Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea īn munti, pe zapada, stānca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» TEORIA MUZICII


TEORIA MUZICII




                                   TEORIA MUZICII

1. Senzatia de sunet

In  fiziologie,  prin  sunet  se  intelege  senzatia  produsa  asupra organului auditiv de catre vibratiile naturale ale corpurilor impulsionate din afara pe calea undelor atmosferice.



Notiunea  de  sunet  este,  in  consecinta,  de  ordin  fiziologic,  in natura corespunzandu-i vibratiile corpurilor elastice.

Studiul  fiziologic  al  sunetului  priveste,  asadar,  latura senzitiva a fenomenului,  adica  afectul  pe  care-l  produce  asupra  simtului  auditiv miscarile vibratorii patrunse in organism si modalitatea de transformare

a acestora - prin calitati noi - in senzatie sonora.

2. Mecanismul auditiei

Miscarile vibratorii ajunse pe calea undelor (sonore) la   urechea noastra  impulsioneaza  (sesizeaza)  timpanul  care,  fiind  si  el  corp elastic, vibreaza la unison cu sursa sonora.

De aici, impulsurile vibratorii se transmit urechii interne unde se afla  fibrele  "Corti"  (cca.  25.000  la  numar),  un  fel  de  filamente microscopice,   terminatii   ale   nervului   acustic,   care   vor   transmite fenomenul spre zona auditiva a sistemului nervos (spre creier), unde

se localizeaza senzatia de sunet ca proces al constiintei noastre.

La  nivelul  creierului,  au  loc  procese  complexe  de  analiza  si comparare a unui sunet cu altul, sau chiar cu fenomene de alta natura.

Vibratiile   pot   fi   considerate   sunet   numai   dupa   ce   senzatia auditiva a fost prelucrata - analizata si sintetizata - de catre sistemul nervos central.

Capacitatea omului de a sesiza, compara si intelege lumea nesfarsita a  sunetelor  -  a  combinatiilor  si  formelor  complexe  pe  care  acestea  le primesc in opera de arta - formeaza ceea ce numim auz muzical.

3. Domeniul (campul de audibilitate)

Se   numeste   domeniu   sau   camp   de   audibilitate   totalitatea sunetelor ce pot fi percepute de aparatul auditiv al omului. In stiinta, acest domeniu mai poarta numele de spectru - audio.

Limitele  pe  baza  carora  se  stabileste  campul  sonor  auditiv  se refera la trei dintre parametri naturali ai sistemului: inaltime, durata si intensitate.

a. Limita audibila determinata de inaltimea sonora

Campul sonor perceptibil de catre urechea omului, din punct de vedere al inaltimilor, se cuprinde intre sunetul cel mai grav avand 16Hz (Do - 2 din sub contraoctava) si cel mai acut aproximativ 20.000Hz.

Sub limita inferioara a acestui spatiu - deci sub 16Hz - se afla domeniul infrasunetelor, perceperea vibratiilor putand fi numai tactila sau optica; iar deasupra limitei superioare - deci peste 20.000Hz - se afla domeniul ultrasunetelor.

Aceste  limite  (minima  si  maxima  frecventelor  audibile)  variaza insa de la un individ la altul si chiar la acelasi individ in raport cu varsta, capacitatea auditiva a omului scazand pe masura ce inainteaza in varsta.

Cercetarile biologice dau urmatoarele limite superioare audibile in functie de varsta:

- pana la 20 de ani = 20.000Hz

- pana la 35 de ani = 15.000Hz

- pana la 50 de ani = 10 - 12.000Hz

- pana la 65 de ani = 5 - 6.000Hz

Trebuie  sa facem insa o distinctie neta intre posibilitatea fizio- logica (senzitiva) a omului de a percepe un spatiu sonor atat de larg si cel  relativ  restrans  folosit  in  practica  artistica  inainte  de  a  fi  aparut generatorul electronic emitator al tuturor sunetelor posibile din punct de vedere fizic.

Exista, de asemenea, si imperfectiuni determinate de lipsa unei educatii sistematice a auzului in sensul perceperii selective a celor mai mici diferente dintre sunete (microsunetele), caci, in general, educatia auditiva  se  formeaza  pe  calapodul  muzicii  europene  occidentale, structurata - dupa cum se stie - pe intervalele ton - semiton.

b. Limita audibila determinata de durata sunetelor

 Din punct de vedere fiziologic, perceperea unui sunet necesita o

durata minima de la emiterea care se afla in relatie directa cu frecventa si amplitudinea sunetului respectiv.

  Pe cale experimentala, durata minima de percepere auditiva este evaluata la 3-4 perioade de oscilatie pentru un sunet cu frecventa de 1.000Hz  si  de  intensitate  medie,  limita  sub  care  auzul  nostru  nu percepe o senzatie de sunet, ci una de pocnet.

Pentru celalalt pol al permeabilitatii fiziologice a duratelor (durata maxima)  in  mod  firesc  nu  exista  limite  precise,  acestea  diferind  de la individ la individ.

S-a  constatat  totusi  ca  orice  prelungire  excesiva  a  unui  acelasi sunet sau acord peste o anumita limita fiziologica provoaca oboseala auzului, slabindu-i capacitatea de concentrare si atentie.

c. Limita audibila determinata de intensitatea sonora

Intensitatea sonora suportabila auzului omenesc variaza intre un prag  inferior  insemnat  prin  zero  foni  (decibeli)  dedesubtul  caruia sunetele nu se mai aud si altul superior, de circa 140 foni (decibeli), dincolo de care sunetele nu mai pot fi auzite corect, deoarece volumul mare  de  intensitate  distorsioneaza  perceperea  auditiva,  producand chiar senzatii auditive dureroase (pragul durerii).

Pana  la  urma,  supradimensionarea  intensitatii  unor  sunete  sau zgomote peste limitele fiziologice admise (trecerea dincolo de pragul durerii), are drept consecinta deteriorarea si compromiterea aparatului auditiv - organul prin care omul isi formeaza constiinta despre lumea sonora inconjuratoare.

O oboseala periculoasa a auzului - ducand chiar la deteriorarea si distrugerea capacitatii auditive - intervine in cazul folosirii excessive a  intensitatilor  maxime,  mai  ales  pe  calea  aparatelor  electro-acustice (radio, disc, banda magnetica).

O muzica tratata de aceasta maniera nu constituie altceva decat un alt tip de poluare sonora, la fel de primejdios ca si cel provocat de zgomotele excesive din mediul inconjurator.

Auzul,  spre  deosebire  de  alte  organe  ale  simturilor,  este  mult mai expus si foarte sensibil.

Ochii  pot  fi  inchisi  -  spre  exemplu  -  dupa  dorinta,  pe  cand urechile nu, ele nu au pleoape.

Din punct de vedere biologic, supunand mai mult timp organul auditiv  actiunii  obositoare  a  unor  excitatii  sonore,  apar  cu  siguranta fenomene  patologice  care  duc  la  surzenie,  asa  cum  se  intampla  cu persoanele care depun o activitate indelungata in medii sonore puternice, uneori chiar si cu instrumentistii unei orchestre.

La fel, fenomenul slabirii capacitatii auditive se inregistreaza la multi  dintre  cei  ce  frecventeaza  discotecile  si  reuniunile  lipsite  de control  artistic  si  lasate  in  voia  reverberarii  intensive  maxime  a sonoritatilor  de  pe  disc  sau  banda  magnetica,  supunand  aparatul auditiv  presiunii  nocive  a  multor  decibeli  ce  n-au  nici  o  legatura  cu satisfactiile de ordin estetic.

4. Sunet muzical si zgomot

a. Un sunet se considera muzical daca are frecventa (inaltimea) determinabila, adica o inaltime precisa, fiind efectul vibratiilor repezi si periodice (isocrone) ale corpurilor sonore.

Dupa numarul vibratiilor de care este produs, sunetul muzical se prezinta sub doua forme: simplu (pur) si compus (timbrat).

Sunetul  muzical  simplu  rezulta  dintr-o  vibratie  unica  -  fara armonice  -  si  se  poate  obtine  numai  in  laboratoare  acustice  prin aparate electronice speciale.

El  mai  poarta  numele  de  sunet  sinus,  deoarece  in  exprimarea grafica se reda printr-o singura linie sinusoidala.

Sunetul muzical compus (timbrat) rezulta din concomitenta mai multor sunete simple denumite armonice, asa cum a fost descris mai inainte.

Prin natura lor, toate sunetele muzicale - cu exceptia sunetelor sinus - sunt sunete compuse (timbrate).

b. Un sunet se considera zgomot in cazul in care nu are inaltimea precisa, fiind efectul vibratiilor neuniforme si periodice (neomogene).

Expresia grafica a zgomotului.

Muzica  foloseste  -  in  principal  -  sunete  cu  inaltimi  precise (muzicale),  dar,  pentru  anumite  efecte  si  imagini  artistice,  utilizeaza expresiv si zgomotele, in care scop si-a faurit si instrumente speciale (instrumente de percutie neacordabile).

5. Proprietatile (calitatile) fiziologice ale sunetului

In  contact  cu  facultatile  auditive  ale  omului,  calitatile  fizice (naturale)  ale  vibratiilor  se  transforma  -  asa  cum s-a  mai  aratat  -  in proprietati (marimi) fiziologice, dupa cum urmeaza:

- frecventa vibratiilor se percepe auditiv ca inaltime sonora;

- continuitatea in timp a vibratiilor se percepe auditiv ca durata;

- amplitudinea vibratiilor se percepe auditiv ca intensitate;

- forma  spectrala  a  vibratiilor  (compozitia  in  armonice)  se percepe auditiv ca timbru.

Aceste patru proprietati naturale determina, deci, pe plan fiziologic, ceea ce numim si percepem obisnuit, ca sunet muzical.

In conditiile dezvoltarii remarcabile a tehnologiei electroacustice din  zilele  noastre,  putem  adauga  -  in  studiul  fiziologiei  sonore  -  si spatialitatea,  o  noua  dimensiune  a  sonoritatilor  ce  se  afla  in  curs  de valorificare din ce in ce mai eficienta in arta muzicala.





a. Inaltimea sonora

Prin inaltime sonora se intelege - in fiziologie - senzatia pe care frecventa vibratiilor o produce asupra simtului nostru auditiv.

Datorita inaltimii, un sunet oarecare ne apare mai acut sau mai grav fata de alte sunete, de aceea, inaltimea este criteriul principal de organizare si folosire a spatiului sonor pe plan intonational.

Din  punct  de  vedere  muzical,  inaltimea  sta  la  baza  evolutiei  si dezvoltarii artei sunetelor, din jocul variat de inaltimi sonore rezultand in   muzica   cele   trei   principale   forme   ale   expresiei   intonationale: melodia, armonia si polifonia.

Melodia  -  mijlocul  primordial  de  expresie  al  artei  sonore  -  se compune  din succesiuni de sunete de diferite inaltimi, dispuse intr-o ordine succesiva (diacronica).

Armonia  -  se  compune,  de  asemenea,  din  sunete  de  inaltimi diferite, dar dispuse intr-o ordine sincronica de realizare (suprapuneri de acorduri).

Polifonia - arta imbinarii si suprapunerii mai multor melodii - foloseste, de asemenea, inaltimi sonore in ambele sensuri ale realizarii artistice: linii melodice (plan orizontal) si suprapuneri acordice (plan vertical).

De altfel, toate sistemele muzicale intonationale melodice, armo-nice si polifonice - incepand cu cele simple si primitive pana la cele complexe  utilizate  in  creatia  contemporana  -  pleaca  de  la  conditiile fiziologice  ale  perceperii  inaltimii  sunetelor  si  de  la  organizarea artistica a materialului sonor dupa acest criteriu.

Originea   tuturor   sistemelor   intonationale   rezida,   asadar,   in

posibilitatea fiziologica a omului de a percepe complexul de sunete de diferite inaltimi si de a le conferi - prin mijlocirea muzicii - un sens estetico-emotional bine definit.

b. Durata sunetului

Privita  sub  aspect  fiziologic,  prin  durata  se  intelege  senzatia scurgerii (desfasurarii) in timp a oricarui fenomen, deci si a celui sonor.

Ca  dimensiune  de  ordin  muzical,  durata  reprezinta  axa  pe  care evolueaza si se desfasoara in timp toate componentele muzicii, ea fiind elementul  care  configureaza  ritmul,  factorul  de  impuls,  de  miscare  si propulsie al intregii arte sonore.

Intr-adevar,   variatele   posibilitati   de   combinare   a   duratelor muzicale exprimate prin valori auditive (sunete) si neauditive (pauze) duc la conturarea ritmului in forme structurale infinite: de la ritmurile simple  primare,  pana  la  cele  mai  complexe,  asa  cum  se  prezinta  in creatia contemporana.

c. Intensitatea sonora

Prin intensitate sonora - in sens fiziologic - se intelege senzatia pe   care   o   produce   asupra   organului   nostru   auditiv   amplitudinea (volumul vibratiei).

Cu  cat  presiunea  acustica  -  in  speta  amplitudinea  vibratiilor  - este  mai  mare,  cu  atat  creste  si  intensitatea  sunetului  rezultat,  si viceversa: cu cat presiunea acustica este mai mica, in aceeasi masura intensitatea sunetului descreste.

Limbajul   muzical   este   unicul   mijloc   prin   care   se    confera intensitatii sonore sensuri si valente expresive, emotionale, ce vin sa se adauge celor obtinute pe plan intonational si ritmic.

Sirul nesfarsit de nuante muzicale - cu infinitele lor posibilitati de gradare - isi are pornirea de la intensitatea sunetelor care genereaza dinamica muzicala - arta de a reda discursul muzical in nuantele si cu accentele cele mai expresive.

d. Timbrul sonor

In  procesul  auditiv,  forma  complexa  (spectrala)  a  vibratiilor,  din care rezulta armonicele, se percepe ca timbru - calitatea fiziologica ce distinge sunetul dupa sursa care l-a produs (coarda, coloana de aer, mem- brana, bara metalica sau din lemn, generatorul electronic, vocea etc.).

Explicatia stiintifica a existentei acestei calitati in fiecare sunet muzical o constituie - dupa cum s-a mai aratat - fenomenul rezonantei naturale (principiul armonicelor).

Timbrul  sonor  poate  fi  variat  ca  expresie:  luminos,  deschis, stralucitor,  taios,  patrunzator,  catifelat,  moale;  ori  intunecat,  inchis, strident, dur, metalic, sumbru, mat etc.

Pentru  muzica  folosirea  cu  maiestrie  a  timbrurilor  vocale  si instrumentale constituie una din conditiile acestei arte.

Prin structura ei o melodie poate suna - mai bine la trompeta si mai  nesemnificativ  la  pian;  la  fel  si  in  cazul  realizarilor  armonice  si polifonice.

Varietatea coloristica ce se obtine prin diferite imbinari de     voci si  instrumente  -  imagistica  sonora  -  are  punctul  de  plecare  in  jocul timbrurilor.

Intocmai  ca  in  pictura,  diferitele  imbinari  de  timbruri  sonore (paleta componistica) sugereaza, in compozitie, plasticitatea, pregnanta si expresivitatea imaginii artistice.

Vom  consemna  mai  jos,  intr-o  diagrama  -  pentru  a  ne  fi  mai evidente  -  relatiile  ce  se  statornicesc  intre  fenomenul  sonor  natural  si cel muzical - expresiv, pe baza celor patru proprietati ale acestuia, care constituie, totodata, marile dimensiuni de organizare artistica ale muzicii.

Fenomenul sonor natural     Fenomenul artistic corespunzator

Fizic                                       Fiziologic

1.

Frecventa

= inaltime

melodie, armonie, polifonie

2.

Continuitate in timp

= durata

ritm, masura, tempo

3.

Amplitudine

= intensitate

dinamica muzicala

4.

Forma spectrala a vibratiilor

= timbru

coloristica timbrala

TEMPOUL MUZICAL

Gradul  de  miscare  sau  viteza  in  care  se  desfasoara  orice  piesamuzicala a primit numele de tempo. El reprezinta unul din factorii deo  importanta  deosebita,  caci  nimic  nu  denatureaza  interpretarea  unei piese  muzicale  ca  un  tempo  gresit,  in  neconcordanta  cu  conceptia compozitorului sau cu caracterul acesteia.

Tempoul  muzical  se  reda  in  scris  prin  mijlocirea  unor  termeni provenind din limba italiana si avand o raspandire universala, al caror efect este de doua feluri:

 termeni indicand o miscare constanta,

 termeni indicand o miscare variabila,

1. Termenii principali indicand o miscare constanta

a. Miscarile rare

 Largo (M.M. 40-46) - larg, foarte rar

 Lento (M.M. 46-52) - lent, lin, domol

 Adagio (M.M. 52-56) - rar, asezat, linistit, comod

 Larghetto (M.M. 56-63) - rarisor

b. Miscarile mijlocii

 Andante (M.M. 63-66) - "mergand", potrivit de rar, linistit

 Andantino (M.M. 66-72) - ceva mai repede decat Andante

 Moderato (M.M. 80-92) -moderat, potrivit

 Allegretto (M.M. 104-112) - repejor, putin mai rar decat Allegro.

c. Miscarile repezi

 Allegro (M.M. 120-138) - repede

 Vivace (M.M. 152 - 168) - iute, viu

 Presto (M.M. 176-192) - foarte repede

 Prestissimo (M.M. 200-208) - cat se poate de repede

2.  Termenii  indicand  miscarile  gradate  sau  progresive  (cu utilizarea cea mai raspandita)

a. Pentru rarirea treptata a miscarii

 rallentando  (rall)  -  rarind  din  ce  in  ce  mai  mult,  incetinind miscarea;

 ritardando (ritard) - intarziind, rarind;

 ritenut (rit) - retinand, incetinind miscarea

 slargando (slarg) - largind, rarind

b. Pentru accelerarea treptata a miscarii:

 accelerando (accel) - accelerand, iutind din ce in ce mai mult;

 affrettando (affret) - grabind;

 incalzando - zorind, insufletind miscarea;




 precipitando - precipitand, grabind;

 stretto - ingustand, stramtand, iutind;

 stringendo - strangand, grabind miscarea;

c. Pentru revenirea la tempoul initial

 a tempo

 tempo primo (tempoI)

 come prima

 al rigore del tempo

In cazul ca o lucrare trebuie sa se execute intr-o miscare libera, ce se lasa la aprecierea interpretului, se utilizeaza expresiile:

 senza tempo - fara tempo precis

 a piacere - dupa placere

 ad libitum - dupa voie, liber

 rubato - tempo liber

Efectul  tuturor  gradelor  de  miscare  poate  fi  augmentat  sau  diminuat prin expresiile urmatoare:

 assai - foarte (Allegro assai = foarte repede)

 molto - mult

 meno - mai putin

 un poco - cu putin

 poco a poco - putin cate putin

 troppo - foarte

 non tropo - nu prea mult

 piu - mai

NOTATIA MUZICALA

Notatia  sau  semiografia  muzicala  constituie  sistemul  de  comu- nicare  pe  calea  scrisului  a  operelor  de  arta.  Ea  se  compune  dintr-un repertoriu de semne conventionale grafice prin care se redau elementele componente  ale  limbajului  muzical,  precum  si  relatiile  ce  se  produc intre acestea in cadrul operei de arta.

Studiul  notatiei  muzicale  incepe  prin  cunoasterea  reprezentarii grafice a celor patru insusiri naturale ale sunetului: inaltimea, durata, intensitatea  si  timbrul,  fiecare  dintre  acestea  notandu-se  prin  semne speciale.

1. Notatia inaltimii

Reprezentarea    grafica    a    inaltimilor    sonore   se   face   prin urmatoarele elemente: note, portativ, chei, semnul de mutare la octava si alteratii.

a. O nota, in functie de cheia folosita si de locul pe care-l ocupa pe portativ, sau in afara lui, reda un anumit sunet din scara generala muzicala, deci inaltimea acestuia.

b. Pe portativ se inscriu principalele semne ale notatiei muzicale: cheile  cu  armurile  respective,  masurile,  valorile  de  note  si  pauze, alteratiile.

In  afara  portativului  si  in  functie  de  acesta  se  noteaza  toate celelalte  indicatii  ajutatoare  privind  tempoul,  nuantele,  semnele  de expresie si de interpretare, textul literar etc.

1. Notatia duratei

Durata sunetelor - respectiv combinarile dintre durate in alcatuirea ritmului  muzical  -  se  reprezinta  in  scris  prin  urmatoarele  elemente: valorile de note cu pauzele corespunzatoare, punctul, legato-ul ritmic si coroana (fermata).

a. Valori de note si pauze

In redarea grafica a diferitelor durate ce compun ritmul musical se folosesc doua sisteme de valori de note cu pauzele corespunzatoare:

- sistemul valorilor binare (organizate dupa principiul divizarii

lor binare);

- sistemul valorilor ternare (organizate dupa principiul divizarii

lor ternare).

Fiecare  din  aceste  sisteme  pleaca  de  la  sapte  valori  de  note  cu pauzele corespunzatoare:

Valori binare                         Valori ternare (valori cu punct) (divizibile cu 2, 4, 6, 8, 16 etc.)          (divizibile cu 3, 6, 12 etc.)

     Note:Pauzele corespunzatoare     Note:Pauzele corespunzatoare


Sistemul de divizare normala a valorilor binare             (serveste la redarea grafica a ritmului binar)

Sistemul de divizare normala a valorilor ternare

(serveste la redarea grafica a ritmului ternar)

Pentru  redarea  ritmului  de  factura  eterogena  nu  este  nevoie  de un  sistem special  de  valori  de  note,  utilizandu-se  cele  ale  sistemului binar in grupari de 2+3.

b. Punctul ritmic

Un  punct  adaugat  la  dreapta  unei  valori  de  note  sau  pauze prelungeste cu jumatate durata acestora.

Prin utilizarea punctului ritmic, toate valorile binare cunoscute - note  si  pauze  - devin valori ternare, deci divizibile cu 3,6,12 (punct constitutiv).

In  alte  situatii,  punctul  ritmic  inlocuieste  efectul  legato-ului  de prelungire (punct augmentativ):


 
- punct constitutiv =

 
- punct augmentativ =

c. Legato-ul ritmic

Prin  semnul  legato  pot  fi reunite intr-o valoare ritmica unitara, doua  sau  mai  multe  note  de  aceeasi  inaltime,  prelungindu-le  in  mod corespunzator durata:


d. Coroana (fermata)

Semnul grafic denumit "coroana" augmenteaza pentru o durata nedefinita (nemasurata) valorile de note si pauze pe care este inscrisa:

In practica - fara a constitui o regula stricta totul fiind in functie de stilul, caracterul pieselor, tempoul acestora etc. - coroana dubleaza durata notelor si pauzelor pe care este inscrisa.

2. Notatia intensitatii

Ansamblul variatilor de intensitate utilizate in muzica alcatuiesc dinamica acestei arte. Ea se exprima grafic prin trei modalitati:

-  prin  litere  reprezentand  initialele  unor  termeni  italienesti  despecialitate

- prin cuvinte, exprimand grade diferite ale ordinii dinamice

- prin semne grafice sugerand, de asemenea, un grad sau altul de intensitate.

Din punct de vedere al efectului pe care-l produc in interpretarea artistica, semnele dinamice alcatuiesc trei categorii:

-  semne  indicand  o  intensitate  constanta  pana  la  schimbarea unui semn cu altul

-  semne  indicand  o  intensitate  progresiva,  prin  cresteri  sau

descresteri continue

-  accente diferite pe sunete izolate

a. Termeni dinamici indicand o intensitate constanta

Pentru indicarea unei intensitati constante, se folosesc urmatorii termeni:


pp. (pianissimo) = foarte incet p. (piano) = incet

mp. (mezzopiano) = pe jumatate incet mf. (mezzoforte) = pe jumatate tare

f. (forte)  = tare

ff. (fortisimo) = foarte tare

b. Semne si termeni dinamici indicand o intensitate progresiva

Pentru cresterea progresiva a intensitatii:

crescendo = crescand din ce in ce mai mult intensitatea

poco a poco cresc. = crescand putin cate putin intensitatea poco a poco piu forte = putin cate putin mai tare

spiengando = amplificand, dand mai mult sunet

Pentru diminuarea (descresterea) progresiva a intensitatii:

de crescendo = descrescand din ce in ce mai mult  intensitatea poco a poco descresc. = crescand putin cate putin intensitatea

calando = potolind, slabind din ce in ce mai mult intensitatea si miscarea mancando = pierzand din ce in ce intensitatea si rarind miscarea

morendo = "murind", descrescand intensitatea pana la stingere perdendosi = pierzand din ce in ce intensitatea

smorzando = descrescand, atenuand intensitatea si domolind miscarea

c. Accentuarile pe sunete izolate (efect loco)

Pentru accentuarile pe sunete izolate, se folosesc urmatoarele semne:

>marcato = accentuare normala

^ marcatissimo = accentuare puternica

- portato = intensitate sustinuta pe toata durata sunetelor

·_ portato staccato = aceeasi, dar detasate scurt sfz. sfrorzato = apasand puternic

rinf. rfz. rinforzando = crescand energic, viguros intensitatea

RITMUL MUZICAL

1. Definirea notiunii

In  redarea  operelor  sale,  muzica  utilizeaza  variate  intonatii, nuante si culori timbrate - toate impulsionate insa si puse in miscare de   catre   ritm,   element   de   expresie   fundamental   prezent   in   mod obligatoriu in orice compozitie melodica, armonica sau polifonica.

Din   punct   de  vedere  teoretic,  ritmul  constituie  succesiunea organizata  pe  plan  artistic  superior  -  creator,  estetic,  emotional  -  a duratelor (sonoritati si pauze) in compozitia muzicala.

Subzistand  organic  in  orice  creatie  muzicala  -  care  nu  poate exista fara ritm - el concura, cu celelalte mijloace specifice muzici, la alcatuirea imaginii si mesajului artistic purtator de sentimente, idei si expresii ce fac sa emotioneze fiinta umana.

2. Ritm, metru (masura) tempo

Notiunea generala de ritm muzical cuprinde in ea trei elemente:

. ritmul propriu-zis

. metrul (masura)

. tempoul

            Studiul  formelor  de  structura  ale  ritmului  propriu-zis  poarta numele de ritmica, iar cel al masurilor, pe cadrul carora se desfasoara ritmul, se numeste metrica.

Ritmica si metrica muzicala se completeaza cu gradele de viteza - intr-un cuvant cu tempoul - in care se deruleaza ritmul muzical si metrica sa.



Vom analiza, in continuare, componentele principale ale ritmicii, metricii si tempoul muzical.

 RITMICA

In arta muzicala exista trei mari categorii de ritmuri de la care se porneste  in  dezvoltarea  oricaror  forme  ritmice,  fie  cat  de  complexe: ritmul binar, ternar si eterogen.

Exista si o a patra categorie denumita a ritmului liber, provenind din muzica populara, ale carei forme - prin definitie - nu se aseaza in tipare precise.

a. Ritmul binar

Formele ritmului binar pornesc de la o protocelula alcatuita din doua  durate  unitare  (egale),  dintre  care  una  detine  accentul  ritmic, denumit in teorie si ictus:

Prin  augmentari  si  subdivizari  ale  valorilor,  apoi  prin  folosirea pauzelor,  a  punctului  si  legato-ului  ritmic,  se  pot  obtine  alte  si  alte forme ritmice de factura binara.

b. Ritmul ternar

Formele ritmului ternar pornesc de la o protocelula alcatuita din trei durate (egale), dintre care una detine accentul ritmic2:

2  Se foloseste protocelula de trei optimi pentru a se observa mai bine gruparea de tip ternar.

          Prin  augmentari,  divizari  si  subdivizari  ale  valorilor,  apoi  prin folosirea celorlalte mijloace (pauze, punct, legato-ul ritmic etc.) se pot obtine infinite formule ritmice de factura ternara.

c. Ritmul eterogen

O  formula  de  ritm  eterogen  (asimetric)  are  accentul  provenind din combinatia organica de binar cu ternar (2+3), in diferite aspecte:

Si aici, prin augmentari, divizari si subdivizari ale valorilor, apoi prin  folosirea  celorlalte  mijloace  (pauze,  punct,  legato-ul  ritmic  etc.) se pot obtine infinite formule ritmice de factura eterogena.

Formule ritmice de structuri speciale (tipice) Sincopa si contratimpul

1. Ritmul sincopat

O  formula  ritmica  de  un  efect  aparte  in  discursul  muzical  este sincopa3.

Cum se realizeaza ritmul sincopat?

Dupa  cum  s-a  aratat  mai  inainte,  ritmurile  binare,  ternare  si eterogene,  in  forma  lor  simpla  adica  atunci  cand  sunt  alcatuite  din valori egale - poseda o regularitate (isocronie) in aparitia accentelor:

- ritmul binar are accentele din doua in doua elemente;

- ritmul ternar are accentele din trei in trei elemente;

- ritmul eterogen are accentele rezultand din combinatia de binar

si ternar (2+3).

In  aceasta  distributie  de  accente  ritmice,  observam  ca  fiecare valoare ritmica accentuata este precedata de o valoare neaccentuata.

Daca  vom  uni  prin  "legato"  oricare  din  valorile  accentuate  cu cea precedenta neaccentuata - reprezentand, desigur, sunete de aceeasi inaltime - obtinem o deplasare de accent contrara ordinii normale de distribuire  a  accentelor  ritmice  dupa  structura  binara,  ternara  sau eterogena, denumita sugestiv sincopa.

3  In limba greaca: sincopi = soc, coliziune.

a. ritm binar:

b. ritm ternar (cu accentuari normale):

c. ritm eterogen:

Sincopele se formeaza - dupa modelul de mai sus - cu orice fel de  valori  ritmice,  fie  mai  mari  decat  patrimea,  fie  mai  mici  decat aceasta.

Cat  priveste  structura,  sincopele  sunt  de  doua  feluri:  egale  sau omogene si inegale sau neomogene.

Sincopele egale se obtin prin contopirea unor valori ritmice de aceeasi durata (doimi cu doimi, patrimi cu patrimi etc.):

Sincopele inegale (neomogene) rezulta din contopirea unor valori ritmice de durate diferite (doimi cu patrimi, patrimi cu optimi etc.)

Orice sincopa - omogena sau neomogena - poate fi distribuitape timpii masurilor sau pe parti ale timpilor.

2. Ritmul in contratimpi

O  formula  ritmica  aparte  se  obtine  prin  eliminarea  din  desenul ritmic a valorilor periodic accentuate (ictusurilor) si inlocuirea lor cu pauze, ce a primit numele de ritm in contratimpi:

. contratimp in ritm binar

 
- formula ritmica binara

- eliminarea valorilor periodic accentuate

. contratimp in ritm ternar

 
- formula ritmica ternara

- eliminarea valorilor periodic accentuate

. contratimp in ritm eterogen

 
- formula de ritm eterogen

- eliminarea valorilor periodic accentuate

Pentru  obtinerea  unui  ritm  in  contratimpi  se  cer,  asadar,  doua conditii:

- inlocuirea prin pauze a valorilor accentuate sa se faca periodic (isocron);

- inlocuirea sa se faca de mai multe ori (de cel putin doua ori) pentru a nu se confunda cu alta formula ritmica (anacruza).

Ca  si  sincopele,  formula  de  contratimpi  poate  fi  repartizata  pe timpii masurii sau pe parti ale acestora.

Uneori se pot reuni, intr-un efect expresiv aparte, contratimpul si sincopa (contratimpul sincopat). De exemplu:

Atat sincopa, cat si contratimpul se intalnesc in muzica de diferite stiluri si genuri a tuturor timpurilor, cu precadere insa ambele formule ritmice se utilizeaza ca elemente expresive principale in muzica de jazz din care sunt nelipsite.

B. METRICA

Metrica este o parte complementara a ritmicii muzicale, cuprinzand principiile  de  desfasurare si incadrare a ritmului pe un anumit calapod metric definit prin doua elemente: timpul si masura.

a. Timpul constituie elementul metric principal, pe baza lui dife- ritele  valori  ritmice  pot  fi  comparate  unele  cu  altele  ca  durata  si  ca reper pentru desfasurarea acestora in cadrul operei de arta.

Dupa   importanta   si   locul   pe   care-l   ocupa   in   desfasurarea metrica, timpul este de doua feluri: accentuat si neaccentuat.

Unui   timp   accentuat   ii   urmeaza   unul   sau   mai   multi   timpi neaccentuati intr-o periodicitate infinita:

De retinut ca accentuarea timpilor metrici ramane doar virtuala (presupusa), servind numai ca reper in executia muzicala.

b.  Masura,  cel  de-al  doilea  element  al  metricii  muzicale,  se compune  dintr-un  grup  de  timpi  accentuati  si  neaccentuati  ce  se succed  periodic,  o  masura  cuprinzand  desenul  ritmic  dintre  un  timp accentuat si urmatorul timp la fel de accentuat.

Din  punct  de  vedere  grafic,  spatiul  unei  masuri  se  delimiteaza prin bare verticale, denumite pentru rolul lor, bare de masura.

Felul masurii (structura ei) se reda la inceputul piesei muzicale printr-o relatie cifrica in care numaratorul indica numarul timpilor ce contine   masura   respectiva,   iar   numitorul   valoarea   ritmica   ce   se executa la un timp.

De exemplu:

2

= masura de 2 timpi, la fiecare timp se executa o patrime;

4

6

= masura de 6 timpi, la fiecare timp se executa o optime.

8

1. Clasificarea masurilor muzicale

Dupa cum servesc drept cadru pentru ritmul de o categorie sau alta, masurile utilizate in muzica pot fi:

- masuri pentru ritmurile binare (de 2 si 4 timpi)

- masuri pentru ritmurile ternare (de 3,6,9 si 12 timpi)

- masuri pentru ritmurile eterogene (de 5,7,8,9 si 10 etc. timpi).

O  alta  clasificare  a  masurilor  se  face  dupa  numarul  timpilor accentuati din componenta lor, in care caz pot fi:

-  masuri  simple,  cele  care  poseda  un  singur  timp  accentuat (masurile de 2 si 3 timpi)

-  masuri  compuse,  cele  care  poseda  doi  sau  mai  multi  timpi accentuati,  fiind  rezultatul  reuniunii  a  doua  sau  mai  multor  masuri simple (masurile de 4,5,6,7 etc. timpi).

Acestea din urma se divid la randul lor in:

- masuri compuse omogen (cele de 4,6,9 si 12 timpi);

- masuri compuse eterogen (cele de 5,7,9,10,11 etc. timpi);

Ritmurile  binare  si  ternare  se  desfasoara  pe  cadrul  masurilor simple si cele compuse omogen, iar cele eterogene pe cadrul masurilor compuse eterogen.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Genuri care au apartinut,ca origini,repertoriului pastoresc,dar si-au pierdut functia,avand o circulatie larga
Referat Muzica Luchian Mihalea
REPERTORIUL MUNCILOR SI AL OBICEIURILOR DE PESTE AN
BALADA
DOINA
Fenomene si elemente lexicale ce apar in timpul cantatului
CANTECUL DE LEAGAN
Muzica in Antichitate
Istoric despre aparitia si evolutia chitarei in timp
FOLCLORUL ROMANESC IN CONTEMPORANEITATE