PERSONALITATEA ELEVULUI

1. Preocupari pentru cunoasterea etapelor de dezvoltare a personalitatii

Filosofii din Antichitate au manifestat un interes deosebit pentru cunoasterea personalitatii umane. ,,Cunoaste-te pe tine insuti", ,,Vorbeste ca sa te cunosc", spunea SOCRATE. Facand o prima periodizare a varstelor, PLATON recomanda ca in educatie sa se tina seama de particularitatile individuale ale copiilor.

ARISTOTEL a sesizat ca, copilul trece prin mai multe perioade de varsta care au trasaturi specifice. Ocupandu-se de periodizarea varstelor dupa criteriul ,,mersului firii", Aristotel a elaborat conceptul conform caruia educatia trebuie sa tina seama de principiul conformitatii ei cu natura, prin care intelegea natura psihica a copilului.

Pedagogii secolelor XVII - XIX au dezvoltat, sub aspect teoretic, si au demonstrat practic, ca reusita educatiei este conditionata de cunoasterea si luarea in considerare a particularitatilor individuale a elevilor.

Insistand asupra necesitatii cunoasterii copilului, I.A. COMENIUS, atragea atentia asupra faptului ca ,,multe daruri naturale" ale acestuia se prapadesc, multe inclinatii se atrofiaza, nefiind cunoscute si folosite de educatori.

J.J. ROUSSEAU si J.H. PESTALOZZI au conceput si dezvoltat principiul conformitatii educatiei cu ,,natura interioara" a elevului lansand preocuparea pentru studierea tot mai atenta a acesteia. J.J. Rousseau face recomandarea de a se observa si studia individualitatea elevului. ,,Incepeti prin a studia copiii, pentru ca, cu siguranta, nu-i cunoasteti catusi de putin", spunea el. In dezvoltarea ontogenetica a copilului, Rousseau stabileste perioade inegale de varsta in raport cu dezvoltarea fizica, intelectuala si morala a personalitatii: de la nastere pana la 2 ani - ingrijirea copilului, prima copilarie; de la 2 la 12 ani - dezvoltarea simturilor si ,,somnul ratiunii"; de la 15 la 20 ani - perioada ,,furtunii si a pasiunilor", educatie morala.

Pentru JOHANN HEINRICH PESTALOZZI, educatia inseamna actiunea de dezvoltare a dispozitiilor native ale copilului, a fortelor intelectuale, morale si fizice din om. ,,Copiii au nevoie de educatie organizata in mod rational - spunea Pestalozzi - care sa le acorde ajutorul necesar pentru dezvoltarea fortelor umane. In acest scop, se impune sa-i cunoastem pentru ca ,,educatia isi inalta edificiul ei pe natura copilului ca pe o stanca"

Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea au imbogatit numarul celor care nu numai ca au sesizat necesitatea cunoasterii copilului si a luarii in considerare a particularitatilor de varsta, dar au fundamentat tot mai profund stiintific aceasta cerinta cu caracter legic, a educatiei. Ellen Key a declarat secolul XX ca fiind ,,secolul copilului".

Pe masura ce ne apropiem de perioada contemporana, dezvoltarea unor stiinte ca: antropologia, anatomia si fiziologia omului, psihologia copilului, sociologia educatiei s.a., a condus la o cunoastere tot mai profunda si mai precisa a fiintei umane, in special a copilului si, implicit, la ridicarea calitatii si a eficientei educatiei.

Cercetarile actuale considera copilul nu numai ca obiect, dar si ca subiect al educatiei, elevul ca agent principal al activitatii instructiv - educative, cunoasterea personalitatii lui fiind necesara.

Luarea in considerare a particularitatilor de varsta si individuale are astazi bogate si solide temeiuri psihopedagogice, facand saltul la nivelul preocuparii pentru tratarea diferentiata a elevilor, la individualizarea activitatii instructiv - educative.

2. Importanta studierii si cunoasterii personalitatii elevului

In orice domeniu de activitate este necesara cunoasterea proprietatilor materialului de prelucrat, pentru a utiliza uneltele cele mai potrivite si tehnologia adecvata. Aceasta cerinta se impune cu atat mai mult in domeniul educatiei , unde se modeleaza ,,materialul" uman care are o multitudine diversa de variante comportamentale ce cu greu pot fi prevazute, unele fiind chiar imprevizibile.

Cu privire la importanta studierii si cunoasterii personalitatii copilului, pedagogii au emis aprecieri favorabile. ,,Problema cunoasterii copilului este o adevarata revolutie coperniciana in pedagogie", spunea Eduard Cleparede. ,,Cunoasterea copilului este cheia de bolta a pedagogiei", arata Iosif Gabrea. In sustinerea acestei cerinte psihopedagogice, cu caracter legic, se pot aduce multiple si solide argumente legate de idealul educatiei, de obiectivele instructiei realizate in institutiile scolare, de principiile educatiei permanente privind prospectarea personalitatii umane s.a.

Prezentam cateva dintre aceste argumente:

a.      Necesitatile curente ale activitatii instructiv - educative impun cerinta de a cunoaste cat mai bine personalitatea fiintei umane pe care o prelucram, pentru a gasi mijloacele si strategiile cele mai eficiente. Asadar, copilul trebuie cunoscut pentru a dirija, cu cat mai multe sanse de succes, dezvoltarea personalitatii lui.

Modelarea fiintei umane in conformitate cu scopurile propuse nu se poate realiza decat pe baza cunoasterii echipamentului biopsihic al copilului, prin stimularea potentelor sale interne si prin dirijarea dezvoltarii acestuia in ritmuri proprii (,,educatia pe masura", ,,scoala pe masura").

Metodologia didactica moderna se bazeaza pe racordarea activitatii instructiv - educative la nevoile si potentele copiilor, pe consolidarea particularitatilor de varsta si individuale a elevilor ca indicator orientativ prioritar.

b.      Datorita caracterului prospectiv al educatiei, studierea si cunoasterea personalitatii elevilor au si o nuanta sociala.

Institutiile scolare si de educatie pregatesc astazi omul de maine. Proiectia personalitatii acestuia se incepe din frageda copilarie. Primele niveluri ale invatamantului (prescolar, primar) ii deschid copilului portile spre cultura si il ajuta pe educator sa descifreze directiile dezvoltarii personalitatii acestuia.

Cunoasterea potentelor individuale ale elevului, a inclinatiilor si aspiratiilor lui ajuta la orientarea fiecaruia catre tipul si profilul de scoala cel mai potrivit, la indrumarea catre profesia in care se va putea realiza optimal.

c.       Studierea si cunoasterea personalitatii celor care intra sub incidenta educatiei se impune si pentru depistarea cat mai timpurie a copiilor dotati si supradotati si pentru dirijarea educarii si instruirii lor.

Nevoia acuta de oameni cu aptitudini deosebite, de creatori si inventatori, generata de dezvoltarea rapida a stiintei si tehnicii, a economiei si culturii nu permite irosirea, si nici chiar intarzierea formarii capacitatilor creatoare ale unor specialisti de marca. In ultimele decenii, cercetarile privind depistarea copiilor dotati si cultivarea aptitudinilor creatoare s-au intensificat. In lume, se constata o adevarata cursa pentru crearea conditiilor optime de crestere a inteligentei, a indivizilor cu aptitudini deosebite, a talentelor.

Problema studierii si cunoasterii personalitatii copilului trebuie pusa astazi in termeni noi, mult mai largi, mai bogati si mai diversi, pentru a depasi incadrarea trasaturilor personalitatii in tipare preconcepute. Copilul de astazi nu mai incape in caracterizarile mostenite din secolul trecut pana la jumatatea secolului nostru. A aparut chiar si o evolutie nativa. Copiii de astazi isi consuma faza incipienta a dezvoltarii in viata intrauterina. Aceasta face ca ei sa ia startul de la un nivel mai ridicat decat este considerat de obicei.

In al doilea rand, nivelul de cultura si civilizatie cu care ia contact noul nascut, din primele clipe ale vietii, este indiscutabil mult mai elevat decat cel al copilului nascut cu cateva decenii mai devreme. Aceasta face ca el sa acumuleze de timpuriu o informatie mai bogata, sa inceapa sa gandeasca mai devreme, sa adopte comportamente sociale dupa modelele oferite etc.

In al treilea rand, nivelul economic si cultural al familiei, nazuintele si aspiratiei acesteia ofera copilului posibilitati de parcurgere, intr-un ritm mai accelerat, a etapelor dezvoltarii sale.

Argumentele privind importanta cunoasterii personalitatii copilului conduc la concluzia ca una din competentele prioritare ale oricarui educator, indiferent de nivelul varstei subiectilor carora li se adreseaza, este capacitatea de a studia si cunoaste personalitatile pe care le formeaza.

3. Conceptul de personalitate

Termenii de persoana si personalitate sunt atat de utilizati in limbajul cotidian, incat fiecare are sentimentul intrebuintarii lor corecte in cele mai diverse situatii. In schimb, utilizarea lor ca termeni ai stiintei psihologice pune atatea probleme incat, am putea spune ca istoria psihologiei se confunda (intre anumite limite) cu istoria raspunsurilor la intrebarea ,,Ce este personalitatea?". Raspunsurile au fost, uneori, atat de diferite incat ne putem, pe drept cuvant, intreba daca toti autorii respectivi vorbeau despre acelasi lucru. Se impune mai intai sa deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoana desemneaza individul uman concret. Personalitatea, dimpotriva, este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii - la nivelul teoriei specifice - modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana.

Aceasta prima precizare ne permite sa diferentiem intre conotatia stiintifica a termenului personalitate - categorie, constructie teoretica - si sensul comun al acestuia, ca insusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

O privire generala asupra mai multor definitii date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici ale acesteia:

globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de

caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre ceilalti. Orice constructie teoretica valida referitoare la personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspectelor psiho-fizice care fac din fiinta umana un exemplu unic;

coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anumite

organizari si interdependente ale elementelor componente ale personalitatii. Cand in comportamentul cuiva apar acte neobisnuite, ele surprind, deoarece contravin acestui principiu; incercand sa explicam, sa intelegem actiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decat sa reducem incoerenta initiala utilizand modele propuse de o anume teorie a personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente.

De aici rezulta o a treia caracteristica:

- permanenta (stabilitatea) temporala: daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei sale, acesta genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are constiinta existentei sale, sistemul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe care le sufera de-a lungul intregii sale vieti. Aceste trei caracteristici, globalitate, coerenta si permanenta evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura. Una din definitiile ce evidentiaza cel mai bine aceste caracteristici este cea data de G. Allport: ,,Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic". Desi faptele de conduita ale unei persoane prezinta o anumita variabilitate situationala, pe termen lung, observatia ne furnizeaza un cadru relativ stabil, unitar, de asteptare si interpretare, relevand anumite invariante.

Trasatura psihica este conceptul ce evidentiaza aceste insusiri sau particularitati relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trasatura este indicata de predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de comportare marcat de stangacie, hiperemotivitate, mobilizare energetica exagerata etc. trasaturile sunt in primul rand notiuni descriptive, dar ele dobandesc in practica si o valoare explicativa (uneori se ajunge la o explicatie tautologica: cineva este hipermotiv pentru ca este timid si este timid pentru ca este hipermotiv).

La un nivel superior de generalizare se intalnesc tipurile - ca structuri sau configuratii specifice formate din mai multe trasaturi (introvertit, extravertit, ciclotimic etc.).

Trebuie sa subliniem, totusi, ca analize foarte fine ale unor comportamente variate care aparent evidentiaza aceeasi trasatura nu au condus la rezultate convingatoare.

Se considera ca trasaturile sunt prototipuri, adica nu descriu decat proprietati tipice sau frecvente in anumite situatii. Astfel, oamenii atribuie o trasatura daca aceasta trasatura apare in cateva situatii frecvente, chiar daca acestea nu sunt generale. Cineva poate fi calificat ca fiind coleric daca a fost vazut cuprins de manie intr-o situatie remarcabila, chiar daca aceasta nu este o constanta a comportamentului sau. Apoi, putem observa ca aceeasi trasatura are in vedere comportamente care se manifesta in situatii foarte diferite: de exemplu, a-ti fi frica de esec, de boala sau de cutremur nu reflecta in mod necesar aceeasi componenta a personalitatii.

Cercetarile experimentale au demonstrat ca atribuirea unor trasaturi se face in functie de motivatia, care conditioneaza manifestarile comportamentale, si ca, in general, ultima impresie conteaza. Dar intalnim si situatii in care prima impresie (expresia unor stereotipuri evaluative) se transforma intr-o grila rigida de observare si interpretare a tuturor comportamentelor ulterioare ale cuiva.

Pentru a intelege aceste inconsecvente in aprecierea personalitatii celuilalt sau a propriei persoane, trebuie sa avem in vedere si complexitatea situatiilor ce releva in aparenta aceeasi trasatura, precum si libertatea de decizie comportamentala pe care situatiile o permit. In situatii simple, obisnuite, toti putem fi calmi; cand insa determinantii situationali sunt foarte puternici , acestia declanseaza emotii atat la persoanele putin anxioase, cat si la cele colerice: tuturor ne este frica de razboi si de boala. Totusi, aceste situatii extreme vor declansa emotii si mai puternice, uneori incontrolabile, la persoanele nevrotice.

Nevoia de explicatie si predictie i-a facut pe diversi cercetatori sa caute indici constanti si usor observabili asociati unor manifestari de ordin psihologic. Astfel au aparut o serie de tipologii constitutionale, bazate pe parametrii constitutiei fizice, corporale. Una din cele mai cunoscute tipologii este cea propusa de E. Kretschmer, care descrie urmatoarele tipuri:

a). tipul picnic - statura mijlocie, exces ponderal, fata plina, maini si picioare scurte, abdomen si torace bine dezvoltate - caruia ii sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate intr-un profil numit ciclotimic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar si superficialitate in relatiile sociale, inclinatie catre concesii si compromisuri, spirit mai practic etc.;

b). tipul astenic - cu corpul slab, alungit, maini si picioare lungi si subtiri - caruia i se asociaza un profil psihologic numit schizotimic: inclinatie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate dusa uneori pana la pedanterie, un simt acut al onoarei, manifestari de ambitie ascunzand adesea un complex de inferioritate etc.;

c). tipul atletic - tipul cu o dezvoltare fizica si psihica echilibrata.

Aceste asocieri statistice (care nu implica in mod necesar o relatie cauzala) intre caracteristicile fizice si psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice, mai degraba pentru personalitatea normala.

Abordand personalitatea umana dintr-o perspectiva structuralist - sistemica, G. Allport apreciaza ca la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trasaturi cardinale care domina si controleaza celelalte trasaturi. Urmeaza apoi un grup de trasaturi principale (10-15)caracteristice, relativ usor de identificat si, in sfarsit, sute si mii de trasaturi secundare care sunt mai slab exprimate si, de aceea mai greu de identificat ori chiar contestate de cei carora le sunt atribuite.

Prin urmare, personalitatea nu este o simpla suma de trasaturi, ci o structura organizata ierarhic. De aceea, pentru a face o predictie valabila, important este sa surprindem configuratia, structura si trasatura (trasaturile) pivot, cele care controleaza si orienteaza intregul sistem de personalitate.

Notiunea de factor a fost introdusa in psihologie o data cu utilizarea, in prelucrarea performantelor comportamentale, a analizei factoriale. Aplicand aceasta metoda unor performante exprimate numeric (rezultate la teste, note etc.), se poate ajunge la obtinerea unor factori specifici, de grup sau comuni.

De exemplu, daca notele obtinute de elevi la matematica se coreleaza semnificativ cu cele de la fizica, spunem ca aceste performante sunt explicate prin existenta unui factor comun, in cazul nostru, un mod de rationament tipic. In baza acestei constatari, putem anticipa ca un elev bun la matematica va avea note bune si la fizica. In varful piramidei factorilor sa afla factorul general (g) identificat de multi autori cu inteligenta.

Cele doua modele de descriere a personalitatii, a trasaturilor si factorilor, desi diferite din punct de vedere al informatiilor de plecare, se aseamana prin faptul ca ambele incearca sa reduca diversitatea initiala a datelor (date de observatie sau evaluari psihometrice) la un numar redus de dimensiuni - trasaturi sau factori.

In baza acestei asemanari, de foarte multe ori termenii de trasatura si factor de personalitate sunt utilizati ca sinonime.

Exista un slab consens cu privire la numarul de factori de personalitate identificati, la cea mai buna organizare a lor sau la cele mai bune denumiri. Sistemele de trasaturi (factori) propuse de diversi autori variaza in continut si complexitate. Cele mai multe sisteme contin o variabila in relatia cu anxietatea sau stabilitatea emotionala/tendinta nevrotica; multe contin variabile referitoare la nivelul energetic sau al activitatilor. Dominanta si sociabilitatea sunt de asemenea prezente. Unele din aceste trasaturi vor fi prezentate in sectiunea referitoare la caracter.

Pentru a orienta studiul personalitatii elevului, cunoasterea si aprecierea corecta a acestuia din perspectiva procesului instructiv - educativ, prezentam acum cele mai importante trasaturi si calitati formale, dinamico - energetice (temperamentul), de continut, socio - morale si axiologice (caracterul) si aspecte instrumentale, performantiale ale personalitatii (aptitudinile).

4. Temperamentul

Cele mai accesibile, usor de observat si identificat, trasaturi de personalitate sunt cele temperamentale. Ele se refera la nivelul energetic al actiunii, modul de descarcare a energiei si la dinamica actiunii. De aceea, incercand sa descriem pe cineva, vom putea utiliza, fara teama de a gresi prea mult, adjective precum: energic, exploziv, rezistent, expansiv, rapid, lent si antonimele lor.

In mod obisnuit, temperamentul se refera la dimensiunea energetico - dinamica a personalitatii si se exprima atat in particularitati ale activitatii intelectuale si afectivitatii, cat si in comportamentul exterior (motricitate si, mai ales, vorbire).

Stransa legatura a acestui grup de insusiri cu aspectele biologice ale persoanei, in special legatura cu sistemul nervos si cel endocrin, a fost observata de foarte multa vreme si intruneste, in general, acordul majoritatii cercetatorilor.

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de imbunatatiri, a rezistat pana in zilele noastre este cea propusa de cunoscutii medici ai antichitatii, Hipocrate (400 i.e.n.) si Galen (150 e.n.). Acestia, in concordanta cu filozofia epocii care considera ca intreaga natura este compusa din patru elemente fundamentale - aer, pamant, foc si apa - au afirmat ca in corpul omenesc amestecul ,,umorilor" ce reprezinta aceste elemente determina temperamentul. In functie de dominanta uneia din cele patru ,,umori" (sange, bila neagra, bila galbena, flegma) temperamentul poate fi: sangvin, melancolic, coleric si flegmatic.

Desi aceasta explicatie era oarecum naiva, trebuie sa remarcam intuirea determinismului endocrin al insusirilor temperamentale, precum si a ideii (adoptata de filozofia moderna) ca macrocosmosul se reflecta in microcosmos.

Dupa aproape doua milenii, Pavlov propune o explicatie stiintifica a tipurilor de temperament in care caracteristicile activitatii nervoase superioare si raporturile dintre ele sunt notiunile fundamentale. Insusirile sistemului nervos sunt: forta sau energia - dependenta de metabolismul celulei nervoase - se exprima prin rezistenta la solicitari a sistemului nervos; mobilitatea - dependenta de viteza cu care se consuma si regenereaza substantele functionale constitutive ale neuronului - se manifesta prin usurinta cu care se inlocuiesc procesele nervoase de baza (observabila, de exemplu, atunci cand se doreste modificarea unor deprinderi); echilibrul existent intre excitatie si inhibitie, dezechilibrul avantajand, de regula, excitatia.

Astfel, baza fiziologica a temperamentelor este constituita de cele patru tipuri de sistem nervos ce rezulta din combinarea acestor trei insusiri fundamentale: tipul puternic neechilibrat, excitabil, se coreleaza cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat, mobil, se exprima in comportamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat, inert, in temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

Totusi, nu trebuie sa punem semnul egalitatii intre tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos. Acestea din urma raman, de-a lungul vietii, neschimbate, in timp ce temperamentul se construieste in cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si sociocultural, suportand in acelasi timp si influentele celorlalte subsisteme ale personalitatii. De aceea am putea spune ca temperamentul este expresia manifestarii particulare in plan psihic si comportamental al tipurilor de activitate nervoasa superioara, manifestare mediata de o serie de factori socioculturali si psihologici.

Cum arata cele patru tipuri clasice de temperament?

a). Colericul este o persoana emotiva, irascibila, oscileaza intre entuziasm si deceptie, cu tendinta de exagerare in tot ceea ce face; foarte expresiva, usor ,,de citit", gandurile si emotiile i se succed cu repeziciune.

b). Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate si echilibru. Persoanele cu acest temperament au in general o buna dispozitie, se adapteaza usor si economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie, periclitand persistenta in actiuni si relatii.

c). Flegmaticul este o persoana imperturbabila, inexpresiva si lenta, calma. Putin comunicativa, greu adaptabila, poate obtine performante deosebite in muncile de lunga durata.

d). Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca si flegmaticul, dar ii lipseste forta si vigoarea acestuia; emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor exagerate exigente fata de sine si unei increderi reduse in fortele proprii.

Detaliat, tipurile de temperament ar putea fi descrise astfel:

Tipul coleric. Colericul este un om vioi, imperios, inegal, impulsiv, nestapanit, capabil de initiative de mare cutezanta care solicita o forta impresionanta, dar cu tendinta spre surescitare, epuizare ajungand pana la incapacitatea de actiune. Pentru ca dispun de multa energie nervoasa, colericii actioneaza puternic, neeconomic, facand mare risipa de energie. Efectueaza activitatile in asalt, intr-un interval minim de timp; drept urmare apare periodic remisiunea, nevoia imperioasa de intrerupere a actiunii, de odihna prelungita. In plan motric, colericul se caracterizeaza printr-un permanent neastampar, caracter neregulat, abrupt al miscarilor.

Colericii sunt oameni mereu nelinistiti, agitati, alarmanti, nerabdatori, combativi, impulsivi, agresivi. Predominand procesul excitator, in gandirea colericului se constata o nota de impetuozitate. Vorbirea este exploziva, rapida, inegala cu intonatii oscilante si cursivitate adeseori intrerupta. In sfera vietii afective, caracterizandu-se printr-o intensa reactivitate emotionala, printr-o desfasurare furtunoasa a sentimentelor, colericii sunt inclinati spre explozii afective"; ei oscileaza intre entuziasm, incredere necritica in fortele proprii, temeritate iesita din comun si deznadejde, neincredere in sine, teama.

Volumul atentiei colericului este mijlociu, concentrarea atentiei e puternica si stabila dar distributia si comutarea ei e mai greoaie. Colericii actioneaza usor si eficient numai sub impulsul unor scopuri de semnificatie majora, fiind greu adaptabili actiunilor ce reclama uniformitate, rezolvari de detaliu. In relatiile cu oamenii, colericii sunt inegali. Desi nu prea au deprinderea de a se subordona, ei au o evidenta vocatie pentru actiune, sunt buni si energici organizatori si conducatori de colectivitati umane.

Temperamentul sangvin. Dominanta sangvinicului este vioiciunea, veselia, buna dispozitie. Este un usor adaptabil la orice imprejurari, calm, rabdator, stapan pe sine, comunicativ. Sangvinicul trece cu usurinta de la o activitate la alta. Manifesta o activitate ritmica, echilibrata in miscari si in vorbire, o reactivitate emotionala, o pronuntata mobilitate a vietii afective. Leaga usor prietenii, dar tot usor se si desparte de oameni, ceea ce nu intotdeauna este convenabil sub aspect moral. Volumul atentiei este mare, distributia si comutarea acesteia se realizeaza usor, concentrarea ei este insa mai dificila.

In sfera activitatii intelectuale, sangvinicul se caracterizeaza prin rapiditate, prin capacitatea de a gasii solutii optime la situatii schimbatoare, prin interes deosebit pentru tot ceea ce este nou; simte continuu nevoia de a depasi situatiile obisnuite, de a varia ambianta - aceeasi situatie il plictiseste repede - manifesta tendinta de a modifica continuu modul de activitate, ceea ce il face deosebit de activ; aceasta particularitate il impinge insa, uneori, spre superficialitate; isi insuseste repede limbajul, are un vocabular bogat, vorbirea este puternica, rapida, clara, curgatoare, echilibrata, cu accente si intonatii corecte, insotita fiind de o mimica si pantomimica excesiva.

Temperamentul flegmatic. Indivizii apartinand acestui temperament ofera un tablou relativ sarac in manifestari exterioare. Flegmaticul este prin excelenta o fire linistita, neobisnuit de calma ,,imperturbabila", lenta; se adapteaza greu la situatii noi, trece greu de la o activitate la alte. Are un ritm lent de lucru, are nevoie de multe repetitii ale materialului pentru a-l intelege si memora.

In comparatie cu colericul si sangvinicul cheltuieste mai multa energie pentru aceeasi actiune. Se angajeaza cu mai mare greutate in activitate, in schimb este foarte meticulos, perseverent si poate obtine performante exceptionale. In activitate si in conduita este disciplinat si ordonat. Reactivitatea emotionala este moderata, desfasurarea emotiilor este lenta, sentimentele sunt insa foarte stabile. In acest sens, leaga greu prietenii dar, odata inchegate, acestea devin foarte statornice. Starea afectiva este lipsita de exteriorizari pronuntate, prin lipsa de agitatie motrica si dinamism in miscari. Vorbirea este lenta, egala, corecta, fara emotii viu exprimate, fara gesticulatii si mimica. Volumul atentiei este redus, concentrarea se realizeaza greu dar ramane durabila. Flegmaticii sunt oameni cumpatati, cu simtul masurii, realisti, practici, isi evalueaza corect propriile forte, pun mai mare temei pe fapte decat pe vorbe.

Temperamentul melancolic. Individul apartinand temperamentului melancolic, fiind putin rezistent nervos, prezinta, in genere, o scazuta rezistenta la efort, mai ales la eforturile intelectuale, scazuta capacitate de concentrare, redusa mobilizare energetica, intampina dificultati in lupta cu obstacole, e inclinat spre interiorizare, reverie, sentimentalism, este timid, cam fricos, cu o scazuta capacitate de a infrunta primejdiile, inchis in sine. Are nevoie de multe repetitii pentru intelegerea si fixarea materialului de invatat. Viata afectiva este saraca, mimica inexpresiva. Vocabularul este sarac, debitul verbal scazut, vocea monotona, inexpresiva, propozitiile sunt scurte si o constructie gramaticala simpla. Volumul atentiei este redus, capacitatea de concentrare, distributie si comutare a atentiei este scazuta. In caz de suprasolicitare, in virtutea rapidei epuizari a rezistentei lor nervoase, melancolicii sunt stapaniti de neincredere in fortele proprii, indoiala, teama; in conditii neprimejdioase de lucru, actioneaza insa normal, dovedesc rabdare, constiinciozitate, spirit de analiza minutioasa, fiind capabili de realizari remarcabile.

Dintre numeroasele tipologii elaborate, o reala atentie se cuvine a fi acordata si celei elaborate de catre C.G. Jung care distinge doua orientari cu sens opus ale persoanei: extraversiunea si introversiunea.

Dimensiunea extravertita este orientarea predominanta a persoanei spre lumea exterioara, spre lumea obiectelor si a fenomenelor. La extravertit, rolul prioritar in determinarea preferintelor, optiunilor, deciziilor il are factorul extern, in raport cu cel intern. Indivizii apartinand tipului extravertit sunt oameni inclinati spre dinamismul activitatii practice, usor adaptabile la exigentele mediului, vioi, expansivi, abili in munca, cu o deosebita capacitate de a stabili situatiile care le stimuleaza interesul. Trasaturile caracteristice extravertitului sunt: atentie externa, gandire corecta, simt practic orientat spre realitate, inventivitate, sociabilitate, initiativa, tendinta de dominare, spirit deschis obiectivitate etc.

La persoana introvertita, in schimb, viata psihica e centrata mai mult pe propriile idei despre lucruri si despre sine. Fenomenele lumii exterioare il intereseaza numai in masura in care au legatura cu lumea sa exterioara. Introvertitii sunt indivizi avand tendinta de a se izola de lumea externa, de a se inchide in sine, reflexivi, timizi, putin expansivi, putin abili in desfasurarea activitatii externe, putin capabili sa infrunte dificultatile vietii, dar cu o viata interna bogata, si foarte puternic absorbiti de viata lor sentimentala. Trasaturile caracteristice introvertitului sunt: atentie interioara, gandire abstracta, profunzimea gandirii, autonomie, capacitatea de convingere, spirit hotarat, corectitudine, subiectivitate, anxietate, tendinta de izolare, egocentrism, indiferenta, incapatanare etc.

Analiza psihologica a temperamentelor evidentiaza bivalenta trasaturilor acestora; nici un temperament nu poate fi considerat privilegiat pentru ca, din punct de vedere al adaptarii la cerintele vietii, fiecare are, in felul sau, atat manifestari avantajoase cat si dezavantajoase. Modalitatile de manifestare ale celor doi poli depind efectiv de celelalte trasaturi ale personalitatii: motivatie, interese, aptitudini, caracter, de starea interna sau de anumite particularitati ale imprejurarilor in care se gaseste omul.

Pe de alta parte, nu putem vorbi de temperamente bune sau rele. In functie de context, o manifestare temperamentala poate fi buna sau rea. Nu exista temperamente bune. Nu putem spune despre un individ ca are un temperament sangvinic. Vorbim de un temperament dominant si de temperamente secundare. O persoana poate avea un temperament dominant coleric si trasaturi ale altor doua temperamente, de exemplu, melancolic si flegmatic. Corectia temperamentului in timp, desi este foarte limitata, poate fi acceptata, ea vizand corelatia temperamentului dominant cu cea a temperamentelor secundare.

Cu o baza stiintifica incontestabila, teoria lui Pavlov este, totusi, mai putin utila educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor de sistem nervos. De aceea prezentam in continuare tipurile temperamentale dupa scoala caracterologica franceza (Le Senne, G. Berger etc.).

Pentru Le Senne, caracterul este ceea ce intelegem astazi in mod obisnuit prin temperament, adica ,,ansamblul dispozitiilor innascute care formeaza scheletul mental al individului". In baza cercetarilor efectuate de psihologii olandezi Heymans si Wiersma, caracterologii descriu opt tipuri temperamentale prin combinarea a trei factori: emotivitatea, activitatea si ,,rasunetul" (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizati conform acestor dimensiuni ale caror extreme sunt: emotivitate (E) - non-emotivitate (nE); activitate (A) - inactivitate (nA); primaritate (P), tendinta de a trai puternic prezentul, extraversiune - secundaritate (S), tendinta de a ramane sub influenta impresiilor trecute, introversive.

Celor opt tipuri temperamentale ce rezulta din combinarea acestor dimensiuni sunt: tipul pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental (E.nA.S.), tipul nervos (E.nA.P.), tipul flegmatic (nE.nA.S.), tipul sangvinic (nE.A.P.), tipul apatic (nE.nA.S.), tipul amorf (nE.nA.P.). Pe baza acestei conceptiii, G. Berger a elaborat un chestionar usor de utilizat, cu ajutorul caruia putem stabili in care din cele opt tipuri prezentate se incadreaza elevul studiat.

Emotivitatea si activitatea, strans legate de ,,neechilibrul" si ,,forta" proceselor nervoase , sunt caracteristici evidente si relativ usor de diagnosticat. Retinand doar emotivitatea si activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumatate:

Emotivii inactivi - adica nervosii, care reactioneaza rapid la evenimente si sentimentalii, care reactioneaza lent.

Emotivii activi - in cadrul carora se incadreaza colericii cu reactii rapide, explozive, si pasionatii, care au reactii lente.

Neemotivii activi - adica sangvinicii, cu reactii echilibrate, rapide, si flegmaticii, cu multa forta dar lenti.

Neemotivii inactivi - cuprinzandu-i pe amorfi, care, desi cu putina energie, sunt bine ancorati in prezent, si pe apatici, a caror lipsa de energie este dublata de un ritm lent al reactiilor.

Aceasta simplificare face evident faptul ca pentru un educator (parinte,

profesor) este important sa stabileasca daca un copil este activ sau nu si daca este emotiv sau nu. Astfel, daca un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar daca este inactiv, ar putea fi lenes, lent, fara initiativa. De asemenea, daca este emotiv va avea reactii emotionale puternice, va fi implicat afectiv in tot ceea ce face, iar daca este neemotiv, astfel de manifestari vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul copiilor inca de la varste mici, educatorii vor lua masurile necesare stimularii, utilizarii si controlului acestora. Astfel, pentru copii activi este necesara orientarea spre activitati utile, valorizate social, si temperarea tendintei de a lua hotarari pripite, in timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constanta, bine dozata, si de un program de lucru strict supravegheat. De asemenea, putem retine observatia lui Le Gall, care subliniaza valoarea muncii in grup pentru temperamentele neemotive si inactive, in timp ce pentru alte tipuri efectele muncii in echipa sunt discutabile; sentimentalii, de exemplu, se integreaza mai greu in grup si prefera sa lucreze singuri.

In concluzie, putem spune ca temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care, neimplicand responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante in procesul devenirii socio - morale a fiintei umane. In sfarsit, sa adaugam ca, referindu-se la aspecte formale ale personalitatii, temperamentele nu sunt in relatie cu aptitudinile, fapt evidentiat si de existenta unor persoane cu performante deosebite apartinand tuturor structurilor temperamentale.

5. Caracterul

Cuvantul caracter vine de la grecescul haractir care inseamna: amprenta, semn gravat, distinctiv, exterior propriu unei persoane, trasatura particulara a fetei unei persoane, al unui popor, efigia unei monede, figura gravata in lemn, piatra, metal. Notiunea de caracter este una dintre cele mai controversate, definitia ei imbracand cele mai diverse forme. De exemplu, pentru unii e sinonim cu virtutea, omul de caracter fiind cinstit, drept, constiincios, altruist, dar aceste virtuti nu trebuie intelese in sine si pentru sine, ci ca mobiluri interioare in vederea atingerii scopurilor propuse. Pentru altii, caracterul e determinat de simtire si actiune, ca atare, de afectivitate si vointa sau ,,forma particulara a activitatii mentale", fiind determinat de intelect.

Sensurile date notiunii de caracter pot fi reduse la trei:

a).    In sens de ,,caracteristic" - acest sens, continut in chiar etimologia cuvantului grec ,,haractir" se refera la ,,monografia" individului, la anumite particularitati, la stilul de viata al unei persoane. Cuvantul devine astfel sinonim cu ,,particularitate", ,,caracteristica", iar caracterele unui metal, ale unor masini sau agregate, ale unei substante chimice etc.; in arta: caracterele unui tablou, ale unei sculpturi; in literatura; particularitatile fundamentale ale unei persoane, caracterul unui personaj etc. Trebuie relevat insa faptul ca sensul de ,,caracteristic" se refera la ceea ce este esential, la ceea ce contribuie la structurarea precisa a unui obiect, a unei persoane, a unui concept.

b).    In sens etic - privit din acest punct de vedere, caracterul este investit cu valoare. A avea caracter, in sens moral, inseamna a poseda spirit de dreptate, fermitate, a fi energic, hotarat, perseverent, egal cu sine insusi in conduita sa, a da dovada de solidaritate, independenta in conduita, principialitate, deplina responsabilitate in ceea ce faci, sinceritate si corectitudine in ceea ce gandesti si infaptuiesti.

Dimpotriva, se poate afirma ca nu are caracter cel care este lipsit de convingeri proprii, inconstant in conduita, indecis, slab, incalca cu usurinta normele morale ale societatii in care traieste, urmarindu-si cu tenacitate scopurile sale strict egoiste, in orice imprejurare. In acest sens, caracterului i se atribuie calificativele de bun sau rau, bine format sau rau format, moral sau imoral, dupa principiile morale directoare pe care le urmeaza un individ.

Caracterul apare ca expresie a vointei, deoarece prin vointa sustinuta se inlatura defectele si viciile, inconsecventa in comportament, iresponsabilitatea, incorectitudinea etc. Oamenii cu caracter ferm impun admiratie, respect, si ne straduim sa-i imitam. Oamenii de mare geniu opereaza asupra societatii cu ajutorul inteligentei lor; oamenii de caracter dimpotriva, cu ajutorul constiintei, unii sunt obiect de admiratie altii de admiratie si imitatie. Ideal ar fi, desigur ca oamenii cu inteligenta superioara sa nu fie lipsiti de caracter, deoarece progresul social al umanitatii este infaptuit de aceste doua mari forte: inteligenta si caracterul.

c).    In sens psihologic - caracterul inseamna particularitatea specifica prin care o persoana se deosebeste de alta, semn caracteristic al unei individualitati, care ii determina modul de manifestare sau conduita, stilul de reactie fata de evenimentele traite.

Omul nu dispune insa numai de o singura particularitate, ci de mai multe si destul de variate, mai putin importante sau mai importante, nesemnificative sau definitorii. Despre care particularitati este vorba? Evident ca despre cele esentiale, permanente, deoarece numai acestea isi pun amprenta pe faptele sale, pe conduita sa. Aceste particularitati esentiale nu stau insa izolate, fiindca viata psihica nu se prezinta ca un tablou de insusiri juxtapuse, asezate unele langa altele in neoranduiala, ci sub forma unui tot organic bine structurat, in care partile constitutive sunt in interactiune, in stranse raporturi reciproce.

Caracterul nu e o suma de insusiri care nu au nici o legatura unele cu altele, ci o sinteza, o inchegare armonioasa de insusiri, o structura bine definita, este cea mai profunda forma sintetica a personalitatii in care aceste insusiri sunt in permanenta interactiune. Toate faptele psihice sunt intr-o continua interactiune si interdependenta, fapt valabil si pentru trasaturile de caracter, precum si pentru celelalte insusiri ale personalitatii.

Structura acestor insusiri intr-un anumit mod ii confera caracterului o anumita specificitate, diferentiaza pe oameni intre ei, facandu-i sa aiba fiecare caracterul lui. Din aceasta cauza, trasaturile caracteristice sunt specifice sau unice, fiecare om avandu-si caracterul sau, modul sau particular de a se afirma, de a lua anumite atitudini fata de realitate.

Trasaturile de caracter trebuie sa fie constante, stabilite in manifestarile lor, in relatiile cu ceilalti oameni. In imprejurari diferite, reactiile omului, atitudinile lui, trebuie sa fie aceleasi iar nu in unele situatii sa fie principial, in altele neprincipial, in unele ferm, in altele slab etc. Ribot arata ca ,,stabilitatea nu e decat unitate continua in timp".

Ea trebuie sa se mentina sau sa se repete totdeauna in circumstante asemanatoare sau analoage pentru ca sub acest aspect caracterul sa fie conceput ca un element permanent si continuu in existenta noastra. Constanta sau stabilitatea particularitatilor caracteriale face posibila prevederea actiunilor viitoare ale unui om, comportamentul sau nefiind influentat de jocul intamplarilor. Astfel, putem anticipa, de exemplu, ca o persoana constiincioasa pusa in situatia de a indeplini o anumita sarcina o va realiza in cele mai bune conditii, pana in cele mai mici amanunte, manifestand perseverenta, fermitate si exigenta.

Trasaturile de caracter se configureaza intr-un anumit mod fata de realitate, omul manifestandu-se prin anumite atitudini fata de semenii sai, fata de munca si fata de sine insusi. Acest mod de a reactiona nu este insa nici fluctuant nici arbitrar ci, in general, constant si precis raportat la normele sociale pe de-o parte, iar pe de alta la insasi personalitatea respectiva, cu specificul ei cu idealurile ei.

De aceea, caracterul este in general definit ca fiind ansamblul trasaturilor esentiale, constante si unitare ale personalitatii care ii confera un stil propriu, specific, de reactie fata de realitatea traita, sau, mai concis, un mod constant de reactie specific fiecarei persoane, in relatiile sale cu ceilalti oameni.

Caracterul nu trebuie confundat cu temperamentul. Pentru a ne edifica asupra acestui aspect (ca temperamentul nu poate fi identificat cu caracterul) vom prezenta cateva exemple. In fata unor situatii noi oamenii reactioneaza diferit: unii violent, altii calmi, unii rapid, altii lent, unii isi exteriorizeaza emotiile, altii si le domina, unii sunt vioi, veseli altii melancolici, unii dau raspunsuri prompte, altii isi exprima mai agresiv gandurile.

Toate acestea releva insusiri temperamentale ancorate in substratul constitutiei individuale, in trasaturi specifice ale sistemului nervos. Cand spunem insa ca un om este principial in actiunile sale, exigent cu sine si cu altii, constiincios, cinstit, pune interesele colectivului mai presus de cele personale, cu o vointa puternica, cu o conceptie sanatoasa despre lume si viata, perseverent in actiuni, disciplinat in munca, stapan pe sine, si ferm in decizii etc., toate acestea, cu conditia ca ele sa se fi stabilizat si sa fi devenit un mod constant de raspuns la situatiile create de mediu, exprima trasaturi caracteriale.

Ele nu sunt particularitati ale sistemului nervos si nu tin de forma, de modalitatea de reactie, ci sunt expresia raporturilor dintre individ si mediul social, a atitudinilor constante a omului in fata realitatii.

Intre temperament si caracter exista o stransa interactiune, temperamentul influentand forma de manifestare a caracterului caruia ii da o ,,coloratura" specifica, iar caracterul influentand, la randul lui unele trasaturi temperamentale. In nici un caz temperamentul nu determina fondul caracterului, ci doar il influenteaza, dandu-i o anumita coloratura dinamica.

Caracterul se formeaza pe baza oricarui tip temperamental: melancolic, coleric, sangvinic sau flegmatic.

Tipurile temperamentale nu sunt prin ele insele determinante pentru un anume tip caracterial, fiecare dintre ele putand convietui cu cele mai diverse trasaturi de caracter: perseverenta, fermitate, atitudine pozitiva fata de munca, sarguinta, principialitate, incapatanare, indolenta, totodata, dar fiecare tip de caracter poarta amprenta unui temperament dat.

Modalitatea de exteriorizare a caracterului este insa influentata de temperament: un individ la care predomina procesele de excitatie va fi mai prompt in luarea hotararilor decat unul la care predomina inhibitia, dupa cum un altul la care inhibitia e mai puternica se va stapani mai usor in fata unor situatii lezante sau amenintatoare decat cel la care predomina excitatia.

Caracterul nu e determinat de temperament, ci poate fi doar influentat, nuantat in forma de expresie a unor anumite trasaturi. Nu temperamentul este determinant in dezvoltarea caracterului, ci educatia, deoarece caracterul este o achizitie a dezvoltarii individuale intr-un anumit mediu social, fiind dependent ca atare de imprejurarile concrete in care a trait si traieste omul. Insusirile de caracter nu pot fi derivate mecanic din particularitatile temperamentale, dupa cum nici temperamentul insusi nu poate fi rupt de caracter, el insusi nuantandu-si expresia in timp - dupa tipul de caracter format.

Ø Structura caracterului

Cand vorbim despre caracter ne referim la conduita umana directionata de un ax conducator. Omul nu actioneaza arbitrar, ci comportamentele lui izvorasc dintr-o anumita pozitie pe care o are fata de realitatea in care traieste sau fata de un grup de probleme ale acestei realitati, dintr-o anumita atitudine. Deoarece caracterul este in esenta un sistem de atitudini stabile, in fata diferitelor situatii, el se exprima prin diverse atitudini care sunt componentele lui. Atitudinile fac parte integranta din structura caracterului, nu sunt entitati distincte.

Cand vorbim de caracter ne referim in primul rand la un anumit fel de atitudini si anume, la cele sociale, care sunt dobandite de individ prin influenta sociala si experienta personala. O atitudine este o stare de spirit a individului fata de o valoare si ca atare ea nu are baza biologica, ci numai una sociala. Orice atitudine pregateste individul spre un anumit mod de reactie. De aceea, noi concepem atitudinea ca fiind o pozitie fata de ceva, manifestata printr-un mod specific de reactie. Omul are o anumita pozitie fata de anumite persoane, situatii, evenimente, institutii etc., iar aceasta pozitie se exprima, se materializeaza prin anumite comportamente. Nu comportamentul determina atitudinea, ci atitudinea determina comportamentul, acesta fiind un proces al atitudinii. Ea este modalitatea de exprimare a caracterului.

Atitudinea este un mod de raportare la o anumita latura a realitatii (situatii, evenimente, persoane), dar esentialul pentru raportare nu este latura exterioara, ci cea interioara, concentrata in convingeri. In fond, atitudinea este o sinteza de trebuinte, interese, convingeri, sentimente, judecati de valoare, mecanisme voluntare care sunt unificate, alcatuind o structura.

In atitudine toate aceste elemente afective, intelectuale, voluntare se afla in interactiune, sunt unificate si alcatuiesc o structura. Atitudinea este un agregat psihic sintetic si relativ stabil care confera un anumit sens si o anumita coloratura comportamentului.

Directia. Atitudinea este totdeauna un obiect spre care se indreapta, un obiect de referinta, indiferent daca acesta este o persoana, o institutie, o situatie etc. Nu se poate concepe o atitudine fara un obiect de referinta. Unii interpreteaza pozitia individului fata de obiectul de referinta ca fiind determinata de o tendinta afectiva de placere sau repulsie, de indreptare spre el sau de indepartare. In acest caz, atitudinile ar fi pozitive sau negative, favorabile sau nefavorabile, de apropiere sau departare fata de un obiect dat. Acestia neglijeaza faptul ca instructajul repetat si de lunga durata care se straduieste sa lamureasca anumite pozitii are cea mai mare importanta pentru formarea atitudinilor.

De asemenea, directia atitudinilor nu se produce la intamplare, ci este rezultatul experientei personale si sociale a individului care il face sa se apropie sau sa se indeparteze de anumite situatii, persoane etc., dupa cum experienta in legatura cu obiectul respectiv a fost pozitiva sau negativa. Acest lucru justifica parerea ca atitudinile sunt dobandite si nu innascute, deoarece nu este posibila existenta unei atitudini sociale inainte de a avea o experienta personala referitoare la o situatie sau fapt social. Directia atitudinii indica pozitia selectiva, preferentiala sau repulsiva a individului fata de diversele aspecte ale realitatii.

Nu totdeauna orientarea este clara, corecta si ferm directionata, ci de multe ori apare difuza sau confuza, in care caz atitudinea nu se realizeaza, ramane nedefinita sau se realizeaza partial. Cand un elev nu este atras intr-o suficienta masura de matematica sau alt obiect de invatamant, cand atitudinea lui este sovaitoare, nedecisa, rezultatele nu vor fi din cele mai bune.

Intensitatea. Aceasta inseamna taria unei atitudini. Cu alte cuvinte, forta de care suntem animati in realizarea ei.

Principialitatea. Aceasta implica identitatea de comportament in situatii asemanatoare, fata de persoane cu conditii situationale similare.

Opozitia. Atitudinile sunt opuse doua cate doua: sincer, modest - ingamfat, sever - tolerant, sociabil - nesociabil etc.

Ierarhizarea. Unele atitudini sunt supraordonate, iar altele subordonate. De exemplu, atitudinea pozitiva fata de munca este o atitudine supraordonata, pe cand constiinciozitatea, punctualitatea, grija fata de produsele muncii sunt subordonate, ele incadrandu-se in sfera larga a atitudinilor fata de munca.

Stabilitatea. Atitudinile nu se schimba de la o zi la alta; ci, pentru un anumit timp, unele sunt constante, dobandesc o anumita stabilitate, iar altele pentru totdeauna. Totusi ele nu sunt rigide, ci flexibile, putandu-se modifica atunci cand intervin conditii noi. Exista si unele atitudini stereotipe, mostenite din familie sau de la clasa careia apartin, ori datoare grupului social. Asa este atitudinea de dispret fata de anumite profesii, ori fata de munca fizica etc.

Atitudinea orienteaza intreaga conduita a omului intr-un anumit fel, il face sa persiste pe o anumita cale, sa actioneze intr-un anumit mod. Cunoscand atitudinile unei persoane putem prevedea, in mare cum va reactiona in diferite situatii, ce hotarari va lua si cum le va traduce in fapte, indiferent de conditiile in care va lucra.

Ø Particularitatile de ansamblu ale caracterului

Aceste particularitati exprima modul cum sunt organizate si integrate numeroasele atitudini structurate de caracter, mod ce confera omului un anumit profil.

Unitatea caracterului semnifica mentinerea aceluiasi profil moral in toate imprejurarile, a aceleasi conduite care, in mod statornic, e calauzita de aceleasi obiective superioare. Unitatea caracterului e conditionata de unitatea conceptiei despre lume si viata si de prezenta unui scop de viata superior, capabil sa-i ofere omului o justa orientare in toate imprejurarile.

Definirea si expresivitatea caracterului. Caracterul are o anumita structurare individuala, in cadrul careia unele trasaturi, avand o dezvoltare precumpanitoare, au un rol dominant, conferind caracterului o nota specifica, definitorie pentru individ. Definirea si expresivitatea indica tocmai acea trasatura dominanta a caracterului fiecarui om, in jurul careia graviteaza toate celelalte trasaturi.

Originalitatea caracterului. Desi oamenii pot fi dependenti de anumite imprejurari sociale, desi le pot fi comune anumite idealuri, sub raportul profitului concret, ei nu sunt identici, ci strict individuali. Originalitatea caracterului indica tocmai gradul de distinctie, de diferentiere, de individualizare a caracterului in raport cu alte caractere.

Bogatia caracterului este determinata de ansamblul cunostintelor, intereselor, trairilor afective superioare, atitudinilor individului. In dependenta de cantitatea si calitatea raporturilor ce-l leaga pe om de diversele laturi ale realitatii sociale, caracterele pot fi apreciate ca multilaterale sau unilaterale, bogate sau sarace.

Plasticitatea caracterului. Caracterul este superior daca atitudinile cu semnificatie principala sunt statornice. Statornicia continutului caracterului trebuie sa fie nestramutate. Plasticitatea se refera numai la acele trasaturi de valoare particulara care s-au fixat in anumite imprejurari si care trebuie modificate pentru o mai buna adecvare a omului la noi imprejurari de viata. Relativa plasticitate este o conditie a restructurarii caracterului, a perfectionarii lui continue in raport cu noi cerinte.

Taria caracterului. Forta morala a omului rezida atat in afilierea lui la scopuri de inalta semnificatie sociala, cat si in promovarea consecventa a atitudinilor corespunzatoare. Puternice sunt caracterele oamenilor care si-au dezvoltat atitudini corecte fata de realitate, fata de propria persoana, care s-au inchegat unitar pe baza principialitatii, care s-au calit in lupta pentru triumful binelui, frumosului si adevarului.

6. Modificarea comportamentului prin sistemul de recompense si pedepse

Baza teoretica a modificarii comportamentului prin sistemul de recompense si pedepse o constituie mecanismul conditionarii operante studiat de unii reprezentanti de seama ai Scolii comportamentiste (Thorndike, Tolman, Guthrie). Intr-o serie de experimente ei au descoperit ca, daca un anume comportament este in mod consecvent urmat de recompensa, comportamentul are o mai mare probabilitate sa se produca din nou.

Acest fenomen incepe sa fie cunoscut ca ,,lege a efectului", care afirma ca acele comportamente care sunt urmate de consecinte pozitive vor avea tendinta de a fi repetate, iar comportamentele urmate de consecinte negative se vor manifesta cu o frecventa mai mica. Skinner a extins acest principiu, definind intarirea nu doar prin faptul ca ea poate fi recompensativa ori aversiva, ci in termenii efectului pe care acesta il are asupra comportamentului individului. Astfel, in conditionarea operanta, daca un comportament este urmat de un anume eveniment-efect si comportamentul se manifesta cu o frecventa mai mare, atunci spunem ca respectivul comportament este intarit. Intarirea pozitiva descrie situatia in care comportamentul (de exemplu, punctualitatea) se manifesta cu frecventa mai mare pentru ca este urmat de consecinte pozitive (de exemplu - lauda). Intarirea negativa descrie situatia in care frecventa unui comportament creste din cauza ca el este urmat de omisiunea unui eveniment aversiv anticipat (de exemplu, anxietatea, acuzele si reprosurile cuiva). Astfel termenul de intarire se refera totdeauna la situatiile in care comportamentul creste in frecventa sau intensitate.

Alte doua tipuri de consecinte sunt asociate cu descresterea frecventei comportamentului. Pedeapsa descrie situatia in care comportamentul descreste in frecventa pentru ca este urmat de omisiunea unei recompense asteptate (de exemplu, nu va fi laudat, premiat).

Cercetarile ulterioare efectuate de O.H. Mowrer au evidentiat nu numai rolul pedepselor si recompenselor in modificarea comportamentului, ci si importanta deosebita a momentului in care acestea sunt furnizate. De exemplu, daca un individ se angajeaza intr-un comportament inadecvat (nevrotic sau indezirabil social) ce conduce la o recompensa imediata mica dar la o pedeapsa ulterioara mare, rasplata, desi mica, poate fi suficienta pentru mentinerea comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte, comportamentul cel mai apropiat in timp de recompensa este invatat cel mai bine. Ca alternativa, o pedeapsa imediata mica poate duce la abandonarea unui anumit gen de comportament, chiar daca aceasta ar conduce pe termen mai lung la o recompensa considerabila.

Aceste principii, impreuna cu cele rezultate din paradigma conditionarii clasice, de tip pavlovian, fundamenteaza in egala masura tehnici psihoterapeutice si demersuri educative.

Dintr-o perspectiva psihopedagogica, principiile anterior expuse (discutate de multe ori prin prisma motivatiei invatarii) conduc la o serie de consideratii:

1.Cunoasterea rezultatelor. Daca rezultatele intermediare sunt comunicate elevilor, acestea se constituie in factori recompensativi ce fixeaza conduita de succes.

2.Fixarea obiectivelor. Avand in vedere ideea lui O.H. Mowrer privind importanta momentului furnizarii recompensei, este deosebit de utila fixarea unor obiective intermediare clare si precise in vederea atingerii unui obiectiv final indepartat in timp. Evaluarile intermediare prin raportarea la aceste obiective vor intarii corespunzator comportamentul elevilor; pentru elevii mici se pot stabili obiective mai apropiate decat pentru cei mai mari.

3.Utilitatea recompenselor si pedepselor. Prin internalizare, recompensa conduce la ceea ce se numeste motivatie pozitiva, iar pedeapsa, la motivatie negativa. De asemenea, recompensa externa este asociata motivatiei extrinsece, iar cea interna motivatiei intrinsece. Recompensa si pedeapsa motiveaza elevii diferentiat, cercetarile psihologice, ca si practica pedagogica confirmand eficienta sporita a recompensei.

Retinem, in final, ca recompensa si pedeapsa pot fi aplicate in maniere diferite si in grade diverse si ca, doar in masura in care placerea studiului, satisfacerea curiozitatii, sentimentul datoriei implinite se vor transforma in autointariri eficiente (recompense interne) ale comportamentului valorizat pedagogic si social, putem spune ca educatia a condus elevul pe drumul autoimplinirii sale.

7. Aptitudinile

In vorbirea curenta, un profesor spune despre un copil ca prezinta aptitudini pentru un anumit domeniu (matematica, desen, muzica) atunci cand acesta realizeaza performante ridicate in acest domeniu, de exemplu, daca obtine note forte bune sau premii la diferite concursuri. La un nivel foarte general, s-ar parea deci ca aptitudinile se refera la reusita intr-un anumit domeniu de activitate. Tot in vorbirea curenta se utilizeaza exprimarea: ,,Elevul X are aptitudini pentru literatura, in timp ce elevul Y nu are". Astfel de fraze curente ascund insa unele deficiente pe care vom incerca sa le clarificam.

In primul rand, definirea aptitudinii in functie de succesul obtinut intr-un anumit tip de activitate este incorecta. Leontiev definea aptitudinea drept ,,insusire individuala care determina efectuarea cu succes a unei anumite activitati".

Se poate intampla ca un elev sa obtina rezultate bune la un anumit obiect, in timp ce altul, de aceeasi varsta, nu. Nu putem insa afirma de la inceput ca ar fi vorba despre o aptitudine superioara a primului.

Cercetand mai atent cazul, am putea descoperi ca acesta urmeaza o pregatire suplimentara la fizica, sau ca tatal sau este muzician si el ia lectii de pian, ceea ce ar putea justifica performantele sale superioare in aceste domenii.

Apare astfel aici una dintre problemele fundamentale in definirea aptitudinilor, si anume relatia dintre aptitudini si capacitati. Capacitatea psihica exprima posibilitatea individului de a efectua cu succes o anumita activitate aici si acum. Ea se leaga deci intotdeauna de momentul prezent si este profund influentata de experienta in domeniul respectiv. Spre deosebire de capacitate, aptitudinea se leaga, in esenta, de potentialitate, de posibilitatea ca, daca ar avea asigurate conditii optime, un anumit individ sa ajunga la dobandirea unei capacitati ridicate intr-un domeniu.

Acest lucru are o deosebita importanta pentru profesor, daca ne gandim ca, de cele mai multe ori, elevii sunt evaluati dupa capacitatea lor si nu dupa aptitudini, situatie intalnita si in unele teste. Nu exista vreo posibilitate de a evalua direct aptitudinile altfel decat prin evaluarea performantelor la anumite probe, deci a capacitatilor. Ceea ce ar putea indica intr-o maniera mai adecvata nivelul de dezvoltare al aptitudinilor ar putea fi insa:

usurinta invatarii; daca elevul respectiv retine aspecte absolut noi relativ rapid si fara efort vizibil;

usurinta si calitatea executiei sarcinii.

In vorbirea curenta, se utilizeaza frecvent expresia ,,nu are aptitudini pentru". Aptitudinea nu este insa o realitate prezenta sau nu in mod absolut, ci este un continuu pe care se situeaza toate fiintele umane. Fiecare dintre noi are aptitudini, mai mult sau mai putin dezvoltate, in toate domeniile. Despre persoana care poseda o aptitudine la un nivel mai inalt de dezvoltare decat majoritatea celorlalti indivizi putem spune insa ca este talentata.

O alta caracteristica a aptitudinii este aceea ca ea ne permite realizarea unor diferentieri intre indivizi. Daca toti oamenii normali dezvoltati poseda o anumita caracteristica, atunci aceasta numai constituie o aptitudine. Toti elevii (cu exceptia celor cu afectiuni grave) sunt capabili sa alerge sau sa vorbeasca. Nu toti au aceeasi abilitate in a utiliza cuvintele sau in a practica un anumit sport.

Pornind de la ideile prezentate mai sus, putem concluziona ca aptitudinile reprezinta ,,insusiri ale persoanei care, in ansamblul lor, explica diferentele constatate intre oameni in privinta posibilitatii de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si deprinderi".

Atunci cand un profesor analizeaza de ce un anumit elev a obtinut rezultate bune intr-un anumit domeniu, in timp ce altul nu, s-ar putea ca el sa ajunga la concluzia ca primul a avut o vointa mai puternica si ca a invatat timp de mai multe ore, sau ca are o pasiune deosebita pentru domeniul respectiv. Astfel de fenomene care intra in sfera vointei in primul caz si in cea a afectivitatii in al doilea, trebuie diferentiate de aptitudini, care sunt strict functii cognitive si psihomotorii. W. Ster face distinctia dintre ,,dispozitiile de inzestrare" si ,,dispozitiile de orientare". Primele reprezentand aptitudinile fac elevul capabil de a dobandi o anumita competenta intr-un anumit domeniu, in timp ce celelalte stimuleaza sau blocheaza actiunea.

Multa vreme s-a pus intrebarea: care este fundamentul aptitudinilor? Aptitudinile sunt ele oare innascute sau sunt dobandite? Ca de obicei in astfel de situatii, adevarul se afla undeva la mijloc. Fara indoiala ca exista o componenta innascuta a aptitudinilor, desi mai putin evidenta decat in cazul temperamentului. De asemeni, este posibil ca influentele de mediu sa aiba consecinte privind cristalizarea aptitudinilor in forma in care se prezinta acestea la copilul scolar.

Clasificarea aptitudinilor se face de obicei in:

Aptitudini simple (care favorizeaza realizarea a numeroase activitati), la randul lor impartite in:

aptitudini generale (prezente aproape in toate domeniile);

aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de activitati);

aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrans de activitate - de exemplu - ,,auzul absolut"). Existenta acestora este destul de contestata de aceea nu ne vom opri asupra lor.

Aptitudini complexe - sunt acele aptitudini care permit realizarea unei activitati mai ample, de tip profesional (aptitudine tehnica, aptitudine muzicala).

Exista unele suprapuneri in aceasta clasificare. Astfel, o aptitudine complexa, cum ar fi aptitudinea matematica, poate cristaliza mai multe aptitudini simple, cum ar fi in cazul nostru aptitudinea numerica si inteligenta ca aptitudine generala. De asemeni, aceeasi aptitudine de grup poate fi implicata in constituirea mai multor aptitudini complexe (capacitatea de reprezentare spatiala poate intervenii in aptitudinea pentru arhitectura, pentru mecanica sau chiar pentru anatomie). Diferenta ar consta mai curand in perspectiva in care sunt grupate aptitudinile. Din perspectiva psihologului, care se ghideaza dupa structura functiilor psihice, se disting aptitudinile generale si de grup. Din perspectiva consilierului de orientare scolara si profesionala, care se orienteaza dupa profesiile existente, sunt utilizate aptitudinile complexe.

Aptitudinile generale: inteligenta

Singura aptitudine generala admisa actualmente este reprezentata de inteligenta. Unele analize au propus si memoria pentru acest rol, dar ulterior aceasta ipoteza a fost infirmata.

Studiind viata de zi cu zi, va veti da seama ca inteligenta nu este usor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este capabil de a rezolva problemele ce apar in viata de zi cu zi cu mai multa usurinta decat majoritatea oamenilor. Nu a putut fi formulata inca o definitie a inteligentei care sa-i multumeasca pe toti psihologii.

In scop didactic, vom folosi urmatoarea definitie a inteligentei: inteligenta generala este ,,o aptitudine generala care contribuie la formarea capacitatilor si la adaptarea cognitiva a individului in situatii noi".

Pentru masurare este utilizat conceptul de coeficient de inteligenta, calculat dupa formula:

QI = Varsta mentala/Varsta cronologica x 100

Acest coeficient ne da o imagine globala asupra dezvoltarii inteligentei copilului. Astfel, un coeficient de 100 indica o dezvoltare normala (varsta mentala este egala cu cea cronologica), unul de 70 indica o inteligenta redusa, iar unul de 130 o inteligenta foarte dezvoltata.

Aptitudinile de grup si aptitudinile complexe

Desi existenta unor aptitudini de grup, care ar favoriza realizarea unui numar mai mare de activitati, este acceptata de catre toti cercetatorii din domeniu, natura exacta a acestor aptitudini a provocat in timp unele dispute, legate in special de metodologia utilizata. Se admite in general existenta a sase aptitudini de grup:

Factorul verbal - notat cu V. Acest factor se refera la capacitatea individului de a intelege rapid sensul cuvintelor, al frazelor. El este evaluat in multe scale de inteligenta sau de dezvoltare, prin probe de doua tipuri:

l tip vocabular - i se ofera subiectului o lista de cuvinte, ceradu-i-se sa le explice sensul;

l tip fraze - i se ofera unui subiect o serie de fraze (de obicei aforisme sau proverbe) cu solicitarea explicarii sensului.

Factorul de fluiditate verbala - notat cu W. Spre deosebire de factorul V, fluiditatea verbala nu se refera la capacitatea de intelegere a limbajului, ci la cea de expresie. Se poate intampla ca un elev, care prezinta o intelegere adecvata a cuvintelor si frazelor, sa aiba probleme cu exprimarea verbala, aceasta fiind foarte inceata sau confuza. Pentru profesor , diferentierea dintre dificultatile de exprimare si cele de intelegere este esentiala.

Factorul numeric - notat cu N. Existenta unei asemenea aptitudini este evidenta pentru invatatori si profesori. Inca din ciclul primar se observa ca unii copii lucreaza mai usor cu cifrele decat altii. Acestia realizeaza mai usor calcule simple si precise, dar nu trebuie confundat acest factor cu aptitudinea pentru matematica, care constituie o aptitudine complexa, implicand, pe langa usurinta in operarea cu numerele, si capacitatea de a rezolva problemele (adica inteligenta generala). De altfel, sunt bine cunoscute cazurile de persoane cu inteligenta redusa care sunt capabile de a efectua calcule foarte complicate, dar nu reusesc sa rezolve probleme matematice relativ simple.

Factorul perceptiv - notat cu P. Acest factor este legat mai degraba de capacitatile neurosenzoriale ale individului si exprima posibilitatea de a percepe obiectele in mod rapid si detaliat.

Se poate intampla ca o anumita intarziere in activitatea scolara a unui copil sa se datoreze unei deficiente senzoriale, prea mici pentru a fi direct observabila. La un examen mai atent, psihologic si medical, aceasta poate fi depistata si corectata.

Factorul de reprezentare spatiala - notat cu S. Spre deosebire de factorul precedent, factorul S nu se refera la perceptia obiectelor prezente in mediul individului, ci la posibilitatea de a imagina aceste obiecte in coordonate bi- sau tridimensionale, de a opera deplasari si transformari ale acestora, totul in plan mental. Data fiind legatura indiscutabila dintre functia reprezentationala si gandire, acest factor prezinta legaturi puternice cu inteligenta generala, fiind inclus in bateriile de teste psihologice pentru masurarea acesteia.

Factorul de dexteritate manuala - notat cu M. Aptitudinea de a utiliza obiectele, de a manui diverse instrumente sau unelte, exprima mai degraba o caracteristica psiho-motorie decat una cognitiva. Ea este importanta in orientarea scolara si profesionala, fiind deci necesara evaluarea ei de catre profesor sau de catre o persoana specializata (psiholog sau consilier scolar).

Psihologii care nu admit existenta inteligentei ca factor general include printre aptitudinile de grup si un factor de rationament, notat cu R. Intrucat acesta se suprapune cu descrierea inteligentei, nu il vom dezvolta aici.

Din perspectiva aptitudinilor complexe, structura aptitudinilor o urmeaza pe cea a domeniilor de activitate. Astfel, pot fi diferentiate aptitudini tehnice, stiintifice, artistice, organizatorice etc.

1.Aptitudinile tehnice se refera la posibilitatea de a utiliza instrumentale, masinile si aparatele, de a le intelege modul de alcatuire si de a le construi, dar nu implica neaparat si existenta creativitatii tehnice. Analizand aptitudinile de grup descrise mai sus, remarcam implicarea in activitatile tehnice a factorilor perceptivi, de reprezentare spatiala si de dexteritate manuala, pe langa inteligenta generala. In schimb, factorii verbali (V si W) nu sunt neaparat dezvoltati la persoanele cu aptitudini tehnice ridicate.

2.Aptitudinile stiintifice reprezinta o categorie mai complexa de aptitudini, data fiind complexitatea si varietatea stiintelor. Pare evident ca intre aptitudinile necesare unui istoric si cele necesare unui fizician exista o mare diferenta.

O prima conditie o constituie existenta unei inteligente de un nivel deasupra mediei sau cel putin normala. Un loc deosebit il ocupa creativitatea, absolut necesara, intrucat orice progres stiintific are la origine o ,,scanteie" creativa, o intelegere brusca si totala a situatiei.

Alte calitati, cum ar fi inclinarea spre munca, adica posibilitatea de a continua o activitate fara a abandona, reprezinta mai curand aspecte ale temperamentului decat ale aptitudinilor.

3.Aptitudini artistice reprezinta unul dintre cele mai interesante aspecte ale teoriilor aptitudinilor. In domeniul artistic, aspectul innascut al aptitudinilor este cel mai vizibil. Sunt bine cunoscute cazurile de mari talente artistice (muzicale, in special) care au prezentat precocitati deosebite.

La 5 ani Mozart era deja un muzician (interpret si compozitor) foarte apreciat. Sunt insa si cazuri in care inclinatia spre o anumita arta se manifesta abia catre varsta adulta, ceea ce face imposibila aprecierea potentialului artistic dupa precocitatea aparitiei manifestarilor.

Exista si alte aptitudini complexe a caror structura a fost mai putin clarificata, cum ar fi aptitudinile pentru limbi straine, aptitudinile organizatorice si altele.

In concluzie, referitor la problema aptitudinilor scolare, sarcina profesorului, indiferent de disciplina predata, consta in primul rand in cunoasterea individualizata a nivelului de dezvoltare al aptitudinilor fiecarui elev, iar apoi la adaptarea continutului si metodelor didactice in functie de acestea pentru a asigura eficienta demersului educativ.

Copiii dotati intelectual

Poate cea mai veche definitie este cea a unui faimos psiholog american, Lewis Terman. Luand drept criteriu rezultatele obtinute la unul dintre testele de inteligenta ale momentului, scala Stanford - Binet, el ii numeste pe copii ce obtin un coeficient de inteligenta (QI) de peste 130 ,,copii dotati", peste 140 ii considera ,,copii supradotati", iar pentru cei cu un QI de peste 170 foloseste termenul de ,,geniu". Terman isi sustinea definitiile prin argumentul ca acest sistem este practic, util, permitand o evaluare rapida, obiectiva si standardizata.

Terman inaugura astfel una dintre directiile ulterioare in cercetarile si interventiile privind copiii dotati: folosirea testelor de inteligenta. Chiar si astazi, desi limitele acestei conceptii au fost clar stabilite, in cele mai multe tari din lume, depistarea copiilor cu potential ridicat se face in principal prin teste de inteligenta.

Unii cercetatori considera coeficientul de inteligenta drept un factor determinant pentru definirea ,,supradotarii", in timp ce altii il considera un factor discriminator si inutil. Feldman propune ca definitie a conceptului de dotare ,,capacitatea de a aduce o contributie semnificativa in orice domeniu valorizat social".

In mod surprinzator , notiunea de supradotat este printre putinele concepte psihologice care, pe langa o definire stiintifica, beneficiaza si de una juridica. Astfel, congresul american a votat o lege privind educatia copiilor ,,supradotati si talentati" folosind urmatoarea definitie pe care o consideram utila, in special prin dimensiunile sale pragmatice.

,,Copilul dotat sau talentat este un tanar care, la nivelul gradinitei, al cursurilor primare sau secundare, a dovedit un potential de aptitudini de a atinge un nivel inalt de competenta in domeniile intelectual, artistic, academic specific, in artele vizuale, teatru, muzica, dans, aptitudini de conducere si care are nevoie, in consecinta, de activitati ce nu sunt in mod normal disponibile in scoala".

In identificarea copiilor supradotati, un rol deosebit il pot juca profesorii si familia.

Acestia sunt cei care vin permanent in contact cu elevii, iar diagnosticul lor se poate baza pe o observatie indelungata, cu o valoare uneori superioara testelor de inteligenta. Trebuie insa evitat fenomenul numit de specialisti ,,autoindeplinirea profetiei".

Ceea ce au in comun acesti copii este ,,indemanarea de a absorbi concepte abstracte, a le organiza mai eficace si a le aplica mai adecvat decat colegii de generatie".

Mai trebuie mentionat faptul ca unii supradotati se comporta ca elevi ideali pentru profesori, sunt modele de buna purtare, in timp ce altii sunt adevarati copii problema, putand fi evaluati de catre profesori ca fiind situati sub nivelul mediu al clasei. Explicarea acestei situatii ne trimite la diferentierea facuta de Guilford intre gandirea convergenta si cea divergenta. Copiii cu o gandire divergenta dezvoltata sunt adesea plictisiti, raspund intr-un mod nonconformist, poate chiar ironic, oferind impresia ca sunt necooperanti. Sa ne amintim ca A. Einstein si T.A. Edison, doua dintre geniile omenirii, au fost considerati a fi elevi foarte slabi de catre profesorii lor.

Copiii dotati si talentati, fie ei divergenti sau convergenti din punct de vedere al gandirii, reprezinta o proba de foc pentru capacitatea si ingeniozitatea profesorului. Desi trebuie sa abordeze clasa ca un intreg, el se afla in fata necesitatii de a oferi materiale din ce in ce mai interesante si avansate pentru un singur elev. Solutia care a fost propusa adesea este cea a instructiei accelerate. Pentru multi aceasta expresie inseamna ca elevul sa ,,sara" pur si simplu una sau doua clase. Exista insa cel putin alte trei moduri de a realiza acelasi obiectiv:

curriculum-ul scolar poate fi comprimat, permitandu-i elevului dotat sa studieze materia pentru doi ani intr-unul singur,

anul scolar se poate extinde prin cursuri de vara si

elevul poate sa urmeze cursuri universitare, desi este inca la liceu.

Recomandari pentru profesori

1.Oferiti copilului dotat o imbogatire orizontala si verticala a materiei. Imbogatirea orizontala inseamna a da copilului care a terminat o tema inaintea restului clasei mai mult material de acelasi nivel de dificultate. Cea verticala se refera la oferirea unui material de un nivel mai avansat, anticipand lectiile ce urmeaza. Ambele procedee prezinta riscuri: in cazul imbogatirii orizontale, copilul poate sa se plictiseasca si sa-si piarda interesul; in schimb, imbogatirea verticala folosita exagerat poate duce la dezechilibrarea activitatii de predare. Cele doua procedee trebuie deci imbinate.

2.Discutati impreuna cu elevul posibilitatea realizarii studiului individual. Una dintre cele mai eficace metode in lucrul cu elevii dotati consta in stabilirea de teme de studiu individual. Temele trebuie insa orientate astfel incat sa acopere domeniile de interes ale copilului. Ele nu trebuie in nici un caz impuse, altfel copilul se poate simti suprasolicitat, pierzandu-si motivatia.

3.Incurajati lecturile suplimentare. Unul dintre reprosurile cele mai frecvente (si nu doar in tara noastra) este aceea ca elevii nu mai citesc. Unii specialisti recomanda in cazul copiilor dotati ca acestia sa citeasca si biografii sau autobiografii ale celebritatilor, in ideea ca viata acestora i-ar putea inspira.

4.Stimulati aparitia hobby - urilor. Daca un copil este interesat in mod special de poezie, de pesti sau de calculatoare, el trebuie incurajat in aceasta directie. La varste mai mari ei trebuie indrumati sa participe la concursuri de creatie sau stiintifice.

5.Incercati varianta unui mentorat prin corespondenta. In scolile mici, numarul copiilor dotati este adesea redus. Pentru a le oferi acestora o asistenta educativa corespunzatoare, s-a incercat in S.U.A un program numit Sponsor - Corespondent Plan care punea copilul talentat in legatura cu un specialist in domeniul sau de interes (de multe ori pensionar).