Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
SENZATIILE


SENZATIILE




SENZATIILE

1.      ANALIZATORUL. DEFINITIA

SI CLASIFICAREA SENZATIILOR




Relatia dintre om si mediul inconjurator se realizeaza prin intermediul organelor de simt. In organul de simt (receptor) se gasesc numeroase celule senzoriale (receptoare). Atunci cand stimulii actioneaza asupra organului de simt, in celulele receptoare ia nastere un potential electric numit potential receptor. Potentialul receptor prin sinapsa senzorio-neuronala se transmite la terminatiile dendritice ale neuronului aferent si declanseaza impulsul nervos. Aceasta transformare a potentialului receptor in impuls nervos se numeste codare. Fiecare organ de simt este specializat sa reactioneze la anumiti stimuli: receptorii din ochi reactioneaza la stimulii luminosi (undele electromagnetice), cei din ureche la stimulii auditivi (undele sonore) etc. Impulsul nervos parcurge calea aferenta alcatuita din fibre nervoase senzitive si ajunge la scoarta cerebrala, in aria senzoriala corespunzatoare organului de simt. Aici impulsurile nervoase sunt decodificate si transformate in imagini vizuale, auditive, olfactive etc., adica in senzatii.

! Organul de simt, calea aferenta si segmentul cortical corespunzator (aria senzoriala) formeaza analizatorul (Popescu-Neveanu, 1997, p. 27).

! Senzatiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul carora sunt reflectate insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor, atunci cand acestea actioneaza asupra analizatorilor.

Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt in legatura cu functionarea organelor de simt. Capacitatea de a avea senzatii se numeste sensibilitate.

Senzatiile au un rol fundamental in obtinerea informatiilor despre mediu. Unele cercetari au studiat efectele deprivarii senzoriale asupra omului.

Un astfel de experiment a fost realizat de Bexton, Heron si Scott (dupa Rosca, 1971, p. 268; Predescu, 1976, p. 113). Subiectii aveau ca sarcina sa nu faca nimic, in schimbul unei sume care era dublu fata de ce ar fi putut castiga in mod normal. Fiecare subiect statea culcat comod pe o canapea, avand mainile introduse in cilindri de carton si manusi, pentru a reduce la minimum stimularea tactila. Ochii erau acoperiti cu ochelari translucizi care nu permiteau distingerea formei obiectelor. In incapere se auzea un usor zgomot constant, produs de aparatul de aer conditionat. In cea mai mare parte a timpului subiectii dormeau. In rest se plictiseau, faceau miscari intamplatoare si cei mai multi dintre ei au avut halucinatii. La inceput au vazut puncte de lumina, apoi figuri geometrice care s-au transformat in scene complexe si bizare: siruri de barbati galbeni cu gurile deschise, procesiuni pe strada etc. Dupa doua - trei zile subiectii renuntau la experiment, in ciuda castigului.

In functie de natura stimulilor care actioneaza asupra organelor de simt senzatiile pot fi clasificate astfel:

1.senzatii care furnizeaza informatii despre obiectele si fenomenele lumii externe: vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustative;

2.senzatii care furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea propriului corp: proprioceptive si de echilibru;

3.senzatii care ne informeaza despre modificarile mediului intern: foame, sete, durere etc. (Cosmovici, 1996, p. 98).

2.      SENZATIILE VIZUALE, AUDITIVE, CUTANATE,

OLFACTIVE SI GUSTATIVE

Stimulii care produc senzatiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustative se afla in mediul extern si actioneaza asupra unor receptori care se numesc exteroceptori.

Senzatiile vizuale

Stimulii care determina senzatiile vizuale sunt undele electromagnetice cu lungimea de unda cuprinsa intre 390 - 760 milimicroni. Acestea sosesc la ochi de la sursele de lumina sau de la corpurile luminate. Corpurile luminate absorb o parte din unde si reflecta o alta parte. Undele reflectate stimuleaza ochiul omului si acesta vede obiectele colorate in functie de lungimile de unda reflectate. Daca un obiect absoarbe toate undele atunci este vazut negru, daca le reflecta pe toate atunci este vazut alb.

Receptorii vizuali se gasesc in retina si sunt celule fotosensibile care dupa forma lor se impart in conuri si bastonase. Cu ajutorul conurilor vedem atunci cand luminozitatea este buna, iar cu bastonasele atunci cand lumina este slaba. Sub influenta luminii in conuri si bastonase au loc procese chimice si modificari electrice care se transmit la nervul optic generand impulsul nervos.

Pe retina se gaseste o zona in care densitatea conurilor este mai mare. Aici se formeaza cea mai clara imagine. Aceasta zona se numeste foveea centrala. In locul de unde porneste nervul optic nu se gasesc nici conuri, nici bastonase, din acest motiv in acest loc nu se formeaza imagine. Aceasta zona se numeste pata oarba.

Nervul optic reprezinta calea aferenta. Nervul optic ajunge in regiunea occipitala unde impulsurile nervoase se transforma in senzatii vizuale.

Pentru ca imaginea vizuala sa se formeze, toate segmentele analizatorului trebuie sa functioneze.

Pentru ca sa se obtina o imagine vizuala corespunzatoare trebuie sa se realizeze cateva conditii:

1.cantitatea de lumina care intra in ochi sa nu fie nici prea mare, nici prea mica. Aceasta cantitate depinde de gradul de dilatare a pupilei. Dilatarea sau contractarea pupilei sunt reglate prin conexiune inversa, de catre segmentul central al analizatorului;

2. imaginea sa se formeze exact pe retina. Aceasta se realizeaza prin acomodarea cristalinului. Cristalinul este o lentila elastica. Cu ajutorul muschilor ciliari curbura cristalinului se modifica in functie de distanta la care se afla obiectul pe care il privim. La unele persoane acomodarea nu se realizeaza corect si din aceasta cauza imaginea cea mai clara s-ar forma fie in fata, fie in spatele retinei, iar imaginea de pe retina este estompata. Aceste persoane nu vad clar la distanta (miopie) sau la aproape (hipermetropie) (Seamon, si Kenrick, 1992, p. 89);

3. axele globilor oculari sa se intalneasca in punctul in care se afla obiectul privit. Atunci cand privim un obiect apropiat ochii converg (axele se apropie), iar cand privim un obiect indepartat ochii diverg (axele se indeparteaza). Convergenta si divergenta se realizeaza prin contractarea / relaxarea muschilor globilor oculari. Atunci cand privim un obiect, creierul este informat de gradul de tensiune al muschilor globilor oculari si al muschilor ciliari, ceea ce indica distanta la care se gaseste obiectul (Rosca, 1976, p. 245-246).





4. bastonasele si conurile sa functioneze bine;

- daca bastonasele nu functioneaza corect, omul nu vede atunci cand luminozitatea este redusa (nu se poate "obisnui" cu intunericul);

- daca unele tipuri de celule cu conuri lipsesc sau sunt prezente in numar insuficient este afectata capacitatea de a distinge culorile. Incapacitatea completa de a distinge culorile se numeste acromatopsie. Aceste persoane vad doar negru, alb si cenusiu. Incapacitatea de a distinge anumite culori se numeste discromatopsie. Daltonismul este incapacitatea de a distinge culorile rosu si verde (frecventa sa este de 4% la barbati si 0,7% la femei); unii oameni nu disting galbenul si albastrul. In mod obisnuit cei care sufera de discromatopsie sau acromatopsie nu isi dau seama de deficienta lor. Ei folosesc denumirile culorilor, dar in loc de culoarea respectiva vad o alta culoare (Rosca, 1976, 223-227).

Unul dintre primii cercetatori care au descris discromatopsia a fost J. Scott, in secolul XVIII. El isi cunostea deficienta si a studiat-o cu atentie. Si-a dat seama si de faptul ca este o deficienta ereditara. Mai multi membri ai familiei sale sufereau de acelasi "impediment". El isi prezinta problemele astfel (dupa Oancea-Ursu, 1998, p. 26): "Eu nu cunosc nici un verde pe lume; culoarea roz si una palid-albastra se aseamana pentru mine..Un rosu plin si un verde plin, la fel, eu le-am crezut adesea de o potrivire desavarsita..un purpuriu deplin si un albastru adanc cateodata ma deruteaza".

Prin vaz omul obtine aproximativ 80% - 90% din informatiile despre mediu. Slabirea sau pierderea vederii reprezinta o mare psihotrauma. Vederea foarte slaba se numeste ambliopie, iar lipsa vazului se numeste orbire sau cecitate. Ambliopia si cecitatea afecteaza puternic capacitatea de adaptare la mediu.

Senzatiile auditive

Stimulii care produc senzatiile auditive sunt undele sonore cu frecventa cuprinsa intre 16 - 20.000 vibratii pe secunda. Undele sonore reprezinta condensari si rarefieri periodice ale aerului produse de vibratia unor corpuri.

Celulele senzoriale auditive se gasesc in urechea interna. Vibratiile aerului se propaga pana la aceste celule care transforma energia undelor sonore in impulsuri nervoase. Impulsurile nervoase, prin nervul acustico-vestibular, ajung in regiunea temporala a scoartei cerebrale, care reprezinta segmentul cortical al analizatorului (Rosca, 1976, p. 216-221).

Slabirea auzului se numeste hipoacuzie. Copiii hipoacuzici invata sa vorbeasca mai tarziu decat ceilalti copii. Unii dintre ei vorbesc dislalic (peltic); ei nu pronunta corect unele sunete (r, s, s, t, c) pentru ca nu le aud.

Lipsa auzului se numeste surditate. Daca nu se iau din timp masuri de recuperare persoana ramane si muta (surdo-mutitate). Desi absenta vazului afecteaza grav adaptarea la mediu, absenta auzului de la nastere are consecinte mai grave asupra dezvoltarii intelectuale. Dezvoltarea gandirii este legata de dezvoltarea limbajului. Copiii surzi demutizati (care invata limbajul oral si scris-cititul) se dezvolta intelectual ca si copiii sanatosi. La persoanele nedemutizate gandirea se dezvolta mai lent. Din aceste motive copiii surzi si hipoacuzici este bine sa fie orientati de la varsta de 3 - 4 ani sa faca tratament logopedic.

Senzatiile cutanate

Senzatiile cutanate sunt de trei feluri: senzatii tactile, termice si de durere.

In cazul senzatiilor tactile (de atingere si presiune) stimulul este reprezentat de suprafata obiectelor cu care pielea vine in contact si care produc senzatii de netezime, asperitate, presiune.

In cazul senzatiilor de temperatura stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura dintre piele (320 - 330) si obiectele sau aerul cu care vine in contact.

Stimulii care produc senzatiile cutanate actioneaza asupra receptorilor care sunt diferiti corpusculi distribuiti inegal pe suprafata cutanata. Cei mai multi receptori se afla pe degete, buze, limba, cei mai putini pe spate. Corpusculii sunt inconjurati de terminatiile nervilor care conduc impulsurile nervoase la scoarta cerebrala in zona parietala.

Senzatiile de durere pot fi provocate de orice stimul (mecanic, termic, chimic, electric) mai intens. Receptorii sunt terminatiile nervoase libere din piele (Rosca, 1976, p. 214-215).

Senzatiile olfactive

Stimulii senzatiilor olfactive sunt substantele in stare gazoasa care patrund in fosele nazale. Receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa nazala. Aceste celule transmit impulsurile nervoase la nervul olfactiv care le conduce la scoarta cerebrala in lobul temporal (Rosca, 1976, p. 212).

Senzatiile gustative

Stimulii sunt substante solubile care patrund in cavitatea bucala. Receptorii sunt celulele gustative grupate in papile gustative. Papilele gustative situate pe varful limbii sunt sensibile la gustul dulce, cele situate lateral la acru si sarat, cele de la baza limbii sunt sensibile la gustul amar. Dulcele, acrul, saratul si amarul sunt cele 4 gusturi fundamentale din care se pot obtine toate celelalte gusturi. Aria senzoriala se afla in lobul parietal.

Alimentele sunt recunoscute prin receptionarea simultana a informatiilor gustative si olfactive. Daca se elimina componenta olfactiva si vizuala, numai prin gust alimentele nu pot fi recunoscute (Rosca, 1976, p. 211).

3.      SENZATIILE PROPRIOCEPTIVE SI DE ECHILIBRU;

SENZATIILE INTERNE SI DE DURERE

Senzatiile proprioceptive

Senzatiile proprioceptive ne informeaza despre pozitia corpului si despre miscarile efectuate de diferitele segmente ale corpului. Stimulii acestor senzatii sunt reprezentati de contractia si relaxarea muschilor. Receptorii se numesc proprioceptori si se gasesc in muschi, tendoane si articulatii.




Nervii transmit impulsurile nervoase la cerebel si la scoarta cerebrala, in zona parietala. Cerebelul coordoneaza miscarile implicate in reflexele neconditionate si in deprinderile motorii (Cosmovici, 1996, p. 98).

Aceste senzatii au un rol important in controlarea miscarilor. Miscarile sunt coordonate prin mecanismul conexiunii inverse. In lobul frontal sunt elaborate planurile miscarilor. Aici se pastreaza si un model al actiunii. Comenzile sunt transmise la muschi. Receptorii din muschi trimit la lobul parietal informatii despre modul in care s-a realizat miscarea. Aceste informatii sunt comparate cu modelul si daca miscarea nu a fost executata corect se trimit comenzi pentru corectie. Daca sensibilitatea proprioceptiva este tulburata omul nu reuseste sa isi coordoneze miscarile. In aceste cazuri mainile tremura sau mersul devine greoi. (Rosca, 1976, p. 111-114, 208).

Senzatiile de echilibru

Senzatiile de echilibru semnalizeaza accelerarea sau incetinirea miscarilor cat si modificarile pozitiei corpului in raport cu centrul de greutate.

Stimulii sunt reprezentati de modificarile starii de echilibru. Receptorii se afla in urechea interna. Nervul acustico-vestibular transmite impulsurile nervoase la diferite segmente ale sistemului nervos. Senzatiile de echilibru au rol in mentinerea echilibrului in timpul mersului si redresarea pozitiei de echilibru in cazul unor alunecari (Rosca, 1976, p. 210).

Senzatiile interne

Senzatiile interne (organice) semnalizeaza modificarile care au loc in interiorul organismului. Stimulii sunt reprezentati de modificarile compozitiei chimice a sangelui si tesuturilor. Receptorii numiti interoceptori se afla in peretii vaselor, in organele si tesuturile interne. Impulsurile nervoase ajung la diferite etaje ale sistemului nervos. Dintre senzatiile interne fac parte foamea, setea, greata, senzatia de sufocare etc.

Spre deosebire de senzatiile produse prin stimularea exteroceptorilor, stimularea interoceptorilor nu duce la senzatii clare si precis localizate.

Senzatiile organice au un rol vital deoarece semnalizeaza deficitul in anumite substante necesare pentru mentinerea vietii si determina omul sa actioneze pentru restabilirea echilibrului. Aceste senzatii stau la baza trebuintelor organice (Rosca, 1976, p. 207).

Senzatiile de durere (algice)

Senzatiile de durere semnalizeaza tulburarile in functionarea unor organe sau distrugerile de tesuturi. Nu au un stimul specific. Orice stimul care depaseste o anumita intensitate poate sa produca durere (un sunet foarte puternic, lumina foarte intensa, temperatura ridicata, contractiile musculare puternice).

Senzatiile algice au un rol deosebit de mare in apararea organismului deoarece ele determina omul sa actioneze pentru ca sa indeparteze cauzele durerii (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

4. CARACTERISTICI ALE SENZATIILOR

(DURATA, PRAGURILE SENZORIALE, ADAPTAREA SENZORIALA)

Desi senzatiile sunt foarte variate, ele au cateva caracteristici comune. Dintre acestea vom vorbi despre durata senzatiei, pragurile senzoriale si adaptarea senzoriala.

Durata senzatiilor

Asa cum am aratat, senzatiile se produc datorita actiunii stimulilor asupra analizatorilor. Dar durata de actiune a stimulului asupra analizatorului nu coincide intru-totul cu durata senzatiei. Senzatia nu apare imediat dupa ce stimulul a inceput sa actioneze asupra receptorului, ci la un anumit interval de timp numit timp de latenta. Acesta la senzatiile tactile este de 130 milisecunde, la senzatiile de durere de 370 milisecunde, la senzatiile gustative de 50 milisecunde (Radu, 1991).

Senzatia nu dispare imediat dupa incetarea stimularii. Mentinerea senzatiei timp de cateva secunde se numeste postactiune sau post-efect.

In cazul senzatiilor vizuale imaginea care se mentine dupa ce stimulul a incetat sa actioneze se numeste imagine consecutiva. Ea poate sa fie pozitiva sau negativa. Imaginea consecutiva pozitiva corespunde senzatiei originale, iar cea negativa are culoare complementara fata de culoarea stimulului (culorile complementare sunt cele prin amestecarea carora se obtine culoarea alba sau cenusie).

Post-efectul sta la baza a doua iluzii vizuale denumite fenomenul phi si miscarea stroboscopica.

Fenomenul phi se produce in felul urmator: daca avem mai multe beculete asezate foarte aproape si beculetele se aprind succesiv, la intervale foarte scurte de timp, vom vedea o singura lumina care se deplaseaza. Acest fenomen este utilizat la unele reclame luminoase.

Miscarea stroboscopica este un fenomen asemanator. Daca ni se prezinta intr-o succesiune rapida o serie de imagini care se deosebesc putin intre ele, vom vedea imagini in miscare. Pe acest fenomen se bazeaza cinematografia.



Aceste iluzii se datoreaza faptului ca imaginea de pe retina si din creier nu dispar imediat dupa ce a disparut lumina sau imaginea din fata noastra, ci persista cateva fractiuni de secunda. Intre timp apare urmatoarea lumina sau imagine si acestea se contopesc (Hayes, Orrell, 1997, p. 183).

Pragurile senzoriale

Daca pe mana cade un fir de praf, nu produce nici un fel de senzatie. Tot asa, un sunet de o intensitate foarte mica nu este auzit, o solutie cu o concentratie foarte mica de zahar nu produce senzatia de dulce. Un stimul produce o senzatie numai daca este suficient de intens.

! Cea mai mica intensitate a unui stimul care poate determina o senzatie se numeste prag absolut minim. Stimulii a caror intensitate nu depaseste acest prag se numesc subliminali.

Pragul absolut minim variaza de la o persoana la alta. Despre cei care receptioneaza stimuli de o intensitate mica spunem ca au un prag minim redus si o sensibilitate senzoriala mare. Invers, cei care au un prag ridicat - adica receptioneaza doar stimulii cu o intensitate mai mare - spunem ca au o sensibilitate mai redusa. Pragul minim variaza chiar si la aceeasi persoana in functie de starea sa momentana (in functie de concentrarea atentiei, oboseala, motivatie).

Pragul senzorial minim se stabileste statistic. In acest scop se formeaza un esantion alcatuit dintr-un mare numar de persoane. Fiecarei persoane i se prezinta stimuli de diferite intensitati si ea trebuie sa spuna daca receptioneaza sau nu stimulul (pentru a se evita simularea uneori subiectului i se cere sa dea raspuns, fara sa se prezinte stimuli). Se calculeaza valoarea medie a stimulilor de intensitate minima care au fost receptionati. In felul acesta s-a stabilit ca la majoritatea oamenilor undele sonore de 16-20 vibratii pe secunda produc cea mai slaba senzatie auditiva sau ca apasarea de 3 grame / milimetru patrat produce cea mai slaba senzatie tactila.

Daca un obiect apasa foarte puternic pe mana nu produce senzatie tactila ci durere. La fel, un sunet prea intens sau o lumina prea puternica nu produce senzatie auditiva sau vizuala ci durere, pentru ca are efecte nocive asupra receptorului.

! Intensitatea maxima a unui stimul care mai produce o senzatie specifica se numeste prag absolut maxim.

Daca cerem unei persoane sa compare o greutate de 100 grame cu una de 101 grame, ea nu va reusi sa spuna care este mai grea. Dar daca cerem sa compare greutatea de 100 grame cu una de 105 grame, probabil isi va da seama de diferenta de greutate. Daca intr-o camera sunt aprinse doua becuri si mai aprindem unul, se observa diferenta. Dar daca intr-o sala sunt 200 de becuri si se mai aprinde unul, nu se va remarca diferenta.

Pentru ca doi stimuli diferiti sa produca senzatii diferite, diferenta dintre ei trebuie sa depaseasca un nivel minim care se numeste prag diferential.

! Pragul diferential este diferenta minima care trebuie sa existe intre doi stimuli pentru ca acestia sa produca senzatii diferite (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

Relatia dintre intensitatea stimulilor si a senzatiilor a fost studiata inca din secolul al XIX-lea. Ernst Weber in 1834 a descoperit prima lege a psihologiei care ne spune ca raportul dintre variatia intensitatii stimulilor si intensitatea primului stimul are o valoare constanta, caracteristica stimulului. (Lieury, 1996, p. 24).

De ex. daca subiectul trebuie sa compare o greutate de 100 grame cu alte greutati, el va remarca diferenta, daca a doua greutate are cel putin 102,5 grame. Daca prima greutate are 200 grame, a doua trebuie sa aiba cel putin 205 grame. Daca prima are 300 grame, cealalta trebuie sa aiba 307,5 grame. Calculand raportul dintre variatia intensitatii stimulilor si intensitatea primului stimul obtinem intotdeauna 2,5%:

(102,5-100) / 100 = (205-200) / 200 = (307,5-300) / 300 = 2,5 / 100 = 2,5%

Pentru intensitatea sunetelor aceasta constanta este 15%, pentru intensitatea luminii 1%, pentru concentratia gusturilor 20%, pentru intensitatea apasarii 14%. (Atkinson, 1993, p. 107). Aceasta lege nu este valabila in cazul senzatiilor de durere si in apropierea pragului minim si maxim.

Adaptarea senzoriala

Daca intrati intr-o sala de cinematograf dupa ce s-a stins lumina, la inceput nu vedeti nimic, apoi "va obisnuiti" cu intunericul. Altfel spus, sensibilitatea analizatorului creste pentru ca si stimulii slabi sa fie receptionati. Din punct de vedere fiziologic acest fenomen se explica prin faptul ca de la scoarta cerebrala, prin conexiune inversa, ajung comenzi la ochi pentru ca pupila sa se dilate si sa intre in functiune bastonasele. Prin acelasi mecanism, atunci cand iesiti din cinematograf pupila se contracta si intra in functiune conurile. Sensibilitatea analizatorului vizual scade, deoarece stimulul (lumina) are o intensitate prea mare.

Daca intrati intr-un bazin de inot la inceput apa vi se pare rece, apoi va obisnuiti, deoarece sensibilitatea analizatorului cutanat scade. Intr-o incapere in care s-a fumat mult la inceput mirosul de tigara ne deranjeaza, apoi sensibilitatea analizatorului olfactiv scade. In fiecare din aceste cazuri s-a produs adaptarea analizatorului.

Adaptarea senzoriala consta in modificarea sensibilitatii analizatorului in functie de intensitatea si durata actiunii stimulului.

Adaptarea se realizeaza in sensul cresterii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate redusa si in sensul scaderii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate mare sau actioneaza timp indelungat. Aceste modificari au un caracter adaptativ, adica au rolul de a asigura receptionarea optima a stimulilor.

Adaptarea senzoriala se manifesta in cazul senzatiilor vizuale, olfactive, termice, tactile (nu simtim hainele, pantofii pe care ii purtam). Adaptarea fata de senzatiile auditive este mai redusa (este vorba mai mult de orientarea atentiei in alta directie). In cazul senzatiilor algice adaptarea este foarte redusa pentru ca daca ne-am obisnui cu durerea nu am lua masurile necesare pentru a-i inlatura cauzele (Popescu-Neveanu, 1997, p. 32).







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Psihologie


Sociologie


DEZVOLTAREA ISTORICA A CONCEPTULUI DE HIPOCONDRIE
Psihologia educatiei AN I SEM.II - TEST GRILA
MEDICUL SI SEXUALITATEA -O SITUATIE INEDITA
MASURAREA EMOTIILOR
Rezolvarea conflictelor
INVATAREA SI ADAPTAREA LA DEFICIENTII DE AUZ
Etiologia tulburarilor de comportament
INCREDEREA IN ORGANIZATIE
Cauzele deficientelor de limbaj
TEORII ALE DEZVOLTARII