Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Primii Wagnerieni - Primele opere importante ale lui Wagner


Primii Wagnerieni - Primele opere importante ale lui Wagner




Primii Wagnerieni

            Primele opere importante ale lui Wagner, de la Rienzi la Lohengrin, au fost reprezentate intre 1842 si 1850. Totodata, figura cantaretului wagnerian a inceput sa-si stabileasca trasaturile definitive abia in ultimii 20—25 de ani ai secolului XIX. Au existat totusi precursori, dar cei mai reprezentativi au fost cei doi tenori: Joseph Aloys Tichatscheck si Ludwig Schnorr von Carolsfeld.

 


Alois Tichatscheck – Boemia- ( Ober Weckelsdorf 1807—Blasewiz, Dresda 1886.)




A studiat la Viena cu un tenor italian Giuseppe Cicciamarra . La inceput corist in Viena la Kärntnertortheater, a debutat in acest teatru ca tenor secund in rolul lui Rainbaut din ”Robert Diavolul”. Angajat din 1838 la Hofoper din Dresda, a ramas aici pana in 1872, cantand un repertoriu foarte vast, care a inclus ”Idomeneo” si ”Flautul fermecat ” de Mozart, apoi ”Puritanii”, ”Euryanthe”, ”Muta din Portici”, ”Ebreea”, ”Profetul”.

            A participat ca protagonist la prima executie a operelor Rienzi” (1842) si ”Tannhäuser” (1845). Criticul englez Corley, care l-a auzit in 1839, a gasit vocea sa puternica, dulce si intinsa, cu acute de piept stralucite. Cu foarte mare prestanta, era un interpret dinamic si viguros.

In calitate de cantaret wagnerian, a fost excelent ca Rienzi mai putin satisfacator insa ca Tannhäuser, dar mai tarziu, foarte bun in rolul lui Lohengrin. A ramas in buna forma vocala pana la o varsta inaintata si in 1867, la Monaco, a interpretat Lohengrin, intr-o reprezentatie organizata de Wagner pentru Ludwig de Bavaria.

Ludwig Schnorr von Carolsfeld, s-a nascut la Monaco in 1836. Fiul unui celebru pictor (Julius Schnorr von Carolsfeld) a fost la inceput actor de proza. In 1855 a debutat la Karlsruhe in Norma” si ”Freischütz”, iar dupa doi ani, in acelasi teatru, a cantat ”Tannhäuser”. Angajat la Hofoper din Dresda in 1860, a cantat in acel an Trubadurul” (prima executie locala), in timp ce in 1861 a interpretat la Monaco: Fidelio, Tannhäuser si Lohengrin.

            In 1862 a cantat Lohengrin la Karlsruhe, unde, Wagner fiind prezent, a ramas foarte impresionat de prestatie. Nu fara ezitari, von Carolsfeld a acceptat sa fie primul Tristan la Monaco in 1865, in timp ce Malvina Garrigues, sotia sa, a fost prima Isolda.

Interpretarea sa a fost admirabila, dar repetitiile extenuante, si tensiunea ceruta de complexitatea vocala si muzicala a rolului, l-au istovit dupa numai trei spectacole care au avut loc in 10, 13, si 19 iunie. Totusi in 9 iulie, tot la Monaco, a jucat in rolul lui Erik din ”Olandezul zburator”, si in 15 iulie, reintors la Dresda, a cantat in ”Don Giovanni”. Dar, pe neasteptate, conditiile sale de sanatate s-au agravat si in 21 iulie 1865, a murit.

            Bun pianist, pictor, poet si foarte talentat  actor, cu toate ca era corpolent, Schnorr von Carolsfeld apartine la grupul tenorilor intelectuali, din pacate, nu prea numeros !.

Nu avea vocea sclipitoare a lui Tichatscheck, ci un timbru baritonal  invaluit si melancolic, in mod special adaptat parca sa exprime in Finale II din Tannhäuser, ceea ce Wagner definea: ”extatica pocainta” . In momentele de cea mai mare tensiune, totusi stia inca sa gaseasca acute puternice. Ca interpret tindea sa spiritualizeze personajele, si in acest sens , ”Tristan” pare sa fie dovada lui cea mai convingatoare!.

            Romantismul a dus la un soi de internationalizare a repertoriului. Astfel, unii tenori de limba germana au fost, vocalmente vorbind, cosmopoliti. Unul dintre ei a fost maghiarul: Franz Stazics  (Szent Endre 1825—1911). Cunoscut in arta sub numele de Francesco Steger, a debutat la An Der Wien din Viena, in 1847 cu ”Somnambula” dar nesatisfacut, s-a intors in Ungaria, unde timp de doi ani a fost farmacist.

            A reluat cariera artistica la Praga, in 1850 cu ”Muta din Portici” si imediat dupa aceea a interpretat ”Profetul” la Budapesta. Intre 1855 si 1856, a cantat la Kärnentnor-theater, iar in 1858 si 1859, la Hofoper din Viena. Pe urma, intre 1859—1863, a fost la Opera din Bucuresti, unde s-a specializat in repertoriul verdian si in Norma” si ”Otello”.

 n toamna lui 1864 s-a prezentat la Comunale din Bologna cu ”Wilhelm Tell” si in 1865—66, a cantat cu mult succes la Scala ”Ebreea”, ”Norma”, si ”Africana”. In 1866—67, a cantat la Regio din Torino ”Hughenotii”, ”Norma” si ”Faust”, dupa care s-a reintors la Scala,  pentru ”Africana” si ”Trubadurul”.

            Pe parcursul anului 1867, a fost la Teatrul Italian din Paris cu ”Lucretia Borgia” si la Liceo din Barcelona cu ”Profetul”. Restul carierei sale s-a desfasurat pana in 1882, la Praga, Viena si Budapesta.

            Steger a fost un cantaret cu un temperament vulcanic, si un foarte talentat actor. Vocea insa era putin cam stridenta si nazala. (Caracteristica aceasta a tenorilor de origine ebraica, deriva din emisiunea speciala a cantorilor de sinagoga denumiti ”hazanim”, dar in momentele de mare avant, se auzeau acute taioase ca o lama.

            ”Ebreea” in care reda cu intensa identificare drama lui Eléazar, a fost una din operele favorite ale lui Steger. In Norma”, a ramas celebra impetuozitatea plina de pasiune cu care canta in finalul operei, ”Moriamo insieme, ah! si, moriamo…”.

Noile vocalitati:





            Ultimii douazeci de ani ai secolului XIX, pentru canto, a fost o perioada bogata in inovatii si in mod hotarat in schimbari. Disparitia din repertoriul marilor teatre internationale a celei mai mari parti din operele lui Rossini, Donizetti si Bellini, eclipsati Mercadante si Pacini, uitate  aproape toate operele din tinerete ale lui Verdi, atenuandu-se fascinatia pentru ”grand opera” meyerberiana, renegati, infara de cateva lucrari, vechii idoli ai ”operei comice” se contureaza patru miscari.

            Inainte de toate, Wagner se raspandeste in toata lumea, cantat in germana in tarile anglo-saxone tradus in franceza, in Franta, in versiunea italiana in Italia, in Spania, in America latina, si uneori chiar in Statele Unite.

            Tenorul wagnerian care este aproape mereu protagonist, este de trei tipuri: Cel mai clasic este cel care, in Italia, a luat numele de ”tenor dramatic”cu o locutiune care nu reda totusi exact semnificatia termenului german de ”heldentenor” adica, ”eroic”:Rienzi, Tannhauser, Siegmund, Tristan, Siegfried, Parsifal.

            La Rienzi, Tannhäuser, Siegmund, nu sunt negate paginile de canto cu voce plina sau cu caracter arioso, dar prevaleaza vocalitatea declamatorie, cu accentuare foarte scandata, viguroasa si adeseori emfatica.

            ”Heldentenorul” (tenorul eroic) trebuie de obicei sa intreaca o tesatura orchestrala foarte densa, cantand insa intr-o tesatura centrala. Are de aceea o voce ampla, si de culoare intunecata, aproape baritonala, in registrul mediu. In registrul inalt, rareori depaseste La 3, iar Sib 3, este nivelul lui maxim, intrucat Do 4 atins de Siegfried in explozia de bucurie in opera in care e  protagonist, este absolut o exceptie.

            Frazele wagneriene bat mai mult asupra zonei Fa 3—La3, iar caracterul epic al personajelor, cere ca aceste note sa fie foarte stralucitoare. Intre altele, tenorul eroic este adeseori angajat in monologuri sau duete foarte lungi, si in roluri oneroase.

            Al doilea tip de tenor wagnerian este un cantaret de ”mezzo-carattere”termen care substituie pe cel de ”tenor liric” spre finele secolului XIX si inceputul celui de al XX-lea.  La aceasta categorie apartin Lohengrin si Walter din ”Maestrii cantareti”care au multe pagini cu caracter de arioso – sau de-a dreptul de canto intins, cu voce plina, --de executat cu gratie si moliciune, sau  fraze in mezza voce cu mers legato. Chiar si in acest caz, tesaturile sunt centrale si nota cea mai inalta este La acut.

            Avem, insfarsit in Wagner tenorul comic ca Mime (in Aurul Rinului si Siegfried), si David (in Maestri cantareti). Are in general o voce foarte clara, care cauta inflexiuni arogante, si grotesti cantand preponderent in tesatura centrala.

            Influenta lui Wagner a actionat si inafara Germaniei si Austriei, si de exemplu in Franta, se reprezentau opere ca:”Sigurd” de Reyer (1884),  care cereau ca protagonist un tenor de caracter eroic. De o mai mare importanta a fost in Franta venirea lui Bizet si Massenet cu care ”opera lirica “ consolideaza in mod determinant propria circulatie in campul international.  Bizet si Massenet trateaza in moduri diferite tenorul

            In ”Pescuitorii de perle” (1863), si in ”Frumoasa fiica a lui Perth” (1867), Nadir si Henry Smith, sunt tenori de gratie cu o tesatura acuta a caror arii au un caracter tandru si extatic. Don Jose din Carmen este, dimpotriva, un tenor central, care are insa si pagini de vocalitate dulce si patetica, inafara, apoi, de momente cu reactii violente.

Dar trasatura cea mai particulara a tenorilor lui Bizet, este senzualitatea, umbrita la Nadir, dar care la Jose izbucneste, fiind accentuata si de tesatura centrala si deci de sunete mai dense, intunecate si virile. Carmen este, sub acest aspect, o opera fundamentala. Pune capat conflictului moralizator dintre bine si rau din teatrul muzical romantic, transformandu-l intr-un conflict intre barbat si femeie si deci, intre sexe.

            Si Massenet grupeaza in operele initiale, doua tipuri de tenor. Alim din ”Regele din Lahore” (1877), si Rodrigo din ”Cidul” (181885), sunt tenori de forta, Des Grieux din ”Manon” (1884) si ”Werther”(1892), sunt tenori lirici, amandoi cu multe deschideri spre vocalitatea plina de suspine si adanca prin intimitatea ei, dar si cu accente pasionale. Werter este un personaj chinuit si crepuscular. Des Grieux este insa implicat in lupta dintre sexe, dar cu notatii senzuale mai atenuate, spre deosebire de Don José.

            In Massenet incarcatura voluptoasa investeste mai ales vocalitatea sopranei. In mod explicit legat de conflictul dintre barbat si femeie, este, insfarsit, Samson din opera ”Samson si Dalila” deSaint-Saëns (1877),al carui protagonist masculin este un tenor dramatic (fort ténor-tare- in franceza), cu o tesatura foarte centrala.

            In Italia protagonistul din Otello” de Verdi, are multe din trasaturile tenorului dramatic si frazari cu fond declamatoriu. A inceput apoi sa prevaleze parerea ca si alte opere de Verdi, ca: Trubadurul, Don Carlos, Forta Destinului sau Aida, apartin de repertoriul tenorului de forta, si incurand se va vorbi pentru executorii lor, de tenori dramatici. Se va avea insa noroc, incepand cu finele anului 1860, de opere care apartin perioadei de sfarsit a Romantismului: ”Mefistofele” de Boito, ”Ruy Blas” de Marchetti, ”Guarany” de Gomez, ”Gioconda” de Ponchielli., Aceste opere vor lasa un spatiu larg tenorilor de tipul liric.

            Tenorii italieni au facut in acest timp proprii, tocmai Mignon, Manon si Werther, si au contribuit in mod decisiv la raspandirea lui ”Lohengrin” si ”Carmen”, in multe din marile teatre ale lumii.

”Carmen”,  primita cu entuziasm in Italia, intr-o perioada in care Franta a repudiat-o, a fost unul din punctele de referinta ale genului de opera, denumita astazi: ”verista”.

Teatrul muzical italian a asimilat conflictul sexelor, delictul pasional, personajele de conditii umile si mediul inconjurator, de obicei inspirate de Italia meridionala si insulara, dominate de violenta si superstitii. ”Cavaleria rusticana “ de Mascagni, ”Paiate” de Leoncavallo, ”Tilda” de Cilea, ”Mala vita” de Giordano si diverse alte opere astazi uitate, care au creat, intre 1890 si primii ani ai secolului XX, un limbaj vocal si o recitare care au fost deasemenea bazate pe obiceiuri.




            Melodiile intinse, cantabile (simple si majestuoase), nu de putine ori inspirate din formele populare ca serenata, stornello, (cantec popular scurt, care incepe cu numele unei flori, - n.trad.), vernacola ( In dialect), alternau cu duete de gelozie sau de provocare, inm care vehementa frazarii era accentuata  de suspine, plans, sau rasete sarcastice, injurii, imprecatii si strigate.

            Cum apoi, toate acestea au degenerat, pana in timpuri relativ recente, intr-o vocalitate de prost gust si triviala, care i-a implicat mai ales pe tenori si soprane, priveste mai mult secolul XX, decat secolul XIX.

            La inceput, intr-adevar, aceste opere, ca de exemplu ”Carmen” au fost adeseori incredintate tenorilor care proveneau din repertoriul de gratie, care se specializasera in ”opera lyrica” si care tindeau, unde era posibil, sa intercaleze mezza voce, diminuari si chiar ornamente.

            Venise intre timp la rampa Puccini, dar cu mijloace vocale mai cizelate, mai rafinate  si mai putin emfatice, cum, de fapt, conveneau unui teatru muzical inspirat de personaje  si de ambiante burgheze. Cu ”Manon Lescaut” chiar si Puccini a facut cunoscut conflictul dintre sexe, imblamzindu-l apoi cu voluptuositatea Toscai si a lui Mario Cavaradossi. Tendinta spre ”cumsecadeniei” a tenorului puccinian, a fost adeseori alterata de faptul ca operele lui Puccini si cele descoperite ca veriste, erau de obicei executate de aceiasi cantareti.

            Un alt fapt istoric din ultimele doua decenii ale secolului XIX, a fost formarea unei opere nationale ruse. Musorgsky, Rimsky Korsakov, Borodin, Ceaickovsky, au fost indemnati sa semneze mari partituri si roluri, nu numai pentru tenori, dar si pentru

vocea ruseasca cea mai caracteristica, cea de bas sau bas-bariton. Tenorul rus, care adeseori are un timbru foarte clar si delicat (glas foarte subtire si inalt denumit de unii:”tenor de stepa” n.trad.), interpreta, oricum,  figuri de indragostit din repertoriul elegiac sau patetic ca: Vladimir din ”Cneazul Igor” sau Lensky din ”Eugen Oneghin  Aici suntem in spatiul tenorilor de gratie.


In alte cazuri tenorul, totusi, pastrand trasaturile de indragostit, incarna personaje mai complexe si discutabile din punct de vedere moral, ca Dimitrie din ”Boris Godunov”, sau obsedatul jucator de carti, Gherman, din ”Dama de Pica” Atunci, inclina spre o vocalitate viguroasa si vehementa.

Ceea ce este apoi destul de singular,este folosirea tenorilor in roluri de batrani, cum ar fi Astrologul din ”Cocosul de aur” de Rimsky Korsakov, ca si imparatul din ”Turandot”.exploatand caracteristicile speciale de voci clare, foarte acute si cu falset.

Scoala italiana:

            Intre arii tenori ai scolii italiene, toti, sau aproape toti, intre anii 1870 si 1880, fac o categorie aparte care apartin la ”opera lyrica”, sau include in repertoriul propriu ”Lohengrin”. Natural ca sunt atrasi si de Ruy Blas”, de ”Guarany ” sau de”Gioconda  si ”Mefistofele”. Unul dintre cei dintai care s-a specializat in acest repertoriu a fost:

Italo Campanini (Parma 1844—Carcagnano 1899), fratele directorului de orchestra Cleofonte Campanini.

            Dupa ce si-a inceput cariera la Parma, in roluri de comprimar, in 1863, a fost pentru cativa ani in Rusia, si reintors in Italia, s-a perfectionat la Milano cu Francesco Lamperti, unul dintre cei mai autoritari profesori de canto ai momentului, prezentandu-se apoi la Scala in 1871 in ”Don Giovanni” ”Lucretia Borgia” si ”Faust”.In toamna aceluiasi an, a interpretat ”Faust” la Comunale din Bologna, imediat dupa aceea, participand la prima executie pentru Italia, cu ”Lohengrin”.

A inceput astfel o stralucita cariera internationala, in care a fost vazut foarte des la Londra, (Drury Lane, Her Majesty’s  Theatre, Covent  Garden) din 1872 pana in 1822si la New-York  (Academy of Music, si Metropolitan), din 1878 pana in 1884.

In Italia, Campanini a fost din nou la Scala in 1872-73,(Ruy Blas, Lohengrin), la Comunale din Bologna 1875, (Mefistofele), la Regio din Torino 1876-1877- (Ruy Blas, Puritanii, Lohengrin), dar cea mai mare parte a carierei sale s-a desfasurat in strainatate.

            A cantat adesea ”Somnambula” ”Lucia”, ”Trubadurul”, dar operele care i-au adus cele mai mari succese, au fost :”Lohengrin”, ”Mefistofele” si ”Faust” din 1878 si ”Carmen” in primele executii locale din Londra si New-York.



            Campanini a fost in mod substantial un tenor liric. Vocea, care parea sa prezinte unele inegalitati in registrul central, luat in totalitate, era  placut si chiar daca nu se bucura de un volum mare, devenea stralucitoare in acute, si emitea un Do de piept respectabil, in ”cabaletta” din Trubadurul.

            Actor excelent, se distingea ca interpret pentru patrunderea personajelor si pentru particularitatea accentului si a frazarii. Foarte indemanatic in folosirea mezza vocii, a preluat traditia marilor interpreti de Don Jose si Lohengrin in versiunea italiana, si in vreme ce in Carmen se arata stralucitor si plin de pasiune, ca Lohengrin reda in mod splendid misticismul personajului. Aceasta mai ales in povestirea din actul III.

            Declinul lui a inceput intre anii 1882—1886, cand s-a prezentat la San Carlo cu Mefistofele” fiind fluierat si protestat.

Mai putin modern ca repertoriu, a fost tenorul francez de scoala italiana :

Ernest Nicolas (Tours 1834—Pau 1898), care a debutat in 1857 la Opera Comica din Paris. A devenit Nicolini, cand, in decembrie 1859, dupa un an si mai bine de permanenta in Italia, a debutat la Scala cu ”Traviata”, interpretand apoi ”Lombarzii” si ”Otello” (Rodrigo), iar in 1862,”Lucia di Lammermoor”.

            Nicolini s-a facut apoi cunoscut la Teatrul Italian din Paris, (1862-63 si 1866), si la Real din Madrid (1864 si 1865). In acesti primi ani de activitate a fost judecat in mod diferit. Vocea era foarte valida dar cantaretul imatur si actorul stangaci.

            In anul 1866, canta ”Saffo” de Pacini la Teatrul Italian  si tocmai in momentul in care protagonista se arunca in mare, a izbucnit intr-un stranut zgomotos care a provocat rasul publicului. In aceeasi stagiune pariziana executa Lucia” alaturi de Adelina Patti, cea mai faimoasa soprana a timpului. Era un barbat cu prestanta de care diva s-a indragostit. Nicolini i-a raspuns cu reciprocitate. Patti era deja divortata, iar tenorul

si-a abandonat pentru ea sotia si copiii, constituindu-se astfel o pereche foarte barfita, dar mai mult admirata si ceruta peste tot.

            Nicolini era un tenor parca anume creat pentru ”Muta din Portici”, ”Hughenotii”Africana” sau ”Trubadurul”, dar mai des canta operele Barbierul”,”Somnambula”,”Rigoletto”,Traviata”,”Romeo si Julietta”, ”Faust”, Lucia, indragite de Adelina Patti.

            Alaturi de Patti a revenit de mai multe ori la Teatrul Italian din Paris, intre 1867si 1872, la Drury Lane si Covent Garden din Londra intre 1871-74, cat si la Viena in 1872-73. In repertoriul impartit cu Patti, era cel mai inegal si indiferent.

 In Lucia se angaja total doar in scena blestemului iar in Traviata  in ultimul act. Dar vocea lui cu un timbru putin baritonal era sonora,  calda, intinsa, stralucitoare in acut si foarte supla. In duetul din actul IV din ” Hughenotii”, cu Valentina, Nicolini facea sa se auda cele trei note cu Do bemol 4 din fraza:”Spune inca, spune ca ma iubesti!” prima data in falset, a doua oara in mezza-voce iara treia oara, cu voce plina, de o stralucire surprinzatoare.

            In jurul anilor 1875 avea inca vocea usoara. Chiar in stagiunea 1874-75, cand s-a reintors in Italia ca sa cante Aida”, la Apollo din Roma, prestatia sa, sub anumite aspecte, a fost senzationala. Inafara de imprejurarea ca transpunea cu un semiton mai jos aria ”Celeste Aida”, canta aproape intreaga opera in tinuta de camera si cateva pagini in cisme, cum descria criticul Francesco D’Arcais.

            Dar se mergea la teatru pentru a fi ascultat in fraza din actul II (Nilul): Io sono disonorato”, si in relativul formidabil, Si bemol acut. Numai ca dupa doua seri a intonat cu totul altfel aceasta nota. S-a creat atunci la reluare o atmosfera de asteptare aproape spasmodica, iar cand tenorul a reusit sa ”ghiceasca” acuta, un urlet de bucurie a insotit bravura sa. Alte izvoare adauga ca in acel spectacol, a fost remarcat si pentru gingasia cu care a cantat duetul final cu Aida.

            Nicolini, mereu obligat sa o insoteasca pe Patti in toata lumea,-a revenit cu ea in Italia in 1877, 1878 si 1879, la (Scala, Fenice din Venetia, Apollo din Roma, San Carlo din Napoli, Regio din Torino), reinoind de obicei splendorile sale de tenor episodic in Traviata”, ”Trubadurul” si ”Faust”,

            Intre timp vocea lui capatase un usor tremolo pe centru si parea mai putin supla in diminuari, dar izolatele prezente in forma deplina vocala, dezlantuiau uragane de aplauze, pana cand la San Carlo din Napoli, in 1879, publicul a inceput sa-l fluiere in ”Rigoletto”, iar Patti, ofensata, a intrerupt pur si simplu reprezentatia. Totusi, Nicolini a mai ramas cativa ani, si dupa acest incident, in forma buna vocala.

            Abia in 1886, dupa douazeci de ani de concubinaj, a putut sa se casatoreasca cu Adelina Patti, iar dupa doi ani s-a retras definitiv de pe scena.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Scara generala sonora
Improvizatia Chorus sau Armonicǎ
Propagarea vibratiilor
Sisteme sonore netemperate (naturale) si temperate (artificiale)
Gilda Mignonette - biografie
Genuri care au apartinut,ca origini,repertoriului pastoresc,dar si-au pierdut functia,avand o circulatie larga
Tempo
Pietro mascagni si opera sa
FOLCLORUL ROMANESC IN CONTEMPORANEITATE
Inceputurile improvizatiei jazzistice