Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Beniamino Gigli - biografie muzicala


Beniamino Gigli - biografie muzicala




Beniamino Gigli: .(Recanati 1890—Roma 1957)

Sa nascut dintr-o familie foarte saraca. La sapte ani a intrat la Schola Cantorum de pe langa Domul din Recanati, (unde tatal sau era clopotar) si a invatat sa cante in falset, astfel ca la optsprezece ani, la Macerata, a sustinut un rol feminin in opereta:”La fuga di Angelica” de Alessandro Billi.

In 1911, castigand o bursa de studii, a putut sa se transfere la Roma pentru a studia la Santa Cecilia. In 1914 a debutat la Sociale din Rovigo cu ”Gioconda” iar dupa cateva luni, (in stagiunea 1914-15) a repetat aceasta opera la Carlo felice din Genova, alaturi de ”Tosca” si ”Manon Lescaut” de Massenet, dupa care a trecut la Massimo din Palermo cantand pentru prima data ”Mefistofele”.




In 1915-16, a fost ascultat la San Carlo din Napoli in (”Mefistofele” ”Tosca”Cavaleria rusticana”), si tot la Napoli, dar la Teatrul Bellini, si-a trecut in repertoriu ”Favorita”. Tot in 1916, la Ristori din Verona, a interpretat rolul lui Edgardo din ”Lucia de Lammermoor”.

Toate aceste opere au constituit repertoriul de baza al lui Gigli, care totusi, cu ocazia angajarii in teatrele mai importante prefera ”Mefistofele” sau ”Gioconda”.(Roma Teatrul Costanzi 1916, Real din Madrid si Liceo din Barcelona 1917, Scala 1918).

In vara anului 1919, a cantat pentru prima data la Colón din Buenos Aires (si in ”Boema” si Lucretia Borgia”), unde apoi s-a reintors frecvent pana in 1928. A adaugat la repertoriu ”Fedora”(San Carlo 1919), si imediat dupa aceea ”Traviata” (teatrul Casino din Montecarlo), Gigli a cantat des in acea perioada ”Iris” si ”Lodoletta” de Mascagni, si, insfarsit, in 1920, la Coliseo din Buenos Aires, s-a produs in ”Lohengrin”.

La Metropolitan a debutat la inceputul stagiunii 1919-20, cu Mefistofele”.ca dupa putin timp sa fie protagonist in ”Andrea Chenier”,(prima executie pentru New-York). La Metropolitan a cantat pana in 1931-32, adaugand la operele care i-au adus cele mai mari succese, (in mod substantial cele citate pana acum) Marta”, ”Africana”, ”Mignon”si ”Elixirul dragostei”.

In Italia Gigli a aparut mai rar, deoarece vara, dupa terminarea stagiunii de la Metropolitan, era angajat in teatrele din America latina sau canta la Berlin, Budapestra, Hamburg, Stockholm. Totusi in 1926 a fost ascultat la Comunale din Bologna in opera ”Lohengrin” in timp ce in 1929 si in stagiunea 1929-30, a cantat ”Martha” la Arenele din Verona si la Opera din Roma.

In 1932 incetand angajamentele cu Metropolitanul, din motivele pe care le cunoastem deja, a cantat, incepand cu stagiunea 1932-33, in toate marile teatre italiene, ca si la Covent Garden (unde a debutat in 1930), la Colon si Berlin. In 1938-39, s-a reintors , insfarsit, la Metropolitan si la Auditorium din Chicago. Intre 1935 si 1940, a inclus in repertoriul sau opere de o vocalitate mai degraba”spinto”:(”Bal Mascat”,”Forta Destinului”,”Trubadurul”,”Aida”) , aceasta fiind perioada celei mai mari popularitati ale sale in Europa si in mod special in Germania.

Rezultatul a fost participarea la numeroase filme de productie italo-germana . Primul si cel mai renumit a fost Non ti scordar di me”, din 1935 dupa titlul unei canzone care a devenit imediat celebra, ca si alta, dupa care s-a intitulat filmul ”Mamma”.

Izbucnind al doilea razboi mondial, Gigli a continuat activitatea sa in marile teatre italiene, inclusiv la Opera din Roma, in timpul ocupatiei germane. Acest fapt, cat si pata sau reprosul de a fi fost ”tenorul regimului” sau ”tenorul Axei Roma-Berlin”, datorita filmelor italo-germane, au provocat demonstratii ostile in 1944, dar Gigli a reaparut la Opera din Roma deja la inceputul anului 1945, reintorcandu-se apoi nu numai in alte teatre mari italiene, dar si la Covent Garden in 1946.

In ciuda neplacerilor cauzate de razboi, publicul englez l-a primit cu mari demonstratii de afectiune, chiar si cu ocazia urmatoarelor concerte, (pana in 1956), si tot astfel publicul din Statele Unite, atunci cand in 1955, la Carnegie Hall, a tinut un recital de adio.




Vocea lui Gigli poate sa intre in mod legitim printre miturile operei. Compacta, armonioasa, omogena, o exceptionala spontaneitate in emisie, avand o continuitate de vibratii si o fermitate a sunetului, care faceau sa te gandesti la limpezimea sunetelor carusiene.

Vocea lui Caruso era mai acoperita, catifelata si voluptoasa, cea a lui Gigli, mai clara, mai luminoasa, mai tenorala, mai inclinata spre efuziuni lirice. Gigli nu a avut nici la inceputul carierei dilemele tehnice pe care Caruso a trebuit sa le rezolve, inafara problemei extensiunii, intrucat Si bemol acut era mai degraba incert.

In mod rapid, deci Gigli, a obtinut siguranta pe Si natural si apoi pe Do 4. In rest, totul se desfasura pe firul unei fonatii de o usurinta si dezinvoltura uluitoare. Intonatia era impecabila, dictiunea foarte clara, iar bogatia armonicelor, il scutea de fortare pentru a se face auzit.

Unde a intrecut, apoi, oricare alt tenor din generatia sa si din cele urmatoare, a fost folosirea mezza-vocii. In ”Lucia” ca si in ”Martha”, in ”Manon” de Massenet ca si in ”Mefistofele”, in ”Iris” ca in ”Fedora” sau ”Lohengrin”, Gigli a folosit faimoasa ”voce mixta”, ramasa de la Masini si Gayarre.

Era o sonoritate putin mai ampla decat un ”piano”, dar egala, dulce, inaripata, si patrunsa de o catifea care accentua langoarea, fara sa se atinga de capacitatea de expansiune a vocii.

Frazele lungi legate cu care executa acest ”amestec”, si usurinta cu care il unea cu sunetele forte sau mezzo-forte, sau il transforma, in acute extreme, sau in falset penetrant, constituie, pe disc, ultima marturie a unuia dintre aspectele cele mai dominante ale tenorismului din sec.XIX.. Foarte abil si in diminuarea sunetelor, ca tip vocal si ca temperament,

Gigli, era un tenor de gratie. A suferit si el totusi de fascinatia lui Caruso, dar s-a angajat profund si a reusit sa mosteneasca titlul de rege al tenorilor.

Caruso stim ca avea acea ”lacrima in voce” si Gigli a fost mai ales cel care l-a imitat, dar cu inflexiuni intr-o maniera mai deschisa, flexibile si suspinate, care au sfarsit in a se transforma in adevarate ticuri , destul de suparatoare.

In al doilea rand, pentru a se dovedi, cu titlu deplin, urmas al lui Caruso, trebuia sa infrunte opere cu o vocalitate de trasatura incordata, de la ”Cavaleria” la ”Paiate”, de la ”Manon Lescaut” la ”Andrea Chenier”, de la ”Balul Mascat” la ”Forta Destinului” si la ”Aida”

Unde personajul avea trasaturi populare, Gigli ajungea repede sa fie eficace. Pentru figurile aristocratice si idealizate, ii lipseau insa nobletea accentului si incandescenta frazarii lui Caruso, scandarea aroganta si acutele penetrante ale ”cumplitului” sau rival Lauri-Volpi, elocventa declamatorie si avantul lui Aureliano Pertile.

Printre altele, nu a fost niciodata un actor eficient.A stiut totusi sa incarneze pe urma lasata de Caruso, tipul de mare tenor care se adreseaza, publicului cu o trasatura blanda si plin de afectiune, vrand sa fie numit ”cantaretul poporului” In acest sens si-a crescut propria popularitate, inregistrand un mare numar de canzone si canzonette,

A fost foarte abil in a-si crea faima de om pentru care totul este ”mama si patria” dovedindu-se sensibil si generos. Aceasta faima era sustinuta, desigur, cu fapte concrete, dar a gasit insa si cutia de rezonanta, utilizata in mod iscusit.



loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Giovanni Martinelli
ALTE DIALECTE MUZICALE
Gilda Mignonette - biografie
Alte inlantuiri de acorduri diatonice frecvent intalnite in popular music
Aria Barbarinei din opera „Nunta lui Figaro” de W.A. Mozart
MUZICA DANSURILOR POPULARE
Instrument de percutie
ETNOMUZICOLOGIA
PSEUDOINSTRUMENTE
Improvizatia modala



loading...