Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. psihologie, psihiatrie, functii, psihice, mecanisme, psihoterapie, psihoanaliza

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Teoriile disonantei cognitive


Teoriile disonantei cognitive


Teoriile disonantei cognitive

Introducere

in 1957, Festinger propunea o teorie care evoca un mijloc frecvent utilizat de indivizi in cazurile de schimbare a atitudinii. Teoria disonantei cognitive explica, in conse­cinta, cum un subiect determinat sa realizeze un comportament contrar convingerilor sale isi transforma opiniile in directia acestui comportament. Fenomenul de persu­asiune nu-i decit o ilustrare a teoriei lui Festinger care vizeaza sa dea socoteala, in general, de efectele inconsistentei cognitive. Teoria disonantei a generat un numar considerabil de cercetari ale caror rezultate sint deseori uimitoare (cf. Wicklund si Brehm, 1976; Beauvois si Joule, 1981). De altfel, ea a provocat dezbateri teoretice si metodologice care au ocupat mult timp un loc de predilectie in psihologia sociala, fara a pune la socoteala faptul ca a determinat modele de analiza in alte discipline, de exemplu, in studiul despre efectele mobilitatii sociale (cf. Jackman, 1972) si chiar anumite aplicatii terapeutice. Obiectivul acestui articol este de a prezenta pe scurt propozitiile initiale ale teoriei, dezvoltarile si interpretarile alternative carora le-a dat nastere.

Teoria disonantei a lui Festinger

Pentru Festinger, disonanta desemneaza in primul rind o stare psihologica ce il moti­veaza pe individ sa-si modifice universul cognitiv.

"Existenta disonantei este psihologic inconfortabila; din aceasta cauza, ea va motiva persoana in incercarea de a reduce disonanta pentru a atinge consonanta (). Tot incercind sa reduca disonanta prezenta, persoana va evita in mod activ situatiile si informatia care ar putea sa amplifice disonanta' (cf. Festinger, 1957).

Sursa disonantei este interna individului; isi are originea in economia cognitiva. Mai precis, ea decurge dintr-un anumit tip de relatie intre doua cognitii, intre doua "cu­nostinte sau opinii sau credinte cu privire la mediul inconjurator, la sine sau la com­portament' (p. 3) sau, in general, intre elemente de cunoastere a realului. Cind doua elemente de gindire sint pertinente unul fata de altul, adica atunci cind unul (sa-1


numim X) il implica psihologic pe celalalt (sa-1 numim Y), cele doua elemente vor fi intr-o relatie disonanta daca "luindu-le separat, inversul unuia va decurge din cela­lalt' (p. 5). Altfel spus, un individ va resimti disonanta atunci cind o cognitie non-Y va aparea dupa o cognitie X.

Relatia intre doua cognitii poate fi consonanta sau nepertinenta. Festinger da puti­ne indicatii pentru a specifica formarea uneia dintre aceste relatii psihologice. Simplu, el se gindeste la patru surse principale de disonanta: logica (incongruenta intre doua gindiri sau doua credinte), culturala (incongruenta intre un comportament si o norma), raportul dintre specific si general (incongruenta intre o opinie sau un comportament particular si o serie de opinii sau comportamente), raportul dintre experienta trecuta si experienta prezenta (incongruenta intre o asteptare si un fapt). Pentru Festinger, individul aflat intr-una din aceste situatii trebuie sa fie intr-o stare neplacuta, de disonanta si, in consecinta, va incerca sa o evite. in anumite conditii, el nu va putea avea scapare; atunci, va fi nevoit sa le suprime ori sa reduca macar disonanta creata.

Amplitudinea disonantei va depinde de importanta cognitiilor prezente, de va­loarea pe care o reprezinta ele pentru subiect si de numarul cognitiilor consonante si disonante prezente. Rata disonantei, corespunzind presiunii de redus, poate fi formu­lata prin ecuatia urmatoare:

Reducerea disonantei se poate efectua prin modificarea unui element cognitiv disonant, schimbindu-1 in asa fel incit sa devina consonant, diminuindu-i importanta sau eliminindu-1. Forma de reducere poate, totodata, sa intimpine rezistenta la schim­bare din partea cognitiilor, mai ales cind acestea se refera la mediul fizic. Posibilitatea de a le modifica va depinde, in final, de rezistenta cognitiei disonante celei mai slabe. Cind rezistenta este prea importanta, reducerea disonantei se va realiza prin adaugarea de cognitii noi, consonante. Poate fi imaginata si combinarea celor doua forme de reducere a disonantei.

Trebuie notat ca teoria disonantei cognitive reprezinta o deplasare in gindirea lui Festinger catre un nivel de explicare interna subiectului. in timp ce comparatia socia­la, un model teoretic propus de autor in 1954, este de ordinul raporturilor interindi-viduale - macar prin efectele sale -, disonanta cognitiva se situeaza intr-un cadru strict intraindividual (cf. Doise, 1982). Progresia este inca si mai evidenta daca o raportam la lucrarile lui Lewin al carui elev a fost Festinger. Putem face o apropiere intre fenomenul disonantei si schimbare, asa cum a fost ea conceputa de Lewin (1959). Studiind cum un grup este antrenat sa-si modifice gusturile alimentare, Lewin nu justifica schimbarea printr-o tensiune interna indivizilor, ci prin raportul de forta intre "cunoasterile' purtate de grup si practicile realizate voluntar de acelasi grup. Con­flictul permite "dezghetul' si deplasarea obiceiurilor anterioare.

Trebuie sa remarcam ca tezele lui Festinger se inscriu intr-un context social in care subiectul este conceput ca propriul sau regulator, conflictul social fiind ocultat sau transpus la un nivel psihologic1. Nu intimplator teoria disonantei cognitive este considerata socialmente pertinenta in analiza unor procese precum valorificarea optiunilor facute sau a rezultatelor consecutive efortului (Festinger si Aronson, 1960) si, in general, a interiorizarii normelor sociale (Aronson si Carlsmith, 1963) si a reproducerii ideologice (Beauvois si Joule, 1981). Din acest punct de vedere, ea este foarte aproape de teoriile congruentei frecvente catre sfirsitul anilor '50, de exemplu, teoria echilibrului formulata de Heider (1946) sau cea a congruentei atitudinilor ela­borata de Osgood si Tannenbaum, in 1955; (referitor la acest subiect, cf. Zajonc. Dar ea se si deosebeste intr-o privinta: in cadrul disonantei cognitive, relatiile intre cognitii nu depind de criterii logice, "stiintifice', pe care individul le-ar putea aplica informatiei astfel incit aceasta sa devina sau sa se pastreze congruenta, echilibrata. Individul nu se conformeaza pe baza unei analize cognitive, ci pentru ca este impins de o nevoie (cf. Wicklung si Frey, 1981). Ilustrarea cea mai evidenta a acestui aspect rezida in principiile propuse de Festinger privind rezolvarea disonantei. Indivizii nu se straduiesc sa iubeasca ceea ce fac mai ales atunci cind actele lor le cer efort si chin?

Citeva ilustrari empirice ale teoriei lui Festinger

Prin forma lor, in acelasi timp simpla si generala, propozitiile lui Festinger vor da nastere cu repeziciune unui mare numar de cercetari empirice. in 1960, Festinger si Aronson insista asupra aportului teoriei disonantei cognitive la explicarea unui anumit numar de procese sociale. Majoritatea lucrarilor inregistrate sint experiente conduse intr-un laborator sau in mediul natural. Evident ca anumite limite sint inerente acestui gen de cercetare: de cele mai multe ori, subiectii sint studenti la universitate, iar montajele experimentale sufera citeodata de o extrema simplificare a situatiilor so­ciale complexe. in schimb, ele permit sa se studieze tocmai efectele specifice ale diferitelor variabile comparindu-se reactiile indivizilor aflati in posturi diferite (de exemplu, cum se va vedea, intr-o pozitie de "libera alegere' sau, dimpotriva, de "absenta a alegerii'). Sa prezentam rapid trei ansambluri de ilustrari experimentale ale fenomenului disonantei.

Primul priveste consecintele legate de luarea unei decizii. Brehm (1956) a dat o ilustrare experimentala in cadrul alegerii intre doi termeni ai unei alternative de o importanta similara. in aceasta experienta, care arata ca, atunci cind un subiect alege un obiect din doua la fel de atragatoare, el valorifica obiectul ales in detrimentul celuilalt, Brehm abordeaza un element important al conditiilor de creare a disonantei, cel referitor la libertatea de a alege. El revine mai pe larg asupra acestei chestiuni in articolele din revista publicata cu Cohen in 1962, introducind notiunea de volitiune pentru a specifica functia de implicare a alegerii libere in realizarea unei sarcini. Definitia acestui termen ramine vaga; dupa Zajonc (1968: 367), el ar desemna "sentimentul individual de responsabilitate, de control si de alegere care intervine atunci cind un individ ia o hotarire'. Chiar daca formularea lui Brehm si Cohen, in ceea ce priveste alegerea si angajamentul, ramine intuitiva, descriptiva, ea permite sa se puna in evidenta functia esentiala a luarii deciziei in producerea fenomenului de disonanta. Ea permite sa se interpreteze in chip mai convingator si experientele ma-nipulind justificarea sau chiar incitarea la indeplinirea unei sarcini neplacute. in si­tuatiile de slaba justificare (Rabbie et al, 1971) sau de motivare financiara usoara (Festinger si Carlsmith, 1971; Cohen, 1962), individul nu poate situa in exterior sursa deciziei sale, ceea ce il obliga sa o justifice.


A doua ilustrare priveste un ansamblu de experiente pe care Festinger si Aronson le califica "de interactiune de grup'. Aronson si Mills (1959), de exemplu, studiaza efectul initierii in vederea intrarii intr-un grup (practica ce era curenta in mediile universitare americane), efect care merge in sensul unei mai bune evaluari a grupului pe masura ce initierea devine mai riguroasa. Un alt exemplu este dat de Zimbardo (1960). Autorul arata ca, pe de o parte, cu cit un subiect este mai implicat printr-o opinie, cu atit va avea tendinta s-o modifice in directia celei a unei persoane iubite si ca, pe de alta parte, cu cit opinia va fi mai indepartata de aceasta persoana cu atit va fi schimbarea mai mare.

Ca ilustrare a celui de-al treilea ansamblu de cercetari, trebuie citata experienta lui Festinger si Carlsmith (1959) care inaugureaza o intreaga serie de lucrari despre ceea ce s-a convenit sa se numeasca "acordul fortat'1. Ipotezele cercetarii erau ca:

"daca o persoana este indusa sa faca ori sa spuna ceva contrar opiniei sale per­sonale, ea va avea tendinta sa-si schimbe opinia astfel incit s-o faca sa corespunda cu ceea ce a facut ori a spus' si "cu cit presiunea utilizata pentru a declansa com­portamentul efectiv este mai puternica, cu atit aceasta tendinta este mai slaba'

(1971, p. 48).

Pentru a le testa, autorii au facut o experienta in care subiectii erau invitati sa descrie intr-o maniera pozitiva o sarcina lunga si plictisitoare pe care tocmai o realizasera. Pentru aceasta, ei erau remunerati cu o suma mica, intr-o conditie, si cu o suma importanta in cealalta. Rezultatele experientei confirma previziunile : cu cit intarirea financiara este mai mare, cu atit mai putin subiectii isi pun de acord opinia finala si comportamentul verbal.

Aceste experiente pot fi considerate ilustrari clasice ale principalelor paradigme ale teoriei. Dupa modelele lor, au fost elaborate numeroase variante, asa cum o atesta studiile care intocmesc un bilant al lucrarilor despre disonanta cognitiva (Brehm si Cohen, 1962; Feldman, 1966; Aronson, 1969, 1980; Wicklund si Brehm, 1976; Cooper si Fazio, 1984).

De altfel, vom evidentia viziunea pertinenta pe care aceste lucrari o proiecteaza asupra situatiilor curente ale vietii sociale. Sa ne gindim la momentele cind trebuie sa alegem intre doua (sau mai multe) obiecte ori activitati si la consecintele deciziei luate asupra aprecierii termenilor alternativei: nu ne-am convins aproape intotdeauna ca am facut "alegerea buna', in timp ce termenii alternativei ne pareau la fel de atragatori si unul si altul inainte de a lua decizia ?

Sa ne gindim si la functiile deseori implicite ale riturilor initiatice traducindu-se printr-o mai mare adeziune a subiectilor initierii la normele si valorile unui grup social. Whiting et al. (1965) analizeaza ceremoniile de initiere la virsta pubertatii in diferite societati si conchide ca

"ritualul initiatic intervine pentru a conditiona comportamentul baiatului si atitu­dinea lui fata de autoritatea masculina, accentuind in acelasi timp avantajele obtinute daca devine membru al comunitatii masculine prin initiere' (p. 66).

Sa ne gindim, in sfirsit, la numeroasele ocazii cind, cu asentimentul nostru, trebuie sa tinem un discurs, sa participam la o actiune sau, pur si simplu, sa mincam un anumit fel de mincare, lucruri care ne contrazic opiniile, valorile, gusturile:  cine

poate nega faptul ca acest gen de comportament "liber consimtit' nu l-a condus cu viclenie la a gasi finalmente discursul, actiunea sau felul de mincare destul de potri­vite opiniilor, valorilor sau gusturilor personale ?

Problemele puse de teoria lui Festinger

Teoria lui Festinger va fi cu atit mai discutata cu cit contrariaza o idee puternic ancorata, nu numai in viata cotidiana, ci si la behavioristi, pentru care legea efectului apare ca o lege implacabila. Deci, contestarea cea mai sistematica a tezelor lui Festinger va veni din partea curentului behaviorist, cu incercarile de a reinterpreta rezultatele fenomenului disonantei in cadrul intaririi (cf., de exemplu, Chapanis si Chapanis, 1964; Janes si Gilmore, 1965; Rosenberg, 1966). Primele atacuri vor fi mai ales de ordin metodologic. Cum o spune si Moscovici (1972, et seq.), in loc sa se concentreze asupra bazei conceptuale a unei descoperiri teoretice aparent foarte fertile, majoritatea cercetatorilor s-au focalizat asupra imperfectiunilor dispozitivelor experimentale pentru a respinge teoria. Din acest motiv, nici nu mai este cazul sa ne oprim prea mult asupra acestei controverse.

Totodata, controversa este, probabil, la originea lucrarilor aparute din belsug la sfirsitul anilor '60, perioada caracterizata prin multiplicarea versiunilor la teoria diso­nantei cognitive si a incercarilor de reinterpretare.

in 1968, apare o lucrare importanta, Theories of Cognitive Consistency: a Sourcebook (Teoria consistentei cognitive). Disonanta ocupa un spatiu amplu, atit prin interventiile aparatorilor sai, cit si prin cele ale detractorilor. Fara a reveni asupra diferitelor contributii prezentind un punct de vedere asupra consistentei cognitive, trebuie notat ca lucrarea marcheaza, probabil, apogeul acestor teorii. De altfel, in acelasi an, apare un important bilant al lui Zajonc cu acelasi subiect. Apogeu, dar si confuzie : in ambele texte, teoria disonantei este redusa la o "simpla' teorie a consis­tentei cognitive; ea pare sa piarda chiar ceea ce-i dadea originalitatea si puterea ei creatoare. in aceasta conjunctura, incepe o epoca de controverse caracterizata prin emergenta mai multor versiuni teoretice ale disonantei, insotita de recunoasterea sta­tutului ei specific in cadrul consistentei cognitive.

Perspectiva lui Aronson

Aronson este unul dintre aparatorii tenaci ai teoriei disonantei cognitive. Originali­tatea autorului consta in investigarea relatiei intre cognitii, relatie pe care o raporteaza la imaginea de sine sau, mai degraba, la cunostintele referitoare la sine, la conceperea propriului eu. Pentru el (cf. Aronson, 1969, 1980), imaginea de sine trebuie consi­derata drept cognitia generatoare a fenomenului:

"daca disonanta exista, ea exista deoarece comportamentul unui individ este inconsistent cu ideea pe care o are despre el insusi' (1969).

Preponderenta acordata eului, identitatii personale a subiectilor, confera acestei perspective o coloratura psihologica. Dar Aronson refuza ideea conform careia cogni-tiile nu sint decit simple reflectari ale realului pentru a face din ele notiuni construite de individ in functie de o anumita reprezentare a lui insusi pe care incearca s-o pastreze.

 "Teoria disonantei nu se bazeaza pe postulatul ca omul este un animal rational ci, mai degraba, ca este un animal rationalizant, adica incearca sa se dovedeasca rational in acelasi timp fata de ceilalti si fata de el insusi' (1979 : 3).

in acest sens, disonanta este radical diferita de inconsistenta. Ea trimite mai degraba la violarea unor valori personale. Astfel, Aronson constata ca, in fata disonantei, indivizii pot fi diferentiati in functie de trei criterii: prin capacitatea de a o tolera, prin preferinta in modul de a o reduce si prin faptul ca ceea ce este disonant pentru o persoana, nu este obligatoriu la fel si pentru alta.

Cum o sugerase Aronson mai inainte, disonanta nu-si produce efectele decit asupra indivizilor avind o imagine de sine pozitiva (high self-concept). Daca cineva se considera un "schnook' (1969), el nu va resimti disonanta facind ori spunind lucruri stinjenitoare. Nu cognitiile de tipul: "cred ca aceasta sarcina este plictisitoare' si "am zis cuiva ca era interesanta' creeaza disonanta, ci cognitiile: "sint un om cinstit si rezonabil' si "am mintit pe cineva; i-am spus ceva care cred ca este fals; va gindi ca o cred cu adevarat si nu ma voi putea explica pentru ca nu-l voi mai vedea, probabil, niciodata'. Zona de pertinenta a teoriei este, deci, constituita de situatiile in care se presupune ca eul corespunde unui individ cinstit, rezonabil etc., permitind sa se presupuna ca are asteptari logice si clare.

S-ar putea considera ca, intr-un anumit fel, Aronson abordeaza fenomenul di­sonantei dintr-o perspectiva psihologica "diferentiala' : individul ar rationaliza nu evaluarile implicate de actele sale, ci, mai degraba, caracteristicile psihologice pe care aceste acte le presupun. Consecinta unei asemenea pozitii este aceea ca feno­menul va depinde de variatiile conceptului de sine. Poate ca din acest motiv versiunea aronsoniana este deseori prezentata ca o perspectiva "toleranta' ce deschide calea unei fuziuni a teoriei disonantei cu o teorie mai generala, axata pe eu. Trebuie, totusi, sa recunoastem faptul ca autorul, in afara importantei contributii la dezvoltarea noilor paradigme experimentale, croieste drum in directia unui demers psihosociologic. in citeva texte (1969, 1980), concepe o modulare a fenomenului in functie de expe­rientele si de apartenentele culturale ale subiectilor, modulare asupra careia voi reveni.

Ponderea empiricului: Wicklund si Brehm

Volumul publicat de Wicklund si Brehm in 1976 cuprinde o lista importanta de lucrari despre disonanta realizate in domeniile cele mai diverse. Bilantul arata ca teoria lui Festinger si-a tinut promisiunea in privinta potentialitatii de a alimenta investigatiile cele mai originale. Cu toate acestea, nu gasim in volum propozitii cu adevarat noi privind explicarea fenomenului, ci insistenta si, citeodata, stinjeneala cu care autorii trateaza chestiunea implicarii subiectului, chestiune ce-l tracasa deja pe Brehm intr-o lucrare anterioara (cf. Brehm si Cohen, 1962). Sa vedem cum este pusa problema. Wickhund si Brehm concep implicarea prin intermediul notiunii de responsabilitate (psihologica) pe care o definesc in felul urmator:

"Un sentiment de responsabilitate personala poate fi creat in diverse moduri, dar, in general, elementele de alegere si previzibilitate sint necesare. in cazul in care o persoana presupune ('understands the possibility') ca actiunile sale pot implica cognitii disonante, iar aceasta persoana actioneaza liber, fara a i se impune constringeri, aceasta va genera sentimentul de a fi personal responsabil de crearea


cognitiilor disonante. Fara responsabilitate personala, elementele disonante sint psihologic nepertinente pentru individ' (1976, p. 7).

Pentru autori, gradul de coercitie exercitat asupra subiectului pentru a-l face sa indeplineasca sarcini costisitoare dobindeste o foarte mare importanta in crearea di­sonantei si in determinarea nivelului ei. De aici decurge direct sentimentul de res­ponsabilitate, dar el depinde si de previzibilitatea consecintelor. Autorii deosebesc efectele unei actiuni al carei subiect nu poate sa prevada consecintele, efecte care produc un impact psihologic necognitiv (ca frica, surpriza), de efectele unei actiuni al carei rezultat este cunoscut, efecte care creeaza un impact psihologic propriu diso­nantei cognitive. in prima situatie, spre deosebire de cea de-a doua, responsabilitatea subiectului n-ar fi in cauza. Wicklhund si Brehm noteaza totodata ca sentimentul de responsabilitate ar putea fi activat in cazul in care individul, fara sa prevada con­secintele unui act, imputa aceste consecinte capacitatilor lui.

in ansamblu, demersurile lui Wicklund si Brehm sint ghidate de clasificarea unui important material empiric permitind autorilor sa repereze conditiile care favorizeaza ori impiedica aparitia disonantei. Aportul teoretic al autorilor consta mai ales in a specifica natura acestor conditii. Trebuie notata dificultatea de a merge dincolo de descrierea circumstantelor. Ca dovada sta recurgerea la notiunea de responsabilitate, a carei definitie ramine vaga, chiar daca in lucrarea din 1976 ea este raportata la citeva studii despre atribuire.

Mi se pare ca cele doua teorii evocate mai sus ilustreaza bine evolutia teoriei. Pe de o parte, gasim orientarea lui Aronson, care o face sa se indrepte catre o teorie generala a imaginii de sine (cf. Grunwald si Ronis, 1978); pe de alta parte, avem o perspectiva (poate mai fidela lui Festinger) care depaseste cadrul disonantei pentru a-si integra notiuni inspirate dintr-un alt domeniu. Exista aici indiciul unei derive care se imbina cu pierderea de specificitate a teoriei cognitive. O ilustrare a accen­tuarii acestui proces este perspectiva adoptata de Cooper si Fazio.

"New look' la Cooper si Fazio

Prima remarca apropo de versiunea propusa de Cooper si Fazio (1984): simplitatii in formularea originala a teoriei i s-a substituit un model complex, care descompune fenomenul in mai multe secvente. Cei doi autori considera ca propozitiile lui Festinger nu sint de ajuns pentru a justifica discutiile stirnite. Ei propun sa se distinga mai multe paliere in procesul de creare si de reducere a disonantei. Mai intii ei separa doua momente: cel al activarii starii de disonanta si cel consecutiv activarii, al im­pulsului motivant, declansat de disonanta. Activarea, conceputa ca o stare psihica generica, este produsa de un comportament purtator de elemente cognitive rezistente si de efecte psihologice dezagreabile. Disonanta este creata prin producerea de conse­cinte negative percepute a priori de catre subiect, ca rezultat al unei conduite la originea careia este el. Momentul activarii se traduce printr-o dubla atribuire de cauzalitate : efectele sint atribuite actului, iar actul este atribuit subiectului. Motivatia disonanta, adica impulsul de a reduce disonanta creata, nu opereaza decit atunci cind subiectul da activarii statutul cognitiv corect. in consecinta, el poate s-o atribuie din greseala unei circumstante exterioare si sa scape de responsabilitate; poate, de ase­menea, s-o confunde cu o stare emotionala produsa de factori straini actului.


 "Motivatia disonanta apare numai atunci cind individul evalueaza in mod negativ starea de activare si o atribuie faptului ca a produs liber consecinte dezagreabile'.

(p. 256).

Schimbarea de atitudine serveste mai putin la a face coerente atitudini si conduite, cit la a modifica o percepere a consecintelor intr-un sens mai agreabil. Aceasta perspectiva permite autorilor sa conceapa alte mijloace de a reduce disonanta decit schimbarea atitudinii, precum devalorizarea elementelor cadrului situational in care subiectul este obligat sa efectueze un act costisitor.

Decupajul procesului propus de Cooper si Fazio mi se pare pertinent dintr-un punct de vedere descriptiv. Fara a constitui cu adevarat o perspectiva teoretica noua, el ia in considerare majoritatea cercetarilor empirice, oferind o grila de lectura care articuleaza diferitele elemente temporale ale fenomenului. El este interesant si dintr-un alt punct de vedere, cel al istoriei teoriei, confirmind alunecarea perspectivei catre atribuire. Daca autorii pastreaza nucleul dur al teoriei disonantei (schimbarea este provocata de o stare de tensiune dezagreabila consecutiva realizarii unui act disonant), ei il plaseaza intr-un "joc complex de atribuiri' (cf. Zanna si Cooper, 1976) care devine resortul explicativ esential al procesului. Atunci, impulsul motivant este mai putin efectul contradictiei psihologice dintre cele doua cognitii cit auto-atribuirea cauzei unei conduite disonante. in aceasta conceptie, comportamentul ar implica mai putin o cognitie in echilibru nestabil cu cognitiile initiale ale subiectului (sau invers), ci ar fi, mai degraba, producator de efecte negative. Fenomenul de disonanta este intrucitva un aspect particular al activitatii inferentiale a indivizilor, fiind explicat ca efect al atribuirii (corecte sau gresite) unei stari de tensiune dezagreabile. Importanta prin caracterul ei sistematic, o asemenea perspectiva mi se pare ca tine mai mult de problematica atribuirii emotiilor decit de propozitiile initiale ale lui Festinger.

Putem gindi ca anumite interpretari alternative ale fenomenului de disonanta au contribuit la deplasarea teoretica efectuata de Cooper si Fazio. inainte de a da un rezumat al acestei chestiuni, voi prezenta o versiune a teoriei disonantei prezentata ca o intoarcere la tezele originale ale lui Festinger.

Conceptia "radicala' a lui Beauvois si Joule

Beauvois si Joule (1981, 1982) isi axeaza discutia despre teoria disonantei pe analiza riguroasa a ratei disonantei. Pentru autori, piatra unghiulara a fenomenului este emi­terea unei conduite care va genera o rationalizare ideologica atunci cind, relativ la aceasta conduita, cognitiile disonante sint superioare cognitiilor consonante. Pe aceasta baza, ei traseaza o linie de demarcatie clara intre teoriile consistentei cogni­tive, care dau seama de coerenta ideologica, si teoria disonantei, referitoare la intiie-tatea actelor asupra ideilor. in primele, personajul principal este un subiect analist, in timp ce in a doua ar fi "un actor'.

Dupa ce au reluat propozitiile lui Festinger despre relatiile intre cognitii, Beauvois si Joule precizeaza conditiile care-l detemina pe individ sa-si rationalizeze actele. Ei se bazeaza pe teoria angajamentului a lui Kiesler (1971) pentru a afirma ca disonanta nu se produce decit atunci cind un subiect este adus in situatia de a prezenta "un comportament public, irevocabil, negratuit si liber decis' (1981).

Asa cum este conceptualizat de Kiesler, angajamentul decurge din realizarea unui comportament in circumstante care il conduc pe individ la a se reprezenta ca


producator al acestui comportament. Beauvois si Joule merg mai departe; pentru ei, indivizii nu se angajeaza in urma unei lecturi a circumstantelor, lectura care i-ar face sa-si atribuie originea comportamentului lor insile, ci sint angajati printr-un compor­tament caruia circumstantele i-au conferit aceasta proprietate (angajanta). O asemenea pozitie presupune doua functionari diferite ale subiectului, una referitoare la registrul comportamental, cealalta relativa la registrul ideologic. Iar autorii adauga in privinta raportului intre cele doua logici:

"Chiar atunci cind un individ spune ce gindeste, chiar atunci cind actioneaza asa cum opiniile lui lasa sa se prevada, logica actelor (angajament) nu este cea a ideologiei, iar aceasta din urma ramine inca supusa celeilalte (rationalizare).'

Propozitiile lui Beauvois si Joule depasesc cadrul disonantei cognitive si vor sa propuna o explicatie a eficacitatii puterii de a-si distila si de a-si reproduce ideologia. Ele se doresc materialiste in sensul in care practicile (individuale) ar fi generatoare de atitudini sau, mai bine, de "complexe ideologice mai mult sau mai putin structu­rate, mai mult sau mai putin coerente, mai mult sau mai putin definite' pe care indivizii le asociaza obiectelor.

Aceasta expunere foarte schematica a lucrarilor lui Beauvois si Joule pune in evidenta importanta data de autori actelor in procesul de rationalizare ivit dintr-o stare de disonanta. O asemenea conceptie este extrem de diferita de cea a lui Aronson, pentru care imaginea de sine este centrala.

Despre citeva interpretari alternative. Critica unui behaviorist radical

Situindu-se explicit pe o pozitie "behaviorista radicala', Bem (1965, 1967, 1972) isi fondeaza analiza fenomenului de disonanta pe o propozitie centrala a teoriei auto-per-ceptiei:

"Indivizii isi atribuie credinte, atitudini si stari interne inferindu-le partial din observarea propriului comportament si/sau a circumstantelor in care acesta se produce' (cf. Bem).

Din aceasta propozitie, se deduce cu usurinta ca atitudinile manifestate de catre subiecti vor constitui raspunsuri la comportament, raspunsuri variabile in functie de conditiile in care au actionat subiectii. in consecinta, schimbarea atitudinilor nu este explicata prin impulsul motivant pe care il constituie disonanta intre cognitii si nu mai este nici un mijloc de a reduce o tensiune, ci inferenta unei informatii relative la sine plecind de la un comportament manifest.

Pentru Bem, in general, cognitiile trebuie sa fie considerate variabile dependente, iar comportamentele variabile independente.

"Comportamentele instrumentale, raspunsurile consumatorii si fiziologice (rea­le ori falsificate) trebuie sa fie vazute ca antecedentele sau variabilele independente, stimulii din care atribuiri de credinte, atitudini sau sentimente pot fi partial inferate de catre indivizi' (cf. Bem).

Interpretarea lui se sprijina pe reconsiderarea lucrarilor despre paradigma "sarcinii plictisitoare' (cf. Weick, 1967). El pune in evidenta faptul ca rezultatele nu confirma intotdeauna previziunile teoriei disonantei; atractia pentru o sarcina lipsita de interes


n-ar fi in mod necesar mai mare odata cu cresterea eforturilor cerute pentru efec­tuarea sarcinii. Plecind de la aceste observatii, Bem imagineaza un plan experimental original, in stare sa-i verifice propozitiile : "simularea interpersonala'. Fundamentul acestui model experimental decurge direct din conceptia potrivit careia un actor se comporta ca un observator pentru a-si elabora cunostintele despre el insusi sau despre celalalt; procedura consta in a cere subiectilor sa se joace de-a psihologii si sa pre­zica raspunsurile subiectilor experimentali pe baza informatiilor privind conditiile experimentale. Cele citeva rezultate obtinute urmind aceasta procedura n-au fost intotdeauna concludente (cf. mai ales Wicklund si Brehm, 1976), iar astfel de expe­riente nu vor cunoaste niciodata succesul.

Slabiciunea interpretarii lui Bem este aceea ca ea conduce la previziuni similare celor din teoria disonantei. Drept dovada sta o experienta a lui Bem si McConnel (1970) elaborata dupa un plan clasic de "acord fortat' cu manipularea situatiei "cu' versus "fara alegere'. Cercetarea ajunge la rezultate conforme disonantei, dar autorii pun in evidenta faptul ca subiectii in conditia "fara alegere' isi amintesc opinia an­terioara incercarii contra-atitudinale, pe cind cei in conditia "cu alegere' au uitat-o. Pentru Bem, rezultatul confirma interpretarea: atitudinea finala a subiectilor este dedusa din circumstantele in care au actionat. Atunci cind au avut posibilitatea de a alege comportamentul efectuat, ei deduc ca acest comportament a fost conform ideilor lor si isi uita opiniile initiale, pe cind, daca n-au avut posibilitatea de a alege, ei isi conserva atitudinile preliminare, comportamentul neputind sa le reflecte starile in­terne. Dar se poate remarca faptul ca rezultatele sint interpretabile la fel de usor in cadrul disonantei cognitive ca si in cel al auto-perceptiei.

Interpretarea lui Nuttin (1972, 1975) este comparabila cu cea a lui Bem. Autorul, explorind numeroase variante ale paradigmei "acordului fortat' (cf. Nuttin, 1975) propune o explicatie in termeni de "contagiune de raspuns'. Pentru el, schimbarea de atitudine se datoreaza caracterului neobisnuit al circumstantelor in care subiectul este pus in situatia de a sustine o pledoarie contra-atitudinala. Descumpanit, subiectul si-ar infera atitudinea din actul pe care tocmai l-a realizat. Pentru Nuttin, ca si pentru Bem, circumstantele si actele permit (partial) cunoasterea unor stari interne precum sentimentele, opiniile sau atitudinile.

O limita a explicatiilor prezentate aici rapid consta in faptul ca ele nu ajung sa propuna o alternativa adevarata la teoria disonantei. A tine partea uneia sau alteia depinde, in cele din urma, de conceptiile avute asupra subiectului. Anumiti autori vor incerca sa clarifice dezbaterea centrindu-se asupra problemei raportului dintre cunoasterea atitudinii initiale si cunoasterea comportamentului (de exemplu, Snyder si Ebbesen, 1972; Fazio et al, 1977). Evolutia cercetarilor se caracterizeaza mai degraba prin patrunderea din ce in ce mai clara a notiunilor puse in circulatie de teoria atribuirii in cadrul disonantei cognitive, mai ales prin intermediul "erorilor de atribuire'. Sa remarcam, de asemenea, ca cercetarile empirice sint din ce in ce mai complexe, ceea ce pare sa aiba ca efect principal ambiguitatea dezbaterii teoretice.

Pe acest fundal controversat, teoria disonantei cognitive retine atentia lui Poitou (1974) care propune cititorilor francezi o expunere critica.


Disonanta este un efect ideologic?

Plecind de la distinctia intre situatia "cu alegere' si situatia "fara alegere', Poitou propune o alta interpretare a fenomenului. Pentru el, schimbarea de atitudine obser­vata in situatiile "cu alegere' este produsa de o norma de coerenta intre conduita si convingere, pe care experimentatorul o induce prin utilizarea

"unui dispozitiv experimental, care se sprijina pe iluzia de autonomie a subiectului, pentru a-l face sa-si asume responsabilitatea unui act in realitate impus'

(1974, p. 68).

intr-o situatie "fara alegere', subiectul isi pastreaza opiniile, le disociaza de actul sau pentru a-si apara autonomia. Poitou conchide ca

"raportul contradictoriu dintre convingere si conduita nu este determinant in sine. Este determinant numai in raport cu o regula exterioara subiectului' (p. 70).

Pentru autor, care se centreaza atit asupra situatiei producatoare de schimbare cit si a celei ce nu provoaca schimbarea, disonanta este un proces ideologic care "merge' in cadrul abstract al unui laborator pentru ca subiectii sint obligati sa se raporteze la o norma sociala centrala in societatile liberale : apararea libertatii individuale. intr-un cadru experimental, aceasta libertate, exercitindu-se in fata experimentatorului, ii face pe subiecti sa asocieze conduita si opinia atunci cind experimentatorul le da alegerea (iluzorie) si sa le disocieze atunci cind alegerea nu este evocata.

Teza lui Poitou a fost intimpinata cu entuziasm dar si cu reticenta de catre comu­nitatea stiintifica, probabil din cauza dificultatii de operationalizare. De altfel, ne putem intreba daca nu cumva critica lui Poitou constituie un vesmint nou pentru o problema veche, cea a cererilor implicite proprii cadrului experimental, problema evocata mai ales de Rosenberg (1966, de exemplu) sau Silverman (1968) pentru ceea ce tine de fenomenul disonantei.

Situatie experimentala si auto-prezentare

Interpretarile fondate pe analiza cadrului experimental par sa cunoasca o noua dez­voltare. Dovada e avintul cunoscut de teoriile "dirijarii impresiei' (impression management). Din aceasta perspectiva, diferiti autori (Tedeschi et al. 1971; Schlenker, 1980; Tedeschi si Rosenfeld, 1981) contesta propozitiile teoretice ale diso­nantei cognitive pentru a justifica schimbarea de atitudine consecutiva "acordului fortat'. Mai intii, ei constata ca subiectul se schimba mai putin decit isi modereaza atitudinea initiala. Moderatia este considerata ca fiind "singurul mijloc prin care subiectul poate nega orice responsabilitate' (Gaes et al. 1978, p. 494) a unui act avind pentru el consecinte morale negative. in acest sens, raspunsul subiectului nu este sincer, dar ii permite sa restabileasca o identitate (morala) amenintata. Autorii conchid ca atitudinea personala a subiectului nu s-a modificat.

Perspectiva lui Tedeschi si a colegilor sai beneficiaza de importanta capatata de chestiunile relative la eu si la auto-atribuire in psihologia sociala si chiar in cadrul disonantei (cf. Hales, 1985; Wegner si Vallacher, 1980). Din acest motiv, linia de demarcatie intre interpretarile tinind de teoria disonantei si cele care se inmultesc in spatii teoretice alternative se estompeaza macar partial. Astfel, Schlenker (1982) ana­lizeaza fenomenul de disonanta in termeni de "gestiune a imaginii de sine' ca o protejare a identitatii pozitive fata de celalalt. Analiza se apropie de conceptia mai "ortodoxa' a lui Aronson si de lucrarile despre respectul de sine (cf. Malewski, 1971). Tot astfel, interpretarea lui Tedeschi si Rosenfeld (1981) poate fi comparata cu perspectiva lui Bramel (1968), centrata pe notiunea de anxietate sociala. Vom avea in continuare ocazia de a sublinia alte paralelisme intre explicatii a priori "concurente'.

Citeva chestiuni in suspensie

Progresul lucrarilor teoretice dupa anii '60 este marcat de doua tendinte principale. Prima tendinta priveste emergenta explicatiilor alternative referindu-se la cimpul de atribuire si la patrunderea acestor explicatii in cadrul anumitor versiuni ale teoriei disonantei. Putem vedea la lucru aceasta miscare in modul de a trata conditiile nece­sare crearii disonantei. Din perspectiva teoretica privilegiata de autori, aceste conditii au ca functie sa angajeze subiectul, sa-1 responsabilizeze, sa-1 ajute sa devina constient de consecintele actului sau, sa sporeasca vizibilitatea actului etc. Reflectia asupra acestui punct va da loc unui ansamblu de cercetari asupra auto-atribuirii. Din faptul ca Festinger abordase putin acest aspect, s-ar putea admite ca el constituie o extindere a teoriei initiale. Recurgerea la domeniul atribuirii este inca mai frecventa pentru a caracteriza starea de disonanta (cf. Zanna si Cooper, 1976; Wicklund si Frey, 1981). Dimensiunea motivationala ii obsedeaza pe sustinatorii teoriei. Dupa incercari putin convingatoare de masurari directe (cf. Cooper si Fazio, 1984), cercetarea s-a orientat catre efectele energizante ale disonantei (cf. Kiesler si Pallak, 1976) si domeniul atribuirii emotiilor sau, mai degraba, al unui "labelling' cognitiv (Schachter si Singer, 1962). in final, comparind efectele unor substante psihotrope cu cele ale disonantei, anumiti autori au putut conchide ca disonanta este o stare emotionala specifica.

Diferite modele ale subiectului

O alta tendinta a evolutiei acestui cimp teoretic are legatura, asa cum arata Greenwald si Ronis (1978), cu cresterea puternica a interesului aratat eului, interes care se aso­ciaza, poate, miscarii evocate mai sus; oare teoriile atribuirii nu consacra activitatea preponderenta a subiectului in tratarea informatiei ? O linie de tensiune apare chiar in interiorul teoriei disonantei. Probabil ca nu este vorba numai de o divergenta la nive­lul explicarii fenomenului, ci si de o opozitie la nivelul modelelor subiectului care subintind aceste explicatii. Pentru unii, Aronson, de exemplu, conceptul de sine struc­tureaza cimpul cognitiv al subiectului; pentru altii, ca Beauvois si Joule, actele sint determinante. Chiar daca in aceste doua perspective mentinerea unei conduite costi­sitoare este o chestiune prealabila necesara crearii disonantei, procesul de reducere a disonantei, in special sub forma schimbarii de atitudine, este explicat in chip diferit. Pe de o parte, pentru ca violeaza ceea ce s-ar putea numi convingerea morala a subiectului ca actul trebuie justificat, pe de alta parte, angajamentul comportamental impune rationalizarea actului.


Disonanta cognitiva si apartenente sociale

in ambele conceptii ale disonantei, atitudinile si ideile subiectului par sa fie foarte fragile. Indivizii ar trece de la una la alta, le-ar abandona chiar la fel de usor dupa cum asculta de un experimentator. Nu inseamna sa-i dam dreptate lui Bem si sa admitem ca o cunoastere a "starilor interne' este fragila, instabila? Si ele nu dobin-desc aceasta proprietate pentru ca sint abordate intr-un mod aproape exclusiv psiho­logic ? Subiectul "pus in scena' in lucrarile despre disonanta nu este, in general, un subiect izolat, fara legaturi sociale ? Opiniile, pe care le uita sau le reneaga de cum un agent ii cere cu un minimum de presiune sa scrie un text contra-atitudinal, par sa nu-i apartina decit lui. Totusi, in anumite situatii, subiectii nu-si modifica ideile. Este simptomatic ca, in asemenea situatii, ei nu sint interpretati ca indivizi unici, ca unele din apartenentele lor sociale sint evocate sau actualizate prin intermediul practicilor obisnuite sau chiar prin pozitiile lor. in aceste cazuri, ne putem intreba daca violarii identitatii lor morale sau personale nu i se suprapune un atac la identitatea lor sociala sau daca angajamentului lor comportamental nu vine sa i se opuna identificarea cu grupul caruia apartin. Un anumit numar de cercetari experimentale arata, in con­secinta, ca atunci cind subiectii realizeaza un act susceptibil sa produca disonanta, iar acest act le ameninta apartenenta la un grup, ei nu-si modifica opinia preliminara (Gonzalez si Cooper, 1975, Sherman si Gorkin, 1980; Cooper si Mackie, 1983; Clemence, 1988). Se pot analiza, asa cum sustin majoritatea autorilor, rezultatele in cadrul teoriei (sau a uneia dintre teorii) disonantei cognitive considerind, de exemplu, ca subiectii reduc disonanta printr-un alt mijloc ? Sau ar trebui sa propunem un model de disonanta care, in acest caz, s-ar baza mai putin pe un conflict intrapsihic, cit pe un conflict intercategorial ?

Teoriile disonantei cognitive propun o explicatie a modificarilor produse in cunos­tintele sau credintele unui individ printr-o conduita care comporta costuri ridicate. Cind trecem in revista un anumit numar de ilustrari experimentale ale fenomenului de disonanta, constatam ca este vorba, de cele mai multe ori, de o schimbare atitudi-nala consecutiva unui comportament de supunere. Mai precis, este vorba de o depla­sare a subiectului catre o pozitie evaluativa apropiata de cea pe care a acceptat s-o sustina intr-un discurs. Putine lucrari au abordat explicit contextul in care se produce fenomenul. A tine cont de apartenenta categoriala a subiectilor ne face sa ne punem intrebari asupra circumstantelor in care un act produce disonanta. Actul liber si gra­tuit (insa costisitor si fortat) nu-l conduce mecanic pe individ la a-si adopta o opinie opusa celei avute anterior. Daca asa stau lucrurile in general - cel putin pentru stu­dentii din societatile occidentale - putem crede ca anumite grupuri sociale se pot comporta diferit. Acest lucru n-a scapat unor autori, dar a fost tratat de cele mai multe ori intr-o maniera exclusiv psihologica. Aronson da o perfecta ilustrare in prezentarea disonantei din 1969. Am citat citeva cercetari indicind o pista care mi se pare fructuoasa pentru a articula supunerea, deplasarea evaluativa si apartenenta so­ciala ale subiectilor (de exemplu, Ostfeld si Katz, 1969). O asemenea perspectiva de articulare intre nivele de analiza, datorata lui Doise, (1982), ar putea contribui la dezvoltarea teoriei disonantei cognitive si, in general, la studiul reproducerii ideo­logice. Desigur, mai ramine de verificat modelul propus aici si, in special, de clari­ficat distinctia intre apartenenta categoriala si angajament comportamental. Citeva cercetari pledeaza in favoarea acestui demers.


Pentru Ostfeld si Katz (1969), este posibil ca fenomenul de disonanta sa fie tipic "claselor medii'. Ipoteza nu poate fi exclusa daca ne gindim ca cvasi-totalitatea su­biectilor din cercetarile asupra disonantei sint studenti universitari. in general, ne putem intreba, la vederea rezultatelor lucrarilor evocind ancorarea categoriala a su­biectilor, daca fenomenul de disonanta nu este localizat in categorii sociale carac­terizate printr-o puternica mobilitate sociala. Mai precis, el ar fi apanajul acelor indivizi in miscare si fara radacini, convinsi ca traiectoria lor este modelata de ei insisi. in alti termeni, rationalizarea actelor induse ar fi un fapt tipic subiectilor care se concep drept autori ai deplasarilor sau declasarilor lor. Ar fi interesant de testat o asemenea ipoteza analizind cu precizie schimbarile atitudinale care decurg din recon-versiuni in spatiul social. O interpretare psihosociologica a teoriei disonantei cog­nitive poate ca ar imbogati anumite lucrari sociologice centrate pe fenomenele de reclasare sociala (cf. Bourdieu, 1978).

De altfel, ne putem pune intrebari legate de universalitatea efectelor cognitive ale supunerii induse. S-ar parea ca supunerea evaluativa ar fi si ea modulata prin apar­tenentele sociale ale indivizilor. Anumite indicii ne permit sa presupunem ca, in anumite conditii, subiectii mai degraba interiorizeaza pozitiile implicate de acte cerute prin constringere - situatii in care ei nu au posibilitatea de a refuza sa efectueze o sarcina ceruta - decit cele implicate de acte "liber consimtite'. Rezultatele citorva cercetari despre ceea ce se numeste "jucaria interzisa' merg in acest sens (Ostfeld si Katz, 1969; Clemence, 1990). in aceste experiente se cere mai intii unor copii mici sa evalueze cinci jucarii; apoi sint lasati singuri timp de vreo 10 minute, perioada in care experimentatorul le-a interzis sa atinga una dintre jucariile la care tin cel mai mult. La unii copii aceasta prescriptie este formulata cu blindete, in timp ce la altii interdictia este mai constringatoare. Rezultatele arata ca, in general, copiii iesiti din clasele medii devalorizeaza jucaria interzisa in situatia de interdictie blinda - ceea ce este prezis de teoria disonantei -, in timp ce copiii de origine modesta o devalorizeaza in situatia de interdictie puternica. Interactiunea intre originea sociala si efectele cog­nitive ale ascultarii induse sau coercitive trebuie pusa in relatie cu stilul de autoritate parinteasca exercitata asupra copiilor, deschis si permisiv in clasele dominante, direct si constringator in clasele dominate (cf. Gecas, 1979). Sa notam ca o asemenea inter­actiune este pusa in evidenta in citeva lucrari despre procesele apropiate celui abordat in cercetarile asupra "jucariei interzise'. Desaunay (1969) arata, de exemplu, ca stu­dentii universitari al caror tata nu are diploma de bacalaureat obtin rezultate mai bune atunci cind sint supusi unei pedagogii autoritare si nu unei pedagogii democratice. Pentru studentii al caror tata a dobindit o formatie superioara avem situatia inversa.




Psihologie


Sociologie

Comportamentul disimulat
Perspectiva cognitiv-comportamentala in consiliere
PRIVIRE GENERALA ASUPRA ANALIZATORILOR
STRUCTURI ORGANIZATIONALE
IN CAUTAREA UNEI STRATEGII IN TERAPIA HIPOCONDRIEI
CODEPENDENTA - Ruperea cercului dependentei
CONSIDERATII PSIHODINAMICE IN FRIGIDITATE
Copii cu nevoi speciale- copii cu cerinte educative speciale- copii in dificultate
Definitia deficientelor de limbaj
Teoria personalitatii la Henry Murray









 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate