versurile lor atacau subiecte cum ar fi credinta, spiritualitatea si moartea – lucru foarte rar intalnit la o formatie asa tanara. Cu toate acestea, Boy nu ajunge nici macar in primele 40 de albume ale anului in Marea Britanie si abia pe locul 63 in Statele Unite. In decembrie 1980, U2 se imbarca pentru primul lor turneu in America, pe coasta de est. In timpul unui show pe care l-au sustinut intr-un local din Boston (in deschiderea unei trupe autohtone), multimea a fost asa de entuziasmata de performanta lor incat nu i-a lasat sa plece de pe scena fara 3 bisuri! Bono, vazand acest lucru, i-a spus lui Edge: “Oau! Daca asta e America, atunci vreau mai mult!” Cand, in sfarsit, se pregatea sa intre in scena si formatia locala, toata lumea deja plecase!

Desi acest prim album  U2 nu a fost imbracat in haine de gala, in sensul ca nu s-a incercat a se obtine de la el mai mult decat ar fi trebuit, este clar faptul ca radacinile sale sunt infipte in perioada de declin a stilului punk-rock britanic, cu influente din The Cure sau Siouxsie & The Banshees. Hitul clasic al acestui album, I Will Follow, ne-a adus la cunostiinta vocea cristalina a lui Bono si sunetul subtire dar insistent al chitarei celui ce este denumit The Edge. In Boy putem intalni si inflexiuni pop, materializate in melodii unduitoare, care readuc rock n’roll-ului optimismul pierdut in perioada anti-intelectuala a stilului punk. Din pacate, I Will Follow a fost singurul hit al acestui album. U2 canta bine, dar stilul sau nu prindea inca pe deplin la public. Era un fel de trance-pop antrenat de vocea cristalina a lui Bono si de chitara flexibila a lui Edge. Cantecele lor vorbeau, in general, de dureri psihice aflate in crestere dar nu aveau o structura comuna, nu exista o coerenta perfecta a intregului album. Out Of Control prezinta aceeasi reverberatie ca si I Will Follow, iar Stories For Boys contine o armonie inaltatoare, specific tinereasca. Alte melodii sunt  mai putin reusite. An Cat Dubh si Shadows And Tall Trees sunt lipsite de tenacitate si nu ating atmosfere seducatoare. Era important insa faptul ca U2 erau tineri, talentati si incantatori, avand un potential exceptional (nici unul nu implinise 21 de ani la acea vreme). Faptul ca sound-ul lor era plin de viata si avea in el o oarecare doza de comercial, nu putea decat sa prevesteasca lucruri bune pentru viitor.

Iata cum isi aduce Bono aminte de modul in care au inregistrat acest album de debut: “Esti oarecum intimidat de intregul proces care te asteapta, atunci cand incepi sa inregistrezi. Eu aveam 19 ani cand am realizat Boy si inca mai locuiam cu tatal meu. Obisnuiam sa vin acasa la 3 sau 4 dimineata si ma furisam pe scari pentru ca nu doream sa-l trezesc pentru ca l-ar fi enervat sa vada ca nu eram in pat la ora aceea. S-ar fi trezit si m-ar fi intrebat: ‘Ce faci? Cat e ceasul?’ Eu as fi spus ca e 1.00, iar el ar fi spus: ‘Cat timp ai lucrat pana acum la acel album?’ iar eu ii ziceam ca o saptamana. ‘Si cat tine albumul?’ m-ar fi intrebat el iar. ’40 de minute’. La care el: ‘Oau! Si inca nu l-ati finisat?!’”

Urmeaza un nou turneu in S.U.A., in luna martie a anului 1981. Ei erau deja cunoscuti acum si concertele pe care le-au sustinut le-au adus spectatori mult mai multi si mai entuziasti dar si o intamplare foarte nefericita. In data de 22 martie, U2 au sustinut un concert in clubul The Foghorn din Portland, Oregon. Dupa show, trei fete au reusit sa ajunga in culise sa vorbeasca cu ei. Dupa ce au stat de vorba o jumatate de ora, ele au plecatdar cu tot cu servieta lui Bono, care continea 300$ cash si toate versurile scrise pentru noul album! Un an de munca s-a risipit instantaneu in vant! Era o mare problema pentru ca U2 trebuia sa realizeze noul album in doar 12 saptamani. Bono era cel mai furios pentru ca avusese nevoie de 3 ani pentru a scrie versurile albumului Boy si inca de unul pentru cele care disparusera odata cu servieta. S-a creat panica in sanul grupului si a existat chiar o mini-cadere nervoasa, dar, in final, toti au strans randurile si au pornit din nou la drum. Producatorul Steve Lillywhite l-a sfatuit pe Bono: “Poti scrie un cantec in cinci minute! FA-TI TREABA!” Asa ca Bono, disperat si confuz, a trebuit sa improvizeze multe cantece pe moment. Si asta nu a fost tot! In aceeasi luna, ei au sustinut un concert in fata a 700 de persoane in Los Angeles. In seara urmatoare urmau sa cante in Aneheim, o localitate situata langa metropola. Cum cel care se ocupa cu promovarea turneului in Aneheim a uitat sa ii faca reclama, fanii nu au realizat ca U2 sustineau un alt concert in zona Los Angeles si astfel, la acel show au aparut doar 12 persoane!

 Dupa acest turneu ei s-au retras in studiou pentru a lucra la acel album care parea a fi sub auspicii ostile. Au lansat initial doua single-uri, Fire (inregistrat in timpul unei pauze a turneului american in studiourile Compass Point) si Gloria, care insa nu au reusit sa intre nici macar in Top 30. In aceasta perioada, dinamica trupei se schimba. Bono, The Edge si Larry erau adanc influentati de convingerile lor religioase si toti patru incercau sa vada daca erau un grup crestin, crestini intr-o trupa rock sau ceva intre aceste doua concepte.

            Lansarea celui de-al doilea album, October, in acelasi an 1981, a reflectat clar aceasta criza de identitate prin care treceau. Initial, ei au vrut sa boteze acest disc cu numele de Scarlet, dar s-a ales in final varianta October pentru ca in acea luna a fost lansat materialul (12 octombrie). A fost considerat un album strident, cu o verva religioasa a carei forta era evangelica. Cea mai apreciata melodie, Gloria, s-a remarcat prin incantatia sa inaltatoare: “Doamne, daca as avea ceva, orice as avea ti-as da Tie”. Era o melodie inspirata dintr-o incantatie gregoriana, pe care obisnuia sa o asculte intotdeauna managerul Paul McGuinness. Bono i-a rugat pe prietenul sau Jeremy si pe un fost profesor din liceu sa il ajute la conceperea versurilor in limba latina. Acest cantec a fost pe langa un imn religios si un tribut adus de Bono eroilor sai Patti Smith si Van Morrison – ambii artisti inregistrasera si ei melodii cu numele Gloria.

Comparativ, October a fost mai meditativ si mai spatios din punct de vedere muzical ca primul album, chitara aparand mai mult in fundal, iar versurile lui Bono oarecum mai ponderate, vezi melodia Stranger In A Strange Land. Folosirea pianului ca acompaniament semnaleaza o schimbare care confera profunzime in sunetul albumului. Cu toate acestea, multi critici au dezaprobat acest material, considerand versurile infantile, fara substrat. Zgomotosul cantec Rejoice, cu ritmul sau arogant si putin mai superficialul Fire (in care Bono tot repeta plin de entuziasm cuvintele “Este un foc in mine”) au venit sa marcheze conotatiile religioase din muzica lui U2. Istoria turbulenta a Irlandei a facut din aceasta o tara unde religia este ori larg imbratisata ori este adanc negata. In acest punct, U2 a ales prima varianta. Deasemenea, durerea lui Bono legata de pierderea mamei sale la o varsta frageda este clar ilustrata in melodia Tomorrow. Si sa nu uitam sa amintim de melancolicul song October (ce are ca tema, aparent, tot disparitia mamei lui Bono), unde Edge dovedeste mari calitati de pianist. Din pacate insa, albumul nu a produs marele succes pe care baietii il asteptau.

            Au urmat alte concerte in Europa si in America, care au culminat cu showul de la Dublin in fata a 5000 de fani, in ianuarie 1982. Spectatorii concertelor U2 deveneau tot mai multi si mai entuziasti, pe masura ce auzeau de pasionalul vocalist care ar fi facut aproape orice pentru a anima audienta si pentru a o face sa cante cu ei. Bono alerga pe scena, plonja in multime sau se catara pe oriunde apuca, cantand de acolo. Pur si simplu deborda de energie.

Insa a trebuit sa asteptam lansarea materialului intitulat War, pe 25 februarie 1983, produs ca si primele doua de acelasi Steve Lillywhite, pentru a putea spune ca U2 si-a gasit, intr-adevar, chemarea si din punct de vedere al performantelor din studio. Devenise evident faptul ca ei puteau crea o muzica impresionanta. Primul album fusese destul de simplu realizat, fara prea multe complicatii stilistice, U2 avand talentul de a exploata la maxim acorduri simple de chitara si vocalize elementare, creand impresia unei grandori exuberante. Problema era ca acel album nu avea prea multe de spus, odata ce atrasese atentia ascultatorului prin sunet. Boy marsaluise printre misterele copilariei fara insa a dezlega vreunul din ele, iar October se infasurase in religie si romantism, parand cu nu intelege nici unul dintre aceste concepte. U2 suna bine, dar nu avea un punct de vedere bine conturat.

Odata cu albumul War, U2 a descoperit exact acea perspectiva care ii lipsea, generand astfel cea mai implinita lucrare a lor de pana atunci. Acest disc are meritul de a trata o problema dificila intr-o maniera delicata – conflictul de segregatie din Irlanda de Nord.

Una dintre melodiile de pe acest album, Sunday Bloody Sunday, a constuit un impresionant protest anti-razboi, cu legatura directa la trupele britanice ce au ucis in data de 30 ianuarie 1972 treisprezece manifestanti catolici neinarmati in Londonderry, Irlanda de Nord, ranind foarte grav alti treisprezece. Mesajul cantecului este clar: cat timp va mai trece pana cand toate acestea vor inceta, pana cand vom fi uniti?! U2 sublinia faptul ca nu este cazul sa iti asumi riscuri inutile atunci cand te confrunti cu o autoritate iresponsabila. Imediat trupa a fost catalogata ca idealistica si facand politica, dar cu toate acestea, acest cantec a facut U2 sa cucereasca America. Ramane si acum simbolica imaginea lui Bono in videoclipul piesei fluturand un steag alb deasupra capului. El anunta inaintea interpretarii acestui cantec live: “Acesta nu este un cantec rebel!” si s-a ferit intotdeauna sa fie partizan cu oricare din elementele implicate. U2 pleda doar pentru pace. Si desi versurile au fost realizate de Bono, idea de a scrie un cantec despre ce s-a intamplat atunci i-a apartinut lui The Edge.

 Baietii au adoptat un stil distinct si oarecum eliberat de accentele religioase de pe precedentele albume, orientat mai mult pe factorul politic. Intalnim si cantece in care dragostea este prezenta ca tema, cum ar fi Red Light sau chiar si New Year’s Day, care este pana la urma tot un cantec cu conotatii politice.

Mai mult, U2 a ajuns sa fie considerata trupa cel mai mult motivata politic de la The Clash. Spre deosebire insa de acestia, care se luptau cu politica externa imperialista, sau de Gang Of Four, care incercau sa transfere ringului de dans un dialect marxist, U2 nu aveau pretentia ca stiu sa rezolve problemele mondiale. Ei au inteles ca in primul rand conteaza semnalul de alarma ce este tras si abia apoi mesajul.

La aceasta expansiune a calitatii versurilor, U2 a adaugat un intunecat simt al umorului, folosindu-l pentru a aprofunda efectul albumului. Melodia Seconds, de exemplu, incepe cu un riff lent de chitara, suprapus pe un ritm alert de bass, ceea ce confera o imagine placuta pana atunci cand devine clar subiectul cantecului: nebunia santajului cu bombardarea nucleara.

In timpul unui show in Belfast, inainte de prima reprezentatie live a piesei Sunday Bloody Sunday, Bono a anuntat  candid: “Daca nu va place, sa ne spuneti”. Devenea clar faptul ca U2 – atat la nivel politic cat si emotional – incepea sa se conecteze cu o audienta din ce in ce mai larga in lumea intreaga.

War a devenit cel mai puternic album U2 la acea vreme, ajungand pe locul 12 in topul american. Succesul sau si popularitatea crescanda a trupei le-a permis sa renegocieze contractul cu Island Records, astfel incat ei au capatat deplinul control al drepturilor de autor asupra pieselor. In februarie 1983, New Year’s Day, un cantec de speranta despre Miscarea Poloneza de Solidaritate, atinge prima pozitie in Marea Britanie si intra si in Top 10-ul american. Cand Bono canta: “Ni s-a spus ca aceasta este Era de Aur/Iar aurul este motivul razboaielor ce le purtam”, putini realizeaza faptul ca aceasta remarca este mult mai inteligenta de cat pare initial. Cu toate acestea, War nu este un album strict focalizat asupra satirei amare si idealurilor frante; el trebuie privit si prin prisma vocalizelor lui Bono ce dezvaluie abilitatea melodica a grupului in ansamblu. Umorul acid din melodia Seconds este sustinut de tonalitatile glasului sau, combinat cu ritmul alunecos al melodiei. Surrender este un cantec usor mai linistit, gratie melodiei delicate si sunetului impasibil al chitarii lui Edge. Aceasta piesa exprima, in fapt, un mesaj mult mai puternic prin insasi melodia sa, decat prin versuri.

Calitatea acestui album sta si in finul aranjament de studio ce ii ofera o dinamica foarte echilibrata. Desi Edge descopera noi riff-uri sofisticate de chitara, el mentine insa si ceva din atmosfera candida a albumului Boy. Iar in timp ce Adam Clayton si Larry Mullen aluneca usor catre ritmuri de dance, melodiile lor capata o mai mare determinare, deseori asociata cu stilul punk.

U2 nu erau inca mari intelectuali, iar albumul lor, War, nu suna mai profund decat era in realitate, dar melodiile aveau un impact total asupra ascultatorilor, care le ascultau cu un fel de romantism entuziast. La un moment a fost insa nevoie de a spulbera fanilor acea iluzie bolnava, cum ca “Bono este Dumnezeu”, iluzie ce luase proportii nebanuite si nu era nici pe departe ceea ce isi doreau membri grupului.

 Criticii au apreciat unanim acest album, iar U2, vazand succesul de care se bucura pe scena, se hotarasc sa lanseze un album live ce continea 8 piese, intitulat Under A Blood Red Sky. Inregistrarile au avut loc in Colorado, la amfiteatrul din Red Rocks. Acest EP a ajuns rapid printre cele mai populare albume live ale acelei perioade, urcand pana pe locul 2 in topul britanic si pe 28 in cel american. Versiunile live ale pieselor prezente pe acest disc au fost considerate chiar mai bune ca originalul, cu referire in special la I Will Follow si The Electric Co. Pe acest album au fost incluse si doua piese lansate initial ca single in perioada de debut a trupei: 11 O’Clock Tick Tock si Party Girl.

Un sondaj realizat printre cititorii revistei Rolling Stone la sfarsitul lui 1983 a desemnat U2 cea mai buna formatie a anului.

            Anul ce a urmat, 1984, a marcat definitiv patrunderea lui U2 in avangarda rockului. Bono canta in duet cu Bob Dylan intr-un concert sustinut la castelul Slane din Dublin si U2 isi face propria casa de discuri, Mother Records, cu intentia de a descoperi noile talente muzicale din Irlanda. Se lanseaza albumul The Unforgettable Fire, produs de Brian Eno (ce ulterior lucrase cu David Bowie si Talking Heads) si Daniel Lanois, album ce dovedeste mai multa maturitate din partea grupului si ii imbunatateste performantele din topurile americane cat si din cele britanice, unde albumul intra direct pe primul loc. Aducerea noilor producatori a fost motivata de Bono prin faptul ca formatia simtea nevoia de a crea o muzica mai “ambientala” si cei doi erau cei mai potriviti in acest sens in camera de control. Titlul acestui disc vine de la expozitia cu acelasi nume la care U2 asistase in Chicago si care prezenta picturi realizate de supravietuitorii atacurilor nucleare de la Hiroshima si Nagasaki din cel de-al doilea razboi mondial.

Inregistrarile au avut loc in rezonanta sala de bal a castelului Slane. Sound-ul a fost schimbat in mod radical, fiind nou si vast. Principala contributie aici a avut-o Edge a carui chitara revolutioneaza industria muzicala, purtand ascultatorii catre nivele neexplorate pana atunci, in melodii ca Pride, Bad sau The Unforgettable Fire. Martin Luther King jr. primeste un dublu tribut, piesele Pride si MLK fiindu-i dedicate. Chiar si Elvis are o melodie scrisa pentru el, Elvis Presley And America, in care Edge apeleaza la niste tonalitati mult mai atmosferice. Pasnicul song instrumental 4th of July sugereaza mai degraba o nota contemplativa decat una celebrativa. A Sort of Homecoming, Bad si The Unforgettable Fire sunt melodii ce confera albumului un sens al spatiului prin grosimea sunetelor, in timp ce anterior trupa fusese directionata in mod exclusiv de catre ritm. Bad, cantec construit organic pe un dramatic crescendo vocal si instrumental, a fost o prefata la colaborarea de mare calibru dintre U2, Eno si Lanois, colaborare ce avea sa produca foarte mult in viitor. Revenind la Pride, sa spunem ca aceasta melodie a dezvaluit din nou pasiunea si umanitatea ce erau acum deja ingrediente clasice ale creatiei lui U2, devenind cel mai mare hit al trupei la acea vreme. Devotamentul grupului pentru idealurile sale a fost confirmat odata cu aparitiile sale la centrul de ajutor Live Aid precum si de colaborarea cu Amnesty International (organizatie internationala de protectie a drepturilor detinutilor). U2 apar ca guest stars in cadrul discului anti-apartheid (politica rasiala dusa la nivel central de un stat) realizat de Little Steven si intitulat Artisti Impotriva Apartheid-ului. Melodia pe care o interpretau se numea Sun City.

La acea vreme, U2 erau priviti ca nemilosi critici ai represiunii politice si violentei etnice si religioase, cu referire directa la fractiunile Bisericii Catolice si Protestante din Irlanda de Nord. Nici o alta formatie, in istoria muzicii, nu mai avusese o atat de profunda constiinta sociala.

Turneul din primavara anului 1985 i-a purtat in America in fata unor arene arhipline, in asa fel incat revista Rolling Stone i-a denumit “formatia anilor ‘80”, concluzionand ca “pentru un numar tot mai mare de fani rock n’roll, U2 a devenit formatia care conteaza cel mai mult, daca nu singura formatie care conteaza”. In ciuda acestor aprecieri, vanzarile de albume nu se ridicau la nivelul popularitatii formatiei, nereusind sa atinga nici o pozitie de no.1 in Statele Unite. In curand, ei au lansat o adevarata campanie caritabila, incepand cu ajutorul dat infometatilor si terminand cu lupta contra apartheid-ului. Aceste initiative altruiste nu au ramas fara recompense. Imaginea lui Bono tragand din public o tanara in timp ce trupa interpreta live piesa Bad in iulie 1985 pe stadionul Wembley din Londra (lucru de care aminteam si in biografia lui Bono) mediatizata in toata lumea (acel show a fost urmarit de peste 1 miliard de telespectatori!), nu i-a afectat cu nimic popularitatea, din contra. Acelasi efect l-au avut si aparitiile la aniversarea a 25 de ani a Amnesty International alaturi de artisti ca Peter Gabriel, Lou Reed, Bryan Adams, Joan Baez sau Police. Au existat chiar si zvonuri la un moment dat, cum ca Bono ar fi primit amenintari cu moartea din partea Armatei Republicane Irlandeze, pe care grupul o atacase frecvent in melodiile sale.



In 1985 apare pe piata EP-ul Wide Awake In America, un mini-disc ce continea doar 4 piese si care nu a detinut un rol esential in discografia grupului. Doua melodii erau in varianta live, inregistrate in timpul turneului american ce a urmat albumului The Unforgettable Fire. Este vorba de Bad, nu mult imbunatatita fata de varianta de studio dar nici mai prejos si A Sort Of Homecoming. Acestora li s-au adaugat Three Sunrises, o melodie in care intalnim stilul new-wave pop si Love Comes Tumbling, o balada prelunga dar placuta, care te duce cu gandul la o dupa-amiaza lenesa de vara.

Anul 1986 ii gaseste pe U2 lucrand la un nou album, lucru ce il vor intrerupe o perioada pentru a participa la un turneu organizat de Amnesty International, numit “Conspiratia sperantei”. Formatia a fost de acord sa participe la acest turneu dupa ce a donat incasarile unui show din cadrul turneului american din 1985 grupului Amnesty International, renuntand la partea sa finala tocmai pentru a putea sustine concertele cu Amnesty. Apoi Bono viziteaza doua tari dezmembrate de razboi civil, Nicaragua si El Salvador. In acest timp, Edge scria muzica filmului Captive, in care o puteam auzi pe Sinead O’Connor interpretand o melodie. Odata intors Bono, acesta avea o noua inspiratie si era plin de elan
pentru a compune noi piese.

Astfel ca ei revin in studio pentru a incheia ce au inceput, iar in martie 1987 lanseaza albumul intitulat The Joshua Tree, o monumentala capodopera ce a pus amprenta asupra acelui an muzical, marcandu-l definitiv in istorie. Este greu sa vorbesti despre Joshua, pentru ca nu poti gasi usor superlativele potrivite acestui album! Indiscutabil cea mai mare creatie U2 pana la acea vreme, The Joshua Tree a doborat toate recordurile pe care le putea dobori, bucurandu-se de aprecierea neconditionata a fanilor si criticilor din intreaga lume, ce au considerat unanim acest disc ca fiind unul dintre cele mai valoroase din intreaga istorie a muzicii contemporane!

Fiind apreciat ca albumul american al lui U2, inregistrat in America (initial se gandeau sa-l numeasca The Two Americas), numele sau se trage din cel al vigurosului si intortocheatului copac Joshua, ce creste in stancosul desert californian. S-a vrut alegerea unui titlu care sa cuprinda un lucru semnificativ, original american, ca sa spunem  asa, si in cele din urma s-a optat pentru acesta, copacul Joshua aflandu-se dealtfel fotografiat si pe fata a doua a copertii albumului. Legenda spune ca primii colonisti au numit copacul Joshua “planta care se roaga”, pentru ca ramurile sale indoite i-au aratat profetului Iosua (Joshua) drumul catre Pamantul Fagaduintei (Vechiul Testament). Exista si o alta varianta vehiculata, cum ca titlul ar proveni de la numele unui oras aflat in desertul californian unde a decedat cantaretul de rock al anilor ’70, Gram Parsons.

Titlul acestui album este in deplina concordanta cu energica confruntare a totalei dezolari politice si sociale, pe fondul unui puternic suport religios, ce o intalnim in cadrul sau.

            U2 devenea in acel moment cea mai mare formatie din lume. O formatie ajunsa la deplina maturitate artistica. Albumul a intrat direct pe primul loc in topul britanic (rezistand in acel top timp de 129 saptamani si reintrand de doua ori, pe locul 19 in 1992 si pe 27 in 1993!) fiind de asemenea si primul al unei formatii irlandeze care atinge no.1 in S.U.A., unde a stat timp de 9 saptamani. A devenit cel mai bine vandut album din istoria Marii Britanii la acea perioada, atingand cifra de 1.000.000 de copii vandute la doar 28 de ore dupa lansare! A atins prima pozitie a topurilor in 22 de tari iar U2 a primit, gratie lui Joshua, 2 premii Grammy in anul care a urmat, la categoriile: Best Rock Performance si Best Album. Totodata, U2 a ajuns sa fie a treia formatie care apare pe coperta revistei Time, dupa The Beatles si The Who.

            Albumele U2 urmasera o anume cale, pana in acel moment. Primul si al treilea, Boy si War, erau robuste si agresive, impregnate cu bravura tinereasca si, respectiv, furie sociala. Al doilea si al patrulea, October si The Unforgettable Fire, erau temperamentale si unduitoare. Dar aparuse riscul ca U2 sa devina doar o alta formatie care striga sloganuri pe stadioane, asa ca ei au incheiat acest capitol cu un album live (Wide Awake In America). Producatorii Steve Lillywhite si Jimmy Iovine au fost inlocuiti cu Brian Eno si Daniel Lanois si U2 s-a decis sa nu mai fie aceeasi trupa eroica dar nerentabila.

            Cu acest disc, U2 si-a definit definitiv pozitia in ierarhia rock-ului mondial. Avand un sound la fel de larg ca si desertul de pe coperta albumului (o mare contributie au avut-o aici producatorii Eno si Lanois), The Joshua Tree prezinta piese stralucitoare intr-o succesiune perfecta. Edge ne introduce in atmosfera atat de aparte a acestui album printr-un refren simplu dar magistral construit, iar in momentul in care bass-ul si tobele i se adauga in inceputul melodiei Where The Streets Have No Name realizam intensitatea acestei melodii, intensitatea acestui album. Linia bass-ului lui Adam alimenteaza din plin dorinta arzatoare din vocea lui Bono la With Or Without You (poate cel mai celebru bass sound din istorie), in timp ce tobele clare ale lui Larry aduc un suport precis melodiei Bullet The Blue Sky, melodie dedicata celor asupriti din El Salvador, ca si Mothers Of The Disappeared. Chitara lui Edge mai da un recital de maiestrie, impletindu-se perfect cu bass-ul lui Adam la With Or Without You si degajand un sound sfasietor pe tot parcursul melodiei. Bono contribuie la crearea unui sunet cu inflexiuni country, interpretand la muzicuta in timpul melodiilor Running To Stand Still si Trip Through Your Wires. Cantecul Exit are o orchestratie deosebita, avand un crescendo al sunetului pe masura ce versurile ce prevestesc o tragedie cresc in intensitate.

            With Or Without You si I Still Haven’t Found What I’m Looking For (un cantec despre imposibilitatea lui Bono de a gasi o religie care sa il accepte ca pe un rock n’roller) au ajuns no.1 in topul american, With Or Without You ramanand in acea pozitie 9 saptamani. Ambele melodii aveau ca tema salvarea spirituala. Pe langa aceasta tema si cea a incetarii asupririi El Salvador-ului, Bono ne mai vorbeste in acest album despre droguri (Running To Stand Still), marea greva a minerilor britanici din 1984, ramasa fara succes (Red Hill Mining Town), ironizeaza politicienii americani (In God’s Country) sau ne spune cum poate ajunge un om obisnuit  un criminal (Exit). In timpul foametei din Ethiopia, Bono a calatorit acolo cu sotia sa, Ali si isi impartaseste experienta in melodia Where The Streets Have No Name. Piesa Trip Through Your  Wires poate fi inselatoare, pentru ca, ceea ce initial pare salvare, poate fi cu usurinta seducere diabolica. Se observa diversitatea de subiecte care imbinata cu stilul poetic deosebit dovedea ca Bono isi imbunatatise considerabil modul de a scrie versuri.

            Marele hit Where The Streets Have No Name a fost in pericol de a exista ca melodie si de aceea este interesant sa mentionam povestea conceperii lui. Edge a fost cel care a venit cu ideile de baza ale acestei piese, dupa ce se jucase acasa cu chitara si inregistrase rezultatul pe un casetofon ieftin. Cand melodia a fost transpusa in studio, lucrurile s-au complicat. Ea parea ca nu se leaga si chiar si Brian Eno, o persoana foarte echilibrata in general, si-a pierdut rabdarea si a ajuns sa urasca aceasta piesa. El a spus ca U2 isi pierde vremea incercand sa inregistreze acest cantec si ca cel mai bun lucru ar fi sa renunte la ea. Asa ca Eno s-a hotarat sa stearga orice urma a melodiei din studio. El a asteptat intr-o seara pana cand toti au plecat si apoi l-a rugat pe inginerul asistent de sunet sa plece pentru ca dorea sa stearga toate benzile respective. Dar acesta a refuzat si a protejat aparatul de inregistrat cu propriul sau trup! Asa ca Eno nu a reusit sa stearga piesa. In final, a fost chemat Steve Lillywhite pentru a pune toate elementele cap la cap.

            The Joshua Tree nu reprezinta nici pe departe o alta tirada. Sa luam ca exemplu piesa Running To Stand Still. Dupa ce o asculti de cateva ori, remarci muzica senzationala: chitara cu accent de blues – element total neasteptat – si fantomatica muzicuta. Ea suna ca o minunata reverie, numai ca este reveria unui dependent de droguri, iar cand aceasta cruda realitate te izbeste in fata, melodiosul cantec de leagan capata o putere coroziva ce aduce aminte de Bad, de pe precedentul LP.

            Nici un alt album U2 nu a mai avut aceasta putere de a captura atentia ascultatorilor si de a-i seduce doar prin propria sa forta. Fara a face parada din discernamantul sau, Joshua ne prezinta rock increzator (Where The Streets Have No Name), furie oarba (Bullet The Blue Sky), dar si delicatete (One Tree Hill) si armonie acustica (Running To Stand Still). Toate acestea poarta, fara indoiala, clasica amprenta U2. 

            The Joshua Tree ii este dedicat lui Greg Carroll,  melodia One Tree Hill fiind scrisa special pentru el. Greg Carroll a fost un prieten foarte apropiat al grupului si, in special, al lui Bono, care a murit la varsta de 26 de ani intr-un accident de motocicleta petrecut in Dublin. Greg s-a intalnit cu U2 in 1984 la Auckland si deoarece era implicat in lumea muzicala a Noii Zeelande a fost un promotor sustinut al turneului U2 in aceasta tara.

Acest album ramane memorabil printre altele si prin pasiunea sa originala si remarcabilul sunet din fundal. U2 a obtinut dintr-o data succesul comercial  care pana atunci ii cam ocolise. A urmat un turneu american in care majoritatea concertelor au fost sold-out, intins pe perioada a 8 luni. A fost cel mai mare turneu U2 la acea vreme. The Joshua Tree Tour a inceput la 2 aprilie 1987 in Tampa, Arizona, unde U2 au aflat ca guvernatorul acestui stat, Evan Mecham, anulase serviciul religios comemorativ care se facea in fiecare an de ziua de nastere a lui Martin Luther King jr.. Initial s-a considerat anularea tuturor concertelor din acest stat in forma de protest, dar in final s-a hotarat o contributie baneasca la comitetul de supraveghere al lui Mecham.

            U2 au avut emotii destul de mari la inceputul acestui turneu. Mai exact, Bono a fost cel care le-a dat batai de cap. Cu doua zile inaintea primului show, in timp ce repetau Bullet The Blue Sky, el s-a impiedicat si a cazut de pe scena, lovindu-se cu barbia de un reflector! Bono a fost transportat la spital unde i s-au aplicat copci. Si asta nu a fost tot. Aerul uscat din desert se pare ca i-a afectat corzile vocale, astfel incat el a cantat cu greu in timpul primului concert din Arizona. U2 a traversat apoi oceanul, concertand in Europa si provocand peste tot aceeasi isterie. In Olanda s-au vandut 92.000 de bilete in doar o ora, iar in Scotia, la Glasgow, politia a trebuit sa foloseasca gaze lacrimogene pentru a calma fanii dezlantuiti, arestand ulterior 250 dintre ei!

Un concert U2, in acea era de vis, te trezea la viata mai mult decat orice altceva din lumea rock-ului, avand un trend muzical nemai-intalnit: pasiune morala. Era vorba de cautare spirituala, constiinta si responsabilitate – vezi concertele de la Live Aid sau cele cu Amnesty International. U2 nu era o formatie de petrecere. Bono chiar se intreba, fara sa astepte raspuns: “Petrecerea e o masca, nu-i asa?!” Credinta lui U2 era ca muzica rock contine imperative morale si responsabilitati sociale.

Pentru a ilustra popularitea de care U2 se bucura atunci, iata o mica intamplare din timpul The Joshua Tree Tour. In New York si New Jersey se anuntase punerea in vanzare a unor bilete pentru o zi de sambata. Fanii s-au strans in fata magazinelor respective inca de joi si, desi proprietarii le-au spus ca biletele se vor vinde abia peste doua zile, ei nu s-au clintit de acolo, chiar si in ciuda ploii ce incepuse sa cada! Vanzatorii de bilete si-au spus atunci: “Aceasta formatie are acelasi succes ca si The Beatles!”

Se crea o imensa legatura spirituala intre interpret si spectator, in timpul unui concert U2, iar acesta este un semn de mare valoare a rock n’roll-ului. Audienta devine devotata, iar acest sentiment este foarte intens. In momentul in care Bono apare pe scena, este clar care sunt conditiile sale: supunere neconditionata din partea fanilor. Bineinteles, este vorba aici de o supunere admirativa in fata valorii, in fata unui superstar care nu dorea sa isi accepte aceasta conditie si comunica de la egal la egal cu fanii sai.

Devotamentul trupei pentru muzica si fanii sai incuraja acea problema sociala care nu mai era deloc la moda in America anilor ’80 sub administratia Reagan. Albumul caruia The Joshua Tree ii luase locul in varful topului american era unul foarte liberal, apartinand stilului hip-hop, al formatiei Beastie Boys, trei tineri de conditie foarte buna care imitau asumandu-si atitudini sociale alternante intre aroganta si iresponsabilitate impertinenta. U2 devenise un punct de convergenta al unui idealism tanar. Dupa implicarea lor in proiectele Live Aid si Amnesty International si aparitia alaturi de Little Steven, a fi preocupat de problemele sociale nu mai era un lucru stereotip. Fanii lor ii iubeau si se implicau trup si suflet la concertele lor. Adam spune: “Nu stiu cum functioneaza chestia asta. Noi dam muzica cat mai tare si speram ca lor sa le placa.” Iar Larry il completeaza: “Cred ca muzica noastra este, intr-adevar, speciala. Dar trebuie sa separam muzica de persoane. Muzica e speciala, dar nu cred ca si noi suntem speciali. Suntem niste oameni obisnuiti”. Ei incercau sa se ‘demitologizeze’ intr-un fel pentru ca, odata ajunsi la dimensiuni normale, puteau manevra mai bine statutul lor de superstaruri.  “Oameni raspund inocentei noastre” precizeaza Adam. “Cred ca vad in noi patru baieti din Irlanda care pur si simplu nu vor sa renunte la visurile lor.”

Pana la ora actuala, The Joshua Tree ramane cel mai bine vandut dintre albumele U2, atingand cifra de 15.000.000 copii comercializate. Bono a spus despre Joshua: “Cred ca, intr-un fel, The Joshue Tree este un album demodat, in sensul ca iti trezeste aceleasi sentimente ca un vechi disc cu Beatles. Este o colectie de cantece in care unele sunt experimentale, cum ar fi One Tree Hill, iar altele sunt rock n’roll pur, cum ar fi In God’s Country”.

In continuare voi prezenta un articol aparut in publicatia Irish Times, semnat de John Kelly, referitor la crearea acestui memorabil album:

ARTICOLUL NEDEFINIT

            Este o notiune destul de simpla, in sine – un album zdrobitor este revizuit in compania muzicienilor si producatorilor care l-au realizat si pe parcursul procesului ai ocazia sa ai o imagine unica dinauntrul procesului creativ. Aceasta este teoria de baza din spatele uneia din cele mai bune idei a  televiziunii muzicale (n.t. posibil ca autorul sa se refere la postul MTV) – indispensabilul serial de Albume Clasice care in seara asta prezinta albumul The Joshua Tree al lui U2. Aici gasim o seama de povesti, personale, de politica sau afaceri, dar in cele din urma acest serial se axeaza pe scheletul muzicii.

            Dreptul albumului The Joshua Tree de a aparea in acest serial – fie ca va place sau nu – este de necontestat. Ar putea fi stereotip sa spunem ca el a format coloana sonora a anilor ’80, dar cu siguranta a avut un senzational impact in acele zile confuze si cinice. A atins prima pozitie in 22 de tari, a devenit Disc de Platina in 2 zile si a fost primul album irlandez care a reusit sa ajunga no.1 in S.U.A.. Si cand este ultima oara cand o formatie care a pornit dintr-un garaj a reusit acest lucru?

            Tinand cont de uriasul succes al lui The Joshua Tree, e greu de crezut ca U2 erau, la acea perioada, depasiti. Jumatatea anilor ’80 in Statele Unite era marcata de stilul pop fabricat pe sintetizator iar lucrurile experimentale aveau putine sanse sa schimbe conservatorismul. In plus, aceasta era o perioada de auto-contemplare, cand a fi ‘cool’ insemna sa ramai ascuns dupa camuflaje impenetrabile. Impulsiva trupa U2 nu era cu siguranta ‘cool’, intr-adevar. Pe scurt, acea perioada era, in mod teoretic, cea mai putin propice reusitei un album ca The Joshua Tree, care a ajuns no.1 in America si a despicat-o ca pe o nuca.

            Privind inapoi, motivele reusitei acestui album sunt foarte clare acum. In primul rand, a fost compus numai din hit-uri. In al doilea rand, muzica putea fi cantata live si in al treilea, indiferent de ce avea nevoie sa faca, Bono putea s-o faca cu o totala lipsa a acelui stil ‘cool’. Cand toate aceste elemente s-au adunat, ele au devenit de neoprit - muzica bizara si inaltatoare la fel de nepotrivita si ‘gresita’ ca si Bono. Singurele persoane carora nu le-a placut ce au auzit au fost cele mai sceptice dintre cele sceptice, iar acestea oricum nu-si cumpara discuri.

            Poate un factor al succesului mai putin evident a fost faptul ca U2 s-a bucurat de o mare generozitate din partea mediei americane, iar nationalitatea lor irlandeza a constituit si ea un avantaj demn de luat in seama. The Joshua Tree nu era in mod evident un album irlandez, dar Bono a spus ca a fost irlandez “intr-un mod mult mai misterios..durerea si melancolia din el sunt elemente unice irlandeze”.

            Dar oricare ar fi fost acel extra-element care adus rasunatorul succes al albumului, atentia Americii a fost in mod cert capturata. Sigur, The Clancys reusisera asta mai devreme – dar nu la acest nivel. Dintr-odata U2 aparea pe coperta revistei Time si peste tot se vorbea despre triumful lor absolut. Cea mai de succes poveste irlandeza – nu exista dubii in privinta aceasta. Invidiosii au dat in clocot iar admiratorii au innebunit de-a binelea. In acest timp, U2 purtau palarii fanteziste si practic cantau de pe acoperisele Statelor Unite.

            Merita sa ne amintim, in orice caz, ca in timp ce America a acceptat entuziasta formatia, U2 a acceptat America in egala masura. In fiecare an U2 petrecuse cateva luni in America, castigandu-si reputatia de o super trupa live si umpland pana la refuz stadioanele. The Joshua Tree a fost catalizatorul care le-a confirmat statutul special si celest.

            Toate acestea le vedem in aceasta seara in cadrul serialului Albume Clasice la MTV. Produs de Chips Chipperfield si regizat de Philip King, filmul spune povestea realizarii acestui album memorabil. Ne arata cum o trupa vine cu ceva in acelasi timp ciudat dar cu un succes urias si ne ofera o privire din interior asupra personalitatii a doua caractere impresionante si importante – producatorii Brian Eno si Daniel Lanois. Ca si in alte episoade din Albume Clasice, miezul filmului este scena in care producatorul sta la pupitrul de sunet si invigoreaza piesele care creaza o muzica atat de familiara. Este o placere rara nu numai pentru fanii U2, dar si pentru oricine este interesat cum se inregistreaza in studio.

            Eno si Lanois sunt doua personaje extraordinare. Ei au produs si albumul precedent, The Unforgettable Fire si au misiuni diferite in cadrul acestei meserii. Eno este probabil vazut ca fiind cel care gandeste si experimenteaza, in timp ce Lanois (cunoscut pentru faptul ca a lucrat cu Bob Dylan si Emmy Lou), este cel conversator. Dar filmul ne arata ca nu este niciodata atat de simplu. In realitate, amandoi sunt la fel de ganditori, experimentativi si conservatori. Secretul se pare ca sta in faptul ca membrii formatiei sunt in mod egal apropiati unul de altul. Evidenta si reciproca apreciere dintre Larry Mullen si Daniel Lanois este una din placutele descoperiri pe care le faci privind acest film.

            La fel de placut privesti si grimasa pe care o face Bono la auzul propriei sale voci atunci cand Eno insista sa asculte doar partea vocala a unei piese. De fapt, relatia producator/artist este explorata intr-o maniera subtila dar efectiva. Impresia cu care ramai este aceea ca acesti oameni functioneaza pe baza unui entuziasm original si, aparent, fara a avea ego. Lanois sta la biroul sau si se pare ca se distreaza atat de mult lucrand cu sunetele ca oricare fan ar fi avut privilegiul sa faca acest lucru. Sentimentul care te domina este acela de mandrie privind muzica in sine – lucru pe care il vezi destul de rar in pop.

In final, filmul te face sa retii cantitatea de munca asidua si cu finalitate precisa de care este nevoie pentru a crea un astfel de album. Experimentarea continua incurajata de Lanois si Eno (ca si de formatie) este subtila si de multe ori dureroasa. Placerea vine din faptul ca toti sase impreuna incearca sa atinga acelasi scop – unul care cere efort si o pasiune devastatoare pentru muzica si ideile ce o conduc. Ar putea sa para anacronic faptul ca vorbim despre muzica, pasiune, idei si efort, tinand cont de cum stau lucrurile in ceea ce priveste stilul pop de astazi. Dar acestea sunt caracteristicile care fac din U2 cel mai bun si de departe cel mai interesant grup pop din lume.”

Astfel isi incheie John Kelly articolul inspirat din acea emisiune televizata legata de munca in studio la albumul The Joshua Tree. Ca un lucru interesant, vreau sa remarc faptul ca in final, Kelly incadreaza U2 in stilul pop, stil care face, trebuie sa recunoastem, parte din pleiada de stiluri incercate de-a lungul vremii de formatia irlandeza. Nu stiu insa daca acest stil este definitoriu pentru U2, un grup care canta in special rock n’roll, un rock n’roll updatat “la zi” ca sa zic asa, care are, mai nou, chiar influente soul. In ceea ce priveste ultimul lor album, el este axat in special pe pop, asa cum vom vedea mai tarziu, dar pentru a pune punct oricarei dezbateri pe tema stilului adoptat de U2, il voi cita chiar pe Bono care a spus: “Chiar nu stiu carui stil muzical apartinem”!

The Joshua Tree a constituit o replica adecvata acelor vremuri si, in acelasi timp, un tablou mai intunecat decat oricare altul pictat de U2: o viziune a agoniei, a visurilor pierdute si a violentei inutile. Insa ei nu erau o formatie care sa se supuna infrangerii. Daca precedentul album se incheiase cu o oda adusa lui Martin Luther King jr., acesta are in final o oda inchinata altor victime. Am putea numi acest album si “Depresia de neuitat”, dar ceea ce este sigur este faptul ca “de neuitat” este cel mai potrivit cuvant pentru a-l descrie.

The Joshua Tree ar fi putut aduce, pe langa uriasul succes, si o inhibitie legata de faptul ca s-a atins un punct de unde nu mai poti privi decat in jos, de unde nu mai ai nimic de cucerit si realizezi, probabil, ca nu mai poti fi capabil sa construiesti ceva mai bun. Insa acelasi Bono a spus: “The Joshua Tree este cel mai bun album pe care l-am facut pana acum, dar nu va fi nici pe departe cel mai bun album al nostru.” Optimism necontrolat, fala sau o prezicere adevarata? Vom descoperi in curand..   







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Gaetano Lama: 1886 - biografie
BALADA
Tempo
Ernesto Tagliaferri : 1888 - biografie muzicala
Aria Barbarinei din opera „Nunta lui Figaro” de W.A. Mozart
Ermete Alessandro Mario: 1884 — (Giovanni Ermete Gaeta) - biografie
Referat Muzica Luchian Mihalea
FOLCLORUL ROMANESC IN CONTEMPORANEITATE
MELODIA - FOLCLOR
Producerea vibratilor