PREMISE TEORETICE DE CERCETARE A ANORMALITATII

PREMISE TEORETICE DE CERCETARE A ANORMALITATII

1. Anormalitate versus integrare. Trei niveluri ale integrarii: fizic, psihic, social. Functia anormalitatii

2. De la demonizarea la sacralizarea anormalitatii. Sentimentul de evitare a incertitudinii.

Conditionari sociale, istorice, geografice si culturale ale reflectarii anormalitatii in imaginarul socio-cultural al poporului roman

1. Anormalitate versus integrare. Trei niveluri ale integrarii: fizic, psihic, social. Functia anormalitatii

Atunci cand spunem "normal" ne gandim la ceea ce se intalneste la majoritatea indivizilor, la ceea ce este obisnuit si ne confera siguranta, ceea ce intra in campul rutinei linistitoare. "Normalitatea" este ceea ce face lumea inteligibila, este tiparul care ne ajuta sa intelegem si sa acceptam.

La polul opus, "anormalitatea" are o incarcatura de necunoscut, de amenintator, de destabilizator al ordinii.

Pentru a intelege termenul de "anormalitate", este util sa analizam conceptul de "devianta", avand semnificatia de deviere, abatere de la ceea ce este general si, in acelasi timp, de dorit.

Concept aparut in sociologia americana la sfarsitul anilor `50, "devianta" se refera atat la actele antisociale cat si la cele cu caracter asocial cum ar fi bolile psihice sau handicapul fizic. Din acest punct de vedere, putem vorbi de devianta fizica, psihica si comportamentala.

Termenul de "devianta comportamentala" desemneaza "comportamentele (individuale sau colective) care, indepartandu-se de norma, creaza disfunctii si atrag o sanctiune"[1].

Totusi, in ceea ce priveste conceptul sociologic de devianta comportamentala, se face distinctia intre acesta si notiunea psihopatologica de anormalitate, care "caracterizeaza incapacitatea individului, acceptata si validata din punct de vedere medical, de adaptare la exigentele vietii sociale si de exercitare adecvata a rolurilor sociale"[2]. Distinctia dintre cele doua consta in faptul ca devianta ar fi starea individului normal din punct de vedere psihic si ale carui deficiente s-ar situa in planul caracterial-valoric, si pentru care poarta responsabilitatea si este tras la raspundere de catre comunitate, pe cand anormalitatea se refera la starea individului care, chiar daca savarseste acte antisociale, nu poate fi tras la raspundere, fiind considerat iresponsabil, deci deficientele sale fiind de natura psihopatologica.

Continutul termenului de "anormalitate", poate fi analizat prin raportare la conceptul de "integrare". Principiul integrarii sau unitatii presupune ca in orice forma de existenta trebuie sa existe o unitate, un intreg armonios, ceea ce ar corespunde "normalului". Orice "lipsa", ciuntire, respingere, izolare atenteaza la principiul integrarii sau al unitatii si reprezinta o forma a anormalitatii.

La nivel social, conceptul de integrare vizeaza interiorizarea normelor si valorilor dominante intr-o societate, precum si sentimentul de identificare cu grupul[3].

Urmand logica teoriei fractalilor, orice societate poate fi asimilata cu un imens organism care trece prin perioadele biologice ale unui organism uman si care are structura si functiile asemanatoare acestuia. Acest tip de abordare il intalnim in organicismul lui Herbert Spencer, in scepticismul istoric al lui Oswald Spengler, precum si in teoria organismului social a lui Auguste Comte. Ideea de unitate se transpune la acest nivel in termeni de coeziune sociala, solidaritate sociala, ca reprezentand proprietatile cele mai importante ale unui grup, comunitati sau societate.

Daca psihoterapeutul urmareste sa-si ajute pacientul sa-si unifice partile eului (terapia unificarii) iar acesta sa traiasca experienta intregului care-si unifica partile, sociologul (ca si practician social) are misiunea de a lupta pentru crearea coeziunii sociale de la nivelul microgrupului pana la nivelul societatii globale, facilitand experimentarea de catre individ a situatiei, de data aceasta, de parte care se unifica cu intregul. Alaturi de sociolog, isi desfasoara activitatea asistentul social care actioneaza ca si agent de integrare: el este cel care realizeaza efectiv integrarea sociala a categoriilor de persoane ce transgreseaza imperativele ordinii (someri, prostituate, detinuti si familiile lor, devianti sexuali, persoane cu handicap, familii dezorganizate, copii ai strazii, imigranti etc.). Ca si in cazul psihicului uman, in sfera sociala, categoriile sociale marginale, respinse, deviante (minoritati), in momentul in care ajung sa fie integrate in societate, si chiar prin procesul de actionare in vederea integrarii, devin insusi motorul de dezvoltare, de progres al acelei societati. Aici ne intalnim cu teoria minoritatilor active a lui Serge Moscovici[4].

Din cele expuse pana acum se pot detasa cateva consideratii generale cu privire la functia anormalitatii sau a deviantei la toate cele trei paliere ale existentei: fizic, psihic, social. Ca vectori ai unei alte ordini, ipostazierile anormalului reprezinta factorul destabilizator care, ca si in dialectica lui Hegel, pune in miscare totul. Noile descoperiri stiintifice in domeniul cosmogoniei si cosmologiei au demonstrat ca insasi crearea lumii a avut loc intr-o maniera similara, vectorul principal al miscarii cosmogonice fiind ceea ce specialistii numesc factorul "asimetrie".

In mentalitatea populara acest lucru s-a reflectat in creatii ale spiritului sau cum ar fi credinte, obiceiuri, simboluri, creatii artistice etc. precum si intr-o serie de ritualuri de constructie: "Casa noua nu se varuieste toata, ci se lasa un petic nevaruit, ca sa nu moara cineva" (Preutesti, Suceava)[5]; "La casa noua, paretele de din dos nu-l lipesti bine si nu-l varuiesti pana peste doi, trei ani, ca sa nu moara cineva" (Bucovina) . Important este ca tocmai acest element de anormalitate, acest destabilizator al ordinii face ca lucrul respectiv sa aiba viata. Pentru ca numai lucrurile imperfecte au viata, iar ratiunea lor de a fi este perfectionarea.

2. De la demonizarea la sacralizarea anormalitatii. Sentimentul de evitare a incertitudinii.

La o prima analiza a reflectarii anormalitatii in imaginarul socio-cultural romanesc, observam ca anormalitatea fizica genereaza doua tipuri de reactii si atitudini la nivel colectiv: una este de respingere, de evitare, simplul contact vizual putand cauza neplaceri sau chiar nenorociri, iar alta de acceptare, admiratie, chiar venerare si sacralizare.

De aceea, anormalitatea poate sa atraga sau nu o sanctiune, in functie de modul cum este perceputa, de atitudinea fata de acesta intr-o societate data si la un moment dat. Astfel, ceea ce este considerat ca norma, dezirabil, legal sau, din contra, anormal, blamabil nu este fixat o data pentru totdeauna, ci variaza in functie de societate si epoca. Ca exemplu pentru aceasta relativitate culturala avem evolutia reprezentarilor referitoare la nebunie (M. Foucault, 1964): "In timp ce in evul mediu nebunul regelui era autorizat sa spuna adevarul, luandu-l in ras, in secolul al XIX-lea abordarea medicala este la loc de cinste: azilul devine un loc de indepartare si de vindecare" .

Asadar, ambivalenta reprezentarilor cu privire la anormalitate si-ar avea izvorul in diversitatea geografica, istorico-sociala si culturala, pe de o parte, iar pe de alta parte, in insusi dualismul unei reprezentari, adica, aceeasi comunitate, in aceeasi perioada istorica, poate avea in acelasi timp o reprezentare atat pozitiva cat si negativa in legatura cu anumite aspecte ale anormalitatii

Acest tip de dualism dialectic este frecvent in gandirea primitiva si se manifesta cu precadere in viziu­nea lucida despre relatiile umane, despre "conditia umana', despre viata in general. De exemplu, el apare foarte frecvent in miturile de creatie a lumii, atat cele din spatiul cultural romanesc, cat si universale. Astfel, mentalitatea arhaica romaneasca il plaseaza pe Nefartat (Diavolul) alaturi de Fartat (Dumnezeu) ca ajutor in crearea lumii.

In ceea ce priveste prima explicatie a diversitatii reprezentarilor cu privire la anormalitate, este clar ca avem de-a face cu o conditionare geografica, socio-istorica si culturala.

De aceea, putem spune ca, in constiinta poporului roman,    anormalitatea a creat reprezentari diferite in functie de diverse conditionari: o conditionare sociala (categoriile de persoane care au reprezentarile respective), una istorica (perioada istorica in care acestea au aparut si s-au mentinut), o conditionare geografica (zona geografica in care ele s-au manifestat) si, nu in ultimul rand, o conditionare cultural-spirituala (ipostazierile anormalului sunt considerate drept vectori ai unei alte ordini, ce apartine demonicului si sacrului).

Pe de alta parte, diferentele in reprezentarea anormalitatii pot fi puse in relatie cu un sentiment de evitare a incertitudinii variabil. Intr-un studiu transnational, realizat in tari din intreaga lume, Geert Hofstede surprinde existenta unui sentiment de evitare a incertitudinii - mai puternic sau mai slab - pe care el il defineste ca "masura in care membrii unei culturi se simt amenintati de situatii incerte sau necunoscute"[9]. Un sentiment de evitare a incertitudinii puternic poate fi rezumat prin convingeri de genul: "Ceea ce este diferit este periculos". Sentimentul de evitare a incertitudinii slab este, dimpotriva, exprimat ca "Ceea ce este diferit este curios" .

In mentalitatea traditionala, tot ceea ce era curios, de neinteles era asociat cu atributele sacralitatii: reprezentarea persoanei "insemnate" varia de la a fi considerata norocoasa sau aducand noroc, pana la a i se atribui, prin compensatie, calitatea de a fi stapanul lumii spiritelor, al intelepciunii si clarviziunii. Din contra, atunci cand avem de-a face cu un sentiment de evitare a incertitudinii puternic, tot ce este diferit este considerat a fi periculos, de la simplul fapt de a purta ghinion, pana la a fi considerat responsabil pentru pierderea vietii. Astfel, contactul cu divinitatea si reprezentantii sai (preoti, calugari) este considerat ca purtand nenoroc (atat in Romania cat si in alte zone ca Italia, Spania, Germania, Anglia, Franta, Grecia, Scotia, China). La romani si megleno-romani, chiar si visarea unui popa este de rau augur (Valcea, Dolj), nu este bine nici macar sa vorbesti despre el. La fel de nenorocoasa este, in Lesbos, intalnirea cu un tigan sau cu un popa. Sanctiunile incalcarii acestui tabu sunt intotdeauna boala, nebunia, chiar moartea[11].

Atunci cand incertitudinea colectiva - determinata de lipsa de cunoastere si de imposibilitatea stapanirii unui fenomen - este mare, atunci creste si nivelul de anxietate al acelei populatii. Anxietatea este diferita de frica, in sensul ca este o frica fara obiect, astfel incat ea se poate transforma intr-o atitudine de respingere fata de orice lucru care nu este perceput de colectivitate ca fiind "al nostru". Cu alte cuvinte, anxietatea duce la cresterea evitarii incertitudinii, adica la intoleranta si, in acelasi timp, este generata de incertitudine.

3. Conditionari sociale, istorice, geografice si culturale ale reflectarii anormalitatii in imaginarul socio-cultural al poporului roman

Putem distinge patru tipuri de conditionari ale incertitudinii la nivel grupal. Una dintre ele este conditionarea sociala, si ne referim, in primul rand, la conditiile sociale concrete de manifestare a acesteia: categoriile sau clasele sociale care, prin pozitia lor in societate, dominanta sau marginalizata, prin posibilitatea mai mare sau mai mica de a accede la resursele materiale si spirituale ale societatii, determina un anumit nivel de incertitudine. La nivelul unei comunitati, fenomene ca endogamia sau tipul arhitectural inchis (porti inalte, vizibilitate redusa in interior etc.) si altele reflecta un nivel de anxietate relationala colectiva ridicata: strainul ("veneticul") este intotdeauna elementul amenintator ce destructureaza, ce distruge ordinea si armonia.

Apoi, ne referim la conjunctura istorica ce poate fi perceputa ca reprezentand intr-o masura mai mare sau mai mica o amenintare pentru conservarea grupului respectiv (razboaie, revolutii, schimbarea regimului politic, invazii, etc).

La o analiza transversala, este normal ca, la nivelul unei societati, la un moment dat, datorita fenomenului stratificarii sociale, si nivelele de incertitudine, de anxietate si de evitare a incertitudinii sa fie diferite, in consecinta, si reprezentarea sociala a anormalitatii sa varieze de la un grup la altul. Pe de alta parte, la o analiza longitudinala, in timp, la nivelul aceluiasi grup social, aceste nivele se modifica in functie de conjunctura istorica. Mai mult decat atat, la o analiza transnationala de data aceasta, nivelele de incertitudine, de anxietate si de evitare a incertitudinii ale unei natiuni, la un moment dat, difera de aceleasi nivele ale altor natiuni. Atunci cand se manifesta intr-o masura accentuata, ele dau nastere fenomenelor de xenofobie, intoleranta, nationalism.

Legata cumva de primele doua, este cea de-a treia conditionare, cea geografica. Conform conceptiei Scolii de Geografie sociala condusa de Frederic Le Play, tipul social al oricarui popor este generat de trei factori: mediul geografic, natural in care s-a format ca si popor, sau drumul pe care l-a parcurs (in cazul unui popor migrator), mijloacele de munca (ocupatia) si modul de existenta[12]. Edmond Demolins, unul din reprezentantii Scolii de Geografie sociala, arata ca mediul natural determina un anumit tip de ocupatie, un anumit tip de proprietate asupra pamantului si asupra mijloacelor de munca, de aici, un anumit tip de organizare familiala si ierarhizare s.a.m.d., de unde rezulta un tip social anume. Drumul sau mediul geografic este acela care "a creat rasa si tiparul social. Drumurile globului terestru au fost un fel de alambicuri puternice care au transformat, intr-un fel sau altul, popoarele care s-au angajat pe ele. N-a fost un lucru indiferent pentru un popor drumul pe care l-a urmat: acela al marilor stepe asiatice, sau tundrele Siberiei, ori savanele americane sau padurile africane (sau deserturile arabe, etc.). In mod inconstient si fatal, aceste drumuri au modelat tipul tataro-mongol, cel lapon-eschimos, tipul pieilor rosii sau tipul negru ]. In Europa occidentala, tipul scandinav, anglo-saxon, francez, german, grec, italian, spaniol, sunt si ele rezultatul drumurilor pe care le-au parcurs stramosii nostri inainte de a ajunge in habitatul lor actual []. Modificati unul ori altul dintre drumurile acestea si prin aceasta veti schimba tipul social si rasa"[13].

Asadar, spatiul geografic creaza tipul social, astfel ca putem sa presupunem ca fiecare din aceste tipuri sociale sunt caracterizate de nivele diferite de incertitudine si anxietate generate de grade diferite ale amenintarii percepute, asociate cu mediul natural. De aceea, a trai intr-un mediu agrar, pastoral sau forestier nu este indiferent din punctul de vedere al amenintarilor asociate, ceea ce determina perceptii si reprezentari variate ale "ceea ce este diferit", ale anormalitatii. Bineinteles, odata cu intensificarea stapanirii naturii de catre om, anxietatea derivata din amenintarea mediului inconjurator s-a redus mult, scazand rolul acesteia in reprezentarea diferentiata a anormalitatii.

In fine, conditionarea culturala se refera la modul in care anumite ideologii, reprezentari filosofice despre lume si viata, sisteme religioase au un impact semnificativ asupra reprezentarilor anormalitatii pe care le are o societate la un moment dat, prin oferirea unui anumit sentiment de siguranta. Astfel, pentru vechea societate, siguranta credintei a creat o lume a durabilitatii si certitudinii, asigurand protectie, unitate, egalitate.