Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
E altceva mai important decat familia? desene, planse, jocuri de copii pentru copii


Animale pasari Casa gradina Copii Personalitati Poezii Povesti

Animale pasari


Index » familie » Animale pasari
» ANIMALE INFERIOARE DIN TARA


ANIMALE INFERIOARE DIN TARA


ANIMALE INFERIOARE DIN TARA[1]

       

            VIERMII

           



            Poporul da numele de viermi si la unele larve de insecte. Pentru el viermele e un animal lunguiet, subtiat spre capete, moale de nu-ti vine sa pui mina pe el. Viermi face carnea cind e pusa la caldura si neacoperita. Vierme este rima, dar si larva de carabus din pamint ori cea de caradasca din scoarta stejarului. In realitate aceste trei soiuri de viermi, in intelesul dat de popor, sint fapturi deosebite.

            Viermilor din carne li se mai spune musita; sint pupele de musca albastra.

            Intre rima, adevaratul vierme, si larva de carabus sint asemanari, e drept, care, privite fara mare atentie, pot duce la confuzia facuta de popor. Rima, ca si larva, are trupul lunguiet, moale si format din inele. Rima insa se tiraste, pe cind larva merge, caci are trei perechi de picioare scurte spre capatul trupului, unde se afla capul, cu ochi, cu gura inarmata de cangi.

            Viermii sint in adevar, de obicei, animale cu trupul uneori ca un fir de ata, impartit in inele, ce se vad foarte bine la unii. Pielea e goala si moale, dar are intr-insa multi muschi. Viermii n-au picioare; ei se misca datorita muschilor din piele.

            Sint multi si de multe soiuri. Nu lipsesc nicaieri pe fata pamintului, decit doar in tinuturile cu arsita indelunga, caci avind pielea goala, nu pot suferi uscaciunea. Le trebuie cit de cit umezeala. De aceea traiesc viermi in oceane si mari, in lacuri ori riuri, dar si in pamint. Traiesc insa si in alte fiinte, animale ori plante, fie macar o parte din viata lor. La noi, bunaoara, traiesc viermi in Marea Neagra, in apropierea tarmului. Lipitoarea isi duce viata in apa lacurilor. Planaria se tine pe sub pietrele riurilor iuti. Rima isi face locuinta in pamint; limbricul traieste in intestinul copilului, panglica si la peste, iar trichina si in muschiul omului.

            Rar vierme care e folositor, lasind la o parte rima, despre care va fi vorba mai incolo. Cel mult pescarii folosesc unii viermi drept nada in virful unditei. In schimb, insa, viermii care traiesc in animalele domestice sau in oameni sint foarte stricatori; aduc pagube mari, prin moartea animalelor. Pier oile de galbeaza cu miile pe an.

            Mor insa si oamenii. Sint adevarate epidemii de trichinoze citeodata.

            Nu-mi ingaduie locul de a spune mai multe asupra soiurilor de viermi care traiesc la noi. Voi alege dintre ei pe cei mai cunoscuti.

           

            Viermi Inelati

           

            Trupul acestor viermi este format din inele ce se vad si in afara, dupa brazdaturile din curmezis ce le despart.

            Cel mai cunoscut de toata lumea este rima[2],vierme care duce ponosul neamurilor lui stricatoare, fiind nesocotit, desi este unul din ajutoarele cele mai de pret chiar pentru raspindirea civilizatiei omenesti.

            E, poate, cea mai buna pilda din natura de ce inseamna modestie, implinirea pe tacute a datoriei, fara a astepta rasplata ori recunostinta.

            Daca de ceilalti viermi omul are groaza si nu i-ar atinge, Doamne fereste, cu rima e altfel. O ia, o pune-n palma, caci e curata la piele si trandafirie ca fata unui copil.

            De aceea o poate oricine observa mai cu atentie, iar prin ea poate capata notiuni mai apropiate despre organizarea unui vierme.

            Se vede ca rima are corpul lungaret, format din inele insirate unele linga altele, la fel aproape toate, afara de citeva mai groase inspre capatul unde se afla gura. N-are cap in intelesul obisnuit, adica o parte deosebita din trup, unde s-au ingramadit simturile. Si totusi simte; se zvircoleste si cauta sa fuga.

            Taria ei e in muschii pielii. O vezi cum se intinde de se face subtire si lunga, apoi se stringe gramada si se ingroase. Are asa de mare putere in muschi, incit n-o poti lesne scoate din casa ei, daca se prinde cu capatul dindarat al trupului de vreun bulgaras de tarina.

            N-are picioare, dar in piele se gasesc implintati niste perisori aspri, in siruri de-a lungul trupului, care tin locul unor picioruse marunte.

            Pielea ii este trandafirie, caci este bogata in vase de singe, ca si in terminatii nervoase. Pielea este subtire; rima poate respira prin ea. Dealtfel si omul respira prin piele. De aceea trebuie sa o tina curata.

            Rima n-are organe de simturi, cum ar fi urechi, nas ori ochi, dar in schimb pipaitul ii este atit de dezvoltat, iar sensibilitatea pielii marita, incit, ca si orbii, simte lumina si o ocoleste.

            Rima mai are o particularitate. Taiata cu sapa in doua, nu piere. Fiecare jumatate isi cauta de drum, devenind, dupa scurta vreme, doua fiinte deosebite, ce-si continua traiul.

            Aceasta particularitate, ca si culoarea pielii, este o arma de aparare impotriva pieirii neamului ei, caci rar animal care sa aiba atitia dusmani ca rima.

            De cum incepe primavara si gospodarul sapa straturile in gradina, gainile, dar mai ales ratele, se tin in urma omului si nu lasa rima vie, de cum e scoasa din birlogul ei. Le imbuca cu pofta, caci pare ca s-au saturat si ele de grauntele de peste iarna.

            Daca ar fi numai gobaile[3] din curte! Cirtita o urmareste pe sub pamint oriunde o gaseste. Isi face provizie de carne proaspata, caci cirtita nu se satura cu una cu doua. Nici noaptea nu poate rasufla in libertate biata rima! - ariciul e neadormit. O pindeste si o inghite.

            Neamul rimei biruieste nevoile prin inmultire, ca mai toate fiintele cu dusmani multi.

            Desi pindita, nimicita de toata lumea, este unul dintre animalele care contribuie mai mult la invesmintarea pamintului cu mantia verde a vegetatiei, iar omului ii este de mare ajutor, caci ii pregateste brazde pentru semanat.

            Si intre oameni sint unii in categoria rimei. La infatisare modesti, aduc insa in tacere, muncind de dimineata pina-n seara, servicii mari obstei din care fac parte, tocmai prin lucrul lor tacut, netrimbitat, prin aceasta mai de pret.

            Acel care a aratat marele folos adus omenirii de catre rima a fost Ch. Darwin[4], vestitul naturalist, care a revolutionat gindirea omeneasca prin cartea lui «Originea speciilor».

            Aceasta minte superioara, care a produs sisteme filosofice, nu a socotit ca-si micsoreaza insemnatatea activitatii sale intelectuale scoborindu-se la amanuntita cercetare a vietii unei biete rime. Ba poate a fost atras spre studiul acestui vierme, nesocotit de toata lumea, si printr-o afinitate de insusiri, tainice apropieri intre copiii diferiti ai naturii, fie unul om de geniu si altul rima.

            Darwin n-a fost o inteligenta sclipitoare, dintr-acelea care sa scinteieze prin istetimea vorbelor, cum ne place noua si cum socotim, gresit, pe omul superior. El a fost un muncitor neobosit, un scormonitor, de fapte migaloase, din observarea carora, si mai ales dintr-o inceata, dar granitica judecata, a dedus legi care si-au gasit aplicarea universala. E tocmai contrastul tipului de om de seama, de cum sintem deprinsi noi sa-l pretuim.

            Inteligenta, cit de fulgeratoare, da idei fara urmari, daca nu este sprijinita, intarita si documentata de observare, de munca neogoiata, prin care se capata trainicia judecatii.

            Si de aceea ziceam ca, poate printr-o tainica afinitate, Darwin a fost atras spre studierea rimei.

            Lucrarea lui asupra acestui vierme este un clasic exemplu de cit poate savirsi rabdarea si ce rezultate nebanuite poate aduce studierea chiar a unui neinsemnat vierme, in aparenta.

            Rima isi duce viata mai toata in pamint, unde sapa tuburi, uneori adinci de 2 m. Cita munca nu-i trebuie pentru ca, fara sapa ori gheare, sa sfredeleasca destul de iute pamintul! Sfredelul il are la capatul trupului, unde pielea este ceva mai ingrosata, cum ar fi in dreptul bataturilor de la palma unui muncitor.

            Ce face insa cu tarina ce o sapa? Aici e minunea minunilor. O maninca. Daca prinzi o rima si te uiti la ea in zare, vezi in mijlocul ei o dunga negrie de la un capat la altul al trupului. Este matul plin cu pamint. Ea inghite pamintul, dar nu se hraneste decit cu substantele putrezite ce se afla amestecate in tarina neagra. Pusa in nisip n-ar putea trai, caci nisipul este numai cremene sfarimata marunt; nu e amestecat cu putreziciuni de frunze, cum e pamintul din ogoare.

            Dar tocmai prin acest obicei, rima este folositoare omului. Inghitind pamint, nu mistuie decit o parte din ce se poate mistui din el; ce-i ramine, trebuie dat afara din trup, ca sa faca loc pentru alta hrana. Noaptea, sau si ziua dupa o bura de ploaie, rima iese la fata pamintului cu bagare de seama, ca sa-si lase "murdariile', adica tarina ce a trecut prin matul ei. Sint acei cirnaciori de pamint subtiri, impletiti in gramajoare, mici movilite de tarina fina, zarite in lungul cararilor din gradina.

            Exista rime, prin partile calde ale Africii, ale caror gramajoare de murdarii sint inalte aproape cit un sfert de metru. Intelege oricine acum folosul ce-l aduc rimele, rascolind pamintul, aerisindu-l prin locuintele lor, dar mai ales carind la fata pamint proaspat, negru, gras, de la adinc.

            Ce are a face, iti va spune cetitorul; cit pamint poate aduce din adinc o biata rima? Nu e tocmai asa. Aici vine in joc una din acele mari insusiri care nu strica nici chiar omului. E rabdarea si mai ales munca indelungata, continua! Rabdarea, in toate, invinge multe piedici, iar munca de fiecare ceas poate da roade insemnate dupa o bucata lunga de vreme, chiar cind ceea ce savirsesti ti se pare, pentru moment, de mic pret. Picatura de apa care cade din streasina mereu in acelasi loc, cu vremea poate gauri si piatra. Aceasta e doar invatatura pe care omul o poate trage din cercetarea si observarea naturii. Cauze mici au efecte mari, iar rimele, daca si-ar face locuintele lor in mare numar, sub o casa, cu vremea ar putea-o narui, slabind pamintul la temelie. Caci vine si numarul muncitorilor in joc. Cu rabdare poti ajunge departe; cu munca, chiar slaba, dar metodic si indelung savirsita, iarasi poti ajunge departe. Dar cind munca aceea putina e facuta de multi deodata, rezultatul este si mai repede atins. Asa e si cu rimele. Una singura prea putin pamint ar presara. Multe aduc tarina mai multa, putind acoperi prundisul, hirburile sau orice alte corpuri, care opresc sa creasca iarba. Darwin a calculat ca rimele astern pe fiecare pogon de pamint peste 10 000 kg de tarina curata. Unii au avut rabdarea sa numere cam cite rime ar fi pe un hectar de pamint. Au gasit o armata intreaga: peste 130 000. Socotind cita tarina poate aduce fiecare rima, intr-o vara, s-a gasit ca pot sa astearna astfel, prin numarul lor mare, pe fiecare an, pe fata unui hectar, un strat de tarina buna, rodnica, gros de 2,5 cm.

            Prin migaloasa lor truda de fiecare zi, ajung sa transforme un teren neproductiv in unul acoperit macar de iarba, iar prin canalele ce sapa in pamint, aerisindu-l, inlesnesc patrunderea radacinilor chiar pentru copaci. Dar lucrul e mai complicat. Rima se hraneste si cu frunze uscate, pe care le trage in locuinta sa spre a le rupe bucatica cu bucatica. In acest chip ingrasa pamintul in adinc, firimiturile de frunze putrezind in fundul tuburilor sapate. Un naturalist german a facut urmatoarea experienta: intr-un vas de sticla plin cu nisip a pus sa traiasca doua rime mari. Le-a hranit cu frunze vestede. Dupa sase saptamini numai, nisipul a fost schimbat la fata in pamint negru pe o grosime de un centimetru. Pe de alta parte, chiar pamintul inghitit sufera, cit sta in matele rimei, o prefacere prin sucurile ce-l uda, devenind mai bogat in azotati si fosfati atit de pretuiti la ingrasarea pamintului.

            Si iata cum biata rima ajunge fabricanta de pamint vegetal fara de care nici poetul nici filozoful nu ar putea exista.

            Rima si rudele ei apropiate, cu obiceiuri la fel, sint raspindite pe toata fata Pamintului, mai numeroase inspre ecuator, mai rare catre poli. Ele contribuie, deci, pretutindeni la transformarea terenurilor sterpe in pamint bun pentru vegetatie. Dintr-un tinut prea nisipos, rimele fac pamint gras ca sa se prinda la inceput macar citeva firicele de iarba. Pe urma roata vietii desavirseste opera. Minunea se poate vedea mai ales pe virfurile stincoase de munti, unde vintul si apa iau locul rimei. E de-ajuns o mina de tarina adunata in crapatura unei stinci, pentru ca muschii sa faca cultuc de verdeata, fixind tarina. Pe urma tot vintul aduce saminta unei floricele care isi spinzura corola-i delicata deasupra prapastiei fara fund. Pamintul bun sporeste indeajuns ca sa poata prinde radacini saminta unui brad. Si asa va explicati minunea din Cheile Bicazului: pe peretele de piatra ca taiat cu palosul se inalta un brad mindru ce pare infipt in stinca.

            Cartea lui Darwin asupra rimei[5] este o opera de batrinete: a aparut in 1881; Darwin moare in 1882. Ideea insa l-a preocupat inca din 1838, deci cu 43 de ani inainte, in care vreme, printre alte lucrari, a adunat toate datele, cum ii era obiceiul, pentru ca deducerile sa nu mai poata fi zdruncinate. Cartea a facut senzatie. In trei ani de la aparitie s-au vindut 8 500 de exemplare, vinzare relativ mai insemnata decit a «Originei speciilor». Pricina? Nu este atit autorul, cit subiectul, dupa cum spune un critic al vremii: "Cei mai multi oameni tin rima drept un biet vierme orb, surd, lipsit de simturi si neplacut la pipait. Darwin a incercat sa o reabiliteze inaintea noastra si iata rima inaintind deodata ca un personaj inteligent si binefacator, care savirseste vaste schimbari geologice, devine binefacator prieten al omului si un aliat al Societatii pentru pastrarea monumentelor istorice'.

            Neamurile rimei sint raspindite pe toata fata Pamintului; unele de prin tarile ecuatoriale sint lungi ca niste serpi.

            Rima face parte dintr-o grupa de viermi foarte raspinditi mai ales in mari. Unii sint liberi; altii isi sapa cotloane in pamint sau chiar isi fabrica o casuta ca un tub, in care isi duc viata la adapost.

            Se deosebesc de rima prin aceea ca au manunchiuri de spini in piele, iar in lungul corpului prezinta fel de fel de prelungiri, care servesc fie ca organe de respiratie, fie ca organe de pipait. Multi din acesti viermi sint minunat colorati, formind o podoaba mai ales in marile cu flux si reflux.

            In Marea Neagra se intilnesc mai putini viermi, in special in locurile din apropierea tarmului, unde pe fundul marii se vad tufe de iarba deasa.

            Prin asemenea locuri se gasesc multi viermi liberi din neamul Nereis inelati, unii lungi si de 1 dm. Sint hrapareti, vioi. Au pe laturile corpului cite un sir de prelungiri ce par picioare, iar la cap o trompa cu falci ca de carabus. Foiesc prin iarba marii, cit nu stau linistiti in cotloanele ce le sapa-n mil. Viermii apartinind genului Nereis sint liberi.

            Alaturi de ei traiesc altii, adapostiti in tuburi. Asa sint cei din genul Lagis, Serpula, Terebella. Din neamul celor dintii se intilnesc in mai mare numar in lacurile de linga tarm cu apa mai indulcita. Tubul in care traiesc, lung si de 10 cm, are forma unei tigarete si e compus din fire de nisip cimentate, printr-un suc secretat de vierme, prin care lipeste si frinturi de scoici sau scoicusoare marunte. Cum stau ei numai in tub, prelungirile laterale de pe corp se ingramadesc spre capatul tubului, ca niste tufe fel de fel colorate. In aceasta consta farmecul acestor viermi tubicoli. Este neinchipuit de interesant cum isi lungesc tubul lor de locuinta fie din fire de mil, fie din fire de nisip. Iata descrierea data de un observator asupra chipului cum lucreaza unul din acesti viermi:

            "E uimitor sa vezi ca atentia unei artiste atit de minuscule este indreptata in directii diferite. O parte din tentacule cauta materialul, altele il aleg si il aduna, altele il cara spre tub trecindu-l din mina-n mina. Si in vremea aceasta animalul este ocupat sa lipeasca fir de fir cu sucul ce-l fabrica in gura si care, intarindu-se, e ca cimentul ce leaga intre ele pietrele dintr-un zid.'

            Citeodata sint atit de numeroase tuburile acestor viermi, incit acopera scoicile de midii. In vremurile trecute asemenea viermi au cladit in apele ce acopereau Romania praguri inalte, ce formeaza azi dealurile stincoase din nordul Moldovei de la Stefanesti pe Prut

           

            Mai cunoscuta de popor este lipitoarea[6]; si azi se mai vede la unii barbieri din provincie borcanul plin cu apa in care se misca-n voie lipitorile. Se intrebuinteaza la "luatul singelui'. ()

            Cum suge singele? ,

            De indata ce a dat de piele se prinde bine prin ventuza de la cap. Cum s-a prins, incepe a taia pielea, cu trei falci zimtuite pe margini, adevarate ferastraie mici. Singele tisneste prin rana. Lipitoarea il suge, de pare ca nu se mai satura. Se umfla, de ajunge de 3 ori mai mare de cum era. E cu putinta sa incapa in ea atita singe? Stomacul, cit trupul de lung, nu numai ca se poate intinde, dar are vreo 10 perechi de buzunare. Dupa ce le-a umplut bine, se lasa singura de pe pielea omului sau a oricarui animal cu singe cald, de care s-a prins.

            Cind e folosita ca ventuza la omul bolnav, ca sa nu suga prea mult singe, e luata fara voia ei, inainte de a se fi umplut prea mult. A o smulge e periculos, caci se mareste rana facuta pentru supt. Mijlocul simplu de a scapa de ea e sa o presari cu sare. Lipitoarea are pielea atit de subtire si sensibila, incit sarea dizolvindu-se in umezeala de pe piele, strabate la capetele nervilor; o ustura atit de rau, ca uita si de hrana si se zvircoleste spre a ajunge mai repede in apa. Astfel se dezlipeste de piele.

            Lipitoarea e silita sa suga mult singe, caci nu intilneste des animale cu singe cald. Se intimpla sa stea flaminda si un an. Cind a dat peste mincare, maninca de se umfla, spre a-i ajunge mai multa vreme.

            Lipitori sint pe toata fata pamintului. Prin unele locuri, in Himalaya, prin Ceylon[7], in insulele Sundelor[8], sint lipitori marunte, adevarata calamitate pentru calatori, mai ales pentru bastinasii care fac drumul desculti.




            Pare ca au un miros foarte fin; simt omul si animalele, cum e magarul, de la departare. Ca si cind s-ar intelege, se aduna de foiesc cu miile prin iarba, pe frunzele arborilor. Nici nu stii cind se urca pe trup, cauta pielea goala si subtire si numai cind a dat de singe o simti. Se umfla si se lasa iarasi la pamint, spre a face loc alteia, infometata. E una din pacostele de temut chiar pentru calatorii europeni, bine incaltati.

            Un grup interesant de viermi sint planariile, mici fapturi care se gasesc pretutindeni, din tinuturile polare pina la ecuator, unde traiesc si prin frunzele din virful arborilor inalti, numai daca gasesc putina umiditate.

            La noi se intilnesc prin riurile de munte, dar si prin iazuri, tinindu-se sub frunzele de nufar.

            Sint fapturi curioase. Curioase cum se misca. Sint o adevarata turbina vie uneori, caci au corpul acoperit cu siruri de cili, a caror miscare face ca animalul sa inainteze. Mai au o particularitate: taia-te-n lung, in curmezis, fiecare bucata, cu vremea, da un nou animal.

            Asemenea fapturi marunte, uneori de citiva milimetri, sint niste hraparete fara pereche. Cu o iuteala si cu o precizie omeneasca, torpileaza animalele mai mari decit ele, scotind cu putere prin gura o trompa cu care raneste prada, careia ii suge singele.

            In adevar, multe minunatii iti mai este dat sa vezi in lumea larga.

            Pe linga soiurile de viermi aratati, mai sint multi stricatori prin felul lor de viata.

            Cunoscut de toata lumea este limbricul[9]. Aproape nu e om care sa fi scapat in copilaria lui de limbrici, viermi lungi, rotunzi, ascutiti la ambele capete. Stau in intestinul subtire si pot fi lesne dati afara prin anumite mijloace medicale. S-au gasit uneori insa si peste 1 000 de limbrici la un om. In acest caz pot aduce multe incurcaturi in functiunea intestinului si chiar moartea. Sint de o putere de inmultire care intrece si pe a mustelor. O singura femeie de limbrici, in cursul unui an, poate lepada pina la 50 de milioane de oua, iar acestea sint atit de rezistente, incit dau pui si dupa ce au stat o bucata de vreme in spirt curat.

            Tot subtiri si ascutite la capete, dar mai mici, sint trichinele[10], viermi periculosi. Sint marunti, de-abia se pot vedea cu ochii (femeiusca 3-4 mm; barbatul 1,5 mm) si nu traiesc liberi decit scurta vreme chiar in intestinul subtire al omului. Aici se inmultesc. Femeiusca da peste 1 500 de pui de tot mici (0,1 mm), care se baga in mucoasa intestinului, trec in vasele limfatice, apoi in singe, de care sint dusi in muschi. Aici se opresc si se vira in fibra musculara, unde se hranesc, cresc, se incolatacesc si traiesc inveliti intr-o capsula fibroasa. Pot sa fie atit de multi incit aduc impiedicarea functionarii muschilor, deci moartea bolnavului (trichinoza).

            De unde i-a capatat omul? Cum traiesc trichinele in muschii omului, traiesc si in ai porcului, ai iepurelui (numai in carnea pasarilor nu s-au gasit). Omul mincind carne de porc nefiarta sau nefripta bine, inghite si trichinele. Sucul intestinal topeste capsula in care sint inchise; devin libere, dau pui, care se vira in singele omului. Cind nu se cunosteau trichinele, se intimplau adevarate epidemii, fara sa li se poata afla cauza. Astazi pericolul este stavilit prin cercetarea carnii de porc inainte de a fi data in consumatie.

            Sint o sumedenie de viermi asemanatori cu trichina. Toti sint marunti si periculosi; ataca pina si plantele. Sint viermi care distrug boabele de griu, altii se ascund in radacinile de sfecla, aducind pagube.

            Pe linga viermi rotunzi sint si viermi lati. Si dintre ei sint numerosi paraziti.

            Parazitism inseamna a trai pe seama altuia si a nu avea alta grija decit inmultirea neamului. Parazitii sint fiinte uneori atit de schimbate ca infatisare, de nici nu le mai cunosti, cind le compari cu semenii lor ramasi in libertate. Avind mincare de-a gata, n-au nevoie nici de simturi agere, nici de muschi ca sa se miste. De multe ori trupul intreg se reduce la un sac cu numeroase oua.

            Cel mai cunoscut vierme lat este panglica sau cordeaua, numit si tenia[11]. Traieste in intestinul omului; are forma de panglica, uneori si de 9 m de lunga.

            Sta ca un ghem in intestinul subtire; sucurile pregatite pentru a fi mistuite de trupul omenesc trec parte si in trupul panglicii, hranind-o. Ea maninca, deci, din mincarea omului. Intestinul are miscari; se framinta; panglica ar putea fi data afara. Nu se intimpla decit in parte, caci capatul subtire al animalului este minunat inzestrat cu cirligase, cu ventuze, prin ajutorul carora se prinde de incretiturile intestinului.

            Trupul panglicii insa nu e dintr-o bucata, ci format din inele lipite cap la cap. Pot sa ajunga pina la 700-800. In ele se gasesc ouale. Cind acestea au ajuns mature, inelele se dezlipesc si sint date afara odata cu necurateniile omului. Cum e mai mult obiceiul la noi, la tara, omul se pune unde se intimpla. Latrine sistematice nu se prea stie ce sint. Porcii nu sint niste animale care sa aleaga hrana. Si astfel din necurateniile omului, ouale de panglica sint inghitite de porc, in stomacul caruia din oua ies puii. Mici si cu 2 cirligase la un capat, trec in singe si se opresc undeva, de predilectie in ficat, plamini, dar si in muschi. Acolo se transforma, capata infatisarea unei basicute albicioase, in care sta ascuns capul viitoarei panglici. Daca omul maninca jambon crud, friptura in singe din carnea porcului cu panglici, ajunsa in, stomacul omului, pielita ce invaluie puiul se distruge, iar acesta trece in intestinul subtire, se prinde de incretiturile mucoasei, se hraneste, creste, inel de inel; din fiecare inel s-au putut numara si 50 000 de ousoare; inelele pot sa ajunga, dupa cum s-a spus, si pina la 800. Un vierme poate lepada deci 40 000 000 de oua. Noroc ca ouale azvirlite cu necurateniile omului sint spalate de ploi, arse de soare; putrezesc mult pina ce unul din ele trece in trupul unui porc. Altfel s-ar imbolnavi toti oamenii de panglica.

            Panglica nu e un oaspete tocmai placut. Sint medicamente prin care poate fi data afara. Dupa un post de 24 de ore, iei un extract de feriga. Se vede ca nu e pe placul animalului. Se zvircoleste, provoaca zvircoliri si din partea intestinului. In cele din urma viermele e dat afara. Trebuie insa multa bagare de seama. Nu scapi de tenie decit daca a fost dat afara si capul cit o gamalie. Altfel din el repede se regenereaza viermele la loc.

            Sint numeroase soiuri de panglici care traiesc in intestinul omului, luindu-le de la diferite animale.

            Cel mai lung (9 m) si mai mare este Botriocephalus latus, cu inelele mai latite si cu capul lunguiet, subtire si cu ventuze ca niste chiotori. Se ia din carnea de stiuca. ()

            Tot vierme lat, dar scurt, ca un simbure de bostan (dovleac) este viermele ce da galbeaza oilor. Se deosebeste de panglica nu numai ca infatisare. Nu e format din inele care se rup, ci dintr-o singura bucata, cu 2 ventuze; cu ajutorul lor se prinde. Incolo trupul e plin numai cu oua. Traieste in ficatul oii. Interesanta e pribegia puilor care se schimba ca infatisare de nici n-ai banui ca sint pui de galbeaza.

            Ouale date afara cu baliga, daca stau la soare, se usuca si pier. Daca insa cad in iarba umeda, sau ploaia le tiraste intr-un iaz, din ou iese puiul. Are gura si intestin si e acoperit cu un puf de cili, de-l fac sa se miste-n apa pina ce da de un melc, obisnuit in apele dulci. Se prinde de el, isi leapada cilii, se schimba intr-o larva, de forma unui mormoloc. In interiorul acestuia se formeaza alte fiinte marunte, care ies si se misca o vreme in apa. Dupa aceea se prinde de un fir de iarba de la marginea iazului, se stringe ghem, se inveleste intr-o coaja mai rezistenta si asteapta. Daca iarba e rupta de vreo oaie, larva se dezmorteste in stomacul gazdei, trece in singe si de acolo in ficat.

            Cind sint mai multe intr-o oaie, aceasta slabeste pe picioare, pe zi ce merge, pierde pofta de mincare, nu mai rumega si la urma piere. Au fost ani cind au pierit sute si mii de oi. Capata galbeaza mai ales oile care pasc pe linga iazuri, pe vai umede si mocirloase. In anii ploiosi se imbolnavesc mai multe oi decit in anii secetosi.

            Iarasi sint fel de fel de viermi din neamul galbezei. Unii traiesc ca paraziti si in om.

            Printre viermi se pun si niste fiinte marunte, nici de 1 mm de lungi, ce se gasesc in apele statatoare de la noi si fac bucuria copiilor care obisnuiesc sa se uite cu microscopul la o picatura de apa luata din iaz. Printre alte mici fiinte, se zaresc citeva, cu trupul umflat si cu o coada subtire. La capatul de dinainte al trupului se vad niste cili vibratili in jurul marginii. Mereu sint in miscare, parca ar fi o morisca mica. De aceea numele ce li s-a dat: rotifere.

            Foarte adesea, de o parte si alta a cozii, poarta doi saci plini cu oua. Rotiferele se inmultesc din cale-afara. Ele produc oua care n-au nevoie sa fie fecundate spre a da pui.

            Cind seaca ochiul de apa in care traiesc, rotiferul, ca si mai toate animalele marunte, nu piere. Se stringe fiecare ghem, se invaluie intr-o pielita rezistenta si asteapta vremea buna, adica ploaia. Vintul poate sa-l ia, ca praf, si sa-l duca cine stie unde. Nu-i pasa. Cind ploua, invie. Da oua ce n-au nevoie sa fie fecundate si-si inmulteste neamul chiar prin picatura de apa ce se aduna la subsuoara frunzulitelor de muschi.

            Viata e rezistenta la toate fiintele.

           

            MOLUSTE

           

            Moluste insamna animale moi. A avea trupul moale nu e prea favorabil pentru siguranta vietii. La fiecare clipa animalul fara aparare e in pericol de a fi lesne inghitit.

            De aceea unele animale cu pielea moale duc o viata ascunsa, se inmultesc din cale-afara; caci daca pier cu nemiluita, mai ramin si de saminta.

            Alte animale au trupul moale, invalit cu o manta, care fabrica o imbracaminte minerala. Animalul isi cladeste astfel o casa de piatra, in care se trage cind e in pericol si fiecare o poarta cu el. Asa e la moluste.

            Cele mai multe traiesc in apa ori in locurile umede. Putine se intilnesc in apele dulci; cele mai numeroase sint in mari. Molustele sint de mai multe soiuri:

            a) Lamelibranhiatele sau bivalvele au trupul latit, cuprins intr-o scoica formata din 2 valve. Traiesc numai in iazuri, riuri sau mari.

            b) Melcii isi poarta casa-n spate. Pot trai si pe uscat, dar mai mult la umbra si umezeala.

            c) Numai marine sint cefalopodele, neamul caracatitei. Printre ele se gasesc uriase forme, lungi si de 17 m. Nu numai omul cade inadusit in strinsoarea bratelor acestor namile, dar chiar luntrea poate fi rasturnata. Pe la noi nu traiesc asemenea animale.

            Lamelibranhiatele

            Cea mai cunoscuta dintre lamelibranhiate este scoica de iazuri[12]; copiii, la scaldat, trebuie sa fie atenti, caci nu rar se taie la picioare de capatul taios al scoicilor.

            Au corpul invalit in doua covetele de piatra, de culoare cenusie la fata, sidefate pe dinauntru. Animalul nu poate inota. Se misca incet la fata milului prin ajutorul unui picior carnos, triunghiular, pe care-l scoate dintre valve, cum scoate copilul virful limbii dintre buze, cind scrie. Mai adesea scoica sta infipta in mil, lasind afara numai capatul dindarat, deschis, ca sa poata intra ceva apa cu de-ale mincarii.

            De indata ce simte cel mai mic pericol, isi inchide scoica prin mijlocirea a doi muschi launtrici, unul la un capat, celalalt la alt capat. Cind mor, iar muschii nu mai functioneaza, valvele ramin cascate.

            Scoica de iazuri se maninca; fiarta bine, carnea este dulce, dar se mistuie anevoie.

            Mai groase, mai sidefoase sint valvele scoicii de riuri[13]; se deosebeste de cealalta si prin sideful mai lucios, mai gros al valvelor. Prin tinuturile mai reci din Europa traieste o scoica de riuri, din care se capata niste perle sidefate, dupa cum sideful scoicilor se foloseste la fabricarea bumbilor de sidef, a plaselelor de cutitase etc.

            Daca lamelibranhiate sint putine in apele noastre dulci, ele sint mai numeroase si felurite in Marea Neagra, ca si in lacurile ce intovarasesc tarmul dobrogean, lacuri care sint ramasite din vechea intindere a marii.

            Valurile marii azvirle la tarm nenumarate scoicusoare. Cele mai numeroase apartin la Cardium, recunoscut dupa coastele solzoase ce pornesc radiind din virful scoicii. E un animal relativ vioi. Are un picior carnos si cam cilindric, pe care-l intrebuinteaza ca o coarda spre a sari la distanta mare cind e in pericol.

            Numeroase sint si midiile[14], cu scoica lor bruna, triunghiulara. Se gasesc tinindu-se unele de altele, caci ele se fixeaza prin ajutorul unei maturite cleioase pe care o au linga picior. Sint bune de mincat; in lipsa de stridii sint placute la gust si midiile.

            Stridii[15] se gasesc si pe la noi, dar mai putin decit pe aiurea si ceva mai departe de tarm. () Cu oarecare osteneala s-ar putea incerca si la noi crescatoria de stridii, care, aiurea, aduce un venit insemnat. Stridiile in stare adulta sint animale fixate prin una din valve. Se fixeaza de pietre ori una de alta. In locurile unde se cresc, se pun pari, crengi, de care se prind stridiile, luindu-le cind trebuie, cum ai culege fructe din copac.

            Interesante sint lamelibranhiatele care-si fac adapost in pietre, in lemn.

            Nici lemnul nu este crutat. Ba unele lamelibranhiate (Teredo) erau pe vremuri spaima marinarilor; gaurind lemnul vaselor, le faceau sa ia apa si sa se cufunde. Cazinoul de la Carmen Sylva[16] sta aplecat pe o coasta, caci stilpii de stejar pe care a fost ridicat, sub apa, sint numai gauri, datorita tot lamelibranhiatelor din neamul Teredo.

            Multe alte lamelibranhiate traiesc in Marea Neagra; nu e locul a le arata pe toate[17].

            Mari lamelibranhiate asemanatoare cu Cardium traiesc insa in lacurile din lungul tarmului basarabean.

            Se trage vreun folos de la lamelibranhiate? La noi nu; prea avem belsug in toate, pentru ca sa ne mai uitam si la scoici[18].

            Scoica de iazuri se maninca, unde se afla in mai mare cantitate. E greu sa scoti corpul moale si carnos din inchisoarea scoicilor, tinute atit de lipite de catre cei doi muschi incit nici cutitul subtire nu poate patrunde printre ele. Se oparesc; animalul murind, muschii nu mai pot functiona si asa se scoate carnea dintre valve, se spala, se mai fierbe si apoi se toaca maruntel, punind si putina verdeata. Se maninca si rece.

            La noi inca nu s-au incercat crescatorii de stridii, desi cunoscatorii spun ca ar fi cu putinta In schimb se maninca multe midii. Nu exista crescatorii anume, ca pe aiurea. Midiile se pescuiesc de-a dreptul de pe fundurile unde stau gramada fixate unele de altele.

            Se string pe aiurea pina si cochilii de pe tarm, nu numai spre a face din ele diferite obiecte (cutii etc.) de vinzare; pisate, se dau la gaini pentru oua sau se imprastie pe ogoare, ingrasind pamintul. Aiurea nu se lasa nimic nefolosit. Nevoia te invata mai multe decit belsugul.

            MELCII

            Melcul isi duce casa-n spinare. Prin aceasta se deosebeste de celelalte moluste. Gasteropodele (neamul melcului) au o cochilie ca un con lung, sucit in spirala, in interiorul caruia sint maruntaiele; in scoica se ascunde si animalul intreg, cind il silesc imprejurarile. Inchide gura scoicii cu un capac si sta retras asa, cit tine vremea neprielnica.




            Melci numerosi, fel de fel, sint mai ales in apele marilor si ale oceanelor. Sint unii cit o trimbita de mari. Scoicile lor sint fel de fel colorate, fel de fel alcatuite. Nu rar ajung si prin casele noastre drept podoaba, cum e cite un Murex, cu exteriorul numai spini, pe cind pe dinauntru straluceste ca sideful. Mai cunoscut este ghiocul, folosit de tiganci la ghicit. In Marea Neagra traiesc forme numeroase, dar marunte.

            In schimb e cunoscut melcul de vii, ale carui scoici se gasesc pretutindeni. Acest animal respira prin plamini, dar tot ii place umezeala mai multa. Cind merge, incet ca orice melc, scoate din ascunzisul scoicii un cap cu 4 cornite, apoi piciorul musculos cu ajutorul caruia aluneca pe o punte ce o asterne singur in cale. Talpa piciorului cuprinde multe ghinduri care secreta niste bale; in contact cu aerul, se intaresc ca o pinza subtire, lucie, dupa care adesea dai de urma animalului in ascunzisul lui din iarba. In acest chip melcul poate sa treaca si peste ascutisul unui brici, fara sa-si faca nici o taietura.

            Melcul este lacom. Hacuieste frunzele cu ajutorul unor dinti marunti, pe cerul gurii si pe buza de jos, adunati la un loc ca pe o razatoare. Daca pui melci in hirtie, peste noapte auzi in linistea odaii cum o rod parca ar fi niste soareci.

            Catre toamna isi cauta un culcus; se infunda ceva in pamint prin locurile cu muschi, se trage in casa lui si o inchide cu un capac. Sta asa ascuns, fara sa miste; respira incet, inima-i bate rar pina ce vin iarasi zilele de primavara.

            E in mare cinste, la francezi mai ales; e cautat ca o mincare gustoasa. Si la noi se aduc, dar obiceiul e restrins numai la cei care imita strainatatea pina si in aceasta directie.

            Era o vreme cind se cultivau, anume, in gradini ingradite cu sirma deasa, se hraneau cu salata, cu legume anume cultivate pentru ei si facea osteneala, caci pe fiecare an se consumau in cantitati mari. Numai dintr-un sat din sudul Germaniei s-au trimis intr-un an (1908) 4 milioane de melci, la Paris.

            Obiceiul e vechi. Pliniu[19] povesteste ca pe vremea lui, Fluvius Lippinus se ocupa cu cresterea melcilor si ingrasarea lor, dindu-le o hrana anumita facuta din faina de griu muiata-n vin.

            Melcul de vii e mare, cu scoica cenusie. Neamurile lui (Helix) sint din cale-afara de numeroase. Scoicile lor mai mici, cu briie ruginii, portocalii, se gasesc pretutindeni, prin gradini, prin finete s.a.

            Adeseori pe marginea drumurilor din padurile dese te opreste-n loc un melc gol peste tot si negru ca pacura de bate la ochi cine stie de unde. Se tiraste pe puntea lucie ce o asterne si se misca domol, parca nici nu-i pasa de dusmani. Nici n-are cum sa se teama, macar ca e in calea tuturor. Daca un ciine, care-l vede pentru intiia oara, socotind ca e o bucatica buna de gustat, ii vine pofta sa-l ia in gura, il leapada repede, cu strimbaturi ce arata dezgustul. Va povesti tuturor ciinilor sa nu puna cit vor trai gura pe acest melc gol.

            De aceea se preumbla nesuparat; da din el un miros ca de plosnita de cimp, iar carnea are un gust acru si intepator.

            In schimb dusmanul lui cel mai rau e soarele. Se fereste de arsita, fugind in umbra frunzarului des. Soarele il usuca si-l omoara. Tocmai din cauza indraznelii lui de a se arata ziua mare pe marginea drumurilor batute, sau din cauza culorii lui, in vremurile vechi era un animal cautat de vrajitorii si doftorii satelor. Tocat marunt, ca si carnea cruda de vaca, se dadea impotriva ofticii; pus pe o umflatura, se credea ca o lecuieste; negii cad daca se ung cu substanta mucilaginoasa, iute, ce acopera trupul.

            Azi e lasat in pace si de oameni.

            Un neam al lui (Limax) e insa pacostea gradinarilor. E tot lunguiet, gol peste tot, afara de o scoica subtire ca o boneta lunguiata ce o are pe spinare. Limacsii ataca mai ales frunzele de salata, facind mari stricaciuni in gradinile de zarzavat. Se cunoaste urma lor dupa gaurile rotunde taiate-n frunze, spre deosebire de urmele omizilor, care maninca frunza din dunga. Ziua nu se vad; stau la umbra, sub frunze, sub pietre. De cum insereaza insa, incet-incet apuca spre gradinile cu zarzavat. Se inmultesc din cale-afara, asa incit pot ajunge periculosi pentru munca omului. Te aperi impotriva lor facind tarc cu praf de var in jurul straturilor sau aducind in gradina citeva broaste riioase, dusmanii lor naturali. Ii maninca cu nemiluita. In acest chip tot politia naturii este de folos.

            Pe uscat mai traiesc si alti melci mai marunti, cu forme variate.

            Mai numeroase forme se gasesc in iazuri, lacuri, unde e apa limpede si se afla buruieni de balta. Cea mai lesne de recunoscut este Planorbis, dupa scoica invirtita ca un colac, nu in forma de con, ca la ceilalti melci. E podoaba cautata pentru acvarii. Se urca incet pe trunchiurile plantelor de apa, caci respira prin plamini; trebuie sa vina la fata apei ca sa ia oxigen din aer.

            Tovarasul lui in iazuri este Limnaea, cu scoica mare, sucita in spirala, lata la gura, ingustata la virf, dar atit de subtire incit e transparenta. Face si Limnaea placere elevului care o pune in acvariu, caci nu sta locului. Mai ales interesanta e, cind aluneca la suprafata apei. Pare ca patineaza cu trupul in jos.

            Este unul din animalele care arata o mare variatie in privinta formei scoicii si a coloritului ei. E foarte cautat din aceasta pricina ca material pentru studierea raportului dintre fiinte si schimbarea conditiilor din mediu.

            Prin marile departate, pe linga lamelibranhiate si melci, se mai gasesc moluste de alt soi, zise cefalopode, din care unele ajung pina la 14 m lungime, fiind spaima luntrasilor. Noroc ca traiesc in regiuni restrinse, prin partile Japoniei. Din neamul cefalopodelor sint, bunaoara, caracatita, sepia. Au in jurul capului, cu 2 ochi holbati, prelungiri in forma de brate cu multe ventuze in lung. Cind prinde un animal, s-a ispravit cu el.

            La noi, in Marea Neagra, nu traiesc cefalopode. Marea noastra este altfel decit multe alte mari. Vietati traiesc numai de la fata pina la 200 m. Dincolo de aceasta adincime e cimitir intunecat, fara aer, iar apa e plina cu un gaz otravitor. Nu traieste nici o vietate, afara de citeva soiuri de microbi.

            Caracatita, comuna in Marea Mediterana, nu se incumeta sa treaca si in Marea Neagra.

            In schimb, in marile trecute care acopereau pamintul tarii noastre, traiau multe cefalopode. Scoicile lor pietrificate se gasesc in malurile stincoase de la Hirsova, la Svinita, la Strunga, in Bucegi, in Hasmasul Mare. Amonitilor, cefalopode cu scoica incolacita, poporul le-a dat numele de serpi impietriti; belemnitilor, alte cefalopode din neamul sepiei, le-a spus coada de sarpe.

            ECHINODERME

            Sint animale marine, inchise intr-o casuta facuta din placi de calcar. Unele au casuta ca o mare sfera si cu tepi peste tot. Sint aricii de mare.

            Altele traiesc fixate cu un piciorus, in virful caruia se afla trupul ca un potir, pe margine cu brate lungi. In total au infatisarea unei flori; de aceea li se spune crini de mare. Nici unii dintre acestia nu traiesc in Marea Neagra. Dintre echinoderme, numai o stea de mare se cunoaste in marea noastra.

            Stelele de mare sint aiurea numeroase si felurite. Sint fapturi ce se tirasc pe stinci, pe fundul apei, avind 5 brate, capatind astfel forma in adevar a unei stele.

            Citeodata bratele sint subtiri, lungi, parc-ar fi niste mici serpi. Asa e steluta de mare ce traieste in Marea Neagra. Un obicei are asemenea animal; daca il apuci de un brat, ti-l lasa intre degete si fuge cu celelalte 4 spre a se ascunde. Cu vremea, piciorul ii creste la loc. Astfel scapa cu viata.

            CELENTERATE

            Puzderie se gasesc in mari. Intre ele intra margeanul cautat, coralii ziditori de insule. Multe, foarte multe dintre ele traiesc la fata oceanelor, unde e lumina, aer si forfota valurilor. Sint asa de multe, incit apa pare laptoasa. Fac parte din patura de viata numita plancton, fara de care n-ar fi chip sa traiasca animalele mai mari.

            Putine celenterate traiesc si in apele dulci. Dintre ele, mai cunoscuta este hidra.

            Elevul sirguincios, chiar daca nu are acasa un acvariu, poate aduce apa din iaz intr-un borcan de sticla cu putine plante de balta spre a observa viata din el.

            Nu rar vede pe trunchiul unei plante acvatice, chiar cu ochiul liber, ager, o fiinta mica, lipita cu un capat de planta, iar cu celalalt agitindu-se mereu. Cel ce a descoperit-o in 1744, Trembley[20], a luat-o drept o planta, mai ales ca culoarea hidrei este verzuie. Dar spre mirarea lui a vazut ca planta isi schimba infatisarea.

            "Odata am miscat incet vasul in care se aflau, spre a vedea ce influenta poate avea miscarea lichidului asupra lor. Contrar asteptarilor mele, in loc sa vad ca hidra se clatina intreaga dupa miscarea apei, am bagat de seama ca bratele ei s-au strins dintr-o data atita, incit corpul intreg seamana cu un grauncior verde, iar bratele intrasera in trup.' Atunci si-a dat el seama ca hidra e un animal.

            Dar a mai descoperit ceva, care l-a uimit nu numai pe el, ci pe toti invatatii de pe vremea lui. A ajuns sa taie o hidra in 50 de bucatele; fiecare bucatica da alt individ.

            Faptul se lamureste azi, cind se cunoaste in amanunt constitutia unei hidre. Peretele corpului sau este format din celule putin diferentiate. Bucatelele taiate cresc deci la loc, prin inmultirea celulelor simple.

            De hidra sint legate insa si alte multe minunatii. Una din ele poate fi lesne observata de elevul atent. Impreuna cu hidra, in vasul cu apa luata din iaz se gasesc numeroase alte animale, care mai marunte, care mai mari chiar decit ea. Si totusi cind trec in dreptul ei, deodata se opresc din inot. Par adormite. Hidra le apuca cu bratele, le duce spre gura, care e ca deschiderea unui sac, deoarece trupul intreg al hidrei e un sac. Virite in trup, animalele sint mistuite.

            Ce s-a intimplat? Animalul a fost torpilat. In trupul hidrei sint celule care se termina printr-un fir lung, la virf cu cirlige. Cit hidra e linistita, firul e strins ghem in celula. Cum e nevoie de el, e scos si indreptat catre prada. Virful ca o sageata intra in trupul acesteia, se rupe si lasa sa se scurga un suc otravitor, ce paralizeaza.

            Daca ar fi numai atit! Fiecare fiinta ascunde in ea atitea taine, incit e greu sa le stii pe toate. Hidra, dupa ce creste si se hraneste bipe, poarta pe trupul ei muguri. La inceput ca niste negi, cresc, dau brate si seamana cu mama. Se formeaza astfel o colonie de 2-3 indivizi, ce se ajuta unii pe altii in hranire, caci comunica unii cu altii. Alteori se despart de mama, inoata cit inoata liber si apoi se fixeaza.

            Cind se apropie iarna, hidra da un ou, care se inveleste cu o coaja rezistenta si ierneaza la fiind, in mil.

            Si astfel elevul dornic sa afle curiozitatile naturii poate face minunate observatii la un animal care a servit multor invatati ca material de studiu.

            Neamurile hidrei sint nenumarate. Traiesc insa mai toate in mari. Sint fel de fel. Din acest neam, bunaoara, face parte margeanul ca o creanga de. copac lipita de stinca.

            Neam cu hidra sint coralii, colonii cu un schelet pietros, din ale caror ingramadiri se nasc insule cum sint acele nenumarate din Mi-cronezia.

            In Marea Neagra nu traieste nici margeanul, nici corali. In schimb pe stinci sint fixate Actiniile numite si urzica de mare. Samana cu un deditel de primavara, caci la capatul liber are multe tentacule, ca niste degete lungi de manusi pe care intruna le misca, formind un curent spre gura, aflata in mijlocul cununei de tentacule.

            Tot neam cu hidra sint meduzele. Una, meduza de apa calda, are forma unui clopot cu limba ceva mai lunga. Cind apa este putin incalzita, aceste meduze se arata in mare numar, inotind la fata apei, tot stringindu-se si latindu-se, in zvicnituri regulate. "Pescarii numesc meduzele inimi de mare avind credinta ca ele-s frinturi rupte din inima uriasa a marii, ascunsa undeva in adincurile ei'[21].

            Alta meduza, mai lata, ca o umbrela transparenta, de marginile careia atirna numeroase franjuri, se arata de indata ce in toiul verii vine un curent de apa mai rece. Valurile le arunca spre tarm, si nu e rar cind pot fi prinse de cei care se imbaiaza, desi nu prea lesne o poti apuca: aluneca din mina, fiind gelatinoasa. Daca insa ai norocul sa o vezi in apa limpede, cum inoata, ramii uimit de gingasia cu care se misca, dealtfel ca si cealalta. Pare un pumn de spuma transparenta. Nu se prea departeaza de la fata apei, alcatuind si ele planctonul, populatia nebanuit de numeroasa de la suprafata, unde este aer, lumina si hrana. La rindul lor insa animalele planctonice servesc drept hrana tuturor celorlalte animale care inoata in lung si lat (pelagice), precum si animalelor de adincuri mari[22], dintre care unele au trupul ca o pilnie ori sac deschis la gura, cu adevarat asteptind para malaiata-n gura natafleata.

            SPONGIERI

            Lumea animalelor este aproape fara sfirsit. Sint atit de felurite ca infatisari, incit uneori nici nu ai crede ca ai de-a face cu animale. E drept ca si noi sintem deprinsi a socoti drept animale numai fiinte vioaie, care se misca din loc in loc.

            Cine ar banui, bunaoara, ca buretele de baie ori de sters tabla este scheletul fibros al unor colonii de animale, ce traiesc fixate pe stinci, in adincul marilor?

            Trupul fiecarui individ din colonie e redus la un sac, cu pereti formati numai din 2 rinduri de celule. Rindul launtric are celule cu cite un guleras, din mijlocul caruia iese un flagel, o prelungire din trupul celulei, ca un bici. Mereu miscindu-se, flagelii produc un curent de apa spre launtrul sacului, aducind si hrana trebuitoare. Al 2-lea rind de celule e mai in afara si alcatuiesc partea din trup unde se mistuie hrana. Sac linga sac, sustinuti intre ei printr-un tesut de fibre elastice ori ace calcaroase, formeaza colonia buretelui de sters. Daca s-ar vedea in fund de mare, sau in acvariu, nici un semn nu arata ca e animal, afara de chemarea apei spre gura sacilor. Daca se azvirla in apa in care se afla aceste colonii un praf colorat, se vede cum joaca, ca si cind ar sufla cineva in el. E rascolit si atras in virtejuri marunte de miscarea flagelilor din sacusoarele care reprezinta trupul unui individ. O asemenea colonie de animale, la fata nu se deosebeste intru nimic de plante. Nu are clorofila, dar are celule cu flageli.

            Spongieri se gasesc putini si in apele noastre dulci; in coada iazurilor, unde este papura ori cosor, in jurul trunchiurilor de plante, sau pe picioarele podurilor, se poate vedea o pisla ceva mai groasa, acoperindu-le. Sint spongierii de apa dulce.

            Si in Marea Neagra traiesc spongieri, dar sint marunti, ca niste gurguie inaltate pe scoicile de midii.

            Spongierii vinduti in comert, ca bureti pentru baie, se culeg din Marea Mediterana si alte mari mai adinci.

            PROTOZOARE

            Lumea fiintelor, fie animal fie planta, nu se restringe la formele vazute cu ochiul liber. In apa ce pare limpede ca lacrima, microscopul arata fiinte marunte, care-si duc viata, aceeasi ca si a animalului urias, restrinsa la hrana, la apararea de dusmani si la inmultire.

            Ce uimit a fost cel dintii invatat, olandezul Leeuwenhoek[23], cind a cercetat cu microscopul fabricat de el citiva stropi de apa de ploaie adunata intr-un poloboc dinspre streasina casei.



            "Spre surprinderea lui zari un mare numar de fel de fel de fiinte mici, mici de tot, poate de 10 000 de ori mai mici decit o insecta de apa. Una avea in partea de dinainte doua cornite, care se miscau intruna, ca urechile unui cal; in partea dindarat a trupului tira o coada. Alta specie isi schimba necontenit infatisarea.'

            Nestiind ce sa creada, Leeuwenhoek scrie presedintelui Societatii de stiinta din Londra, aratind ce a descoperit.

            Invatatii clatinara din cap neincrezatori. Cam asa se intimpla adesea, cind vine vorba despre o descoperire. Nu trebuie uitat ca faptul a avut loc in veacul al XVII-lea, pe vremea lui Mihai Viteazu.

            La vreo jumatate de an dupa cele intimplate, in aprilie 1676, ii trecu prin minte lui Leeuwenhoek sa cerceteze la microscop de unde vine iuteala piperului. A spalat boabe de piper si mare i-a fost mirarea cind a gasit in apa, lasata citeva zile intr-un vas deschis, puzderie de fiinte marunte.

            Astfel au fost descoperite protozoarele, animalele cele mai simple, al caror trup este redus la o bucatica de protoplasma, invelita de o pielita subtire, alteori chiar neinvelita.

            Protozoarele se afla pretutindeni: in apa marilor, in apele dulci, in ochiul de apa de primavara, ca si in orice loc umed. Aceasta e conditia existentei lor: umiditate. Nu pot trai unde nu e apa, unde aerul e uscat.

            Nu trebuie trasa incheierea ca se gasesc, bunaoara, si in apa curata de izvor, iar cind bem apa, inghitim si multe asemenea animale. Nu. Protozoarele sint fiinte, deci au nevoie de hrana. In apa de izvor, limpede, venita din adincul pamintului, nu se afla decit substante minerale; putreziciuni n-au avut cum sa se faca, iar protozoarele numai in apa cu substante organice pot trai. Nu se intilnesc in apa ce curge pe turloiul cismelei, insa foiesc in baltoacele adunate jos, linga izvor.

            Si sint atit de variate ca forme, incit e o adevarata placere sa stai ceasuri intregi cu ochiul la microscop, privind la picatura de apa in care furnica fiintele marunte, lumea celor mici: microcosmul (fata de lumea celor mari, macrocosmul).

            Nu e nevoie de cautat prea indelung materialul de observat la microscop. O picatura de apa din polobocul cu apa de ploaie statuta ajunge.

            Uimirea celor dintii invatati a fost mare, cind au pus o mina de fin, din stogul de pe cimp, intr-un pahar de apa calduta si limpede. Dupa o zi-doua, in apa se aflau fel de fel de protozoare. De unde au iesit? Gindul celor care le-au observat a fost ca asemenea fiinte au luat nastere asa, dintr-o data, spontan (Generatie spontana.) Altii, aducindu-si aminte de vorba unui filozof ca din nimic nu poate iesi nimic (ex nihilo nihil), s-au caznit si au gasit lamurirea.

            Protozoarele sint fiinte marunte, cu trupul moale. Cind balta in care traiesc multumite incepe sa sece, se string ghem si se invaluie cu o pielita mai groasa, ca intr-o carapace. Se inchisteaza si putin le pasa de seceta. Vintul le ia, ca si pe orice fir de praf, si le imprastie peste finul de pe cimp, pe acoperisurile caselor, pretutindeni. Cind ploua, sint spalate.de pe acoperis, cad in poloboc. Acolo li se topeste invelisul, traind iarasi in libertate. Tot asa cind finul e pus in apa calduta, protozoarele inchistate se desfasoara si astfel se umple apa curata de lumea lor.

            De chestiunea generatiei spontane se leaga si marele bine pe care l-a facut omenirii invatatul Pasteur[24]. Cautind sa dovedeasca ca generatia spontana este o parere gresita, a dovedit existenta si in aer a bacteriilor. Poti lasa apa in pahar, cite zile vrei, fara sa se gaseasca vreo bacterie in ea; cu conditia ca apa fiarta sa fie izolata de aer. De indata ce vine in contact cu aerul, se insaminteaza cu microbi, aflatori in aer, in jurul nostru, pretutindeni.

            Si in acest chip, elevul sirguincios sau oricine ar avea curiozitatea, poate sa priveasca la lumea marunta a protozoarelor dintr-o picatura de apa, caci sint foarte felurite, gingase si cu manifestari de viata atractiva. Ele apartin de regula la grupa infuzoriilor, adica a animalelor iesite din infuzii, muierea unor buruieni in apa calduta. Una din ele e ca un polobocel; inoata intruna, invirtindu-se in jurul sau, caci trupul e numai perisori fini (cili), a caror miscare procura un virtej (Paramoecium). Alta se prinde cu o codita lunga si subtire. Trupul e in virf si iarasi un rind de cili provoaca un virtej de apa. Deodata animalul isi stririge piciorul brusc, ca o spirala, spre a-1 intinde tot asa de repede. Altele au forma unei trompete, a unui papuc etc. Nici unul nu sta linistit; se misca in toate partile, nascind viata in cimpul restrins al unui microscop.

            Infuzorii sint protozoare ce pot fi observati de oricine, caci traiesc si in apa, dulce. Ei sint cei mai desavirsiti dintre protozoare, caci au corpul invelit intr-o pielita; au si o deschidere care ar insemna gura.

            Sint protozoare si mai simple, caci n-au pielita drept invelis. Trupul lor e ca o bucatica de albus si mereu schimbat ca forma. Se misca tirindu-se, intinde o parte din trup, parc-ar fi un picior (pseudo pod = picior fals) si-l prinde cu virful de o proeminenta a substratului pe care se misca. Stringind piciorul, isi trage trupul in directia dorita. Asemenea fiinte numite amoebe se intilnesc si pe scoarta arborilor din padure, unde e umezeala, si sint chiar colorate.

            Sint insa multe dintre care, daca n-au o pielita subtire, au un invelis mineral, o coaja de piatra, gaurita insa, pentru ca sa poata iesi pseudopodele, prin ajutorul carora animalul se hraneste.

            Asemenea protozoare cu invelis sint de doua soiuri:

            a) foraminiferele au invelisul din piatra de var;

            b) radiolarele au invelisul din cremene.

            Dintre cele dintii se gasesc prea putine si in apele dulci. In alcatuirea lor natura a aratat maiestrie desavirsita, mai ales in ce priveste sculptura in amanunt a scoicii.

            Foraminiferele sint atit de marunte, incit intr-un kilogram intra peste 30 de milioane de scoicusoare. Dupa moartea lor, cad la fundul apelor, se aduna unele peste altele si sint in stare sa formeze paturi groase de pietre. Piramidele egiptene sint cladite numai din asemenea foraminifere, caci piatra folosita la inaltarea lor e formata din foraminifere in forma unor bani de piatra (Numuliti).

            Monumentala biserica de la Curtea de Arges este cladita din piatra care cuprinde numai foraminifere, ca si buna parte din monumentul de la Adamclisi.

            Sint mici foraminiferele, cu forme gingase, cu sculpturi atit de fine incit omul nu se simte in stare de a le imita.

            Mai minunate sint radiolarele. In scoicusoarele lor se vede arta minunata arhitecturala a naturii. Nu poti decit sa admiri si sa te inchini in fata fotografiilor marite ale unei casute microscopice de radiolar. In alcatuirea lor pare ca natura a ajuns desavirsirea, in ce priveste imaginatia.



[1] I. Simionescu, Animale inferioare din tara, "Biblioteca de popularizarea stiintei", Casa Scoalelor, Bucuresti, 1933.

[2] Rima (Lumbricus terrestris)

[3] Gobaie (cobaie) - pasare de curte.

[4] Charles Darwin (1809-1882) - biolog englez, fondatorul teoriei despre evolutia lumii vii, plante si animale, prin selectie naturala. A sustinut originea animala a omului.

[5] Cartea se intituleaza "Cu privire la formarea solului de aratura prin activitatea viermilor'.

[6] Lipitoarea (Hirudo medicinalis).

[7] Azi Sri Lanka.

[8] Arhipelagul Sondelor.

[9] Limbricul (Ascaris lumbricoides)

[10] Trichina (Trichinella spiralii).

[11] Tenia (faenia).

[12] Scoica de iaz (Anodonta cydnea).

[13] Scoica de riu (Unio).

[14] Midia (Mytilus gallo-provincialis).

[15] Stridia (Ostrea edulis).

[16] Azi Eforie-Sud.

[17] Vezi Bacescu si Carausu, Fauna Marii Negre. Cunostinte folositoare. Cartea Romaneasca, Bucuresti (n.a.).

[18] in tara noastra, la Institutul roman de cercetari marine de la Constanta, primele incercari de cultivare si aclimatizare a unor organisme (nevertebrate) marine, care sa fie valorificate in economia nationala, au inceput in 1973. Printre alte nevertebrate, incercari de maricultura s-au facut cu midia Mya arenaria, o scoica autoclimatizata de putini ani in apele Marii Negre.

[19] Pliniu cel Batrin (24-79 e.n.) - filozof, istoric si literat roman, a carui opera principala este "Istoria naturala'.

[20] Abraham Trembley (1710-1784) - naturalist elvetian cunoscut prin studiile sale asupra hidrei de apa dulce si mai ales prin memoriile pe care le-a scris cu privire la observarea lor.

[21] M. Bacocuti S. Carausu, Fauna Marii Negre. Cunostinte folositoare. Seria A. nr. 45-46. Cartea romaneasca.

[22] C. Motas, Viata in adincul marilor. Cunostinte folositoare. Seria C. nr. 10. Cartea romaneasca.

[23] Antony van Leeuwenhoek (1632-1723) - naturalist olandez, care a construit un microscop cu ajutorul caruia a descoperit numeroase animale inferioare (protozoare, rotifere etc).

[24] Louis Pasteur (1822-1895) - chimist si biolog francez, care a pus bazele imunologiei, a descoperit si aplicat pentru prima data vaccinarea antirabica (1885), a descoperit legile izomeriei optice.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Animale-pasari




CINTARETII DIN LIVEZI
ANIMALE INFERIOARE DIN TARA
IGUANELE
Bolile ifectioase ale suinelor - RUJETUL
Sindromul Cushing la caine (sindromul de hiperadrenocorticism)
REGULAMENTUL A.Ch.R. DE CRESTERE A CAINILOR DE RASA
DIN LUMEA PASARILOR NOASTRE
Veverita verde
TIPURI DE TESTOASE
Balenele