Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
E altceva mai important decat familia? desene, planse, jocuri de copii pentru copii


Animale pasari Casa gradina Copii Personalitati Poezii Povesti

Poezii


Index » familie » Poezii
» Idealul cavaleresc in roman si in poezia trubadurilor


Idealul cavaleresc in roman si in poezia trubadurilor


IDEALUL CAVALERESC IN ROMAN SI IN POEZIA TRUBADURILOR

 

I. Profilul omului in Evul Mediu

Contextul  istoric

  Evul Mediu este perioada delimitata in general, de istorici, intre sfarsitul Antichitatii, marcat de caderea Imperiului Roman de Apus (476), si inceputul Renasterii (secolul al XIV-lea sau al XV-lea, in functie de contextul istoric si geografic). Una din datele general acceptate care delimiteaza sfarsitul Evului Mediu este caderea Imperiului Roman de Rasarit - cucerirea Constantinopolului de catre turci in anul 1453. Termenul de Ev Mediu (ev de mijloc) a fost creat de umanistii secolului al XV-lea, care vedeau in aceasta epoca o perioada de tranzitie, dar si de decadenta, de la inflorirea Antichitatii greco-latine pana la ceea ce ei considerau a fi reinvierea acesteia, adica Renasterea. Umanistii caracterizau arta acestei perioade (pe care o socoteau barbara, pentru ca era atat de indepartata de modelele antice) cu termenul, peiorativ la origine, de gotic (de la numele gotilor). Clasicismul francez si Iluminismul au avut aceeasi perspectiva negativa fata de Evul Mediu, pe care insa romantismul l-a redescoperit, ajungand chiar sa-1 idealizeze. Date fiind marile diferente dintre popoarele lumii in ceea ce priveste evolutia culturii si a civilizatiei, termenul de Ev Mediu este valabil numai pentru occidentul Europei, iar conceptul de om medieval se refera la tipul uman dezvoltat in aceasta perioada. In Evul Mediu incep sa se formeze popoarele europene moderne, aflate intr-un proces de confruntare politica si religioasa, dar si de important dialog cultural cu civilizatii din afara Europei, mai cu seama cea islamica. Subdiviziunile cronologice ale Evului Mediu general acceptate sunt: Evul Mediu timpuriu (secolele al Vl-lea - al X-lea), dezvoltat (secolele al Xl-lea -al XII-lea) si tarziu (secolele al XIV-lea - al XV-lea).  



                 

  Dupa distrugerea Romei de catre vizigotii condusi de Alaric, in 410, climatul politic si social se altereaza in mod masiv si ireversibil si Europa traverseaza cateva secole de relativa barbarie sociala si politica. In absenta fortei de coeziune reprezentate de Imperiul Roman, care dominase cea mai mare parte a regiunii, vreme de secole, si traversata de triburi barbare, Europa se faramiteaza in numeroase teritorii, frecvent angajate in conflicte cu vecinii. In aceste conditii, realizarile Imperiului Roman, de la agricultura eficienta, la formidabila infrastructura, reprezentata de retele de drumuri si apeducte, sunt rapid abandonate. Odata cu ele, decade puternic si viata culturala si artistica, in afara unei scurte perioade de relativa inflorire la curtea imparatului   Carol  cel  Mare  (asa-numita  „Renastere carolingiana'). Evul Mediu timpuriu se termina insa in jurul anului 1000, dupa care urmeaza o perioada de mare inflorire, mai cu seama intre secolele al XII-lea si al XIII- lea, marcata de rafinament artistic si de inovatie politica. Aceasta este perioada cand orasele incep sa se dezvolte, comertul infloreste si apar noi  categorii sociale, cum ar fi comerciantii.

  Trasaturile perioadei medievale. Viata privata

  Evul Mediu este o perioada profund religioasa. Influenta Bisericii Catolice in Europa occidentala si centrala (de altfel, singurul factor de coeziune sociala reala al perioadei) se face simtita la toate nivelurile, de la politica, la viata sociala si la manifestarile artistice. Dupa cum arata istoricul francez Jacques Le Goff, omul teologiei medievale este conceput ca o miza in lupta dintre Bine si Rau, dintre Dumnezeu si Satana. De aici, se dezvolta doua viziuni asupra omului: omul calator, pe pamant si pe drumul mantuirii, pelerinul si cruciatul, si omul ca penitent, deci omul care patimeste pentru pacatele sale. Omul medieval este o unitate conflictuala intre trup si suflet. Dar la acestea se adauga spiritul si inima, atasata ideii de dragoste si opusa capului. In conceptia medievala, corpul omenesc este si imaginea metaforica a societatii, capul reprezentandu-1 pe conducator (rege sau papa), iar picioarele, pe mestesugari si tarani.

  Cele trei centre ale vietii medievale sunt manastirea, castelul si, mai tarziu, orasul. In manastiri se creeaza o bogata literatura religioasa, se decoreaza manuscrise cu miniaturi rafinate, se scriu tratate de teologie si de filozofie, dar se pastreaza si se copiaza de asemenea si texte antice. Tot aici se dezvolta si cel mai important curent filozofic al perioadei: scolastica. Bazata in principal pe filozofia lui Aristotel (redescoperita, dupa o perioada de obscuritate, si prin intermediul filozofilor si savantilor arabi), scolastica incearca sa uneasca ratiunea si credinta. Desi accepta existenta unor adevaruri revelate (accesibile doar prin intermediul credintei), scolastica recunoaste si importanta deosebita a ratiunii umane, pe care o vede ca aptitudinea naturala, innascuta, prin care omul interpreteaza lumea sensibila. Exponentul eel mai de seama al scolasticii si creatorul uneia dintre cele mai importante opere filozofice ale epocii este calugarul dominican Toma d'Aquino (1225-1274), devenit ulterior sfant al bisericii catolice, autor al lucrarii Summa theologica.

  In Evul Mediu timpuriu, din punctul de vedere al Bisericii, omul este o fiinta slaba, viciata, degradata ca urmare a pacatului originar, dar, in opozitie cu aceasta parere, se situeaza idealul nobililor razboinici, care cautau exaltarea corpului prin toate caile si mijloacele. Fata de antichitatea romana, viata privata devine un factor primordial al civilizatiei si, oricat s-au chinuit noile regate barbare statornicite pe teritoriul fostului Imperiu Roman sa imite societatea romana atat la nivelul institutiilor, cat si la cel al structurilor sociale, ele se lovesc de un esec. Pretutindeni, de la Curte pana la cel mai umil functionar, de la grupurile profesionale la cele religioase, de la oras la tara, in prim-plan apar persoanele  si spatiile private. Pana si averea devine o chestiune privata, iar individul cauta sa privatizeze totul. Educatia data copilului avea un caracter practic si concret, orientat de mediul si pentru mediul social in care traia. La varsta de 7 ani, copilul era dat la scoala - scolile episcopale existau din secolul al VII-lea - iar de la 10 ani baietii isi incepeau pregatirea militara, invatand sa calareasca, sa ingrijeasca un cal si sa manuiasca armele. Dupa ce atingea varsta de 14 - 15 ani, mergea la curtea unui print, unde educatia sa se perfectiona intr-o societate mai eleganta si mai numeroasa. In sfarsit, tanarul era ridicat la rangul de cavaler, ceea ce nu se intampla fara a fi organizate petreceri.   Si educatia fetelor era orientata in sens practic, intrucat dupa casatorie fata era cea care trebuia sa conduca gospodaria.

  Arta medievala este dominata de arhitectura gotica si de miniatura. Primei i se datoreaza, incepand cu Evul Mediu dezvoltat, spectaculoasele catederale care dominau multe dintre orasele europene. De dimensiuni imense (constructia lor intinzandu-se uneori de-a lungul a cateva generatii), acestea sunt dominate de arcade si sunt frecvent decorate cu sculpturi de un mare rafinament. Rolul miniaturii era sa ilustreze manuscrisele. Miniaturile medievale ating incetul cu incetul un extraordinar rafinament artistic, care combina un anume hieratism (mai ales in reprezentarea corpului uman) cu un deosebit simt al culorii si compozitiei. Abia catre sfarsitul Evului Mediu, pictori ca Giotto descopera perspectiva, marcand astfel inceputurile Renasterii.

Literatura medievala

  In castele au luat nastere trei forme esentiale ale literaturii medievale: poemele eroice (cantece de gesta), romanele cavaleresti si poezia trubadurilor.

  Poemele eroice sunt creatii epice ample, in versuri, care slavesc vitejia unor eroi exceptionali din vremurile razboinice, mai cu seama din perioada Evului Mediu timpuriu, imbinand aspectele istorice si legendare, precum in Cantecul Nibelungilor, Cantecul lui Roland sau Cantecul Cidului.

  Romanele Incepand cu secolul al XII-lea, intr-o perioada de rafinare a vietii sociale, literatura se deschide spre sentimente si forme de expresie mai variate si mai delicate in raport cu caracterul aproape exclusiv razboinic si forma sobra, adesea rudimentara, a poemelor eroice. Apare astfel idealul cavaleresc (fara frica si fara pata), ce se caracterizeaza prin vitejie, simt al onoarei, urmarirea unui scop nobil si maret, cultul unei doamne pentru care eroul trece prin cele mai grele incercari. In aceste romane, sentimentul pur si delicat al iubirii intregeste personalitatea cavalerului. Asemenea caracteristici se intalnesc, de exemplu, in romanele lui Chretien de Troyes, Cavalerul Lancelot, Yvain sau Cavalerul cu leul, Perceval. Acestui ideal ii corespund cavalerii Mesei Rotunde, vasalii regelui Arthur (Lancelot, Perceval, Tristan si altii), care infrunta primejdii si trec prin intamplari fantastice spre a-si cuceri iubita sau spre a dobandi Graalul. Diferite atat de epopeea medievala, cat si de romanul modern, romanele cavaleresti sunt ample povestiri in versuri. Ele au circulat, cu personaje si motive asemanatoare, in Franta, Anglia si Germania, fiind extraordinar de populare, mai cu seama cele ce aveau ca subiect aventurile Regelui Arthur si ale cavalerilor Mesei Rotunde. Mai tarziu, odata cu aparitia tiparului, prelucrarile romanelor cavaleresti cunosc o deosebita raspandire si un mare succes de public. Ecouri ale lor intalnim in opere literare ca Divina comedie, a lui Dante (unde, in episodul Francescai da Rimini, este amintit cavalerul Lancelot) sau Don Quijote, de Cervantes (care le satirizeaza exagerarile).

  Lirica trubadurilor Iubirea curteneasca, manifestata in romanele cavaleresti capata expresie si in lirica trubadurilor. Trubadurii erau poeti si cantareti, care compuneau versurile in franceza meridionala si le cantau cu acompaniament muzical, la castelele regale si nobiliare. Ei puteau fi uneori cavaleri, nobili si chiar regi, spre deosebire de jongleri, care indeplineau un rol asemanator in mediile populare. Echivalentul trubadurului se numea in Franta de Nord, truver, iar in Germania, Minnesänger (germ. Minne - iubire; germ. Sänger - cantaret). Aparuta in sudul Frantei, in regiunea Proventei, lirica trubadurilor se raspandeste rapid in tot occidentul Europei. Principala tema a acestei lirici o constituie dragostea, sub forma de adorare si de slujire a unei femei nobile, cu toata ardoarea virtutilor cavaleresti: statornicia, fidelitatea, cuviinta, onoarea. In Italia, poezia scolii siciliene si cea a dulcelui stil nou (dolce stil nuovo), care 1-a influentat si pe Dante, prezinta caracteristicile generale ale poeziei trubadurilor.

  Genul dramatic si genul alegorico-didactic Genurile literare care se vor dezvolta in orase, in Evul Mediu tarziu, sunt genul dramatic si genul alegorico-didactic. Rupand, in mare masura, legatura cu traditiile teatrului antic, Evul Mediu creeaza noi modalitati ale textului si ale spectacolului dramatic. Acestea sunt teatrul misteriilor, cu caracter religios si cu subiecte predominant biblice, miracolele (cu subiecte laice, deznodamantul datorandu-se interventiei divine) si farsele, comedii cu intriga simpla, de inspiratie populara si cu caracter satiric. In ceea ce priveste genul alegorico-didactic, preferinta literaturii medievale pentru simboluri si alegorii cu caracter moralizator s-a concretizat in fabliaux (un fel de snoave, continand o anumita invatatura). O mentiune aparte merita cele doua naratiuni alegorice de mari dimensiuni Romanul lui Renart (care contine diverse istorii cu caracter de fabula, unde personajele sunt animale cu trasaturi umane), precum si Romanul trandafirului (care unifica, prin intermediul povestii Amantului ce doreste sa obtina Roza, adica dragostea doamnei sale, multe dintre temele literare si filozofice legate de iubirea curteneasca).

CONCLUZII  LA  PROFILUL  OMULUI  MEDIAVAL

  Omul Evului Mediu traieste, in fapt, intr-o lume cu niveluri multiple si interconectate in care dimensiunea spirituala este in permanenta prezenta in lumea materiala. „Citirea' acestui nivel metafizic, adesea disimulat, este una dintre preocuparile centrale ale culturii medievale, mai cu seama a teologiei si filozofiei. Nu este astfel de mirare ca figura de stil favorita a perioadei este alegoria: o naratiune cu dubla cheie, in care sensul literal al actiunii este dublat de un nivel secundar simbolic si mult mai important. Din acest punct de vedere, se poate spune ca intreaga lume medievala este perceputa ca alegorie: actiunile planului sensibil, ale realitatii sunt in permanenta „citite' si „decodificate' ca o reflexie a ordinii divine. Teologia si filozofia rafineaza la maxim, in timpul Evului Mediu dezvoltat, acest sistem alegorie, introducand patru nivuri de interpretare pentru textele biblice: literal sau istoric (elementele naratiunii, asa cum sunt prezentate in text, fara nicio interpretare), tipologic sau alegoric (in care evenimentele din Vechiul Testament sunt citite ca o reflexie si o anticipare a celor din Noul Testament), moral sau tropologic (in care naratiunea este citita spre a identifica precepte morale pentru conduita de zi cu zi) si anagogic, general (in care evenimentele narate reflecta viitorul, mai cu seama Judecata de Apoi). Sistemul acesta se va dovedi deosebit de popular si va fi extins rapid dincolo de teologie. Dante insusi il va pune la baza Divinei Comedii si-1 va comenta pe larg in Scrisoarea catre Can Grande della Scala, in care avertizeaza ca scrierile sale trebuie citite in 4 sensuri: literal, alegoric, moral si anagogic (adica inalt spiritual, transcendent).

 

II. INTRODUCERE LA TEXTE (Premisa cazului) MANUAL ART

  Inlocuind marile poeme epice (Cantecul Nibelungilor, Cantecul lui Roland), romanul cavaleresc aduce, in secolul al XII-lea, o noua scara de valori si o noua viziune asupra iubirii. Suprema valoare nu mai consta in vitejia razboinica si in fidelitatea vasalului fata de nobilul sau suzeran, ci in idealul cavalerului ratacitor, pedepsind nedreptatea si ajutandu-i pe cei nenorociti, credincios lui Dumnezeu si unei doamne careia si-a daruit iubirea si careia ii inchina toate victoriile sale. Cavalerul urmareste, in ciuda oricaror obstacole, perfectionarea spirituala, simbolizata de Sfantul Graal. Graalul, in legendele mistice ale Evului Mediu, era un vas in care Iosif din Arimateea ar fi strans sangele lui Iisus. Se credea ca acest vas ar fi fost facut dintr-o singura piatra pretioasa si ca ar fi fost inzestrat cu puteri miraculoase. In literatura cavalereasca a Evului Mediu, povestirea aventurilor imaginare ale cavalerilor plecati in cautarea 'Sfantului Graal' reprezinta un ciclu foarte intins. Legenda a fost reluata de Richard Wagner in opera sa Parsifal. Diversele romane cavaleresti ale Graalului il prezinta pe acesta sub forma a diferite obiecte: o cupa sau un potir, o relicva a Pretiosului Sange al lui Hristos, un ceaun al belsugului, o tipsie de argint, o piatra cazuta din Ceruri, un vas, o sabie, o sulita, un peste, o porumbita purtand in cioc o ostie pentru sfanta cuminecatura, o lance alba insangerata, o carte sau o evanghelie secreta, mana cereasca, o lumina orbitoare, un cap taiat, o masa si multe altele. Nu exista o singura poveste a Graalului, si nici macar un singur Graal. Graalul i se poate arata altfel fiecaruia care il cauta. Poate fi un obiect pamantesc, dotat sau nu cu sacralitate; poate fi, pur si simplu, si obiectivul unei cautari spirituale.

  In romanele cavaleresti, iubirea este adesea asociata cu moartea, fiind prezentata ca un destin inexorabil. Si in poezia trubadurilor, dragostea este inchinata unei doamne idealizate (de obicei nenumita, din discretie, sau chiar necunoscuta), fata de care indragostitul se comporta ca un vasal fata de suzeranul sau, manifestand umilinta, lealitate si obedienta. Importanta, in lirica trubadurilor, nu este implinirea dragostei, ci dorinta, asociata cu suferinta provocata de asteptare, departare ori de indiferenta sau refuzul doamnei. Sentimentul este contradictoriu, o dulce otrava, ca dulcea jale din poezia eminesciana. Pentru trubaduri, ca si pentru eroii romanelor cavaleresti, dragostea devine o forta morala, un izvor, o sursa a virtutilor cavaleresti; a vitejiei, a onoarei, a generozitatii si a comportamentului curtenitor (Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei).

  Eseistul elvetian Denis de Rougemont (1906-1985) considera ca fascinatia exercitata de romanul Tristan se naste din asocierea dragostei cu moartea, specifica romanului cavaleresc si poeziei trubadurilor. Orfanul Tristan fusese trimis de unchiul sau, regele Marc, sa i-o aduca de sotie din Irlanda pe frumoasa Isolda. Mama acesteia ii pregatise fetei o bautura fermecata, pe care s-o bea in noaptea nuntii impreuna cu Marc, deoarece elixirul urma sa-i lege pana la moarte, cu o dragoste mai presus de fire. Pe drum, din greseala, Tristan si Isolda beau impreuna din acest elixir si se indragostesc unul de altul. Iubirea lor infrunta grele si numeroase obstacole, pana cand moartea ii va uni sub semnul vesniciei.




  Despre trubadurul provensal Jaufre Rudel, print de Blaye, se cunoaste numai legenda conform careia, indragostindu-se de printesa din Tripoli, fara sa o fi vazut vreodata, s-a facut cruciat numai spre a ajunge la ea, dar s-a imbolnavit pe drum, murind in bratele printesei venite sa-1 vada la hanul unde fusese dus. Poeziile sale sunt inspirate de iubirea de departe.

III. TEXTE

TEXTUL 1 Iubirea si Occidentul de Denis de Rougemont

  Cinstite fete, v-ar placea sa ascultati o poveste minunata despre iubire si moarte?' Nimic pe lume nu ne-ar placea mai mult. Atat de mult, incat acest debut al versiunii lui Tristan de Bedier [Joseph Bedier, istoric literar francez si editor al textelor mediavale] trebuie socotit drept modelul ideal de fraza incepatoare a romanului. Iata trasatura caracteristica a unei arte desavarsite, care ne transpune chiar de la inceputul povestii in starea de asteptare patimasa, din care se naste iluzia romanesca. De unde vine acest farmec? Si ce coarda sensibila a sufletului nostru stie sa atinga acest artificiu de „ retorica profunda'? Faptul ca emotiile cele mai profunde le trezeste in noi tocmai asocierea dintre iubire si moarte este o certitudine atestata la prima vedere de succesul extraordinar al romanului. [] Prin ce se deosebeste romanul breton de poemul epic, pe care l-a inlocuit uimitor de repede, incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea? Prin aceea ca acorda femeii rolul care ii revenea mai inainte suzeranului. Cavalerul breton, ca si trubadurul meridional, se recunoaste a fi vasalul unei anumite Doamne. (traducere de Ioana Feodorov)

ALICATII

1.      Care este, dupa Denis de Rougemont, explicatia succesului de care se bucura romanul Tristan?

2.      Esti de acord ca asocierea celor doua teme (iubirea si moartea) este definitorie pentru un roman? Argumenteaza-ti opinia, ilustrand cu exemple de romane din literatura romana si universala.

3.      Ce schimb de roluri s-a produs, in secolul al XII-lea, intre poemul epic si romanul breton?

TEXTUL 2 Tristan nebun [poem anonim]

  „Isolda vestea [mortii lui Tristan] cand primi / Indurerata, amuti./ Porni pe strazi adanc mahnita,/ cu-mbracamintea ravasita;/ ajunge prima la palat./ Nicicand bretonii n-au aflat / femeie-atata de frumoasa. / Si-ntreaba toti, din casa-n casa: / „De unde vine? Din ce port?'/  Isolda merge inspre mort, / spre rasarit privind, ea spune / si-nalta-ncet o rugaciune:/  „ Tristan, iubite, de esti mort, / eu viata in zadar mi-o port / De dragoste tu te-ai sfarsit, / eu voi muri ca te-am iubit / si n-am putut la timp sa vin / durerea mare sa-ti alin Nu voi avea de-azi mangaiere, / nici bucurie, nici placere / Tu ai murit de dorul meu, / asemeni am sa fac si eu: / E moartea singurul meu tel'. (traducere de Sorina Bercescu si Victor Bercescu)

APLICATII

1.   Numeste o tragedie de Shakespeare in care, ca si in romanul lui Tristan, indragostitii sunt uniti in moarte.

2.   Asculta o inregistrare a operei Tristan si Isolda de Richard Wagner si urmareste transpunerea muzicala a subiectului si a motivelor romanului cavaleresc.

TEXTUL 3 Iubirea de departe de Jaufre Rudel

  „Cand ziua-i lunga-n mai, ma-mbata /  tril dulce, rasunand departe, / dar cum il las, ma si sageata / prin piept iubirea de departe: / atunci, calc trist si fruntea-nclin, /  iar tril si flori de rosmarin / imi par mai reci ca o ninsoare. / Prin Domnul sper s-ajung odata / sa-mi vad iubirea de departe; / dar pentr-un bine mi se-arata / tot doua rele, ca-i departe. / Ah! dac-as fi un pelerin, / ca ei, in strai umil de in / si cu toiag, sa-i pot apare / Ce fericit i-as cere-ndata / salas, ca oaspe de departe; / si-un timp, din mila ei curata, / as fi cu ea, desi-s departe;/ taifasul dragostei divin / l-ar ferici atunci deplin / pe robul ei din departare. // Trist mi-as lasa si, totodata, / senin iubirea de departe; / dar nu stiu de-am s-o vad vreodata, / ca prea ni-s tarile departe; / si-s munti, si drumul nu-i putin, / si multe-apoi in loc ma tin / Dar faca Domnul cum ii pare! // Ferice n-oi fi niciodata / fara iubirea de departe, / caci nu-i femeie minunata ca ea, / pe-aproape sau departe; / de dragul ei, preamandrul crin, / acolo, eu, la Sarazini, / mi-as duce traiul in prinsoare. / De-a zamislit cerescul Tata / iubirea asta de departe, / putinta deie-mi ca-ntrupata / sa-mi vad iubirea de departe: / sa-mi para, de-al ei farmec plin, / cum ca iatac si crang devin / niste palate sclipitoare. // Zic drept cati zic ca viata toata / mi-o dau iubirii de departe, / caci alt nimic nu ma desfata, / pe cat iubirea de departe; / dar in zadar de dor suspin: /  un duh ursitu-m-a hain, / iubind, sa n-aflu alinare. // In van ma zbucium si suspin; / blestem pe duhul meu hain, / ca nu-mi da nicio alinare!” (traducere de Teodor Bosca)

APLICATII

1.    Cum se raporteaza eul liric la frumusetile naturii?

2. Identifica versurile in care dragostea nefericita apare ca destin, ca si in legenda lui Tristan si Isolda.

III. CONCLUZII

● Romanul cavaleresc si lirica trubadurilor s-au afirmat amandoua in secolul al XII-lea.

Ambele specii literare au impus o noua ierarhie valorica si o noua perspectiva asupra iubirii.

Doamna iubita ia locul suzeranului: ei i se inchina indragostitul cu tot ritualul iubirii curtenesti.

In poezia trubadurilor, ca si in romanul cavaleresc, iubirea apare ca dorinta asociata cu suferinta si, adesea, cu moartea.

EVALUARE FINALA

  Organizati, in clasa, o dezbatere pe tema Aspiratia spre ideal este sau nu superioara implinirii lui? Faceti referire la romanul cavaleresc si la poezia trubadurilor. Impartiti-va pe grupe care sa argumenteze diferitele puncte de vedere. Alegeti un moderator care sa conduca dezbaterea si care sa traga concluziile.

Sugestii bibliografice

Robert Curtius, Literatura europeana si Evul Mediu latin. Cartea studiaza literatura medievala pe baza locurilor comune (topoi), figuri de stil ce reprezinta constante ale literaturii europene

Georges Duby, Evul Mediu masculin. Lucrarea discuta modelul literar al cavalerului ratacitor in raport cu situatia istorica si sociala a timpului.

ANEXE

● Anexa 1 : « TRISTAN  SI  ISOLDA »

  Iubirea dintre Tristan si Isolda ocupa un loc binemeritat in galeria marilor povesti de iubire ale lumii. Acest mit celtic al iubirii invincibile a circulat in diferite variante si a suscitat imaginatia multor artisti plastici si compozitori. In cea mai cunoscuta varianta, cei doi indragostiti apar inca de la inceput in postura de adversari. Tristan, nepotul regelui Marc al Cornwall-ului, il ucide pe regele Irlandei, fratele Isoldei. Aceasta jura sa-i razbune moartea. Soarta face ca Tristan sa primeasca misiunea de a o peti pe Isolda pentru unchiul sau, Marc. Pe drumul de intoarcere, Isolda vrea sa-l otraveasca pe Tristan, asasinul fratelui sau, dar intamplarea face ca otrava sa fie inlocuita cu o potiune a iubirii. Cei doi beau din acelasi pocal si intre ei se infiripa o dragoste puternica. Isolda se casatoreste cu regele Marc, desi traieste sentimente puternice pentru amantul sau, Tristan. Legatura lor secreta este descoperita si Tristan este condamnat la moarte. Cei doi indragostiti reusesc sa fuga impreuna si un timp traiesc in padure fericiti, desi duc un trai greu. Dar Isolda se intoarce in cele din urma la regele Marc, chiar daca in inima ei va simti mereu iubirea pentru Tristan. Cu sufletul frant, acesta paraseste tara, fara sa-si afle linistea in absenta iubitei sale. Separati mai intai de originea lor si apartinand unor tari aflate in razboi, mai apoi de un sot si un prieten bun, Tristan si Isolda trebuie sa-si invinga sentimentele puternice ce le simt unul pentru celalalt, din loialitate fata de rege si tara. Dar, in ciuda eforturilor lor de a sta departe unul de celalalt, pasiunea dintre ei devine din ce in ce mai puternica. In final, ei risca totul pentru o ultima imbratisare. Povestea lor este o drama a iubirii nepieritoare, in acelasi timp a razbunarii, tradarii si despartirii.

Subiectul pe larg  Actiunea legendei se desfasoara in trei regiuni: Bretania, insula Cornwall si Irlanda.

Povestea lui Tristan si a Isoldei  (Traducere : prof. M. State)

I . Origine, jeunesse et adolescence du héros  Originea, tineretea si adolescenta eroului

  Rivalin, fiul regelui din Loonis (Bretania armoricana), atunci cand s-a dus in Cornouailles sa ceara ajutorul regelui Marc, s-a indragostit de Blanchefleur, sora acestuia. La moartea tatalui ei, Blanchefleur, insarcinata, il urmeaza pe Rivalin in Loonis, dar Rivalin moare inainte de nasterea copilului. In ziua nasterii, Blanchefleur moare de durerea pierderii sotului. Tristan, orfan de la nastere, si-ar datora numele acestei zile triste. Dupa altii, Tristan vine de la « an trist » sau de la « tant triste ». Crescut de Rohalt si de femeia acestuia, initiat de catre Gouvernal in arta cavaleriei, tanarul tristan este rapit de niste negustori norvegieni, apoi eliberat de Tintagel. La curtea regelui Marc, Tristan se evidentiaza prin abilitate si bunatate, iar cand regele afla ca baiatul este nepotul sau, il adora.

   RIVALIN, fils du roi de Loonois ( Bretagne armoricaine),alors qu'il était allé en Cornouailles demander de l'aide au roi MARC, tomba amoureux de BLANCHEFLEUR, sa soeur. Contraint de repartir à la mort de son père, Blanchefleur, enceinte, le suit en Loonois, mais Rivalin mourra avant la naissance de l'enfant. Le jour où elle accoucha, Blanchefleur mourut de chagrin. TRISTAN, orphelin de naissance doit son prénom à ce triste jour. ( plusieurs hypothèses sont avancées sur le sens du prénom : selon certains, il signifie 'triste temps', selon d'autres 'triste an(née)'. Par ailleurs, le surnom qu'il emprunte pour aller en Irlande quérir une femme pour son oncle le roi Marc, 'TANTRIS', anagramme de TRISTAN, serait son véritable prénom : ' tant triste'). Elevé par ROHALT et sa femme, initié au métier de chevalier par GOUVERNAL, le jeune Tristan est enlevé par des marchands norvégiens, puis libéré près de Tintagel. Recueilli à la cour du roi Marc, il se distingue par son adresse et sa bonté et lorsque le roi apprend qu'il est son neveu, il l'adoube.

  Tristan se intoarce in Loonois ca sa razbune moartea tatalui sau. Recucereste regatul, dar prefera sa se intoarca in Cornouailles, langa unchiul sau, care are nevoie de el. Intr-adevar, uriasul Morholt  cere anual de la Cornouailles un tribut constand in tineri adolescenti. Tristan isi propune sa lupte cu uriasul, ca sa puna capat acestei injustitii. Asemenea lui Tezeu, invingator al minotaurului, Tristan iese din lupta triumfator, dar este otravit de o bucata a spadei dusmanului, ramasa in cap. Doar Isolda, regina Irlandei, nepoata lui Morholt, are leac de vindecare. Tristan debarca incognito in Irlanda, unde este ingrijit si unde face cunostinta cu Isolda cea Blonda, fiica reginei.

   Tristan retourne en Loonois pour venger la mort de son père ; il reconquiert son royaume, mais il préfère retourner en Cornouailles, auprès de son oncle, qui a besoin de lui. En effet, le géant MORHOLT réclame annuellement à la Cornouailles un tribut de jeunes adolescents. Tristan se propose de lutter contre ce géant, pour mettre fin à cette injustice. Tel Thésée vainqueur du minotaure, Tristan sort glorieux du combat, mais il est grièvement empoisonné par un morceau de l'épée de son ennemi qui est resté fiché dans son crane. Seule la reine d'Irlande, YSEUT, nièce de Morholt, a des dons pour le guérir. Anonymement, il débarque donc en Irlande où il est soigné et où il fait la connaissance d'YSEUT LA BLONDE, fille de la reine.

  Intors in Cornouailles, Tristan este invidiat de baronii unchiului sau. Temandu-se ca regele il va lasa ca mostenitor pe Tristan, ei fac presiune asupra lui Marc sa se insoare. Tristan este insarcinat sa gaseasca fata careia ii apartine firul de par blond adus de o randunica la fereastra regelui. Deghizat in negustor, Tristan trece din loc in loc, pana ajunge in Irlanda. Tara era devastata de un balaur, asa ca regina promisese mana fetei sale celui care va dobori balaurul. Tristan reuseste, dar este otravit de limba fiarei. Din nou, Tristan este ingrijit de regina. Vindecat, obtine mana Isoldei-celei-Balaie, dar fata recunoaste in viitorul ei sot pe ucigasul lui Morholt. Ca sa scape de alt pretendent, ea accepta totusi casatoria. Tristan accepta, la randul lui, mana fetei, dar nu pentru el, ci pentru Marc.




   De retour en Cornouailles, Tristan est l'objet de la jalousie des barons de son oncle. Craignant que le roi ne fasse de Tristan son héritier, ils font pression sur le roi pour qu'il se marie. Tristan est chargé de trouver la jeune fille à qui appartient le cheveu blond déposé par une hirondelle sur la fenêtre du roi. Déguisé en marchand, il va de contrée en contrée et arrive en Irlande. Le pays est alors dévasté par un dragon et la reine a promis la main de sa fille à celui qui le combattrait. Tristan réussit l'exploit, mais il est empoisonné par la langue du dragon. A nouveau, il bénéficie des soins de la reine Yseut. Guéri, il obtient la main d'Yseut La Blonde, mais elle reconnait en son futur époux le meurtrier de son oncle et refuse. Elle accepte cependant pour échapper à un autre prétendant. Tristan accepte la main de la jeune fille, non pour lui, mais pour son oncle.

 II. Histoire des amours de Tristan et d'Yseut   Povestea iubirii lui Tristan si a Isoldei

  Pe vaporul care ii duce la Cornouailles, Brangen, ca sa le astampere setea, le da sa bea, din greseala, elixirul dragostei pe care regina l-a pregatit pentru fiica ei si sotul acesteia. Irezistibil, cei doi tineri se iubesc si devin amanti. Ajunsi in Cornouailles, Isolda se marita cu Marc, dar cel care ii ia locul regelui in pat este Brangen. Cateva luni, cu toata supravegherea stricta a piticului Frocin si a baronilor gelosi, amantii reusesc totusi sa se intalneasca. Marc nu banuieste nimic pana in ziua cand i se spune ce se intampla. Ca sa se convinga, Marc se ascunde intr-un copac, la ora intalnirii celor doi.

   Sur le bateau qui les ramènent en Cornouailles, BRANGIEN, pour les désaltérer, leur fait boire, par erreur, le philtre d'amour que la reine avait préparé pour sa fille et son époux. Irrésistiblement, les deux jeunes gens s'aiment et deviennent amants. Arrivée en Cornouailles, Yseut épouse le roi Marc, mais c'est Brangien qui prend sa place dans le lit conjugal pour la nuit de noces. Pendant des mois, malgré la surveillance assidue du nain FROCIN et des barons jaloux, les amants parviennent à se rencontrer. Marc, mari et oncle peu méfiant, ne se doute de rien jusqu'au jour où, ils sont dénoncés. Pour s'assurer de leur faute, Marc se cache dans un arbre à l'heure du rendez-vous des amants.

Ici commence le texte de Béroul (Aici incepe textul lui Béroul)

  Zarindu-l, Tristan si Isolda il pacalesc pe rege, vorbindu-i ambiguu. Linistit si convins de inocenta lor, Marc ii lasa liberi sa se vada, dar piticul Frocin le intinde o cursa si avem aici scena flagrant-delictului. Adulterinii sunt dati pe mana calaului. Tristan reuseste sa fuga, iar Isolda este data leprosilor. Tristan lupta hotarat cu acestia si fuge, impreuna cu iubita sa. Pentru cei doi, incepe o viata ascunsa de ochii lumii, in adancul padurii. Regele, prevenit de un padurar, le descopera ascunzatoarea, dar, cand ajunge acolo, ii gaseste adormiti, cu spada lui Tristan intre ei, dovada suficienta pentru nevinovatia lor. Au trecut trei ani de cand cei doi indragostiti au baut elixirul dragostei si efectul acestuia se sfarseste. Ei regreta trecutul si, intr-o scrisoare, cer regelui permisiunea de a se intoarce la castel. Marc accepta intoarcerea Isoldei, dar pe Tristan il asteapta exilul. Regele sufera din cauza despartirii de nepotul sau ; pe de alta parte, Isolda ii propune sa jure in fata autoritatilor bisericesti ca n-a avut niciodata relatii vinovate cu Tristan : baronii vor fi obligati sa o creada si toata lumea va trai in armonie. Isolda organizeaza ceremonia. Ca sa ajunga la locul stabilit, numit 'Pasul Rau', catarata pe umerii lui Tristan deghizat in lepros, Isolda trece o mlastina, jurand ca 'niciun barbat nu o va avea, in afara de leprosul care o ajuta acum si de barbatul ei'. Tristan se poate intoarce astfel la curte, iar cei doi se pot iubi din nou. Urmarit mereu de baroni, Tristan se razbuna, ucigandu-i.

  L'ayant aperçu, Tristan et Yseut abusent le roi en tenant un double langage. Rassuré et convaincu de leur innocence, il les laisse se voir en toute liberté, mais le nain Frocin leur tend un piège et c'est la scène du flagrant délit. Tristan et Yseut sont condamnés au bûcher. Tristan réussit à s'échapper et Yseut est confiée à des lépreux. Avec détermination, Tristan se bat contre eux et s'enfuit avec sa maitresse. Commence alors une vie cachée, au milieu de la forêt. Le roi, averti par un forestier, découvre leur cachette, mais quand il arrive, il les trouve endormis, l'épée de Tristan entre eux deux, preuve suffisante pour les innocenter. Cela fait trois ans que les deux amants ont bu le philtre magique et l'effet se termine. Ils regrettent leur passé et, par lettre, ils demandent la permission au roi de Marc de réintégrer le chateau et leur place respective. Le roi accepte le retour d'Yseut, mais Tristan doit s'exiler. Marc souffre d'être séparé de son neveu, aussi Yseut lui propose-t-elle de faire serment devant les autorités de l'église qu'elle n'a jamais entretenu de relations coupables avec Tristan : les barons seront bien obligés de la croire et tout le monde vivra en paix. Elle organise la cérémonie : pour se rendre au lieu dit, le 'Mal Pas', elle traverse un marécage juchée sur les épaules de Tristan déguisé en Lépreux et jure que ' Jamais aucun homme ne pénétra entre [ses] cuisses, sauf le lépreux qui se fit bête de somme pour [la] faire passer le gué, et le roi Marc, son mari'. Tristan peut rentrer à la cour et les amants peuvent s'aimer à nouveau. Toujours surveillés par les barons, Tristan se venge d'eux en les tuant.

Le texte de Béroul se termine au moment où GODOINE, le troisième baron, meurt. (Textul lui Béroul se termina in momentul in care Godoine, cel de-al treilea baron, moare.)

III. La fin des amants  Sfarsitul celor doi indragostiti

  Intr-o zi, regele descopera amantii dormind in gradina, dar fara ca sabia lui Tristan sa-i separe. Convins de vinovatia celor doi, regele il alunga pe Tristan. Acesta pleaca in exil. Dupa ce rataceste un timp, se opreste in Mica Bretanie, unde o intalneste pe Isolda-cea-cu-mainile-albe. Se insoara cu ea, dar nu din dragoste, ci fiindca o cheama Isolda si seamana cu Isolda-cea-Balaie, pe care nu se hotaraste totusi sa o insele cu alta femeie.

  Un jour, le roi découvre les amants endormis dans un verger, mais cette fois-ci, l'épée de Tristan ne sépare pas leurs corps. Le roi est alors convaincu de leur culpabilité et il chasse Tristan. Il part en exil : après une période d'errance, il s'arrête en Petite Bretagne (la Bretagne actuelle), où il rencontre YSEUT AUX BLANCHES MAINS qu'il épouse non par amour, mais pour son prénom et sa ressemblance avec Yseut le Blonde, qu'il ne peut se résoudre à tromper.

  Intr-o lupta pe care o poarta cu un urias, Tristan este ranit grav si are nevoie de leacurile Isoldei-celei-Blonde. Il trimite sa o caute, in Cornouailles, pe Kaherdin, cumnatul sau. Semnul reusitei urma sa fie un steag alb, iar al esecului, unul negru. Cand Isolda-cea-cu-mainile-albe vede vaporul intorcandu-se cu semnul alb, manata de gelozie, ii spune lui Tristan ca steagul arborat este negru. Tristan moare de durere. Odata ajunsa, vazandu-l mort pe Tristan, Isolda-cea-Blonda moare, la randul ei, imbratisand trupul iubit.

   Au cours d'un combat qui l'oppose à un géant, il est grièvement blessé et il a besoin des dons d'Yseut  La Blonde, pour guérir. Il l'envoie chercher en Cornouailles par KAHERDIN, son beau-frère, et tous deux conviennent d'un code : selon que la voile sera noire ou blanche, l'entreprise aura échoué ou réussi. Quand Yseut aux Blanches Mains aperçoit le navire à son retour, dévorée par la jalousie, elle annonce à son mari que la voile est noire : Tristan meurt de chagrin et sitôt débarquée, Yseut la Blonde meurt sur le corps de son amant.

● Anexa 2 : GLOSE LA « DIVINA COMEDIE »  Manual ART

 

  Structura Divinei comedii. Dante si-a intitulat capodopera Comedia. Divina a fost numita de Giovanni Boccaccio, unul dintre primii ei comentatori. Termenul comedia insemna, in Evul Mediu, o scriere cu un inceput trist, dar cu deznodamant fericit, spre deosebire de tragedie. De asemenea, comedia desemna o creatie in limba italiana, si nu in latina, care era pe atunci limba invatatilor. Stilul unei comedii era astfel accesibil unui public mult mai larg.

  Divina comedie prezinta calatoria lui Dante prin Infern, unde sunt pedepsiti pacatosii dupa moarte, prin Purgatoriu, zona in care, potrivit credintei catolice, se purifica sufletele celor morti in stare de har, dar care n-au atins inca perfectiunea, si prin Paradis, taramul spiritelor fericite ale virtuosilor. Prin Infern si Purgatoriu, Dante este condus de umbra lui Vergiliu, poetul latin pretuit in Evul Mediu si care prezentase si el o calatorie in Infern, cea a eroului Enea din epopeea Eneida. In Paradis, Dante este ghidat de sufletul Beatricei.

  Simetria impresionanta este una dintre calitatile Divinei comedii. Cele trei cantice (Infernul, Purgatoriul si Paradisut) au un numar aproape egal de versuri si fiecare este impartita in 33 de canturi, scrise in tertine (strofe de cate trei versuri). Existenta unui prim cant, cu caracter de prolog, face ca numarul total al canturilor din Divina comedie sa fie o suta. Toate cele trei cantice sfarsesc cu cuvantul stele: iesiram iar catre lumini si stele (Infernul, XXXIV, 139), curat si dornic de-a urca la stele (Purgatoriul, XXXIII, 145), iubirea ce roteste sori si stele (Paradisul, XXXIII, 145)1

1 Cifra romana reprezinta numarul cantului, iar cifra araba, numarul versului. Fiecare dintre cele trei taramuri este constituit din zece parti: cmpia intunecata si cele noua cercuri in care se chinuiesc pacatosii (In­fernul), tarmul marii, coasta muntelui, cele sapte brane ale acestuia si gradina paradisului pamantesc din varful muntelui (Purgatoriul), cele noua ceruri mobile, concentrice, si Empireul, cerul fix (Paradisul). Domina deci numerele simbolice trei, noua, numarul zece (considerat in Evul Mediu ca simbol al perfectiunii) si multiplii lor.

  Sensurile poemului. Dante insusi a stabilit cele patru sensuri in care poate fi interpretata creatia sa, sensuri pe care poetica medievala le prelua din modul de lectura a Bibliei:

 Sensul literal, aparent, conform caruia Dante calatoreste intr-o saptamana din anul 1300 prin cele trei taramuri ale lumii de dincolo de moarte.

 Sensul alegoric se refera la purificarea sufletului poetului prin coborarea in Infern, urcarea pe muntele Purgatoriului si atingerea celui mai inalt cer al Paradisului. Alegoria apare din primul cant al poemului, in care Dante, la mijlocul vietii sale (la varsta de 35 de ani), iesind dintr-o padure intunecoasa (ce simbolizeaza o criza morala, o viata pacatoasa), este impiedicat sa ajunga la lumina care i se arata, pe creasta unui deal, de trei fiare care il ameninta: o pantera, un leu si o lupoaica, simbolizand lacomia, respectiv violenta si viclenia. Din acest impas il salveaza mai intai un misterios ogar, apoi Vergiliu, simbol al ratiunii, mantuirea suprema realizandu-se sub indrumarea Beatricei, care simbolizeaza iubirea pura si superioara. Dante atrage atentia in chiar textul poemului asupra sensului alegoric pe care acesta il contine: « O, voi ce teferi v-ati nascut la minte, catati cu sarg ce talc ascund de gloata,/ sub tainic val, ciudatele-mi cuvinte. » (Infernul, IX, 61 -63)

   Sensul moral depaseste cazul particular al lui Dante si indica o linie de conduita pentru toti oamenii, care se pot salva de o viata nedemna prin ratiune si iubire.

   Sensul anagogic (suprasensul) se refera la conditia umanitatii pe cale de a iesi dintr-o epoca insangerata de razboaie si umbrita de dezbinari, prin unirea in cadrul unui imperiu care ar reprezenta o restaurare a Imperiului Roman. In acest sens, este ales ca ghid Vergiliu, poetul care il cantase pe Enea, stramosul romanilor, si slavise, in persoana lui August, epoca de maxima inflorire a imperiului.

Divina comedie - sinteza medievala si deschidere spre Renastere

  Opera lui Dante este considerata cea mai grandioasa enciclopedie poetica a Evului Mediu. Impresionanta cultura a autorului Divinei Comedii a sintetizat in aceasta creatie un tezaur de cunostinte ale vremii din cele mai variate domenii: astronomia - desi limitata la conceptia lui Ptolemeu, care punea Pamantul in centrul universului - ii permite lui Dante sa precizeze pozitia planetelor, determinand exact timpul calatoriei sale; geografia (cunoscuta in buna parte din calatorii) ii ofera date referitoare nu numai la Italia, pe care o cunostea temeinic in varietatea provinciilor sale, ci si la alte tari, in limitele lumii cunoscute de europenii acelei epoci dinaintea marilor descoperiri geografice. De asemenea, cunostintele de istorie populeaza opera lui Dante cu numeroase personalitati ale Antichitatii si ale Evului Mediu.

  Ca o prefigurare a Renasterii, omul apare plenar in personajele bine individualizate si frematand de viata ale Divinei Comedii. Omul dantesc este stapanit de pasiuni care trec dincolo de moarte, dispretuind-o si chiar negand-o: iubirea dintre Francesca da Rimini si Paolo Malatesta, demnitatea umana a lui Farinata degli Uberti, setea de cunoastere a lui Ulise.

  Un alt semn precursor al Renasterii este patrunderea naturii in opera lui Dante, ca si in aceea a contemporanului sau, pictorul Giotto. Peisajeie cele mai diverse, vazute in diferite anotimpuri, imaginile florilor si ale animalelor imbogatesc Divina Comedie.

  Dante face legatura dintre cultura medievala si cea renascentista si prin admiratia pe care o arata figurilor de seama ale Antichitatii greco-romane: poeti  (Vergiliu, Homer, Horatiu, Ovidiu), filozofi (Platon, Aristotel), eroi (Hector, Enea) si conducatori de popoare (Cezar), pe care ii pune alaturi de personajele biblice; pe Traian, de exemplu, ii asaza in Paradis, pentru spiritul sau de dreptate, popularizat de o legenda medievala.

  Motivul calatoriei in Infern a unui om care, in viata fiind, strabate lumea mortilor, are o indelungata traditie in mitologie si in literatura. In miturile Greciei antice, calatoresc in tinutul zeului Hades personaje precum Hercule sau Orfeu. In literatura, eroul homeric Odiseu (Ulise) si Enea, din epopeea Eneida, de Vergiliu, iau contact cu taramul mortilor. Tratarea acestui motiv de catre Dante exceleaza prin bogatia si varietatea imaginatiei, prin impresia puternica pe care o lasa personajele si prin arta expresiei poetice. In viziunea lui Dante, Infernul are forma unei palnii sapate in pamant si care se ingusteaza pe masura ce cobori in ea. Pe peretii ei sunt terase in forma de amfiteatru, cercurile in care sunt pedepsiti damnatii, dupa gravitatea pacatelor (de la cele usoare, la cele mai grele). In vestibulul Infernului se afla sovaielnicii, iar in primul cere, Limbul, marii poeti si filozofi ai Antichitatii, care nu aveau alta vina decat aceea de a nu fi cunoscut crestinismul si nici alta pedeapsa decat imposibilitatea de a-1 contempla pe Dumnezeu. In cel de-al doilea cerc, se afla desfranatii, intr-al treilea, lacomii, intr-al patrulea, avarii si risipitorii, intr-al cincilea, maniosii, intr-al saselea, ereticii, intr-al saptelea, violentii si camatarii. In vaile cercului al optulea se chinuiesc seducatorii, clerieii corupti, ghicitorii, delapidatorii, ipocritii, hotii, sfatuitorii de rele, dezbinatorii si falsificatorii, iar in cercul al noualea, cel mai adanc, tradatorii. Cei sortiti Infernului sunt supusi unor chinuri ingrozitoare: ereticii se zvarcolesc in morminte de foc, violentii sunt scufundati intr-un rau de sange clocotitor, ghicitorii si vrajitorii au capul intors cu fata spre spate, ipocritii sunt imbracati in mantale aurite pe dinafara, dar umplute cu plumb pe dinauntru, iar tradatorii stau intr-un lac inghetat.



  In acest cadru fantastic apar personaje prezentate cu o mare arta de a fixa in cateva trasaturi, intr-o atitudine, intr-un gest, in cateva cuvinte, dimensiunile monumentale ale unei personalitati, evocand povestea unei vieti. Aceste personaje intruchipeaza figuri reprezentative pentru ultima perioada a Evului Mediu.

Episodul Francesca da Rimini  (Apud George Pruteanu, site-ul GP)

  In al doilea cerc al Infernului, sufletele pacatosilor din dragoste sunt purtate fara odihna de un vant naprasnic. Aici, Dante o intalneste pe Francesca da Rimini si ii cere sa-i spuna povestea ei si a lui Paolo Malatesta, care o insoteste fara sa vorbeasca. Astfel, poetul afla ca Francesca fusese maritata cu Gianciotto Malatesta, seniorul din Rimini, un om diform, fiind pacalita ca sotul ei va fi Paolo, frumosul frate al lui Gianciotto. Indragostindu-se de Paolo, Francesca va fi ucisa de Gianciotto impreuna cu iubitul ei.

  Francesca, femeie reala din toate punctele de vedere, o depaseste in semnificatii pe adorata si mai mult legendara Beatrice (numele 'Beatrice' inseamna 'cea datatoare de fericire'). Ca si Faust al lui Goethe, si Dante putea striga: Ah, doua suflete se zbat in mine! si, identificandu-se prin simpatie si empatie cu trairile si atitudinea patimasei doamne din Rimini, si-ar fi putut insusi, avant la lettre, celebra butada a lui Flaubert: Francesca c'est moi! - Francesca sunt eu! Dar, poate, cel mai important lucru care este de spus e acela ca episodul Francescai e o ilustrare, tutto tremante, a ideii ca lectura este hotaratoare de destine.”

  La rugamintea lui Dante, Francesca deapana mai amanuntit tragica ei intamplare. Paolo o vizita adesea, fara ca intre ei sa fie altceva decat lectura din aceeasi carte: romanul Cavalerilor Mesei Rotunde. In acest roman, se afla si episodul in care Lancelot, indragostit de regina Ginevra, sotia regelui Arthur, ii marturiseste iubirea si, indemnat si de majordomul Galeot (care le si prilejuise intalnirea), o saruta. In casta lor lectura, sub care sentimentul reciproc mocnea tainuit, Francesca si Paolo vor ajunge si la acest pasaj. S-o ascultam pe ea povestind: 'Pe cand tihniti citeam, ca-n alte randuri, / de Lancelot, si fiorul ce-l cuprinse, / singuri eram, si fara alte ganduri. // Cititu-ades obrajii ni-i aprinse, /si ochii se-ntalnira-n cautare: // dar un pasaj anume ne invinse. // Citind despre ravnita sarutare / ce-ndragostitii-n zimbet si-o dadura, / el, ce pe veci cu mine-o soarta are, // de freamat plin, ma saruta pe gura. / Fu, cartea, Galeot, si cel ce-o scrise! / Si n-a mai fost nici zi si nici lectura'.  Ce se petrecuse in acea zi din anul 1285? Francesca ii spusese, la inceput, lui Dante: 'Pe noi, ce lumea-am inrosit-o-n sange'. Pe scurt, sotul ei, Gianciotto, a surprins imbratisarea si i-a injunghiat pe amandoi. Sufletele lor, incarcate de pacatul adulterului, ajung astfel in viforul fara de sfarsit al Infernului.

  E doar 'poveste' aici? Nu! Trebuie sa dam curs indemnului chiar al lui Dante, din cantul IX: 'Voi, cei deprinsi cu-a' gandului stradanii, / scrutati invatatura ce s-ascunde / sub valul fin al versurilor stranii!'  Se degaja, din istoria Francescai, care nici sub cazna divina nu se dezice de iubirea ei, o inalta idee despre om.

  O enunta cuvintele lui Francesco de Sanctis: 'Luat in el insusi si izolat, spiritul poseda o forta nemarginita, care nu poate fi infranta nici de Dumnezeu, acesta neputand face in asa fel ca spiritul sa nu creada, sa nu simta si sa nu vrea ceea ce crede, simte si vrea. Nu exista nicio biata femeie, oricat de mica la suflet, care sa nu simta in ea o putere infinita atunci cand e cuprinsa de pasiune. Te iubesc si te voi iubi mereu; iar daca si dupa moarte oamenii iubesc, te voi iubi si eu! - si mai bine cu tine in infern, decat fara tine in paradis! Acestea sunt blestemele elocvente care se revarsa dintr-o inima patimasa si prin care timida Julieta a lui Shakespeare, ca si nobila Francesca, devin eroice'.  Francesca e, asa cum spunea De Sanctis 'prima femeie a lumii moderne' pentru ca ea este (cu o vorba a lui Noica): un om deplin. O fiinta umana care, ca sa spun simplu, se ia in serios, care-si aplica siesi gandul lui Seneca: 'omul e ceva sfant pentru om' (homo res sacra homini). Francesca e supusa de destin, dar nu incovoiata. Ca si Dante, ea e o personalitate paradoxala: e o vinovata fara vina. Francesca e din 'familia' Manonei Lescaut, a Annei Karenina, a Doamnei cu catelul, adica a acelor femei pentru care, dupa spusa biblica, 'daca dragoste nu e, nimic nu e'. Dante o plaseaza in Infern, dar o idolatrizeaza.

APRECIERE

  « In imparatia mortilor, simti pentru prima oara viata lumii moderne. [] Fiecare dintre acestia [eroii lui Dante] se afla intr-o stare de extrema pasiune.  Sentimentele, iimpinse pana la culme, idealizeaza si maresc obiectele. Totul este colosal si totul este na­tural. Iar in mijloc se inalta dominator Dante, cel mai infernal, nobil, crud, sarcastic, razbunator, feroce; cu inaltul sau sentiment moral, cu al sau cult al maretiei si al stiintei, chiar cand acestea se afla vinovate, cu dispretul sau pentru tot ce este las si josnic, sus, deasupra gloatei  fara numar; atat de ingenios in razbunari, atat de elocvent in invective. Figurile acestea mari, rigide si epice pe piedestalul lor, ca niste statui, il asteapta pe artistul care sa le ia de mana, sa le arunce in valtoarea vietii si sa faca din ele fiinte dramatice. Dar artistul acesta nu a fost un italian: a fost Shakespeare. (Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene)

Anexa 3 : Un mare poet François Villon

 

François de Montcorbier  (Villon)

  Nu se stie nimic despre parintii lui François Villon (de Montcorbier, pe  adevaratul sau nume), decat ca au fost niste oameni cu o conditie mai mult decat modesta:

„Eu din nascare sunt calic,

Din vita proasta,  fara vaza.

Eratiu, mosu-meu, nimic

N-avu, nici taica ce-i urmeaza.

La toti ne-a fost nevoia piaza.”

 

  De timpuriu, ramas orfan de tata, copilul a fost luat si crescut  de o ruda mai indepartata.

  Prima lui opera este Micul testament (Diata mica), poem in 40 de octave. Cu o emfaza de real efect umoristic, cu tonul de exagerare cautata, cu toate procedeele si tot spiritul parodiei,  Micul testament  este o opera scanteietoare de verva si de spirit, uneori simuland ironic maniera conventionala a unor poeti, alteori induiosandu-se sincer de soarta unor copii orfani, in general insa ironizandu-si binevoitor prietenii si acid dusmanii.

  Cand va fi din nou condamnat si gratiat si dupa ce va strabate aspra experienta a suferintei si a cunoasterii oamenilor, Villon se va apleca mai indelung asupra lui insusi si poezia sa va fi imbogatita cu acele accente de patetica sinceritate ce se vor constitui in opera sa capitala, in Marele testament (Diata mare). Poemul acesta, cuprinzand 172 de octave, printre care sunt  inserate si 16 balade, adresate diferitelor persoane, reia ideea schitata in Micul testament. Pe alocuri se mai mentine chiar si nota glumeata, dar, in general, poemul este profund deosebit. Aproape intreaga viata a lui Villon este inchisa aici, toata istoria unei existente, toate peregrinarile unui suflet – cu relatari sau aluzii la diverse fapte mai mult sau mai putin limpezi pentru noi, cu  amintiri dintre cele mai felurite, cu stari sufletesti diferite si surprinzator de contradictorii, cu tonuri deosebite, variind potrivit temei momentului sau departarii in timp.

  Opera lui Villon ofera cititorului o imagine ampla a societatii timpului, in special viata si societatea mahalalelor, a targurilor, tavernelor, lumea deocheata, dar vrednica de compatimire, decazuta, dar si autentic umana (Balada prea frumoasei armuriere, Balada bietilor potlogari).

  La 33  de ani, i s-a pierdut urma; cum spunea singur – „s-a pristavit in vant”. Dar lumea lui din Paris ii invatase pe de rost versurile, transmitandu-le in felul acesta viitorimii. Publicandu-i versurile, confratele sau Clément Marot il prezenta ca pe un poet a carui opera este „…atat de maiastra, atat de plina de alese invataturi si intr-atat leit-poleita in multime de culori frumoase, incat vremea ce le netezeste pe toate n-a izbutit a o sterge pana acum si mai putin inca va s-o risipeasca de aici inainte”.


Balada doamnelor de altadata 

Traducere de Neculai Chirica

Pe ce meleaguri, unde mi-s
romana Flora, cald incant,
Archipiada si Thaïs
ce-s vere bune prin orand ?
Echo ducand orice cuvant
spre larg, in zvoana murmurata,
frumoasa coz ? Dar unde sant
zapezile de altadata ?

Unde-i mintoasa Helois
de dragul cui, scornit si-nfrant,
Pierre Esbaillart, la Sainct-Denys,
purta monahicesc vestmant ?
Si unde-i Doamna ce mormant
facu din Sena-nvolburata
lui Buridan ? Dar unde sant
zapezile de altadata ?

Si Doamna Blanche – un crin deschis,
neintrecuta-n caldu-i cant,
Lungana Berthe, Bietris, Allys,
sau Harembourges in Mayne tronand ?
Si Jehanne ce-n Rouen s-a frant
pe-un rug in flacari ? Prea Curata,
unde-s acum ? Dar unde sant
zapezile de altadata ?

INCHINARE:
Pe unde-s, Doamne, si de cand,
nu cauta ! Cheia-i pastrata
in versul meu : Dar unde sant
zapezile de altadata ?


 

  Balada lui Villon ilustreaza un motiv al literaturii universale denumit ubi sunt (din enuntul in limba latina Ubi sunt qui ante nos fuerunt?, in traducere: Unde sunt cei care au trait inaintea noastra?), varianta a motivului fortuna labilis (soarta schimbatoare), meditatie melancolica asupra caracterului efemer a tot ce este pamantesc. Ubi sunt era un topos frecvent al autorilor medievali, care traiau cu acuitate sentimentul tragic al trecerii iremediabile a timpului. Laitmotivul villonian „Unde sunt zapezile de altadata?” exprima tocmei acest sentiment, nostalgia vremurilor frumoase care au apus definitiv.

  Villon evoca personaje din Antichitate si din Evul Mediu, unele foarte apropiate in timp de el, asa cum este eroina franceza Jeanne d'Arc, arsa pe rug de englezi, in Razboiul de O Suta de Ani.).

  Cele mai multe tin de Antichitate: Flora – curtezana bogata, in cinstea careia romanii au instituit sarbatoarea Floraliilor; Archipiada (la mijloc este o confuzie; Archipiada nu a fost femeie; vezi Aplicatia 5, de mai jos); Thaïs – curtezana grecoaica din Egipt, canonizata; Echò – nimfa indragostita de Narcis; indurerata de indiferenta acestuia, s-a transformat in stana, ramanandu-i vie doar vocea.

  Alte figuri evocate sunt Heloïs – nobila pariziana (sec. 12), nepoata canonicului Fulbert, care, descoperind dragostea dintre ea si Esbaillart, a obligat-o sa se calugareasca; fiind mintoasa, ea a devenit stareta; si Esbaillart/Abelard s-a calugarit, la randul lui; Jean Bouridan – filozof francez (sec. 14) care se spune ca a fost iubit, apoi ucis de Margareta de Bourbon, sotia regelui Ludovic al X-lea; Blanche – probabil Blanche de Castilia, regina a Frantei (sec. 13), sotia regelui Ludovic al VIII-lea si mama a regelui Ludovic al IX-lea;  lungana Berthe -  cea cu piciorul mare, legendara mama a Carol cel Mare.

APLICATII

1. In acceptia medievala, balada era o poezie cu forma fixa, compusa din trei strofe a cate opt versuri (octave) si un catren final conceput ca o dedicatie (inchinare). Fiecare dintre cele patru strofe se incheia cu un refren. Precizeaza, sub forma unei comparatii, acceptia moderna a termenului balada.

2. Explica efectul artistic pe care il creeaza enumerarea personajelor feminine istorice si legendare, precum si frecventa interogatiilor poetice.

3. Comenteaza sensul refrenului: Dar unde sunt / zapezile de altadata?.

4. Forma originala, in limba franceza, a acestui celebru refren este: Mais où sont les neiges d'antan? Cuvantul antan are la origine sintagma din limba latina ante annum (anul dinainte, anul trecut). In limba romana exista urmatorii termeni expresivi, de origine latina, ar­haici, populari si regionali, care exprima raporturile temporale cu anul prezent: estimp (reg.) - in acest an (din lat. istum tempus; an (pop.) - anul trecut, acum un an; (precedat de mai) acum cativa ani (din lat. anno); antart (reg.) - acum doi ani (din lat. anno tertio). Scrie enunturi in care sa integrezi termenii estimp, an si antart.

5.   Traditia antica este pastrata destul de aproximativ in Evul Mediu, in comparatie cu precizia erudita a umanistilor Renasterii. Un exemplu in acest sens este personajul care apare in balada lui Villon sub numele de Archipiada, asadar ca personaj feminin. In realitate, este vorba de o deformare a numelui Alcibiade, general atenian, discipolul lui Socrate. Aceasta greseala provine din ignoranta unui copist sau a unui comentator medieval al textelor antice. Intr-o scriere pierduta, Aristotel spune, dupa relatarea lui Boethius []: „Daca oamenii ar avea ochii lui Linceu si ar putea vedea printre ziduri, ei ar zari si prin corpul minunat al lui Alcibiade maruntaiele dezgustatoare.' (Ernst Robert Curtius, Literatura europeana si Evul Mediu latin) Comentatorul medieval, nestiind cine a fost Alcibiade, a consi­derat ca aceasta formula nu se putea referi decat la o femeie frumoasa.

     Nota (mitologie): LINCEU 1. Unul dintre cei cincizeci de fii ai lui Aegyptus, casatorit cu Hypermnestra. Hypermnestra a fost singura dintre danaide care, nesocotind porunca tatalui ei, si-a crutat sotul si nu l-a omorat in noaptea nuntii, asa cum au facut celelalte surori ale ei. Lynceus il ucide mai tarziu pe Danaus, implinind in felul acesta oracolul. Cu Hypermnestra, Lynceus a avut un fiu, Abas. 2. Fiul lui Aphareus si frate cu Idas. Era vestit pentru vederea sa patrunzatoare. A luat parte la vanatoarea mistretului din Calydon, la expeditia argonautilor si s-a luptat alaturi de fratele sau impotriva dioscurilor, pentru mana fiicelor lui Leucippus.

     Se pare ca existau pe lume doua fecioare superbe, fiicele regelui Leucip : Hilera si Feba. Iar Eros a pus in arcul sau patru sageti cu care a tintit piepturile fratilor Castor si Polux si ale verilor acestora, Linceu si Idas. Se spune ca Linceu avea o privire ce putea sa strabata dincolo de dealuri, case, paduri sau munti, iar Idas avea o asemenea putere incat il biruise si pe Apolo intr-o lupta pentru o fata. De aceea, niciun muritor nu avea curaj sa se masoare cu ei. Pentru ca verii lor sa nu puna mana pe fecioare, eroii nostri pusera la cale o rapire. Rubens insusi creeaza un tablou pe acesta tema,  numit Rapirea Sabinelor.  Tabloul se afla la München si arata cum Castor si Polux rapesc fetele, cu Eros care tine haturile cailor. Linceu a vazut si l-a chemat grabnic pe Idas, dupa care au pornit pe urmele fugarilor. Lupta a fost crancena. Castor si Linceu au fost cei dintai care s-au luptat pentru fecioare. Dupa ceasuri intregi, Castor, mai dibaci, i-a strapuns pieptul lui Linceu. Idas se repede, vrand sa-si apere fratele, si insfaca o coloana de marmura de pe mormantul tatalui sau si il izbeste pe Castor. Polux se avanta sa-si razbune fratele lovit miseleste. Intervine Zeus si, cu un fulger, ii preface pe verii eroilor nostri in cenusa. Castor se stingea incet, incet. Atunci, Polux cere tatalui lor  sa-i redea viata. Stapanul Olimpului este de acord, dar aceasta inseamna ca Polux isi va pierde in buna parte nemurirea de care se bucura ca fiu al unui zeu. Dintr-un an, doar jumatate il vor petrece in Olimp, iar cealalta jumatate in Infern. Ca sa-i scuteasca sa mai  coboare in Infern, Zeus ii preface in doua stele. Ceea ce cunoastem noi astazi drept constelatia Gemenilor.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Poezii




Ploaia
Sentimente - poezie
Idealul cavaleresc in roman si in poezia trubadurilor
Poezii de Emil Lazarescu
Regret al neimplinirii - poezii
Poezii despre pasari calatoare