Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Raffaele Viviani - biografie - viata si opera


Raffaele Viviani - biografie - viata si opera




Raffaele  Viviani : 1888

            ”S-a nascut la Castellammare di Stabia, in noaptea de 10 ianuarie 1888, la orele unu si douazeci, fiul unei femei cu inima de aur, si al unui tata palarier care mai tarziu a devenit garderobier teatral….,”   

            Cu aceste cuvinte incepe cartea: ”Dalla vita alle scene” 1928, autobiografia unui “strengar” (scugnizzo) cu fata supta, ochii inteligenti si o mare personalitate: Raffaele Viviani.



            Actor, poet, dramaturg si comediograf de exceptional talent, el a fost unul din artistii cei mai interesanti ai timpului sau, capabil sa raspandeasca la nivel national si international dialectul popular al strazilor in care a crescut-

Imediat dupa nasterea sa, familia Viviani s-a transferat la Napoli, stabilindu-se in Borgo Sant’Antonio Abate, in capatul strazii. Tatal, care se numea tot Raffaele, si-a continuat activitatea in ambianta teatrala, intre numere de varieteu si  spectacole de marionete.   

            La Teatrul de marionete din Porto San Gennaro, in timpul unei reprezentatii, micul Viviani ( cu nume de alint”Papiluccio”) a debutat la varsta de numai patru ani si jumatate, inlocuind pe comicul Gennaro Trengi. Acesta trebuia sa apara in unele macchiette, dar, imbolnavindu-se nu a mai putut participa la spectacol. Tanarul debutant, care cunostea din memorie “scheciurile” interpretate de obicei de comic, a obtinut un calduros succes, care a hotarat intrarea sa oficiala in lumea artistica, cu toata varsta sa tanara. 

            In 1894 tata tanarului actor a aranjat un teatru in interiorul unei hale, intitulandu-l ”La Masaniello” antic fiu preferar al poporului napolitan. In drama omonima scrisa de Arturo Quadretti, a recitat si ”Papiluccio”.  

            In anii urmatori teatrul a fost transferat in alte localuri, dar Raffaele a continuat sa calce scenele, participand la diverse drame si cantand in pereche cu sora sa Luisella.

Moartea tatalui insa, petrecuta in 1900, l-a proiectat pe adolescentul artist intr-o noua realitate, in care trebuia sa infrunte si sa invinga mizeria. Una dintre primele reactii la aceasta schimbare conditionata de viata, a fost sa dobandeasca constiinta necesitatii de a invata sa citeasca si sa scrie.  El a tinut cont ca pentru a exprima mai bine creatia noilor texte pe care sa le propuna publicului, era absolut necesar sa studieze.  In 1903 actorul a fost angajat de Compania Bova si Camerlingo, pentru un turneu in Alta Italia, primind 12 lire pe seara.

            La putin timp, el a obtinut un maglitor succes la Teatrul Petrella cu macchietta:”’O scugnizzo” de Giovanni Capurro si Francesco Buongiovanni, lansata anterior de Peppino Villani. Spre deosebire de acesta din urma, care scotea in relief mai ales incarcatura umoristica a personajului, Raffaele interpreta macchietta, insufland cu expresivitatea vocii  si a ”mastii” sale, o insemnata doza de verism.    

            In 1906 el a prelucrat prima sa compozitie ”Fifi Rino” un cantecel ironic la adresa aristocratilor si care rebotezat ”Attilio Grillo” a fost inserata in comedia ”La Boheme dei comici” treizeci de ani mai tarziu.

In aceeasi perioada, Viviani a compus”Caro Toto” o savuroasa parodie a cantonei ”Cara mamma” de E.A.Mario si Raffaele Segre. Incepand din acel an Raffaele a inceput sa interpreteze o substantiala galerie de personaje sub forma de macchiette si poezii in care a stiut mereu sa evidentieze conditiile reale de viata ale poporului napolitan, cu dificultatile sociale si tristele sale contradictii.

Cu toate ca era limitat de o insuficienta cultura muzicala si literara, Viviani a fost in masura sa scrie un excelent material cantonetistic  pe care ulterior l-a utilizat pentru imbogatirea reprezentatiilor sale teatrale. El trebuia, totusi, adeseori sa se inconjoare de colaboratori externi valizi, printre care Enrico Cannio si poetul Raffaele Chiurazzi, care l-au ajutat in asternerea pe hartie ale partiturilor si textelor.  





            1908 a fost anul care a semnat unele etape foarte importante pentru cariera sa artistica. La Teatrul Eden din Napoli publicul a consacrat noul gen ”Viviani” cu ropote de aplauze. La Teatrul Jovinelli din Roma, Raffaele a avut ocazia sa-l cunoasca pe marele Ettore Petrolini si tot in capitala a primit prima oferta cinematografica in calitate de actor (”Amore selvaggio” cu Giovanni Grasso si sora sa Luisiella).

La Teatrul San Martino din Milano a obtinut un mare succes cu ”La domenica del ciabattino” si alte interpretari. Insfarsit, el a compus alte ”tablouri” dedicate personajelor strazii printre care: ”’O pazzariello” si ”’O sapunariello”.   

            In 1910 a scris ”’O guappo ’nnammurato” o intepatoare satira indreptata spre figura unuia din ”camora” realizata cu mare inventivitate lingvistica. In anii urmatori, Viviani a continuat sa propage verismul sau pe scenele de varieteu, efectuand lungi turnee care au raspandit si  crescut faima sa. In februarie 1911, a fost angajat la ”Fowarosy Orpheum” din Budapesta unde timp de o luna a prezentat un program condensat cu ”tipurile” sale cele mai pitoresti.  In 1912 si-a adjudecat un premiu la concursul ”Tavola Rotonda” cu bucata”Ce vevo ’a coppa”.

            In anul urmator, dupa o indelungata curte, Raffaele a hotarat sa se uneasca prin casatorie cu Maria di Maio. Tinerii soti au trait o neuitata calatorie de nunta pe Riviera Ligura, cu toate ca artistul in acele zile trebuia sa evolueze pe scena Cazinoului Municipal din Sanremo. In acelasi timp, Luisiella obtinea succese la Napoli  gratie vocii sale sugestive, interpretand cantece populare si cantone compuse de Raffaele special pentru ea. Amintim ”Prezzetella ’a capera” in 1912 iar mai tarziu faimoasa ”Bammenella” 1915, care in prima editie era cantata in tempo de vals ; ”Danza bruna” de Viller care in 1917 a fost inserata ca muzica originala in comedia ”Tuledo ’e notte”. 

In 1915 la Sala Umberto din Roma, celebrul diseur francez Felix Mayol , a asistat la o reprezentatie data de Raffaele, definindu-l ”mare artist comic si dramatic” invitandu-l sa se produca si in Franta. Artistul a debutat dupa un an la Olympia din Paris, dar nu a trezit prea mare entuziasm din cauza slabei participari a publicului care in acei ani tulburi de razboi nu avea umorul adaptat pentru mesajul lui Viviani.

Conflictul mondial a provocat inchiderea multor Café—Chantant determinand o rapida si ireversibila criza a varieteului. Viviani a intuit exigenta de a modifica impostatiile scenice ale reprezentatiilor sale( si din cauza introducerii unei legi care marea taxele pentru spectacolele de varieteu), transformand personajele macchiettei in teatru de proza. Intr-adevar, in 1917 el a format o mica companie cu un grup de cantonetiste (printre care Tecla Scarano) si de macchiettisti (printre care Gigi Pisano) asumandu-si povara de a inchiria Teatrul Umberto din Napoli.     

            La 27 decembrie din acelasi an, autorul a pus in scena prima sa lucrare dramatica“’O vico” un singur act cu o culoare folcloristica, ce reunea ca un fir conducator subiectele unora din macchiettele sale  precedente:(”Prezzetella,”L’acquaiuolo”, ”Il ciabattino”, ”’O guappo ’nnammurato”, etc…)  ”’O vico” a obtinut un surprinzator succes si Viviani, intre o repetitie si alta, a inceput cu frenezie sa scrie texte pentru companie, reusind intr-adevar sa prezinte noile productii cu o frecventa saptamanala.

Printre lucrarile mai semnificative din acea perioada prolifica amintim: deja citata ”Tuledo ’e notte”, ”’O Bbuvero ’e Sant’Antuono””Nterra Mmaculatella” (Escala maritima) si ”Porta Capuana”.  Astfel lua nastere un nou teatru popular, care punea deschis sentimentele poporului, cu umanitate, sensibilitate si simt social, si in care lumea obisnuita se putea identifica.




Afirmarea lui Raffaele Viviani, a continuat pe toata perioada interpusa intre cele doua mari razboaie marindu-si valoarea prin succesele obtinute in toata peninsula si in exterior. In 1919,  au fost reprezentate si

alte lucrari importante ale sale printre care semnalam: ”’O spusarizio” (care contine bucata ”Quanno iarraje a spusa”) ”Café ’e notte e ghiuorno”, ”Eden teatro” (in care ridiculizeaza personajele varieteului decazut), si ”’A festa ’e Piererotta” (in care frapeaza ”’O carro d’’e disoccupate”).

In acelasi an, Luisella Viviani care inainte fiind casatorita, s-a indepartat pentru catva timp de scena, a intrat sa faca parte din compania fratelui. Vasco Pratolini scria: ”….singura si adevarata Piedigrotta am vazut-o reprezentata de compania Viviani, ca intr-o strada.  Aceasta mare scena care este strada napolitana aceasta lectie de arta si de viata, de stil, daca permiteti, este strada napolitana…”  

            La inceputul anilor ’20,  personajele tipice ale istoriei lui Viviani, au capatat un nou impuls de ”actiune” si miscare. Citam: ”Circo Equestre Sgueglia” 1922, ”Fatto di cronaca” 1922, ”’E piscature” 1924. In 1925 la Tripoli , Raffaele a dat un spectacol in beneficiu, la care a dorit sa asiste Contele Volpi, Guvernator al Libiei (colonizata de italieni in 1911).

In timpul periodei fasciste, cu toate ca regimul se impotrivea si ataca expresiile de teatru dialectal, vena revolutionara a lui Viviani s-a inasprit, expunand inca si mai evident drama si contrastele sociale ale poporului.Din aceasta perioada se amintesc: ”’E zingare”, 1926, ”Napoli in frack” 1926, (care contine frumoasa cantona”’A tirata d’’a rezza”), ”’A festa ’e Muntevergine” 1927, ”Putiferio” 1928, ”Nullatenenti” 1928, ”Guappo ’e cartone”, 1932, ”L’ultimo scugnizzo” 1932, in care a fost inserata celebra”’A rumba d’’e scugnizze”, scrisa cu doi ani inainte. 

            In 1932 Viviani s-a apropiat de cinema, interpretand si scriind subiectul filmului ”La tavola dei poveri” (de Alessandro Blasetti) care in 1936 a fost readaptat in versiune teatrala. Chiar si ”L’ultimo scugnizzo” in 1936, a devenit un film, dar in reductia cinematografica nu a atins acelasi nivel calitativ ca al operei teatrale omonime.

            In ultimii ani ai vietii, dupa ce a efectuat alte turnee in Italia si America de Sud, autorul a preferat sa se dedice publicului napolitan, repropunand comediile sale in cele mai mari teatre ale orasului. Au fost memorabile stagiunile sale la Teatrul Diana in care s-a implicat chiar in recitaluri de canzone, imbracat cu un foarte elegant smoking si acompaniat de un pian cu coada. 

            Raffaele Viviani a murit la Napoli in 22 martie 1950, dar operele sale de mare actualitate, sunt probabil destinate sa traiasca vesnic, asa cum a enuntat criticul teatral Silvio D’Amico intr-unul din articolele sale:

”….strengarul sau, vagabondul sau, nu sunt un actor care imita strengarul, maturatorul, sau vagabondul, sunt fara indoiala strengarul, vagabondul redusi la esenta si fixati pentru eternitate”.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




SISTEME INTONATIONALE NETEMPERATE
Michele Galdieri : 1902 (compozitor italian)
Versul popular cantat
REVOLUTIE ROCKULTURALA - Propaganda si Muzica in comunism
LUCRARE DE ADMITERE - Dansul si persoanele care intra in contact cu el
Microintervale acustice
Referat Muzica Luchian Mihalea
Propagarea vibratiilor
Franz Völker: ( Neu-Isemburg 1899—Darmstadt 1965)
Sunet muzical si zgomot