Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea īn munti, pe zapada, stānca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» INSTRUMENTE AEROFONE


INSTRUMENTE AEROFONE




INSTRUMENTE AEROFONE

            Termenul generic de buclMl este valabil nu numai pentru Nord-Esiul Munteniei si Muntii Vrancei, ci se extinde si asupra celorlalte tinuturi romanesti care mentin instrumentul si unde denumirea populara difera: Carpatii Rasariteni - busin, Nordul Moldovei -trambita, Oas si Maramures - trambita, tranghita, Muntii Apuseni -tulnic. Avand rude atat in Europa, cat si in Asia, Africa, America de Sud, el seamana cu truba lituaniana, luik-ul eston, kmr-ul scandinav, trambita ucraineana, ligavka - trambita poloneza, alphornul elvetian.




            Instrument stravechi, buciumul si-a pastrat dintotdeauna functia utilitara, servind la emiterea semnalelor pastoresti ("Cand vin oile', "La facutul casului', "Cand se suie oile la munte', etc.) sau destinate altor vietuitoare domestice, femeile din Apuseni sunand "A gainilor', "A porcilor' si chiar unele "hori' (cantece), in nordul Romaniei (Oas, Maramures, Bucovina) se canta din trambita si la inmormantare, marcandu-se diverse momente (zori, pranz, seara, priveghi, pe drum), iar in Oas chiar insotind bocetele femeilor.

Buciumul este compus dintr-un tub sonor de diferite lungimi, 1,30-3 m (dupa tipul instrumentului), deschis la ambele capete si se construieste din "doage' de brad, paltin, frasin, tei sau alun, obtinute prin taierea lemnului si curatarea interiorului celor doua jumatati. Lipite la loc, ele formeaza tubul, ce se infasoara pe toata lungimea cu coaja tanara de cires, mesteacan sau tei, sau se leaga din loc in loc cu inele de lemn sau metal. In Nordul Moldovei si Transilvaniei, instrumentele sunt confectionate din ce in ce mai mult din tabla, procesul inlocuirii lemnului fiind, se pare, destul de vechi.

          Clasificarea buciumelor, dupa forma lor, realizata de Tiberiu Alexandru, indica cinci tipuri principale:

            a) drepte:

            1) cu tubul drept, cilindric si extremitatea usor conica, construit din lemn sau tabla (Maramures, Bucovina);

            2) cu tubul drept, conic si cu doage din lemn de brad, legate pe alocuri cu inele (tulnicul din Apuseni);

            b) incovoiate:

            3) cu tubul conic si cu partea inferioara puternic largita si incovoiata ca o pipa, construit din lemn si tabla (Moldova de Nord);





            4) cu tubul cilindric, mai scurt si cu partea inferioara curbata si usor largita, construit din lemn (Muntenia si Sudul Moldovei);

            5) cu tubul cilindric si capatul usor conic, incolacit de doua ori, ca goarna militara, construit din tabla (Bucovina).

            Configuratiile   sonore   emise   de   bucium   sunt   formate   din armonicele naturale,

tipurile instrumentului avand preferinta pentru diverse zone ale rezonantei naturale: tulnicul - armonicele (3) 4-8; buciumele muntenesti si vrancene - armonicele 3-9, iar trambitele - armonicele 6-12 si 16.

            Inrudite cu buciumul sunt trompetele conice scurte, iara deschizaturi, facute din coaja de pom, corn de vita sau chiar din tinichea. Cornul - facut in trecut si din corn de bour si intrebuintat la vanatoare sau in razboi, serveste crescatorilor de animale ca semnal si nu emite, de obicei, decat doua sunete - armonicele 3 - 4. In practica populara au patruns, pe alocuri, goarna militara, folosita la nunti si inmormantari, precum si trompeta, althomul, heliconul si alte instrumente de alama, preluate de fanfare si alte formatii instrumentale.

           

            Dintre toate instrumentele, cel care detine intaietatea absoluta in muzica folclorica, atribuindu-i-se, in credinta populara, chiar o origine divina, este fluierai ("Dumnezeu a facut fluierul si oaia, in timp ce diavolul a facut cimpoiul si capra'). Prezent, cu precadere, in mediul pastoral, destinatia este multipla, utilizandu-se pentru semnale, pentru redarea poemului "Ciobanul care si-a pierdut oile', pentru sireaguri (doine) si alte cantece lirice, melodii de joc obisnuite si rituale si, uneori, in cadrul obiceiurilor funebre.

            Cei saptesprezece membri ai familiei fluierului se clasifica dupa urmatoarele criterii:

            - constructia sonora: cu gura transversala sau laterala; cu sau fara dop; fara deschizaturi pentru degete sau cu 5, 6, 7 si chiar mai multe deschizaturi; simple (cu un tub) sau dublu;

            - forma tubului sonor: usor conic sau cilindric;




            - pozitia in timpul cantatului: drepte (cele cu dop), semitraversiere (cele fara dop) si traversiere (cele cu gura laterala);

            - materialul din care sunt construite: lemn (frasin, prun, corn, alun, soc, cires, visin, paltin etc.), trestie, metal (alama, aluminiu, fier) si, foarte rar, os;

            - marime: mici (pana la 35 cm), mijlocii (35 - 50 cm) si mari (peste 50 cm).

            Unul dintre cele mai cunoscute si, totodata mai simple fluiere, atestat atat de F. J. Sulzer (secolul al XVIII-lea), cat si de T. T. Burada (secolul al XIX-lea) este tilinca. intalnindu-se mai ales in nordul Moldovei (Bartok a descoperit-o si in Maramures), este un simplu tub din salcie, soc, paltin, rachita sau teava de metal, de dimensiuni mari (aproximativ 65-80 cm) si diametrul interior de aproximativ 2 cm. Sunetele (de fapt, armonicele 3 - 22 aprox., in cantarea propriu-zisa evitandu-se extremele registrului) sunt obtinute prin suflarea la capatul ingust al tubului si miscarea degetului aratator al mainii drepte in partea de jos a tevii, pozitia instrumentului fiind semitraversiera.

             Alte fluiere semitraversiere au fost denumite dupa tinuturile in care se practica: fluierul moldovenesc, mare sau mic (raspandit in Moldova de Nord si de mijloc si in tinuturile apropiate de Transilvania), fara dop si cu sase deschizaturi pentru degete (grupate cate trei la fluierul mare si la distanta egala la fluierul mic) si fluierul dobrogean, cu sapte deschizaturi: sase in fata si una in partea opusa a tubului. Fara dop este si cavalul bulgaresc, lung de 65 - 90 cm, compus din trei tuburi legate intre ele cu inele din corn de vita; fluierul propriu-zis este tubul din mijloc, prevazut cu sapte deschizaturi (trei sus, patru jos) plus o deschizatura pe partea opusa a tevii, deasupra celorlalte; de o parte si de-alta a tubului al treilea de jos, se afla inca patru deschizaturi, grupate cate doua.

            Fluierele cu dop sunt tinute drept, avand partea mai groasa, de sus, a tevii inchisa cu o bucata de lemn, din care se lasa un orificiu dreptunghiular (lung de aprox. 0,6 - 0,8 cm, lat de aprox. 0,1 - 0,15 cm), numit "rasuflateare' sau "ochi', taiat in peretele tubului, cat si in dop. Pe lungimea dopului (1,5 - 2 cm), in partea din spate a fluierului se afla "vrana', alta deschizatura ce inlesneste punerea in vibratie a suflului. Cea mai mare raspandire pe tot teritoriul romanesc are fluierul cu dop si sase deschizaturi pentru degete; in Muntenia si Oltenia se numeste fluier, in Banat fluiera, iar in Moldova si mare parte din Ardeal, trisca. Construit aproape intotdeauna din lemn, are profilul exterior al tubului usor conic si deschizaturile, de. cele mai multe ori, ovale si grupate cate trei. Mult mai rar decat fluierul obisnuit este fluierul ge-manat, datorita dificultatilor de constructie. Este compus dintr-un fluier cu sase deschizaturi si unul fara deschizaturi sau cu una singura, ambele cu dop. Cele doua fluiere sunt intotdeauna paralele si construite fie dintr-o singura bucata de lemn, fie separat si apoi lipite sau legate; se cunosc trei tipuri:

            - cu fluierele la fel de lungi, iar al doilea fara nici o deschizatura;

            - cu fluierele la fel de lungi, iar al doilea cu o deschizatura, in dreptul primei deschizaturi de la celalalt;

            - cu fluierul al doilea fara deschizatura, dar mai scurt.

            Pedala fluierului al doilea este la unison cu a primului sau la octava superioara a acestuia cand e pe jumatate mai scurt.

            Un fluier raspandit in Sudul Romaniei, de dimensiuni mijlocii si mari, este cavalul; fiind prevazut cu numai cinci deschizaturi, grupate de sus in jos, trei plus doua, ambitusul scarii se limiteaza la un interval de sexta. Si, in sfarsit, in rasaritul Olteniei si in Teleorman pot fi intalnite fluiere traversiere, cele mari numite flaute, cele mici, piculine; au tubul complet inchis la un capat, in apropierea caruia se taie "vrana', pe aceeasi parte aflandu-se cele sase sau sapte deschizaturi pentru degete.

            Naiul este un instrument nu numai stravechi, dar si de larga circulatie astazi, la celebritatea lui contribuind, de-a lungul ultimelor doua secole, si mari virtuozi romani, in ultimul timp impunandu-se, printre alti renumiti interpreti, muzicianul Gheorghe Zamfir. Denumirea de nai (in lume este cunoscut si sub numele de "fluierul lui Pan', dupa mitologia greaca) s~a impamantenit la romani abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cand Henri Ehrlich, in prefata primei editii a caietului de "Aus nationaux roumains' (Viena, mai 1850) traduce sistematic "flute de Pan' prin "nai'. Termenul respectiv fusese utilizat, in secolul al XVIII-lea, si pentru fluierul propriu muzicii orientale, cu teava complet deschisa la ambele capete si cu sapte deschizaturi, a saptea fiind taiata in spatele tubului. Intr-o forma apropiata de cea clasica apare instrumentul in descrierea lui Franz Joseph Sulzer, avand "pana la douazeci de tevisoare si tot atatea trepte diatonice, care cu ajutorul unor dopuri de ceara se pot acorda in jumatati de ton' (14, 452); deci, se recunoaste ca instrumentul a avut si mai putin de douazeci de tuburi, chiar celebrul Panica Luca, maestrul lui Gheorghe Zamfir si al altora (Damian Luca, Constantin Dobre, Radu Simion, Damian Carlanaru, Nicolae Parvu, Stanciu Simion s.a.) a cantat initial pe un nai cu douasprezece tevi (T.A. 180).

            Atat denumirea de nai, cat si cea folosita anterior, de "moscal' sau "muscal' (cum apare inca la Sulzer, "das Muskal'), sunt de origine orientala: "nay' sau "ney', inseamna in persana, araba si turca - fluier de trestie, iar "nay mus' in persana chiar "fluierul lui Pan' si, in aceleasi limbi, "miskal', "musiqal' sau "musqal' inseamna, de asemenea, fluierul lui Pan.

            Numele autohtone ale instrumentului sunt, evident, si cele mai vechi - fluierar, fluierici, fluierator, suierita - aria traditionala de raspandire pe teritoriul folcloric romanesc fiind circumscrisa la Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova (inclusiv Basarabia, Bucovina).

            Este construit dintr-un sir de tevi de bambus, de diferite lungimi si   grosimi   (intre   aproximativ   60   si   215   mm,   cu   diametrul exterior/interior intre aproximativ 9/7,5 si 22/1.6 mm). Deschise la capatul superior, tuburile incheiate intre ele, se sprijina prin lipire pe o vergea usor curbata, mai nou intr-un salas de forma dreptunghiulara. Capetele de jos ale tevilor sunt infundate cu dopuri de ceara (mai demult intre 1/3 si 2/3 din lungimea interioara, acum s-a redus pana la maximum l cm) pentru acordarea instrumentului. Tevile se plaseaza in sir concav, cele mai lungi si mai groase fiind in dreapta, executantul tinand cu mana dreapta partea de jos a tevilor scurte. Sunetele se obtin prin suflare (ca intr-o cheie) in partea de sus a tevilor, miscand capul deasupra instrumentului, tinut de obicei fix. Capetele tevilor, in partea unde se sufla, sunt usor rotunjite, pentru indreptarea coloanei de aer spre peretele opus si pentru a nu se rani buzele executantului. Naiul obisnuit avea 20 tevi, acordate de la si l, pana la sol 4, scara continand pe toata intinderea sunetul "fa #':



          In prezent numarul tevilor se extinde de obicei pana la 22, largindu-se, asadar, si registrul.

            Fata de scara naturala, se obtin si sunete intermediare, prin modificarea inclinarii instrumentului si miscarea maxilarului inferior; materialul sonor se imbogateste cu semitonurile cromatice, cu asa-numitele sunete netemperate, tehnica respectiva permitand si emiterea portamentelor. Naiul este intrebuintat astazi, mai ales cu rol solistic; daca se integreaza in formatii, canta melodia sau dubleaza vioara prima, ornand sonoritatea cu diverse artificii. Instrumentul se bucura de mare popularitate in prezent, atat in Romania, cat si pe plan international, fiind inclus si in planurile de invatamant muzical la nivel mediu si superior, in liceele si, apoi, in universitatile de muzica. Tehnica lui a fost perfectionata si imbogatita, prin aportul unor interpreti si constructori, Gheorghe Zamfir concepand in 1969 naiul cu 25 tuburi (adaugand patru tevi in registrul grav si una in registrul acut), apoi naiuri mai mari, cu 28 si 30 tevi (1970), un nai grav. cu 22 tevi (1971) si un nai acut, cu 20 tevi (1971); colaboratorului sau, bucuresteanul Constantin Popescu (3, 190) i se adauga si alti merituosi constructori, care modernizeaza stravechiul instrument: Miron Ceraatescu (autorul naiului cu "acordaj reglabil'), Ion Preda, Gheorghe Georgescu s,a.

            Un alt instrument traditional, cunoscut din vremuri indepartate in Asia, Nordul Africii, Europa, mentionat in lumea Greciei si Romei antice, apoi aflat la mare cinste in Europa feudala - mai ales la curtea regilor Frantei - este cimpoiul. Majoritatea neamurilor europene il practica si astazi: slavii, romanii, ungurii, spaniolii, portughezii, italienii, francezii, scotienii, irlandezii s.a. La romani, el a fost pastrat, cu precadere in Sud-Vestul Transilvaniei, Estul Banatului. Nordul Olteniei, Muntenia, Dobrogea, Moldova. Pe langa termenul de cimpoi, sunt utilizate unele denumiri locale: simpoi (Banat), cimpoi sau simpoi (Hunedoara), ciumpoi (Dobrogea), cempoi (Nordul Moldovei), gaida (in dialectul aroman). Cimpoiul este intalnit in mediul pastoral, cat si in cadrul unor obiceiuri,Ta nunti, la colindat, iar pe vremuri, cand lautarii erau rari, sustinea muzica de joc.

            Se compune dintr-un rezervor din piele de capra (considerata cea mai trainica), mai rar de ied sau de oaie, numit "burduf, in care se introduce aerul printr-un tub (suflator) din soc, os sau metal. Comprimandu-se, aerul din burduf iese prin doua fluiere, prevazute la baza cu ancii: un fluier lung (numit "bazoi', "buzoi', "hang', "tntor', "bas') si unul scurt, cu deschizaturi pentru degete, numit in general caraba.

            Cu ajutorul anciei (din trestii, soc sau salcie), inchisa la capatul de sus, bazoiul, compus din trei tuburi dreptunghiulare prinse la capete, emite sunetul fundamental. Caraba este simpla sau dubla, dupa cum fluierul care o formeaza este simplu ^sau ingemanat. In partea dinspre burduf a carabei este infipta o ancie, cand fluierul este simplu sau doua, cand fluierul este dublu. Dupa conformatia carabei si numarul deschizatorilor pentru degete (cinci, sase, sapte pe un tub si, eventual, cate una la baza celui de al doilea tub al carabei duble) se cunosc in prezent, la romani, sase tipuri de cimpoaie. Spre deosebire de fluierele obisnuite, diametrul deschizaturilor, pentru degete variaza intre ele chiar la aceeasi caraba,

            Cimpoiul cu caraba simpla emite o scara diatonica, pornind de la a doua octava a isonului dat de bazoi,

de la duodecima,

sau de la undecima.

            Cimpoiul cu caraba dubla obtine trei linii sonore:

            Apropierea partiala a deschizaturilor pentru degete face posibila imbogatirea scarii naturale cu sunete intermediare. Datorita ambitusului mic, posibilitatile tehnice ale instrumentului sunt destul de reduse. Caracteristice muzicii de cimpoi sunt frecventele reveniri pe fundamentala carabei, prin apogiaturi posterioare.

            Daca instrumentele aerofone prezentate anterior - buciumul, fluierul, naiul, cimpoiul - au o indelungata traditie in spatiul cultural romanesc - ocarina este imprumutata mai recent, din Apusul Europei. Se construieste din lut ars, avand forma de ou sau morcov si este prevazuta cu opt deschizaturi pentru degete, grupate patrii cate patru; patrunderea aerului se face asemanator fluierului cu dop.

            Preluate din mediul urban, alte instrumente de.suflat au capatat treptat un loc important in interpretarea muzicii populare. Clarinetul, intalnit inca de la finele secolului al XlX-lea, are in prezent o raspandire generala, mai ales cel in si bemol, la si mi bemol, cu cinci sau sase clape. Fata de tehnica de executie cunoscuta, sunt utilizate "grifuri secrete', "pozitii false', ce ingaduie corectarea cantatuiui, prin suflat si digitatie in furca.

          La mare cinste se ana m Banat, raspandindu-se si m alte tinuturi, in special din Transilvania, taragotul sau taragoata, care nu este altceva decat un saxofon sopran de lemn sau metal, transformat de constructorul V. J. Schunda. Adus in Banat-la inceputul veacului al XX-lea de renumitul lautar Luta Iovita (un festival folcloric organizat anual ia Caransebes ii poarta numele), instrumentul s-a impamantenit prin constructori locali si a dobandit o mare popularitate in mana unor virtuozi care i-au perfectionat tehnica pana la interpretii contemporani: Luca Novac, Ion Milu, Tabacar (Resita), Olan (Caransebes) sau muzicianul clujean Dumitru Farcas.

            Din perioada interbelica, rolul solistic al al tafagoatei,.trompetei, clarinetului este impartit cu cel al saxofonului, mai ales alto, in mi. bemol.

            Tot aerofone sunt considerate armonica de gura (muzicuta), armonica de mana (ambele inventate, in 1821 si respectiv, 1822 de Friedrich Buschmann din Berlin) si acordeonul, instrument complex, patruns frecvent in muzica populara, cu rol solistic si de acompaniament, dubland sau inlocuind tambalul.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




TEORIA MUZICII
INSTRUMENTE CORDOFONE
SISTEME SONORE SI RITMICE IN FOLCLORUL MUZICAL ROMANESC
FOLCLORUL ROMANESC IN CONTEMPORANEITATE
Versul popular cantat
BALADA
PSEUDOINSTRUMENTE
REPERTORIUL MUNCILOR SI AL OBICEIURILOR DE PESTE AN
CANTECUL DE LEAGAN
MELODIA - FOLCLOR