Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Mitul Caruso


Mitul Caruso




Mitul Caruso:

            Enrico Caruso: (Napoli 1873—1921), era fiul unui foarte modest fierar. A inceput inca de copil sa cante in biserica,; la zece ani a fost primit ca ucenic intr-un atelier mecanic; la cincisprezece ani a luat obiceiul de a canta pe strazi si pe terasele edificiilor balneare. In vara lui 1891 a inceput sa studieze canto cu Guglielmo Vergine si, dupa o intrerupere datorata serviciului militar, a debutat in 16 noiembrie 1894 la Teatro Nuovo din Napoli in prima reprezentatie cu ”Amico Francesco” de Francesco Morelli.

Dificultatile in registrul acut si o oarecare ambiguitate de timbru cu sunete care pareau a fi baritonale, l-au limitat pana in primavara anului 1897 in mici teatre de provincie, --unde a cantat mai ales ”Faust”,”Rigoletto” si ”Cavaleria rusticana”—care i-au procurat insa si cateva insuccese. Totusi, in luna mai a aceluiasi an, Caruso a fost angajat la Massimo din Palermo, unde a fost primit foarte bine in ”Gioconda”, iar la Livorno, la fel, pentru ”Traviata” si ”Boema”. La Livorno a cunoscut pe soprana Ada Giachetti, cu care s-a casatorit, avand doi copii.




            In toamna 1897, angajat la Teatrul Liric din Milano, Caruso a avut ocazia sa demonstreze inclinatia sa pentru repertoriul verist, in ”Navarese” de Jules Massenet, (Araquil), in ”Voto” de Giordano, (refacere a ”Mala vita” rolul lui Vito), in prima executie cu ”Arlesiana” de Cilea, (Federico) si in ”Paiate”

            In stagiunea 1897-98, a fost la Carlo Felice din Genova, (Marcello in ”Boema” de Leoncavallo, ”Pescuitorii de perle”, in martie 1898, s-a reintors la la Lirico din Milano ((”Boema” de Leoncavallo si ”Carmen”), iar tot in acest teatru, in toamna, a obtinut un succes rasunator ca Loris din ”Fedora”, (prima executie).

            A inceput apoi cariera internationala la Mariinsk din Petersburg, 1898-99 (”Cavaleria rusticana”,”Boema” ,”Paiate”), si la Teatrul Colon din Buenos Aires,(”Iris”,”Fedora”,”Traviata”,”Gioconda”,Cavaleria rusticana,”in timp ce in toamna lui 1899, un alt extraordinar succes il astepta la Costanzi din Roma in (”Gioconda” Mefistofele” si ”Iris”.

            Reintors la Petersburg in 1899-1900, si-a completat repertoriul cu noi opere, printre care Bal  Mascat” si ”Aida”. In vara lui 1900, a revenit la Buenos-Aires si de data aceasta a cules cele mai mari aplauze in Mefistofele”, ”Iris”,”Manon” si ”Tosca”.

            In decembrie 1900, a aparut pentru prima data la Scala, in opera”Boema” de Puccini, dezamagind insa publicul, mai mult, poate pentru ca era obosit in urma meticuloaselor repetitii sustinute cu Toscanini.


            Si-a luat insa o rasunatoare revansa imediat dupa Boema, cu ”Elixirul dragostei”, dirijat tot de Toscanini.

            In 1901-02, a debutat la San Carlo din Napoli cu Elixirul dragostei” si ”Manon”. In “Elixirul” a fost primit cu raceala, mai ales de o parte a criticii, care contrapunea interpretarii sale pe cea de pana atunci, a lui De Lucia. Mahnit (si revoltat) de aceste rezerve, nu a mai vrut sa cante niciodata in orasul sau. Imediat dupa aceasta a revenit la Scala pentru prima executie cu ”Germania de Franchetti (Federico), pentru ca apoi sa debuteze cu un enorm succes la Covent Garden, in ”Rigoletto”,

”Aida”, ”Boema”, ”Elixirul dragostei”, Lucia de Lammermoor”, ”Cavaleria rusticana”), unde a fost angajat in continuare pana in 1909 si apoi in 1913 si 1914.

Deasemenea in toamna lui 1902 la Liric din Milano, a fost primul Mauriciu de Saxonia din ”Adriana Lecouvreur” pe care in anul urmator a facut-o cunoscuta si la Sao Carlos din Lisabona, la Teatrul de Opera din Buenos-Aires, si la Rio de Janeiro, unde a cantat si  Manon Lescaut” de Puccini.

            In stagiunea 1902-03, Caruso a entuziasmat publicul de la Costanzi din Roma, cu (”Rigoletto”,”Aida” ,”Mefistofele”,”Manon Lescaut”), iar in 3 noiembrie 1903, a avut loc evenimentul cel mai important din cariera sa, si anume: debutul la Metropolitan din New-York, (Rigoletto) care a precedat confirmarea lui fara intrerupere, pana in decembrie 1920.

            De atunci, Caruso, a dedicat Metropolitanului cea mai mare parte a activitatii sale, largind considerabil propriul repertoriu, si adaugand la operele care pana atunci i-au prilejuit cele mai mari succese, ca: (Elixirul dragostei, Rigoletto, Aida, Gioconda, Carmen, Manon, Cavaleria rusticana, Paiate, Boema, Forta Destinului, Africana,  Tosca, Marta) , o noua opera”Faust”.

            In 1911, a fost Dick Johnson in ”premiera” cu ”Fanciulla del West”. Natural ca si-a diminuat activitatea in Europa, iar in Italia a aparut doar in 1914, pentru un singur spectacol cu ”Paiate”, la Costanzi din Roma, si in 1915, la Dal Verme din Milano, tot in ”Paiate”, pentru doua spectacole de binefacere dirijate de Toscanini.

            A mai putut fi totusi ascultat, inafara de anmgajamentele de la Covent Garden despre care deja s-a amintit, la Paris in 1904-1907,(Teatrul Sarah Bernhardt si Trocadero, in 1908 si 1912 la Opera, si in 1910 la Chatelet. In 1904 a cantat si la Dresda, si la Berlin, in 1906 la Viena si din nou la Berlin (aici in 1907-1911), in 1908-1911, la Hamburg. 

            In 1918, la New-York, s-a casatorit cu Dorothy Benjamin, fiica unui industrias american, de la care a avut in anul urmator, o fata.

In decembrie 1920, in timp ce era in plina activitate la Metropolitan, i s-a descoperit  in piept o punga de puroi. Operat de abces, s-a intors in Italia pentru convalescenta, dar la Napoli , agravandu-se starea lui, a murit pe neasteptate.

            La Caruso se priveste ca la cel mai celebru cantaret, iar mitul sau este si astazi viu in toata lumea, si in mod deosebit in Statele Unite ale Americii Cu siguranta ca s-a bucurat de o foarte puternica .publicitate, in America, si asta pentru doua motive: Caruso, a fost pentru o lunga perioada de timp, cea mai mare atractie de la Metropolitan, care, datorita prezentei sale, a putut sa combata concurenta altor organizatii teatrale. In al doilea rand, actiunea publicitara, a accentuat vanzarea discurilor sale, pentru el deja enorma.

Caruso trebuie astfel amintit ca una dintre personalitatile muzicale, care a contribuit mult, in cele doua decenii ale secolului XX, la dezvoltarea industriei fonografice. Independent de aceasta, a reprezentat printre tenorii timpului sau, un fenomen aparte.

            In ultimele trei decenii ale secolului XIX, ”Opera lirica”, deci lucrarile initiale ale lui Mascagni, Leoncavallo, Puccini, Giordano, Cilea, au potolit, climatul grandilocvent,-si in acelasi timp eroicizant, pe care l-a creat mitul tenorului, facand din el un aparator al marilor valori morale, sub haina protagonistului unui roman de ”capa si spada”, adeseori luand infatisarea  misteriosului erou Byronian, sau banditul ”mare senior” dupa modelul lui Hugo sau Schiller.

            Conflictului ”bine—rau” i s-a substituit in mod treptat conflictul ”barbat—femeie”, iar acesta, in mod necesar, avea sa duca la imburghezirea tenorului si la transformarea limbajului sau, in cel al personajelor mai reale si concrete. Totodata, gustul inca preponderent pentru supravietuirea unei insemnate parti a repertoriului romantic, a creat o situatie, in unele aspecte, ambigua.

Dispretuiti de tenorii aulici (de curte), de melodrama in haine stramte, (Tamagno, De Negri, Marconi, si cei mai directi urmasi ai lor), in noile opere italiene—dar si un personaj ca Don Jose din ”Carmen”—avusesera ca primi protectori si sustinatori pe Roberto Stagno, dar pentru anumite chestiuni afective la care s-a facut referire, au aderat si tenorii proveniti din repertoriul de gratie ca Valero, Garulli, De Lucia. Pe cat au fost de eficienti acesti cantareti, ceva anume,  in vocalitatea si frazarea lor, denunta originile lor. Caruso, cu tipul sau de voce si de temperament, reprezenta solutia problemei.

            A aparut la rampa, la inceput, ca tenor de gratie, dar cu o calitate care arata mai bine cu vechea semnificatie a acestui termen, si implica  mai mult decat o delimitare in repertoriul lirico-lejer, o tendinta la o expresie suava si mangaitoare. Totusi, cu inflexiunile sale inchise, si consistenta din gama inferioara, vocea lui Caruso avea, mai ales  in faza initiala a carierei sale, un fond catifelat si o delicatete de smalt de extrema insinuare, intrucat se contopea cu vibratiile calde si cu o rafinata plenitudine sonora,  care amintea de limpezimea unui sunet de violoncel.

            Insemnate erau in acei ani, modulatiile si capacitatea de a canta pe varful buzelor; cat si acele dificultati, inlesnite de limitata extensie in registrul superior, si care constrangeau pe Caruso la o emisie lejera, capabila sa faciliteze urcarea in acut folosindu-se de falset. Se intelege astfel, cum deja in 1895 si 1896, cu un registru acut care uneori intalnea dificultati chiar si la un simplu La bemol 3, Caruso ajunsese sa cante opere ca ”Favorita”,”Rigoletto”,”Faust”.

Chiar si in discurile inregistrate intre 1902 si 1906, exista urma de acute extreme emise in falset ( Rigoletto, Faust ),sau altele in care in combinatia: sunete de cap—sunete de piept, primele sunt preponderente. Daca insa caracterul operei sau al personajului nu accepta recurgerea la formula de falset, Caruso se folosea de transpozitie.

            Din rapoartele timpului stim ca in 1897 cand a cantat Gioconda la Massimo din Palermo, Caruso a transpus cu un semiton aria ”Cielo e mar”, lucru care nu a impiedicat sa fie definit:”un incantator tenor de gratie”.

            Inca pentru catva timp, cronicarii vor insista asupra prevalentei, in personalitatea vocala a lui Caruso, a modelului delicat, elegiac. In stagiunea 1897-98, de la Carlo Felice din Genova, succesul a derivat mai ales din dulceata cu care a fost ”suspinata” aria din ”Pescuitorii”:”Mi par d’udire ancora”, in timp ce s-a gasit ca rolul lui Marcello din ”Boema” de Leoncavallo, este prea spinto pentru un asemenea tenor.

Totusi, o evolutie era iminenta, cum s-a relevat in rapoartele asupra operei Carmen” executata la Liric din Milano, in 1898, si la aluziile privind impresionantele ”izbucniri de iubire, pasiune si dispret”. Se mergea si la conturarea specializarii in Paiate”, dar marea atractivitate a lui Caruso era inca in dulceata cantului.

In 1906, referindu-se la evolutiile milanez cu cativa ani inainte, Giovanni Borelli, scria in ”Teatrul ilustrat” ca mezza-voce a lui Caruso,

i-a readus in memorie amintirea mezza-vocii lui Angelo Masini.

Astfel, viguroasele ascensiuni care veneau in mod gradat sa se introduca in interpretarile sale, au dat ocazia, inca pentru cativa ani, sa ofere criticilor si publicului surprize.   

            Cand in toamna lui 1899, a debutat la Costanzi din Roma in ”Iris”  Amilcare Lauria, recenzor la ”Cronica muzicala” povestea ca la inceput si pana la serenada lui Jor, publicul avea sa guste dulceata vocii si a frazarii, retinand totusi ca se gaseu in fata unui tenor cu un volum relativ modest. Dar la finalul actului II  la explozia febrei erotice a lui Osaka, pe neasteptate vocea s-a marit de doua ori, de patru ori, umpland sala cu  sonoritatea deplina a magnificelor sale acute.

            O senzatie identica a incercat, dupa Nicola Daspuro, recenzorul  de la”Teatrul ilustrat” publicul de la Sarah Bernhardt din Paris in timpul unui spectacol cu ”Fedora” din 1905, atunci cand in a doua parte a actului II, vocea lui Caruso a izbucnit in ”fulgere vocale sclipitoare si formidabile”.

            In momentul in care Caruso a dobandit stapanirea constanta a acutelor pana la Si 3, a usurat personajele veriste--naturaliste de obiceiurile si arhaismele pe care le-a recunoscut, de exemplu, De Lucia, ajungand la un cant de extrema spontaneitate, si naturalete, la o zugravire rapida, imediata, care fascina prin unitatea sunetului, prin amestecul catifelat si moale, prin accentul incisiv si scandat, prin inflacararea frematatoare plina de pasiune si pentru alte doua motive.

            Caruso avea ”lacrima in voce”, ca Rubini, si impreuna, o neliniste senzuala, in timbru, care il facea interpretul ideal al unui repertoriu bazat pe conflictul sexelor. Se adauga un uimitor joc al respiratiei care ii permitea o perfecta intonatie, claritate in portamente, o precizie curgatoare in cantul ”legato”.

            Tehnica emisiei, desi insusita mai mult intuitiv, decat printr-o cunoastere derivata din studii sistematice, (sotia sa Dorothy , povestea intr-o carte de memorii, cum Caruso incerca sa explice altora anumite particularitati ale fonatiei sale), raspundea in linii maxime principiilor scolii secolului XIX.





Deja la inceputul secolului XX, Caruso a inceput sa se bucure de inflexiunile intense si inchise, ale registrului central, si pentru faptul ca accentuau voluptatea timbrului si duceau la amplificarea volumului. Acesta, cu timpul, a pus limite in folosirea mezza-vocii, si foarte probabil, a oprit calea spre o masiva posesie a lui Do 4 si spre tesaturile foarte inalte. De fapt, in 1908 la Metropolitan, Caruso s-a produs in ”Trubadurul” coborand cu un semiton cabaleta ”pira”.

            Cat despre repertoriul romantic, Caruso l-a executat adaptandu-l la gustul vremilor noi. In operele lui Verdi ca si in ”Africana” sau ”Gioconda”, gustul accentului si al dictiunii, a dat personajelor o mandrie si o noblete, in multe aspecte inimitabile, si a accentuat tensiunea din anumite fraze, cu ritmuri concise si avanturi vioaie.

A devenit astfel mult mai concret un Vasco de Gama sau un Radames, pentru multe trasaturi inedite, si un Duce de Mantua cu o senzualitate mai infocata si excentrica.

Totodata, eliminarea dulcegariilor si pretiozitatii multor tenori din generatiile precedente, a adus cu sine si suprimarea multora din semnele de expresie ale compozitorilor si a unui canto uneori prea rasunator.

            In 1909, Caruso a trebuit sa se supuna unei interventii chirurgicale pentru o laringita hipertrofica nodulara. Timbrul sau a capatat de atunci culori mai inchise, ulterior amplificandu-se si volumul sunetelor grave si centrale, determinand rezonante absolut exceptionale in acele zone, pentru un tenor.

El a profitat de aceasta pentru a accentua asprimea si vigoarea din anumite interpretari, reusind chiar sa mentina neschimbata extensia vocala, si sa smulga acute de avant in plina voce, cu o siguranta indrazneata si masive retineri de respiratie. Amestecul a conservat moliciunea naturala si fondul catifelat, dar a ramas stirbita flexibilitatea.

Caruso a folosit mai putin mezza-voce, nuantele si diminuarile despre care erau urme in primele discuri, si care au disparut aproape complet, chiar daca, nu de putine ori, sugestiile accentului si caldura timbrului, pareau sa confere sunetelor emise acest ”mezzo-forte”, acelasi abandon pe care alti tenori il obtineau cu asa zisul cant pe varful buzelor.

In fugitivele reveniri in Italia, din 1914 si 1925, o parte a criticii din Roma si Milano, s-a facut ecoul nedumeririi publicului  fata de o voce al carei volum si ale carei culori apareau acum baritonale, dar se mai constata si ca sonoritatea era mai accentuata, ca si cand s-ar fi imbogatit gama resurselor expresive.

            Era de altfel inevitabil ca efortul sustinut pentru a obtine sunete grave si centrale exceptional de ample, si sa le proiecteze apoi spre zone mai inalte ale portativului cu mare rasunet, sa nu aiba repercursiuni distrugatoare: nu atat asupra vocii, care a prezentat totusi in ultimii ani un oarecare simptom de fortificare, cat a fizicului in general si asupra aparatului pulmonar in special. De aceea este atribui acest fapt mortii sale premature.

            Vocea lui Caruso, in timpul inregistrarilor pe primele discuri, a fost exceptional de fonogenica. Pana si inregistrarile rudimentare din 1901 si 1902, executate in graba si de aceea, nu lipsite de erori de executie sau emisiuni defectuoase, au facultatea sa redea, unele calitati ale lui Caruso din primii ani. Discurile cele mai demne de luat in seama, sunt totusi cele inregistrate in Statele Unite, din 1904 incoace, inca si astazi amplu disponibile, gratie numeroaselor retipariri in microsolco.

            Caruso a imprimat si romante de salon, de Rotoli, Gastaldon, Leoncavallo, Denza, Tosti, precum si numeroase cantonete napolitane, care au avut un enorm succes, mai ales printre emigrantii italieni din Statele Unite, carora marele tenor napolitan, prin cantul sau, le-a exprimat nostalgiile si regretele.

            Caruso a avut o cultura generala limitata , dar o inteligenta vie. Era un bun caricaturist si era dotat cu o ureche muzicala excelenta, chiar pentru limbile straine, (canta intr-o franceza aproape perfecta); subiect al salturilor de umor care il faceau uneori vesel si glumet, alteori, taciturn si melancolic; fumator inrait! hipersenzual, dupa unii biografi.

De statura mijlocie, cu un aspect mai degraba robust, cu un torace foarte dezvoltat, cu o privire patrunzatoare, se imbraca intr-un mod frapant si excentric. A castigat sume enorme, dar, si a administrat bine patrimoniul , aratandu-se in general darnic, generos, mai ales cu emigrantii italieni din America, intruchipand in viata obisnuita –urmarind pe scurt portretul pe care i-l facea publicitatea—un tip de tenor modern, un ”divo” popular, mai putin rafinat si mandru cum era un Mario, un Stagno sau un De Retszke, dar mai la indemana si cordial.  

SUPLIMENT--Caruso:

Cu siguranta ca despre Caruso se mai pot scrie (si s-au scris de fapt), rafturi intregi de carti, dar in economia unui ”manual” limitat ca pagini, chiar si ceea ce s-a scris, ar fi suficient pentru o prima cunoastere. Dar este poate singura exceptie in care materialul depaseste utilul, si aceasta pentru ca si el a fost o exceptie.

Care dintre noi ascultand vibratiile unui glas de demult, suind alene din miile de santulete ale unui vechi disc, uneori chiar usor invaluite in ceata indelungatei scurgeri a vremii, nu a contopit admiratia fata de aceste interpretari cu emotia aducerii aminte a celui care cu decenii in urma a facut imprimarea, lasand astfel viitorimii ecoul fidel al unei voci de neuitat ?!

Un disc de pilda pe care il mangaie degetele, cu grija si teama de–a nu–i face vre–un rau nedorit , pe care se citeste la inceput prima piesa: „O sole mio” de Eduardo Di Capua, voce Enrico Caruso, odata pus pe platanul pick–up–ului incepe sa se roteasca in sensul invers al timpului scurs, invitandu–ne parca sa citim cu ochii mintii istoria unei existente tumultuoase inchinate exclusiv cantului. Povestea vietii celui mai renumit TENOR de la inceputul secolului 20, nu putea incepe mai bine decat cu „O sole mio“ care vorbeste despre stralucitorul soare napolitan, acel soare incins care a luminat si a incalzit fata micutului copil de mecanic nascut   la data de 25 februarie 1873, pe o straduta insorita de la marginea Neapolului, la cativa pasi de tarmul inspumat al marii Tireniene, denumita Via Santi Giovanni e Paolo – mai cunoscuta in Napoli cu numele de San Giovanniello agli Ottocalli– numarul 7. 

Marea lumina stralucitoare si pasnica a soarelui napolitan si nelinistea vesnica a valurilor, iata cele doua forte care aveau sa–i strajuiasca mereu destinul ciocnindu–se in viata lui: Soarele si Marea !!

Anii copilariei lui Caruso au fost aidoma tuturor copiilor de oameni mai modesti. Tatal sau se numea Marcelino, iar mama Ana Baldini. Erau originari din Piedimonte d’Alife (astazi Piedimonte Matese din provincia Caserta) unde s–au casatorit la 21 august anul 1866 si de unde au plecat spre Napoli in cautare de lucru. Marcelino l–a gasit in atelierul mecanic Meuricoffre si in ciuda faptului ca avea o pronuntata tendinta „bahica“ se puteau totusi considera, cat de cat, aranjati.

Enrico s–a nascut dupa sapte ani de la casatoria parintilor si se pare, dar nu se stie daca a fost adevarat sau nu, ca ar fi venit pe lume dupa mai multi frati nascuti morti. Asupra acestui fiu s–au impartit sperantele tatalui si mamei Caruso. Primul, ar fi vrut sa continue meseria sa de mecanic; pe cand mama l–ar fi dorit instruit. S–au intalnit la jumatatea drumului. La zece ani tatal l–a plasat ca ucenic la turnatoria lui don Salvatore De Luca din Arenaccia, iar acesta pentru a–si multumi mama, dupa clasele elementare, s–a inscris la o scoala serala unde a avut posibilitatea sa–si dezvolte o adevarata pasiune: desenul.

A fost intr–adevar un excelent caricaturist la care nu figura numai versatilitatea desenului, ci ceva mai mult, capacitatea de a prinde totul cu usurinta si a face remarcata  insasi psihologia personajelor.

Primul care a exploatat capacitatile sale de desenator a fost patronul, care l–a pus sa deseneze fantani ce urmau sa fie apoi realizate in turnatorie. Caruso avea doar 11 ani dar a demonstrat repede ca stie sa se administreze cerandu–i lui De Luca o marire a salariului, dar nu  s–a putut, asa ca a plecat de la turnatorie la elvetienii Meuricoffre unde lucra tatal sau, oferindu–si atat capacitatea de desenator de fantani cat si cea de lucrator in turnatorie. 

Enrico crestea si, fara sa stie, incepea sa apara din el un lucru care avea sa–i schimbe in mod radical viata: VOCEA. Canta in timpul lucrului spre deliciul colegilor, un cant spontan, fara tehnica, dar suficient ca sa–l faca treptat sa intre in cercul cantaretilor de biserica. Primele rudimente de tehnica vocala le–a primit pe la varsta de 13 ani de la parohul Don Giuseppe Bronzetti, care l–a distribuit intr–un rol comic din farsa muzicala :  „I briganti nel giardino di Don Rafaele“.


            Vocea lui Caruso mergea in acest timp natural spre schimbare: din vocea de contralto pe care o avea in perioada copilariei, incepeau de–acum sa se afirme tot mai clar si mai pronuntat caracterele tenorale care ii vor ramane specifice si care erau deja remarcate cu deosebita surpriza in timpul serbarilor si receptiilor la care baiatul era invitat cu o frecventa din ce in ce mai mare. 

De la biserica face un pas in saloanele burgheziei napolitane la seratele de muzica denumite „Periodice“, in virtutea periodicitatii evenimentului de cantec si dans, pe  terasele statiunilor balneare pentru a inveseli pe cei aflati la cura, la serenadele in contul indragostitilor sau la sarbatorirea onomasticilor. Astfel dupa desen, o alta descoperire: cantul!

Dar iata–l pe Caruso ajuns la varsta militariei, repartizat la un regiment  unde un militar mai in varsta auzindu–l cantand o cantoneta si–a dat seama ca are de–a face cu o voce iesita din comun si astfel Majorul Negliatti comite un fals pentru care toti admiratorii celebrului tenor de mai tarziu s–au grabit sa i–l ierte, ba chiar sa–l binecuvinteze.

Pur si simplu l–a scos din evidenta si controalele armatei, trimitandu–l acasa, cu conditia sa–si vada de cantat, ( tipic napolitan ) ceeace Caruso a si facut !  

Odata ce si–a dat seama de aceasta noua oportunitate de munca, a inceput sa aiba ambitii mai mari. Trebuia sa faca saltul de calitate trecand de la acele etalari marunte amintite, la spectacole in teatru. Dar pentru a putea face primii pasi in lumea teatrului de opera, erau absolut necesare lectii serioase de canto, pentru ca vocea sa, frumoasa dar putin dezvoltata, avea nevoie de educatie.

Aici se manifesta tot caracterul acestui napolitan iesit din clisee. Nici o improvizatie, nici o superficialitate, ci o decizie, o fermitate, o incapatanare si o asiduitate in studiu ce–l vor insoti pana la sfarsit, facand din el cel mai mare cantaret al tuturor timpurilor. De atunci si pana astazi „strengarul“ din San Giovaniello va deveni il signore del bel canto“! 

Un prieten l–a prezentat maestrului Guglielmo Vergine care, cand l–a auzit, a ramas  foarte descumpanit, intai de toate pentru ca vocea nu era bine definita ca timbru si culoare, adica nu era clar daca este vorba de un bariton sau de un tenor.

Si–apoi, Caruso nu avea cu ce sa plateasca lectiile de canto destul de costisitoare, asa ca maestrrul Vergine, cand s–a hotarat in cele din urma sa–l accepte la lectii, l–a pus sa semneze un contract unde se stabilea ca se obliga sa–i dea lui Vergine in schimbul lectiilor, 25 % din incasarile de la fiecare spectacol, timp de cinci ani de la inceperea carierei.

Un progres in studiu evident s–a realizat, lucru pe care maestrul – mai ales in virtutea acelui contract – l–a semnalat cu insistenta, elogiindu–l,  uneori peste meritele reale de atunci, in fata ziaristului Nicola Daspuro care in acel moment era reprezentantul editurii Sonzogno  la Napoli. Astfel tanarul tenor a incheiat un contract pentru Mignon” de Ambroise Thomas  (1811–1896) ce urma sa se reprezinte la Teatrul Fondo din Napoli, astazi Teatrul Mercadante. Dar la repetitiile dinaintea debutului  s–a aratat atat de nesigur si de nepregatit incat a fost licentiat.

Un alt fiasco a suferit la Teatrul San Carlo din Napoli, cea mai veche opera din Europa construita in 1737, cu 41 de ani inainte de Scala si cu 51 de ani inainte de Teatrul „La Fenice“ din Venetia, care din pacate in urma cu cativa ani a fost mistuit de flacari. (dar reconstruit identic).




Se vede treaba ca teatrul San Carlo, potrivit dictonului ca, nimeni nu este profet in tara sa, trebuia sa–i fie fatal chiar de la inceput. Urma sa inlocuiasca in Faust un tenor care se imbolnavise. Dar cand a sosit momentul sa cante romanza:„Salve dimora casta e pura” a fost cuprins de o asemenea teama incat n–a mai reusit sa ajunga la finalul ariei. Inutil sa spunem ca s–a intors acasa extrem de rusinat.

Totusi, nu s–a descurajat ci, dimpotriva, a luat aceste lectii ca bine venite. A inteles ca in opera nu se poate improviza si ca trebuie sa infrunte cu seriozitate maxima studiile necesare. A ramas astfel inca pentru putin timp cu maestrul Vergine. Din cand in cand se intampla sa–l intalneasca pe maestrul corepetitor Vincenzo Lombardi care nu facea economie de timp pentru a–i da sfaturi.

Dupa Vergine, a fost poate unicul profesor de canto pe care l–a ascultat mai frecvent. Sfaturi a primit direct si de la Umberto Giordano, cand a inceput sa cante operele acestuia.

Apoi de unul singur a inceput sa–si cunoasca, sa–si inteleaga propria voce, sa–si corecteze defectele, sa repete si iar sa repete, si – cum singur spunea – sa–si puna bine in gat notele, in special cele mai dure, mai grele, sa–si ingrijeasca pasajul, incercandu–si acutele si bineinteles lucrand la repertoriu cu aceeasi grija. 

Chiar cu riscul ca se repeta unele date –desi putin mai diferit—e bine sa fie accentuate aceste momente decisive din cariera sa, Primul sau debut adevarat a avut loc la data de 16 noiembrie 1894 la Teatro Nuovo, intr–o opera acum uitata: „L’Amico Francesco“ a maestrului de cor Morelli. Din pacate a fost primita cu raceala si nu a rezistat mai mult de doua reprezentatii. Totusi a ramas in istoria operei italiene, fiindca reprezenta debutul la 21 de ani al lui Caruso, cel ce avea sa fie gloria de mai tarziu a artei lirice italiene..

Dupa o perioada de activitate in provincie si in teatrele mai mici napoletane, in mai 1897, impresarul Mugnone l–a angajat pentru „La Gioconda” la Teatrul Massimo din Palermo, iar Puccini l–a ales pentru cateva spectacole cu Boema” la Livorno, obtinand un extraordinar succes, in pofida faptului ca dificultatile de a infrunta registrul acut au impus necesitatea de a transpune aria din primul act cu un semiton.

In rolul lui Mimi a avut ca partenera pe soprana Ada Giachetti, cu care s–a si casatorit, avand, cum am aflat deja, doi copii.  Primului nascut i–au dat, fireste, numele de Rodolfo.

In volumul:„Amintiri din cariera mea lirica“, Florica Cristoforeanu consemneaza urmatoarele: —„Marele Caruso a iubit–o cu pasiune pe Ada Giachetti, de care a trebuit insa sa se desparta. Nedda din Paiate ii amintea, prin caracterul personajului, de iubita lui.  Cand canta in aceasta opera era cuprins de un tremur nervos care–l stapanea tot timpul spectacolului. De aceea s–a vazut nevoit sa scoata pentru un timp opera Paiate din repertoriu.  A reluat–o abia dupa doi ani, dupa ce s–a potolit pasiunea lui pentru Ada“. 

In acelasi an 1897, a cantat pentru prima data in citadela muzicii de opera Milano, dar nu la Scala, ci pe scena Teatrului liric unde Francesco Cilea isi prezenta  opera  „Arlesiana”  si tot la Liricul milanez Caruso a fost invitat sa interpreteze personajul Loris pentru prima executie cu „Fedora“ lui Umberto Giordano la 17 nov. 1898, consacrandu–se definitiv pe plan national, pentru ca de la 25 de ani sa inceapa seria nesfarsitelor turnee peste hotare: mai intai pe malurile Nevei in Petersburgul imblanit cu hermina zapezii, uimind spectatorii in  Boema, Traviata, Maria de Rohan, Cavaleria--Paiate si Forta Destinului, care s–a cantat in premiera mondiala in orasul lui A.S.Puskin (1799--1837).

In vara urmatoare se afla tocmai in America de sud la Buenos Aires culegand aplauze pentru emotionanta interpretare a ariei „O lacrima fugara“ din ”Elixirul dragostei” de Gaetano Donizetti.

Intorcandu–se in patrie, a fost invitat  pentru prima oara la Teatrul Costanzi din Roma ca sa cante in opera ”Mefistofele” de Arrigo Boito unde, pe langa un rasunator succes obtinut, i–a fost dat sa sufere si o mare deceptie: Puccini incredintase rolul lui Mario Cavaradosi din ”Tosca”, tenorului Emilio De Marchi, ce urma sa–l cante alaturi de marea cantareata romanca Ericlea Darclée, pe scena aceluiasi teatru, in memorabil seara de 14 ianuarie  1900.

Teatrul Costanzi cu o acustica exceptionala, construit dupa schitele arhitectului Spontini prin 1870 de catre Domenico Costanzi, de la care teatrul si–a tras si numele, era al doilea teatru al Italiei ca importanta si  prestigiu, in permanenta rivalitate cu teatrul Scala infiintat in 1776 – 1778. Denumirea de Constanzi s–a pastrat pana in octombrie 1927, cand a fost achizitionat de statul italian si  inaugurat sub noul sau nume:  teatrul Reale din Roma, complet renovat si modernizat, putand rivaliza si mai mult, din punctul de vedere al perfectionarilor tehnice ce i s–au adus, cu Scala.

Inaugurarea a avut loc cu opera Carmen” de Bizet, avand ca protagonista pe marea noastra soprana Florica Cristoforeanu, a carei extindere vocala ii permitea sa abordeze roluri de la coloratura la mezzo–soprana. Dupa Darclée, a fost una dintre cele mai mari cantarete care au dus faima glasurilor romanesti peste hotare. Lista s–a imbogatit de atunci si cu alte voci,  continuand si astazi, dar in felul lor ele au ramas unice. 

Noul teatru ultra modern, denumit mai tarziu „Academia Regala de Muzica“, s–a impus de la inceput printr–o selectionare severa a personalului artistic angajat permanent, si al solistilor, in reprezentatii extraordinare, prin montari fastuoase, costumatii bogate si  figuratii impresionante.

Dispozitiile organelor guvernamentale erau sa nu se crute nici o cheltuiala pentru a se da reprezentatiilor toata stralucirea. Rivalitatea dintre cele doua mari teatre nu a putut insa atinge imensul prestigiu de care se bucura Scala in intreaga lume, aceasta ramanand mai departe, in puterea unei traditii seculare, o inalta scoala de educatie pentru public si o institutie lirica de consacrare a marilor cantareti. La aceasta stralucire a contribuit esential si marea personalitate a lui Arturo Toscanini.

Batalia pentru intaietate intre cele doua teatre se da pe terenul inscenarilor fastuoase si al repertoriului —Reale montand opere care se reprezentau rar in Italia din cauza dificultatilor de interpretare, cat si opere noi — dar mai ales pe terenul intocmirii echipelor de artisti pentru fiecare stagiune, teatrul din Roma ademenind pe cei mai mari cantareti cu gajuri substantiale.  

In stagiunea 1932 de pilda figurau intre altii: Pertile, Tito Schipa, Benvenuto Franci, Stracciari, Gilda della Rizza, Bianca Bellincioni, Toti dal Monte etc. iar in stagiunea 1935: Lauri Volpi. Gigli, Minghetti, Merli, Voghi, Pinza, Claudia Muzio, Gianna Pederzini, Paccetti.

 Intr–o tara cu un popor atat de inzestrat cu aptitudini muzicale absolut uimitoare, dornic sa se manifeste public, realitati in fata carora oficialitatea nu putea sa ramana indiferenta, era firesc sa apara peste tot o multitudine de Institutii de spectacol, ca: Scala din Milano, Dal Verme din Milano, Costanzi (Reale) din Roma, San Carlo din Napoli, Regio din Parma si Torino, Massimo din Palermo, Comunale din Bologna si  Bergamo, Carlo Felice din Genova, La Fenice din Venetia, Verdi din Triest, Petruzelli din Bari, Alighieri din Ravena, Bellini din Catania.   

 

Teatre din orase mari: Perugia, Ancona, Padova, Modena, Siracusa, Regio Emilia, Gorizia, Bolzano, Novarra, s.a.

Teatre in aer liber: Verona, Siracusa, Agrigento, Enna, Spoleto,s.a. apoi Teatrele din  statiunile climaterice internationale, Teatrele de mana a doua, Salile de teatru in multe din oraselele mici, si  sa nu uitam de vechiul „Carro di Tespi“ .

Din initiativa scriitorului Forzano s–a organizat un teatru liric ambulant si unul de proza care aveau toate cele necesare unui spectacol: scena, recuzita, decoruri, cabinele artistilor, instrumentele orchestrei, scaune pentru public si bine inteles costume pentru artisti. Toate acestea erau incarcate in patru autocamioane cu platforme enorme si transportate in localitatile mici fara teatru, ca si la sate, pentru cultivarea si dezvoltarea acestor aptitudini muzicale.    

Cand caravana ajungea in localitatea de destinatie, se alegea locul, si teatrul era montat in cel mult patru ore. La sosirea solistilor totul era gata si in perfecta ordine.

Aceasta idee a fost preluata de la vechii greci, de pe vremea cand poetul Thespis calatorea din oras in oras intr–un car, dand spectacole cu comediile scrise de el. Repertoriul acestui „Il carro di Tespi“ consta din doua opere, solistii fiind recrutati din randul celor mai mari cantareti, fiind o mare cinste sa canti in turneele organizate de acest teatru ambulant. Desigur ca gajul consta intr–o suma foarte mica, sau daca te angajai pentru cateva spectacole doar, cantai gratuit, dar cu multa placere si daruire. 

La fel de lipsit de ragaz ca in vremea uceniciei din topitorie, Caruso peregrineaza biciuit de obligatiile contractuale, imbracand seara de seara costumele eroilor carora  le da viata cu vocea lui fenomenala. Uniforma de dragon a lui Don Jose din Carmen de Bizet, straiele marelui navigator Vasco da Gama din opera Africana de Meyerbeer, peruca pudrata a cavalerului Des Grieux din Manon, pletele bogate ale lui Samson din opera lui Saint-Saens drumuri. drumuri

Azi era la Petersburg unde canta pentru prima data rolul lui Radames din ”Aida”, apoi la Montevideo in Uruguay unde aborda ravnita partitura a lui Cavaradossi din ”Tosca”, apoi din nou in Europa unde, insfarsit, batea la portile Scalei din Milano in 1900 intr–un spectacol cu  Boema” dirijat de Arturo Toscanini.

Sa nu–si inchipuie cineva ca aceste dese si lungi deplasari dintr–un continent intr–altul sau chiar dintr–o tara intr–alta nu l–au costat !

Nu bani, caci avea suficienti, ci sanatate! Si–apoi cu mijloacele de transport de atunci, fara supersonice sau trenuri ultra rapide ca astazi, un drum dura zile si saptamani. Si–atunci ca sa recupereze timpul pierdut pe drum, programa spectacolele mai des, rupand astfel echilibrul necesar, chiar pentru un cantaret de performanta. 

Asa s–a intamplat ca la Scala, fiind intr–o usoara indispozitie vocala, spectatorii s–au aratat nemultumiti, manifestandu–se ca atare, fapt pentru care Caruso nu i–a iertat, hotarand sa nu mai apara niciodata pe scena Scalei, oricat de ademenitoare ar fi fost, asa cum a facut la catva timp dupa asta si cu San Carlo din orasul sau natal. Cata ambitie, mandrie, constienta de sine si cata justete in gestul sau.

In anul 1902 Caruso a inceput sa imprime primele discuri de canto la Gramophone and Typewriter Company si va continua sa imprime pana in anul 1920. Discurile lui Caruso au avut un succes enorm. Daca ar fi fost instituit discul de aur inca de atunci, primul disc ar fi fost apanajul lui Caruso, cu cele peste un milion de cópii cu:„E lucevan le stelle “din  opera ”Tosca” de Puccini.

Cum s–ar fi auzit oare in realitate vocea lui Caruso, cu frumusetea inegalabila a timbrului, cu armonicele si forta coplesitoare a glasului, daca mijloacele de imprimare ale discurilor sale ar fi fost la nivelul celor de astazi?

Cu toate incercarile de reconditionare, prin tehnica actuala, nu s–a putut reda auzului contemporanilor fenomenul vocal carusian. Si totusi, chiar in conditiile acestea tehnice, ba mai mult, chiar ascultand un disc uzat de timp si de prea multa ascultare, vocea lui te uluieste, te infioara, iti suprima respiratia, iar daca esti cumva si cantaret de profesie, ai pe moment senzatia ca ti–ai pierdut glasul, si–ti vine „sa te lasi de meserie“!!!

Vesel, simpatic, generos, pretindea totusi aranjamente florale alcatuite din dolari, pentru a canta in saloanele bogatasilor americani, dar in acelasi timp era in stare sa cante gratis  ore in sir cantonete napolitane, pentru a–i inveseli pe emigrantii italieni.



Prima cantoneta imprimata de Caruso pe disc, a fost „Mamma mia che vo sapé“ pe versurile lui Ferdinando Russo si muzica lui Emanuele Nutile. Inafara de cele cateva date privitoare la compozitorul E. Nutile, consemnate in scurta sa biografie, am tinut sa relatez momentul ce urmeaza  din viata celor doi, care mi s-a parut, deopotriva, trist, duios si emotionant,  intr-un amestec de umbre si lumini.

Desi Caruso jurase sa nu mai puna piciorul in Teatrul San Carlo din Napoli, din motive pe care le vom aminti mai departe, acest lucru nu  l–a impiedicat sa viziteze locurile natale, ori de cate ori i se ivea ocazia. Asta era insa cu totul altceva !

Intr–una din prezentele sale in oras, a descins la adresa Borgo Sant Antonio Abate 15, pentru a–l imbratisa pe compozitorul care figura cu prima cantoneta imprimata pe primul sau disc, din a carui vanzare s-au realizat sume fabuloase.

Spre surprinderea lui, l–a gasit intr–o stare de saracie invers proportionala cu talentul si meritele sale. N–ar fi insa un caz singular in istoria muzicii cand talente geniale sfarsesc in mizerie si boala, uitati de lume. Pentru cateva clipe n–a mai fost nici vesel, nici simpatic, in schimb a fost, in gravitatea lui, cat se poate de generos, lasand la plecare „un bel gruzzolo di soldi“(o frumoasa agoniseala de bani).

Dupa intamplarea de la Scala, un an mai tarziu la Napoli, cantand pentru prima data la Teatrul San Carlo, si–a  dorit cu ardoare consacrarea, daruind publicului sau tot ce avea mai bun. A fost aleasa opera „L ’Elisir d’Amore“ cu care la Scala din Milano, dirijor fiind Toscanini, a obtinut un triumf personal, in fata unui public care a pretins,( constrangandu–l pe Toscanini ), sa acorde „bis“ la celebra romanta:„Una furtiva lacrima“!. Dar Napoli avea deja un idol: Fernando di Lucia, „tenore di grazia“ cum obisnuiau sa spuna atunci. Cantul lui Caruso era insa altceva! Poate fara sa–si dea seama, era pe punctul sa transforme o epoca. N–a fost inteles !!

Departe de a fi fost un insucces, dar o oarecare rezerva si neincredere reesea din atitudinea publicului, care era divizat intre carusieni si fani ai lui De Lucia, cat si din parerea criticii care nu a apreciat stradaniile lui de a introduce un joc scenic mai realist, si o interpretare mai sincera. Pentru asta Caruso a jurat ca nu va mai canta niciodata in orasul sau natal. Si s–a tinut de cuvant !   

„Napolitanii sunt de temut“, declara Verdi intr–o scrisoare. Pentru faptul ca i–au avut pe Palestrina, Scarlatti si Pergolesi, ei cred acum ca stiu mai mult decat altii.

 Adevarul este ca i–au mai avut si pe Rossini, Donizetti, Bellini si pe Verdi insusi!.

Si din nou drumuri, orase noi, scene noi, public nou!  La Monte–Carlo triumfa in ”Rigoletto” avand ca partenera pe Maria Malibran si tot alaturi de ea starneste entuziasmul melomanilor londonezi pe scena Teatrului Covent Garden. 

Aceeasi arie rasuna pe scena Operei din Lisabona, pe cea din marea metropola braziliana Rio de Janeiro si tot cu acest rol debuteaza pe scena operei New–Yorkeze la Metropolitan, pentru ca insfarsit sa se infatiseze si spectatorilor parizieni in acest rol in care era de neintrecut !


            Aceasta se petrecea in anul 1903 cand Caruso avea doar 30 de ani si cucerise deja intreaga lume dupa nici zece ani de la debut.  

Din cand in cand, avand nevoie si de putina relaxare si odihna, se intorcea in tara. Poate nu toti stiu ca celebrul tenor napolitan avea o resedinta in Lastra a Signa, pe o colina magnifica din „Monte delle Selve“ ( Muntele padurilor ) ascunsa printre vii si livezi de maslini tipice peisajului toscan: Vila Bellosguardo ( Priveliste frumoasa ) care inainte apartinuse familiei Pucci, fiind cumparata de cantaret in 1906 si devenind unica sa oaza de liniste si reconfortare.din Italia. O scurta inscriptie pe fatada (epigraf) ne aminteste ca in aceasta vila Enrico Caruso „a ajuns la armonia cantului ,la stralucirea operelor“.

In anul 1913 cand industria locala a paielor s–a aflat in criza, autoritatile comunale au urcat la Bellosguardo sa ceara de lucru pentru muncitorii ramasi fara ocupatie si Caruso a raspuns cu generozitate dandu–le de lucru la  extinderea si restaurarea vilei. Vila era superba dar in rest totul era deteriorat in special marea galerie care uneste vila propriu zisa cu ferma alaturata.

Dar Bellosguardo este mai ales celebra prin magnificul si vastul parc;  subdivizat in doua mari gradini, una anterioara si una posterioara, ambele insa degradate, cu decoratii de bazine, fantani si statui, exemplu tipic de gradini „alla italiana“ bogate in chiparosi, stejari si plante exotice; peste tot domnind cedrul de Liban.

In timpul celor patrusprezece ani de sederi, natural, intrerupte de triumfurile din marile teatre ale lumii, Caruso invita frecvent celebritati in aceasta ambianta pitoreasca, petrecea in seninatate perioadele de odihna alaturi de familie, se interesa cu placere de viata simpla a taranilor sai, si a oamenilor locului, si mai ales canta, facand ca vocea sa magnifica sa ajunga in tinutul inconjurator, lasand tuturor o amintire de nesters. 

In zilele noastre vila a devenit sediul unei Academii pentru descoperirea si valorificarea de noi talente muzicale si in acest cadru s–a creat un centru de documentare multi–media al muzicii lirice, o arhiva istorica, un muzeu al muzicii, un muzeu discografic si o intreaga sectiune dedicata lui Enrico Caruso.

Printre altele, in amintirea marelui oaspete, Asociatia Amicii Muzicii din localitate, organizeaza in fiecare an Cursuri de perfectionare pentru cantareti lirici si acordarea „Premiului Caruso“ cantaretilor de faima mondiala. Aceasta ceremonie are loc in fiecare an, in mod normal in a treia duminica din luna Iulie, in gradina vilei Bellosguardo.

Vila este in proprietatea comunala si deschisa publicului in Via Bellosguardo 3 Lastra a Signa, cu orar de vizitare: Sambata 14.30–19.00 si Duminica 9.00–12.00 si 14.30–19.00. . . . 

Momentul cel mai important al carierei lui Caruso a fost fara indoiala primul spectacol cu Rigoletto” de la Metropolitan, urmat de Aida, Tosca, Boema, Lucia, Elisir d’amore si Cavaleria–Paiate. Cucerirea publicului Metropolitanului si a criticii din New–York s–a facut destul de incet si obositor, dar s–a incheiat cu una din cele mai impetuoase victorii pe care teatrul liric si–o aminteste.

Dupa putin timp Caruso devenea idolul americanilor anticipand in arta si in viata, acea totala, compacta, afectuoasa si chiar fanatica adeziune a publicului, pe care numai cinematograful de mai tarziu a reusit s–o reinoiasca.

Numele lui Caruso din stagiune in stagiune circula legandu–se indisolubil de viata si de istoria Metropolitanului,  unde marele tenor a participat complex la 607 reprezentatii in 37 de roluri diferite.

Dotat cu un fizic destul de ingrat pentru un tenor scund si rubicond, cum il putem vedea nu numai in fotografii ci si in autocaricaturile facute cu deosebita tenta satirica, Enrico Caruso a uimit atat pe spectatorul simplu, cat si pe specialisti.

 Un renumit critic londonez scria despre el: —„Nu este un cantaret, nu este o voce. Este o minune care nu se va mai ivi in urmatoarele doua sau trei veacuri. Sa fie oare adevarata aceasta apreciere?  Fireste ca nu ! caci Caruso nu a fost un fenomen ci un cantaret la care remarcabile insusiri vocale s-au completat si s-au perfectionat gratie unui studiu meticulos si permanent. Tinand seama de rarele si intamplatoarele lectii de canto pe care a apucat sa le ia in tinerete, trebuie sa–l consideram un autodidact de geniu, care a muncit cu o perseverenta niciodata slabita, care si–a faurit o exceptionala tehnica respiratorie.

A inceput ca tenor liric, pentru ca la apogeul carierei sa straluceasca in egala masura si in rolurile de tenor dramatic. Dar Caruso nu a fost doar un cantaret inzestrat cu o voce minunata, ci si un talentat actor care a luptat pentru reconcilierea dintre cant si interpretare.           Traindu–si cu autenticitate rolurile, emotionand prin sinceritatea si dramatismul accentelor si expresiei, alaturi de Saliapin si Tita Rufo, Caruso a declarat razboi cantatului „frumos“ la rampa, insufletind personajele, redand viata lor adevarata, punand in fiecare rol intruchipat, ceva din pasiunea populara napolitana pe care a stiut s–o exprime ca nimeni altul in atatea CANTONETE  pe care le–a facut cunoscute in intreaga lume. 

Intr–un decembrie al anului 1920 Caruso in culmea celebritatii acuza primele simptome ale acelui rau care intr–o perioada de trei ani ii va curma existenta.


            Dupa un tragic spectacol cu „Elixirul dragostei“ la Muzical Academy din Brooklin in timpul caruia a suferit o grava hemoragie pulmonara, Caruso s–a prezentat totusi la Metropolitan pentru a nu-si nesocoti angajamentele, dar in timpul unui spectacol cu ”Ebreea” a fost surprins de o noua criza. Operat de abces pulmonar, se parea ca merge usor spre ameliorare. Era insa linistea dinaintea furtunii, caci o alta criza a facut necesara o a doua interventie chirurgicala.

In timp ce se indrepta spre Roma pentru a suporta noua operatie, a fost constrans  sa se opreasca la Hotelul Vezuviu din Napoli pentru o neprevazuta agravare a bolii……  Era in 2 august 1921……. La cateva ore dupa aceasta,  Caruso devenea legenda.

Napoli pe care l–a cantat  in cantonete ca nimeni altul, Napoli in care a vazut prima lumina a zilei, a fost limanul spre care in mod fatal trebuia sa vina pentru  ultimul spectacol, cand nemuritorul  „O sole mio” pleca sa se culce in  marea copilariei. Venea la 48 de ani cu puterile irosite prea de timpuriu si-n bagajele lui, in locul lucrurilor personale,  ingramadise atatea amintiri, atatea sperante,  dar mai ales atata dor, ca abia se mai puteau inchide.

Napoli a plans si poate ca mai plange si acum ca intr–o poveste, pentru ca odata cu Caruso a apus nu numai cel mai mare tenor al lumii ci si un suflet de artist napolitan plamadit din „Soare si Mare“!!!

Funeraliile au avut loc in Biserica San Francesco di Paola, cu participarea celor mai ilustre personalitati ale epocii. Fernando De Lucia la 12.30 a intonat plin de emotie ”Preghiera” atribuita lui Stradella. A doua zi, ”Il Mattino”  tiparea  cu caractere cubitale: ”PE BRATELE PROTECTOARE ALE INTREGULUI POPOR, DIVINUL CANTARET A PARCURS ULTIMUL SAU DRUM SPRE TACERE”.

(Traduceri partiale din Enciclopedia Ricordi si Canta Napoli Nr.5 dupa Gianfranco Caliendo, precum si contributii personale).

 

NOTA:  La implinirea a 75 de ani de la moartea lui Enrico Caruso, si in amintirea marelui cantaret, la 8 iunie 1996 s–a dat numele sau unei scoli din Napoli: „INSTITUTUL TEHNICO COMERCIAL ENRICO CARUSO “ in via Arenaccia 246, din cartierul sau de origine.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




INSTRUMENTE AEROFONE
Gaetano Lama: 1886 - biografie
Modul alterat (diminished-whole tone)
Alte cazuri de improvizatie modala
Tenorul Romantismului
Mecanismul auditiei
Alfredo Kraus - tenor spaniol
REVOLUTIE ROCKULTURALA - Propaganda si Muzica in comunism
REPERTORIUL NUPTIAL
BALADA