Ernesto Tagliaferri : 1888 - biografie muzicala

Ernesto Tagliaferri

O importanta casa de comert proprie industriei napolitane de conserve, in reclama produselor sale de paste alimentare afirma pe drept cuvant ca e "Vera Napoli". (Curat "Napolitana", cum ar zice Nenea Iancu prin gura lui Ghita Pristanda ).

O alta firma din nord facea cunoscut ca este deajuns ca intr-o oala cu apa in clocot sa se introduca pastele -natural cele ale firmei- ca oricine sa devina imediat o perfecta bucatareasa.

Lasand deoparte sloganele publicitare, aproape intotdeauna destul de cretine, constatam nu fara un strop de amaraciune ca profetia lui Francieschiello facuta in momentul abandonarii taberei lui Gaeta (E.A.Mario), in acel indepartat 14 februarie 1861:-"Nu va vor lasa nici macar ochii ca sa plangeti", s-a adeverit.

Napoli era un oras bogat cu industrii infloritoare. Detineam spaghetele, pizzele, molustele comestibile (Venus gallina scoicile comestibile (Mytillus edulis) stridiile si in general fructele de mare. "Strainii" se ingrozeau numai la gandul ca noi mancam asemenea lucruri. Si ce daca ?!

Aveam deasemenea cele mai bune cofetarii din lume. Inghetatele existau aproape numai la Napoli: "Caffé espresso" a fost inventat la Napoli. Era un primat indiscutabil care inca mai este. Si cu toate ca masinile sunt aduse in nord, nu vor putea egala niciodata cofetaria noastra napolitana. Eram neintrecuti in industria de pielarie, a blanurilor, a manusilor, lucruri reduse acum la un simplu artizanat si acesta pe cale de disparitie. Inutil sa vorbim de arsenale sau santiere suprimate sau transferate altundeva.

Dar mai cu seama si dincolo de toate, aveam CANTONETA.. Ne-au luat-o si pe aceasta. A luat-o prejudecata stupida ca, vorbirea, si ca atare cantarea in dialect, nu exprima decat vulgaritate si lipsa de cultura. Ne-au luat in consecinta si festivalurile.

Stiti cine au fost primii organizatori al celui dintai <festival>? Au fost Ernesto Murolo si Ernesto Tagliaferri ! Sanremo 1932 :Manifestarea s-a numit : <Festivalul de cantece, de traditii si de costume>. In 1951 a fost rebotezata : <Festivalul cantecului italian>.

In ultimii ani ne-au invadat, ca barbarii de odinioara, cantaretii straini, dintre care multi de culoare, veniti sa "cante" in tara in care s-a nascut cantecul si care nu are nimic in comun cu zgomotul asurzitor pe care acesti "cantareti" il numesc muzica si cu cuvintele neghioabe si stupide pe care ei le numesc versuri.

Cu un radio-receptor bun in orele noptii se poate foarte bine verifica si confirma ca la Viena predomina mereu valsul, ca la Paris cantecele au inca si acum pronuntatul lor accent parisian, ca Spania pastreaza intacta traditia sa muzicala. Dar fara a fi nevoie de radio stim cu totii ca la St. Louis sau la New Orleans domina ineluctabil negro-spirituals si jazz-ul cald sau rece. In Italia avem o amestecatura de.. nimic.

Cei din Napoli s-au asezat in coada, si e cazul s-o spunem, pentru ca din primii au devenit ultimii. Canta ? Nu ! ! Se lamenteaza. E o tanguire generala. Inchid ochii, strang maxilarele, se scutura, si cine ii priveste nu reuseste sa-si dea seama daca acea lume sta sa cante sau sa se supuna la extirparea unei unghii incarnate fara anestezic.

Au suprimat Piedigrotta, au maimutarit <festivalul> ba cineva chiar vrea sa aduca aici .carnavalul din Rio de Janeiro. Cu toate acestea un ilustru muzician american, Duncan Mac Dougold, avea sa spuna: -"Cantoneta napolitana are toate calitatile cerute de o adevarata muzicalitate si stie sa exprime in mod artistic sentimentele si emotiile intregului popor".

Deasemenea Vida Bendix marea stea a B.B.C. (radioteleviziunea britanica) spunea :-"Cantoneta napolitana este indefinitul infinitului. Toti iubim aceasta muzica. Cuvintele ei sunt cea mai delicata si perfecta expresie pe care sufletul omenesc o poate atinge. Poetii napolitani au in interiorul lor un reflector care este observatia si un condensator care este emotia"

Sa ma scuze cititorii, dar acest preambul era absolut necesar inainte de a vorbi despre maestrul Tagliaferri, unul din cei mai mari, daca nu cel mai mare dintre autorii de muzica si cantonete napolitane.

Ernesto Tagliaferri s-a nascut la Napoli in 18 noiembrie 1888, in populatul si popularul cartier S.Antonio Abate. Tatal sau, Giuseppe, era barbier si ca toti barbierii, cu toate ca pardoseala pravaliei sale se reducea la o suprafata de cativa metri patrati, o numea <salon>

Dorinta sa arzatoare era ca unicul sau fiu sa urmeze meseria paterna, in timp ce vlastarul dovedea, si o demonstra in toate chipurile, o formidabila antipatie pentru briciuri, piepteni, foarfeci si curele de ascutit. Intr-adevar, ajuns la o anumita varsta, <Ernestone> (era inalt de aproape doi metri) in loc de <salon> a frecventat cu placere Conservatorul de Muzica S.Pietro a Majella. Dupa obtinerea diplomei a castigat concursul pentru un post de prim violonist la Real Teatro di San Carlo.

In 1912 Ernesto a compus muzica pentru o "Romanta militara, pe versuri de E.A.Mario, ca pentru inrolarea in armata. Intrarea oficiala insa in lumea cantonetei a avut loc in 1915 cand a pus pe muzica poezia lui Libero Bovio: "Napule canta".

Erau anii primului razboi mondial si Ernesto imbraca uniforma gri-verde. In 1920 pe colina Posilippo s-a construit un mare parc. S-au deschis noi strazi, dar pentru asta a fost necesar sa se devasteze o zona intinsa pana la capat. Au fost doborati copaci, case, au fost distruse gradini.

Ernesto Murolo (un alt Ernesto) indurerat pentru atata nimicire si-a exprimat mahnirea fata de Ernesto Tagliaferri care, dupa ce l-a ascultat, impartasindu-i indignarea i-a spus:

-"S-a sfarsit totul Erne !. Napoli se duce !.iar Murolo repeta printre buze cuvintele lui:

-"Napoli se duce.! Privirile lor s-au intalnit. In ochii lor invaluiti de tristete aparu o sclipire de suras, s-au inteles, si asa a aparut Napule ca se ne va".(Napoli care se duce). Astfel a inceput acea fericita colaborare intre cei doi <Ernesti> care avea sa lase la Napoli si in lume, un patrimoniu artistic de o mare valoare. Subiectele cantonetelor erau desprinse din realitate. Erau adeseori impreuna.

Locurile preferate erau la <Cantenelle> di Possilipo din Villanova si stancile Mergellina de la Marechiaro. In acest cadru splendid au compus cea mai mare parte din nemuritoarele lor capodopere. Se sfatuiau pe rand, astfel ca la urma ( se intampla uneori) nu stiau cine a scris versurile si cine compusese muzica. Cea mai frumoasa, imens de frumoasa a fost: "Mandulinata a Napule"

Si credeti cumva ca din orice loc ar fi fost, vazand ca acosteaza un transatlantic, <cei doi> nu asterneau pe hartie in modul cel mai simplu, natural si pe neasteptate o noua cantoneta ? Iata dovada :

Oi furastiere 'e fore ca staie trasenne a buordo a stu vapore

Si vuo fa buono statte sempe cca, ca tutt' o munno e "Napule"

Che vai giranno a ffa'?!

Ei oaspete strain ce stai in trecere la bordul acestui vapor

Daca vrei sa fii bun stai mereu aici, caci toata lumea este Napoli.

Ce sa faci cutreerand?)

Sunt o parte din cuvintele de la cantoneta "E furastiere a Napule"

Possillipo a fost baza agrementata pentru cantonetele lor. Evident cei doi <Ernesti> erau extrem de indragostiti de aceasta colina de veghe de unde nu putea sa lipseasca :

<Piscatore e'Pusilleco>. (Pusilleco este denumirea napolitana a colinei Posillipo.) Strofa intercalata aici nu apare in nici o varianta cantata pana acum. Ca etalon de perfectiune a ramas inca octogenarul Pippo. (Giuseppe di Stefano).

Dorme 'o mare,. o bella viene ! A adormit marea,..frumoasa mea vino!

'Ncielo a luna seglie e va, Vita mia! Luna pe cer urca si pleaca, Viata mea.

Vita mia.. me vuo bene ? Viata mea ma iubesti tu ?

Ca si e suonno. Nun farme sceta Iar daca e vis . sa nu ma trezesti!

Un Tanar din Torre lua lectii de vioara de la maestrul Tagliaferri. Se numea Pasqualino d'Orlando. Intre o lectie si alta, intre un lichior slab si o cescuta de cafea, Ernesto si Lucia, sora lui Pasqualino, s-au indragostit si s-au casatorit. Astfel maestrul a devenit <torrez-napolitan> placandu-i schimbul Torre ca Napoli si Torezii ca Napolitani.

Viata obisnuita era intensa. Inafara compozitiilor el trebuia sa-si pregateasca orchestratiile si cantaretii, printre care <stele> de prima marime. Elvira Donnarumma in ultima vreme nu voia sa cante daca orchestra nu era condusa de Ernesto Tagliaferri.

Era cel mai disputat dirijor de orchestra. Numele sau pe scenele teatrale era un indiciu de succes sigur. A fost primul care a urcat pe scena ansamblul orchestral si orchestrele de coarde. Avea un caracter exuberant; cum se spune la Napoli, era un <palazzuolo>. (Palatin).

In spectacole si la repetitii cu cantaretii si membrii orchestrei era inflexibiul in executie. Daca vreunul gresea urla ca un posedat. Devenea chiar vulgar. Insa daca cineva ( in vremea aceea se castiga putin sau nimic) avea nevoie de ajutor pentru saracie sau boala, adeseori lentilele ochelarilor sai se umezeau de lacrimi si il acorda fara intarziere cu cea mai mare generozitate si solicitudine.

Acesta a si fost un motiv de regret dupa atatia ani de la disparitia sa.

In versurile lui Murolo si in muzica lui Tagliaferri (atunci muzica exprima exact ceeace versurile voiau sa exprime) nu au existat umbre. Sunt atatea imnuri inchinate dragostei, simplitatii si sinceritatii. Veti cauta zadarnic o cat de mica aluzie la gelozie, la tradare, sau la disperare. Daca se intalneste vreo lacrima, aceasta este de bucurie sau de fericire.

Scenariul care incadreaza cantonetele este mereu Napoli cu marea sa si cu cerul sau stralucitor ziua, instelat noaptea, ca in cantoneta :<Qui fu Napoli>

Fuoco e zuccaro 'o mellone ce stennimmo 'nterra arena.

Neve e 'sprin int' 'o giarrone 'ncielo 'e stelle e 'a luna chiena.

Le trebuia atat de putin ca sa fie fericiti. Nu numai fericiti dar si fara griji, pentru ca dupa cateva felii de pepene verde, o sorbitura de vin alb la ghiata, cateva saruturi ale femeii iubite umede de vin si de <dovleac> se putea adauga imediat;

E i canto: <Qui fu Napoli.> nisciuno e meglio 'e me

Dimane penso 'e diebbete, stasera so nu Rre!

(Iar eu cant aci fu Napoli, nimeni nu-i ca mine

Maine o sa ma gandesc la datorii, dar asta seara sunt un Rege)!

Astazi se bea <Whisky> se danseaza <Shake>, sunt probleme si .se protesteaza. Ultimul strigat al modei este de-a te plimba in picioarele goale. Asta-i noutate?

O facea <Bacalotto>! ( Pentru cei ce nu sunt din Torre precizam ca <Bacalotto> a fost un hamal care in toata osteneala vietii sale n-a incaltat niciodata o pereche de ghete.) Cand a fost luat militar se punea problema: sa-l elibereze, sa-l impuste, dar ghete nu pune nicidecum in picioare.

L-au lasat la vatra. Ce mare precursor !).

La noi cosmopolitismul a fost mereu forma cea mai daunatoare, in special in domeniul muzicii. In 1925 a fost cazul cu "Valencia" si "Paquita".

Atata timp cat va exista lumea insa, nici o cantoneta nu va mai avea succesul si popularitatea "Valenciei". A fost o nebunie universala. Pe atunci nu erau mijloacele de difuzare pe care le avem astazi ; totusi acea cantoneta vesela, usuratica, s-a raspandit pana in cele mai indepartate colturi ale lumii. Chiar si persoana cea mai austera nu putea rezista la fascinatia acelui motiv. --

(Departandu-ma de traducere pentru cateva momente, vreau doar sa-mi exprim parerea -si cred ca nu exagerez- ca Valencia s-a nascut a doua oara cu "la voz de oro" a lui Louis Mariano, cel care a cantat-o ca nimeni altul. Intr-un articol ce

poarta semnatura lui Raffaele Raimondo, paternitatea acestei melodii este atribuita lui José Padilla absolvent al Conservatorului din Madrid, dirijor si autor de zarzuelle, nascut in 1889 in localitatea spaniola Almeria,

In mod cu totul eronat a fost alaturata compozitorul Augustin Lara prezentat drept unul din marii artisti mexicani ca autor al Valenciei, pamant al florilor, al luminii si-al iubirii, intr-o atmosfera tipic spaniola, deasemenea a cunoscutei melodii Granada, si a frumoaselor bolerouri ,,Solamente una vez" (Numai odata), ,,Noche de ronda" (Noapte de straja) si a altor frumoase cantece. - (Reiau traducerea)!

Rapiditatea difuzarii a fost atat de mare, ca autorul din locuinta sa a auzit pe cineva care fluiera pe scari motivul cantonetei pe care abia de cateva zile o trimisese la editura. Era postasul care ii aducea scrisoarea prin care editorul ii anunta publicarea. Ca replica polemica s-a nascut in vara lui 1926 "Tarantella Internazionale".

<Ernestone> se pregatea sa se aseze la masa cu buna doamna Lucia intr-una din putinele zile petrecute in linistea caminului, cand s-a auzit sunetul clopotelului de la usa de intrare.

-" Cine sa fie la ora asta ? Uff exclama maestrul, in timp ce doamna mergea sa deschida.

-" Erne ! Erne !. dar astia ce vor ?! Era Murolo care intrand in casa striga

ca un nebun! Ce vor astia ? Era ca iesit din minti ! Ce vor ?! Valencia Paquita! Toata asta este lucrarea noastra. Haide ia-ti vioara. Sa mergem la pian. Inainte, misca-te!!!Maestrul, cu un suras prefacut, privindu-si prietenul cu calm il implora:

-" Erne, magnammo prima . ( Ernesto, mai intai sa mancam) !

In timpul pranzului se schimbara cateva idei si apoi, in scurtul timp cat doamna Lucia pregatea cafeaua, s-a nascut:"Tarantella Internazionale".

Qua spagnola, qua americana Ma s''o ccredono o fanno apposta ?

Chest 'e musica paisana ! ! ! Chest 'e ppane d' a casa nosta !

Chist' e Napule quann' abballa:Tarantellatarante

(Ce spaniola ? Ce americana Dar sa cred c-o fac inadins ?

Aceasta-i muzica de la tara, paine din casa noastra.

Acesta e Napoli cand danseaza Tarantella.. tarante )

Si cate altele inca, toate pe versuri de Ernesto Murolo: ,,Nun me sceta"-,,Ammore canta"-,,Adduormete cu mme"-,,'A canzone d' a felicita"-,,'O canto e Mariarosa"-,,Vela a mmare"-,,Quanno ammore vo fila"-,,A canzone d''e stelle"-,,Napule e Surriento"-,,M'bracce a tte"

Cu infiintarea Casei Editoriale < La Bottega dei Quattro > (Bovio - Lama - Tagliaferri - Valente ) maestrul a reluat colaborarea cu Libero Bovio. Intre timp a venit sa locuiasca la Torre del Greco, in frumoasa vila Liguori la Miglio d'oro. (Mila de aur). Aici a gasit un grup de prieteni cu care petrecea cu placere putinul timp ingaduit de intensa lui activitate. A trebuit sa reduca putin munca, sa evite dirijarea spectacolelor pentru a nu ajunge la ore mici, ca atare dezertand si de la mesele dupa spectacol cu artistii si artistele.

Nu-l slabeau insa cu insistentele si nu renuntau. Toti il voiau pe Ernesto. Afectiunea si stima de care se bucura in aceste cercuri era imensa, dar era prea mult, desi nici lui nu-i displacea. Moartea l-a atacat prin surprindere intr-o dimineata pe scarile locuintei in timp ce iesise pentru a se indrepta spre Napoli la <Cafeneaua celor patru>. Se parea ca puternica sa constitutie ar fi vrut sa reziste raului, totusi la 6 martie 1937, marele artist napolitan "Harpa lui David", cum l-a definit poetul Tullio Gentile, a tacut pentru totdeauna. Abia depasise, cu putin, 48 de ani.

(Iarasi aceeasi trista realitate a disparitiilor premature cu care ne-am confruntat in putinele biografii consemnate pana acum.)!

Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata atatea flori. O inima de mari dimensiuni alcatuita din toporasi (violete)a fost asezata alaturi de el. A fost trimisa de Gilda Mignonette, care de la New-York a telefonat, implorand s-o aseze alaturi de maestru, cat mai aproape posibil.

Editori, poeti, muzicieni, toti lucratorii din teatru si cinema au adus miscatorul lor omagiu la catafalc. Sicriul a fost dus la S.Croce. Piata din fata bisericii era intesata de multime pana la neverosimil. Inainte de a se pune in miscare cortegiul, Libero Bovio a rostit discursul de adio. Iar cand carul mortuar a pornit pe ultimul drum, un strigat dureros si sfasietor a strapuns tacerea din piata. Tot Bovio cu vocea intrerupta de suspine si fara sa se mai poata stapani urla disperat : Erne Erne. te ne vaie ? Te duci ? .Erneeee..!

In acea imensa multime n-a fost macar unul singur care sa fi ramas cu genele uscate !

Ultima cantoneta a fost postuma. Unele notite aflate dupa moartea sa au fost reelaborate de Nicola Valente, la care Bovio a adaptat versurile, cantoneta numindu-se: "Chitarra nera" si a fost ca si un testament spiritual al celui disparut:

Cumpagne mieie cantate sottavoce,

Pecché stu core tanno trova pace

Quanno 'na stella mmiezzo 'o cielo luce,

Quanno 'a canzone 'e Napule e felice

Cumpagne mieie cantate sottavoce.

Prietenii mei cantati cu glas scazut,

Caci aceasta inima si-a gasit pacea

Cand o stea pe bolta cerului luceste

Cand de cantari e Napoli fericit, 

Prietenii mei, cantati cu glas scazut

El odihneste in varful colinei Poggioreale. Bustul de bronz care il reprezinta intr-o maniera perfecta (opera profesorului Giuseppe Palomba) intoarce spatele orasului. Pare sa -l aiba intors cu intentie hotarata, in semn de manie si dispret fata de iubitul sau Napoli pe care acum napolitanii au uitat sa-l mai cante.

Astazi Ernesto Murolo ar zice : -"Erne! Napule se n'e andata davvero! (Napoli s-a dus cu-adevarat