Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
MECANISMELE PSIHICE OPERATIONAL-INFORMATIONALE DE PRELUCRARE PRIMARA A INFORMATIILOR (INTRODUCERE LA SENZATII, PERCEPTII si REPREZENTARI)


MECANISMELE PSIHICE OPERATIONAL-INFORMATIONALE DE PRELUCRARE PRIMARA A INFORMATIILOR (INTRODUCERE LA SENZATII, PERCEPTII si REPREZENTARI)




MECANISMELE PSIHICE OPERATIONAL-INFORMATIONALE DE PRELUCRARE PRIMARA A INFORMATIILOR (INTRODUCERE LA SENZATII, PERCEPTII si REPREZENTARI)

Psihicul reprezinta o organizare sistemica, ce include 4 mari categorii de mecanisme psihice: mecanismele informational-operationale, mecanismele psihice stimulator-energizante, mecanismele psihice reglatorii si mecanismele psihice integratoare.

Traind intr-un mediu informational, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i permita operarea adecvata cu informatii. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice de prelucrare a informatiilor. Prin toate, el prelucreaza informatiile, dar fiecare o face in felul sau, dispunand de functii specifice.

Prin senzatii, omul capteaza, inregistreaza si efectueaza o prelucrare initiala destul de simpla a informatiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decat insusirile concrete simple, izolate ale obiectelor si fenomenelor, care sunt insa insuficiente pentru adaptarea rapida la mediu.




De aceea el recurge la perceptii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu a insusirilor, ci a obiectelor luate ca intreguri distincte, ca trasaturi ce contin elemente inter-relationale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificatia obiectelor in virtutea careia, acestea capata valoare adaptativa. Perceptia este legata "de aici si acum" de ceea ce se intampla in prezent.

Pentru a evoca experiente trecute, omul se serveste de reprezentare, prin intermediul careia isi reexprima experienta. Unele dintre aceste mecanisme, dar mai ales senzatiile si perceptiile functioneaza la nivel intrasemantic, rolul lor fiind, mai ales, de a extrage informatii din semnale si de a asigura, traducerea ei in comportamente. Reprezentarea functioneaza la nivelul semantic al identificarii obiectelor.

Mecanismele de prelucrare primara a informatiilor, apar si se dezvolta in activitate, astfel incat ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare.

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL SENZATIEI

In diferite lucrari de specialitate, termenul de senzatie, prezinta unele "ambiguitati" datorate disputelor teoretice in care a fost implicat.

Psihologia contemporana ofera definitii de lucru, operationale ale senzatiei, uneori intr-o forma generala. Astfel pornindu-se de la considerarea stimulului ca o "sursa fizica de energie care activeaza organul de simt", se arata ca termenul de senzatie, este utilizat pentru a descrie procesele prin care organismul raspunde la stimuli (Feldman 1990).

Din perspectiva psiho-cognitivista, senzatia este definita ca "eveniment psihic elementar, rezultand in tratarea informatiilor in SNC, in urma stimularii unui organ de simt "(Bonnet, 1994).

Asemenea definitii sunt prea generale si nespecifice. Ele conduc la confundarea senzatiei cu alte procese prin care organismul raspunde la actiunea stimulului. Pentru a surprinde specificitatea senzatiei, este indicata compararea senzatiei fie cu unele fenomene inferioare cum ar fi excitatia, fie cu unele superioare ei , ca de exemplu perceptia.

Pentru demonstrarea specificului psihologic al senzatiei, se recurge la compararea senzatiei fie cu unele fenomene inferioare ei ( excitatia) sau cu fenomene superioare ei (perceptia).

Compararea senzatiei cu excitatia

Henri Pieron considera senzatiile ca fiind forme elementare de inserare in reglarea comportamentului a actiunilor exercitate de mediu(1957). Ele exista atunci cand "eficacitatea unei stimulari este relevata printr-o reactie generala a organismului, cand efectul stimularii ne poate integra in sistemul vietii psihice, care guverneaza adaptarea la mediu". Deriva de aici ca trebuie facuta o distinctie intre excitatie si senzatie.

Astfel,

- Excitatia presupune o modificare locala reversibila sub influenta actiunii stimulului.

- Senzatia implica transmiterea excitatiei pina la centri care au capacitatea de a inregistra experientele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului.

Daca, de exemplu, lumina este impiedicata sa ajunga in zona centrala a analizorului vizual, senzatia vizuala nu va aparea, dar aceasta nu inseamna ca reflexul pupilar va fi impiedicat sa intre in functiune.

Unii stimuli pot ramine reflexogeni, fara a angaja direct o senzatie, dar ei putind sa influenteze comportamentul. Ei se integreaza in reglarea comportamentului prin raspunsurile reflexe primare, susceptibile a da nastere unor senzatii, contribuind astfel la cunoasterea indirecta a mediului.

Aceasta l-a determinat pe PIERON sa vorbeasca de existenta unei specificitati prezenzoriale in caile sensibilitatii, care se manifesta la nivelul diferitelor etape functionale.

Senzatia are doua stadii:

      stadiul presenzorial

- stadiul de excitatie sau de reflex

- caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator.

      stadiul senzatiei propriu-zise

- ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie:

se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic

se subliniaza continuitatea lor, integrarea fiziologicului in sau de catre psihologic, asigurandu-se in felul acesta reglarea generala a comportamentului.

Compararea senzatiei cu perceptia

Raportarea senzatiei la perceptie reprezinta, cea mai raspandita modalitate de definire si individualizare a senzatiei. Punerea fata in fata a doua mecanisme cognitive reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive a fiecaruia dintre ele.

Primul demers in acest sens a fost intreprins inca din sec.19, cind Thomas Reid concepea senzatiile ca fiind unitati psihice elementare si primitive care, combinindu-se si asociindu-se intre ele, duc la perceptii.

Reid obseva caracterul primitiv al senzatiilor elementare, comparativ cu caracterul complex si structural al perceptiilor.

Inspirandu-se din chimie, Reid deriva perceptia din senzatie, ca pe un corp compus din corpuri mai simple.

O alta diferenta sesizata de Reid, intre S si P:

senzatiile - experinte mintale pur subiective

perceptiile - permit o priza de constiinta directa a obiectelor fizice care exista independent de cel ce le percepe.

COREN, PORAC si WARD, 1984:

senzatia - ,,o simpla experienta constienta asociata stimulilor"

perceptia - ,,experienta constienta asupra obiectelor si a relatiilor obiectelor."

Senzatia = procesul cu ajutorul caruia stimulii sunt detectati si codati, spre deosebire de

perceptie = procesul mintal al organizarii si interpretarii senzatiilor.

In cercetarile actuale, dominate de psihologia cognitiva, distinctia dinre S si P capata o noua valoare.

Senzatia se refera la tratarea senzoriala a informatiilor fizice, independent de semnificatia lor.

Perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatiilor senzoriale.

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica

Definirea senzatiei se poate face prin raportarea ei, nu doar la fenomenele fiziologice si psihice, aflate in imediata sa apropiere, ci si la alte "fapte", obiective sau subiective.

Piere Salzi, psiholog francez, arata ca in analiza senzatiilor exista trei categorii de fapte care ar trebui sa retina atentia:

fapte obiective,

fapte nervoase,

fapte mintale

Senzatia corespunde unui obiect real, implica participarea unui aparat nervos si are antecedente si concomitente de natura subiectiva.

Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii. O mare importanta au faptele mintale, constiinta, imaginile si rationamentul fiind cele care determina senzatia:

      constiinta: intervine real in ordinea senzatiilor,

      imaginea: serveste la directionarea atentiei,

      rationamentul: da posibilitatea constiintei sa avanseze prin apelul la noi premise

Deoarece senzatia decurge din activitatea mintala, ea se va perfectiona corelat cu interventia acestei activitati.

Perfectionarea senzatiilor nu constituie doar o urmare a bunei functionalitati anatomo-fiziologice, ci se datoreaza si perfectionarii activitatii mintale a individului. Nu numai simturile ascut mintea omului, ci si mintea contribuie la ascutimea simturilor.

Concluzie generala

. Modalitatile de definire si de caracterizare a senzatiilor prezentate inainte, aduc precizari importante; totusi, nici una dintre ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal subiectiva de reflectare a realitatii.

M.Golu, considera ca senzatia este reflectarea activ-selectiv si ideal-subiectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specifici, in forma unui cod imagine. Continutul ei, furnizeaza o informatie secventiala, fragmentata, despre obiectele si fenomenele perceptibile. Ea nu permite identificarea acestor obiecte, ci doar discriminarea lor in interiorul uneia si aceleiasi insusiri. Analiza senzatiei trebuie sa ia in consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de organizarea subiectului.

Variabilele ce deriva din factorii externi sunt:

        Modalitatea stimulilor (in raport cu care se diferentiaza principalele tipuri de senzatii).

        Intensitatea stimulilor (proprietatea bazala care face posibila actiunea oricarui stimul asupra receptorilor).

        Durata (timpul de actiune efectiva a stimulului modal asupra receptorului)

        Rata stimularii (frecventa aparitiei stimulului modal specific in interiorul unui interval dat de timp)

        Proprietatile particulare intramodale (cum ar fi de pilda, lungimea de unda in cazul stimulilor luminosi).

O a doua multime de variabile externe, sunt generate de contextul in care este dat stimulul de baza: iluminatul, temperatura. Acestea actioneaza ca elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfasurarii procesului de receptie senzoriala.

Factorii subiectivi care isi pun amprenta pe modul de realizare a senzatiei sunt: nivelul sensibilitatii analizatorului si starea lui functionala actuala; starile afectiv-motivationale actuale; experienta perceptiva anterioara; scopul activitatii

Zlate: Senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce in creierul uman insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau stimulilor care actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avind un caracter nemijlocit.

Insusirile reflectate de senzatie sint simple, concrete, exterioare, accidentale, neesentiale, izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor.

Dovada faptului ca S se caracterizeaza prin tratarea separata a insusirilor stimulilor o reprezinta:

-         specializarea simturilor

-         specializarea ariilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.

Acest punct de vedere este larg acceptat si vehiculat in psihologia romaneasca:

COSMOVICI: ,,S este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial."

Dpdv al psihologiei cognitive: senzatia este un eveniment psihic elementar, capabil de a produce experiente subiective sau de a infera existenta stimulului,

- senzatia codeaza informatia la niveluri de tratare precoce

Analiza senzatiei implica trei elemente:

      stimulul fizic (materie sau energie care actioneaza asupra organelor de simt);

      raspunsul fiziologic (structura activitatii electrice aparuta in organele de simt, nervi si creier ca urmare a stimularii );

      experienta senzoriala (subiectiva dupa natura ei)

Dupa tipul de relatii ce se stabilesc intre aceste elemente, senzatiile se vor trata in urmatoarele trei moduri:

      fiziologia senzatiilor :se ocupa cu studiul relatiei dintre stimul si raspunsul fiziologic;

      psihofiziologia senzatiilor: se centreaza pe investigarea relatiei dintre raspunsul fiziologic si experienta senzoriala;

      psihofizica senzatiilor : trateaza relatia dintre stimul si experienta senzoriala, ignorind raspunsurile fiziologice care o mediaza

Senzatiile constituie un sistem informational inalt diferentiat, care pune in evidenta, entitati distincte. Astfel, pentru analiza principalelor tipuri de senzatii, Golu recurge la doua criterii esentiale: natura continutului informational si identitatea analizatorului in cadrul carora se realizeaza. Aplicand primul criteriu, M.Golu delimiteaza trei clase mari de senzatii:

        senzatii care ne furnizeaza informatii despre insusirile stimulilor modali specifici (exteroceptie) ;

        senzatii care furnizeaza informatii despre starile si pozitiile corpului (proprioceptia);

        senzatii care ne informeaza despre variatiile mediului intern (interoceptia).

Aplicand cel de-al doilea criteriu, senzatiile pot fi: cutano-tactile, vizuale, auditive, vibratorii, olfactive, gustative, proprioceptiv-kinestezice, vestibulare si organice.

In functionalitatea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati, care le individualizeaza si le acorda totodata un anumit specific. Dintre acestea, patru sau detasat si au retinut atentia cercetatorilor. Este vorba despre calitatea, intensitatea, durata si tonul afectiv al senzatiilor.

Studiile asupra senzatiei, au evidentiat o serie de legi ale sensibilitatii: psihofizice si psihofiziologice si legi socioculturale. Primele doua sunt comune intregului regn animal, iar legile socioculturale sunt specifice omului.

ROL: Senzatiile sunt importante pentru existenta si activitatea umana deoarece:

        Informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante. Organele senzoriale furnizeaza creierului informatiile, pe care acesta le interpreteaza, le transforma in perceptii, face ca ele sa corespunda cu cele stocate deja. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate in experiente active.

        Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator, ne semnalizeaza dezechilibrele interioare.

        Senzatiile orienteaza si controleaza benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, selectam din mediul extern sau intern acele informatii ce sunt in acord cu necesitatile noastre actuale

PROPRIETATILE SENZATIILOR:

In functionalitatea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati care le individualizeaza si le acorda totodata un anumit specific.

M.GOLU considera ca aceste proprietati sunt:

Modalitatea - orice senzatie specifica este produsa de un anumit stimul si se incadreaza intr-o anumita categorie: vizuala, auditiva etc;

Reflectarea - designarea - senzatia are un continut reflectoriu specific si desemneaza o anumita insusire a stimulului extern;

Referentialitatea - orice senzatie ne raporteaza la lumea externa si indeplineste o functie de cunoastere;

Instrumentalitatea - reglarea - senzatia poate regla comportamentele adaptative ale subiectului la o insusire a stimulilor modali din afara;

Intensitatea - orice senzatie are o forta mai mare sau mai mica, generand din partea subiectului raspunsuri corespunzatoare: f. puternic, puternic, moderat, f. slab;

Durata - orice senzatie are o anumita persistenta in timp, corespunzatoare duratei de actiune a stimulului;

Diversitatea intramodala - in interiorul fiecarei modalitati senzoriale se diferentiaza calitati specifice (nuanta in senzatiile de culoare, timbrul in senzatiile auditive);

Culturalitatea - proprietatea oricarei senzatii umane de a se modele in functie de influenta factorilor socioculturali.

M.ZLATE considera ca orice senzatie dispune de 4 proprietati: calitatea senzatiilor, intensitatea, durata si tonul afectiv al senzatiilor.

I. Calitatea

Este data de multitudinea elementelor ce le compun, de complexul sincretic al acestor elemente;

consta in capacitatea senzatiilor de a fi: vizuale, auditive, gustative, olfactive;

are mare importanta in identificarea corecta a obiectelor si persoanelor si in ghidarea comportamentului.

CLIFFORD T. MORGAN in ,,Psihologie fiziologica" afirma:

Calitatea senzatiilor poate fi explicata prin urmatoarele 3 mecanisme:

1. Selectivitatea receptorilor consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport cu diversele specii de stimuli

Selectivitatea se explica prin mai multe aspecte, cele mai importante:

a)                  localizarea receptorilor

- unii sunt localizati la suprafata corpului si vor capta informatii ce vin din afara, altii sunt localizati in interiorul corpului, in organele interne, in tendoane, in articulatii si vor sensibili doar la stimulii din propriul corp.

b)                  structurile asociate receptorilor

c)                  caracterele chimice si structurale ale receptorilor

- celulele vizuale contin o serie de substante chimice care le confera propietatile lor fotosensibile.

d)                  caracteristicile functionale ale receptorilor

- terminatiile nervoase libere din piele dau senzatii diferite: de temperatura, de contact, de durere, datorate nu numai structurii ci constituientilor chimici, ci probabil si echilibrului polarizat al membranelor nervilor.

2. Energia specifica a organelor de simt: se porneste de la premisa ca fiecare organ de simt poseda o energie specifica, transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat.

ideea a fost lansata si experimentata de catre JOHHANES MULLER (1801-1858)

Energia specifica a organelor de simt. J.Muller arata ca fiecare organ de simt poseda o energie care ii este proprie, astfel incat atunci cand este stimulat el transmite la creier aceasta calitate particulara; el a aplicat unul si acelasi stimul pe organe de simt diferite si a obtinut senzatii diferite sau stimuli diferiti pe acelasi organ de simt obtinand acelasi fel de senzatii.

Colegul sau, Helmholtz a stabilit ca fiecare fibra nervoasa are calitatea sa proprie. Opusa acestei conceptii este teoria fibrelor nespecifice, potrivit careia calitatea unui stimul se imprima receptorului independent de proprietatea particulara a acesteia ( Hering a aratat ca unul si acelasi receptor poate da impresii colorate diferite, in functie de stimulul care ii este aplicat.

3. Energia specifica centrala este cel al 3 lea mecanism implicat in explicarea calitatii senzatiilor. Se pare ca la baza energiei specifice centrale se afla diferentele chimice existente in transmisia sinaptica. Mai plauzibil insa decat acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite in SNC. Calitatea senzatiilor este diferit deoarece ele suscita comportamente diferite, comportamente care, la randul lor, sunt dependente tocmai de calitatea conexiunilor nervoase.

Acest punct de vedere este sustinut cu argumente de ordin:

- anatomo-fiziologic

- neurologic

La baza energiei specifice centrale care ar explica diferitele calitati ale senzatiilor se afla diferentele chimice existente in transmisia sinaptica.

Aceste mecanisme sunt relativ contradictorii; de aceea probabil ca nici unul dintre ele luat in sine nu este suficient pentru explicarea calitatii senzatiilor. Zlate considera ca se deduce o usoara complementaritate a lor, astfel incat n-ar fi exlus ca prin corelarea lor sa se ajunga la solutionarea problemei.

II. Intensitatea senzatiilor

Aceasta proprietate este legata, in principal de intensitatea fizica a stimulilor care la provoaca. Intensitatea senzatiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile care actioneaza cu intensitatea fizica a stimulului.

1 Aceste variabile sunt impartite in 3 categorii:

                                      Unele dintre ele se refera la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata lui. Un stimul chiar daca nu dispune de o intensitate necesara producerii senzatiei, poate totusi produce senzatia prin aplicarea repetata. Daca un stimul actioneaza repetat, insa cu reducerea progresiva a intensitatii, atunci senzatia inceteaza a se mai produce. Daca dorim ca senzatia sa se produca trebuie sa crestem intensitatea stimulului.

                                      Alte variabile se refera la modul de aplicare a stimulului. Aplicarea intermitenta a unui stimul este mai productiva decat aplicarea lui continua. La fel de importanta este si simultaneitatea stimularii receptorilor perechi.

                                      A 3 a categorie de variabile o reprezinta unele particularitati ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzatiei incepand cu marimea suprafetei receptoare stimulate, continuand cu nr. neuronilor pusi in functie de mesaj si terminand cu variatia potentialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

2 In aprecierea intensitatii senzatiilor, alaturi de intensitatea stimulului trebuie sa luam in considerare si baza nervoasa a intensitatii experientei senzoriale.

Adrian a precizat ca o mare importanta in acest caz o are numarul fibrelor activate printr-un stimul si frecventa influxului nervos in aceste fibre. Cu cat intensitatea stimulului este mai mare, cu atat mai mare va fi numarul fibrelor activate, cat si frecventa impulsurilor nervoase.

Diversi autori accentueaza cand unul, cand altul dintre acesti doi factori. Astfel, S. Hecht demonstreaza ca acuitatea vizuala creste pe masura ce numarul fibrelor puse in joc este mia mare. W.J.Crozier, in schimb, arata ca numarul fibrelor activare este important pentru intensitatile joase sub o anumita limita de intensitate a stimulului, cea care are importanta este frecventa impulsului nervos.

3 Intensitatea senzatiei trebuie apreciata nu doar in functie de forta fizica a stimulului, ci si de alti factori, cum ar fi:

              Conditiile concrete in care are loc receptia (aceeasi cantitate de excitant poate fi perceputa ca lumina puternica in conditii de intuneric si abia sesizata intr-o camera luminoasa);

              Gradul de excitabilitate al SN (aceeasi cantitate de intensitate va avea valori diferite pentru un SN excitabil si un SN inert);

              Existenta sau nonexistenta unor dominante organice pentru stimulii respectivi (in stare de foame, chiar si cea mai mica intensitate este traita intens).

III.             Durata senzatiilor

Aceasta proprietate se refera la intinderea in timp a senzatiei. De obicei, senzatie persista atata vreme cat actioneaza si stimulul. In timpul unei senzatii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare finalizate prin adaptarea senzoriala sau disparitia senzatiei.

Cresterea progresiva a intensitatii stimulului duce la cresterea intensitatii senzatiei.

Descresterea progresiva duce la descresterea intensitatii senzatiei.

Intensitatea experientei senzoriale poate scadea si datorita intrarii in functiune a fenomenului de adaptare, de obisnuire cu stimulul.

In timpul S au loc fenomene de:

- amplificare - adaptarea senzoriala

-         diminuare al S, finalizate prin - disparitia S

-         declin

Persistenta senzatiilor este extrem de variabila; se pare ca cele mai persistente, dupa incetarea actiunii stimulului, sint senzatiile gustative, iar sensibilitatea tactila superficiala este foarte putin persistenta.

Imaginile care se pastreaza si dupa incetarea actiunii stimulului se numesc imagini consecutive.

Exista foarte multe efecte consecutive de miscare sau de culoare; sunt de 2 feluri: pozitive si negative.

Imaginile consecutive pozitive sint cele care corespund senzatiei originare.

Imaginile consecutive negative sint cele care nu corespund senzatiei originare, ci sint complemetare acesteia.

Efectele consecutive :

      sint intotdeauna opuse sau complementare, fapt care sugereaza existenta a doua sisteme antagoniste;

      necesita stimularea prelungita a unuia dintre sistemele antagoniste, fapt care sugereaza modificarea capacitatii de raspuns a mecanismelor senzoriale, fie in sensul:

-         adaptarilor

-         obosirii lor pana la scaderea sensibilitatii la datele senzoriale.

IV. Tonul afectiv al senzatiilor

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropriere sau respingere a realitatii pe care o reflectam. Stimulii care se asociaza cu senzatii placute vor fi cautati, receptionati preferential, cei ce genereaza senzatii neplacute vor fi evitati sau respinsi. Tonalitatea afectiva a senzatiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor.

Fenomenele de suprasaturate sau de subsaturare senzoriala produc in egala masura efecte negative in plan afectiv.

Tonalitatea afectiva a senzatiilor este diferentiata in functie de specificul lor. Daca la marea majoritate a senzatiilor polarizarea ei este evidenta, senzatiile respective putandu-se asocia in egala masura cu efecte pozitive sau negative, in plan afectiv, al senzatiile algice ea este unipolara, producand intotdeauna efecte afective negative.

Tonul afectiv al senzatiilor este proprietatea care specifica si individualizeaza senzatiile in general, dar si pe unele in raport cu altele. Totodata, el evidentiaza relatiile subtile ce exista sau pot exista intre unele fenomene psihice simple, primare, cum sunt senzatiile, si altele complexe cum sunt cele afective.

LEGILE SENZATIILOR

Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii.

M.Golu considera ca sensibilitatea se subordoneaza actiunii a 3 categorii de legi: legi psihofizice, legi psihofiziologice si legi socioculturale. Legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara intregului regn animal, iar legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

LEGILE PSIHOFIZICE

Existenta unui stimul in mediul inconjurator si chiar actiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii. Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa dispuna de o anumita intensitate.

Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa aiba o anumita intensitate.

Cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila sa produca o senzatie se numeste prag absolut minimal.

Acesta este extrem de diferit de la o senzatia la alta (vizuala: 1-2 cuante; auditiv: 16-20 vibratii pe secunda).

Pragurile senzoriale se masoara prin mai multe metode:

        metoda stimulilor constanti

        metoda limitelor

        metoda punctului central

Cantitatea maxima de intensitate a stimului care produce o senzatie de acelasi fel se numeste prag absolut maximal.

Depasirea lui declanseaza, ca urmare a suprasolicitarii analizatorului, fie:

-         durerea,

-         neutralitatea aparatului in raport cu stimulul.

EX.: S vizuale - valoare de aprox. 1.000 milimicroni; S auditive - 20.000 Hz.

Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute, formulandu-se urmatoarea lege:

S = sensibilitatea absoluta a unui analizator

p = pragul absolut minimal

Asadar, intre sensibilitatea absoluta si pragul absolut minimal exista un raport invers proportional. Cu cit pragul absolut minimal este mai mic, cu atit sensibilitatea absoluta este mai mare si invers, cu cit el este mai mare, cu atit sensibilitatea este mai mica.

Omul are capacitatea de a sesiza nu numai limitele minime si maxime ale intensitatii unor stimuli, ci si existenta unor diferente foarte fine intre intensitatile variabile ale stimulilor, diferente masurate cu ajutorul pragului diferential.

Sensibilitatea diferentiata este capacitatea cu ajutorul careia se surprind aceste diferente minime intre stimuli.

Pragul diferential priveste valorile liminar discriminative ale stimulului, adica relatia dintre:

-         intensitatea initiala a stimulului

-         intensitatea ce trebuie adaugata sau scazuta de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabila a S initiale.

Aceasta relatie a fost intuita de fizicianul francez PIRRE BOUGUER.

Legea Bouguer-Weber postuleaza existenta unei relatii constante intre:

-         intensitatea initiala a stimulului

-         si cea non-adaugata sau scazuta.

Exprimarea matematica este:

DI = intensitatea diferentiala

I = intensitatea initiala

K = constant

Þ Relatia stabilita se aplica numai stimulilor de intensitate medie.

GUSTAV THEODOR FECHNER pornind de la legea B-W, a demonstrat in lucrarea ,,Elemente de psihofizica" validitatea legii dupa care intensitatea perceputa a unei S este proportionala cu logaritmul marimii fizice a stimulului, in timp ce procesele fiziologice aparute in corp raman proportionate cu intensitatea fizica.

1)      Mai intai, formuleaza postulatul conform caruia intensitatea diferentiala reprezinta marimea senzatiilor egale.Ecuatia:

C = constanta de proportionalitate

S = intensitatea S

dS = cea mai mica schimbare perceptibila in intensitatea S.

Aceasta ecuatie diferentiala arata cum se schimba intensitatea S o data cu schimbarea intensitatii stimulului.

Daca dorim sa cunoastem calitatea totala a S trebuie sa procedam la operatia matematica de integrare in urma careia obtinem: S = K log I + C

S = taria S

I = intensitatea fizica a stimulului

K,C = constante

Aceasta inseamna ca intensitatea S este proportionala cu logaritmul intensitatii stimulului.

Astfel, daca dorim ca S sa creasca in progresie aritmetica trebuie sa crestem intensitatea stimulului in progresie geometrica.

Legea lui Fechner se verifica doar in zona intensitatilor mijlocii a stimulilor.

W. J. CROZIER in anii '40 a formulat teoria statistica a discriminarii intensitatii.

El considera ca pragul absolut sau pragul diferential sunt rezultatul adaugaruu unor frecvente particulare a influxului la frecventa care a fost deja provocata prin intermediul intensitatii - etalon.

In 1961, STANLEY SMITH STEVENS a corijat legea lui Fechner aratand ca intre intensitatea S si intensitatea stimulilor exista o dependenta exponentiala, nu logaritmica.

El propune formula:

S = K(I - Io)

S = senzatie

K = constanta de care depinde unitatea de masura folosita

I = intensitatea stimulului

I = valoarea pragului senzorial

n = valoarea exponentului care variaza in functie de modalitatea senzoriala

Legea sensiblitatii diferentiale ia in considerare valoarea limita a intensitatii stimulului capabila sa produca o noua senzatie.

LEGILE PSIHOFIZIOLOGICE exprima dependenta nivelului si dinamicii sensibilitatii de fenomenele care au loc in organizarea interna a subiectului, inainte si in timpul receptionarii stimulului modal specific. Esentiale sunt: legea adaptarii, a contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si legea oboselii.

Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic, al sensibilitatii, deplasarea in sus sau in jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea prelungita a stimulului sau in absenta acestuia.

Adaptarea se manifesta in cadrul tuturor analizatorilor si are ca mecanism interactiunea dintre veriga corticala si cea periferica.

Sensibilitatea isi modifica parametrii functionali o data cu schimbarea conditiilor de mediu.

Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu se numeste adaptare senzoriala.

Intrarea in functiune a fenomenului adaptarii senzoriale poate fi cel mai usor demonstrata prin trecerea brusca dintr-un mediu in altul. Procesul se realizeaza gradat.

Adaptarea este un fenomen relational - ia in considerare:

        nivelul initial al sensibilitatii, porneste de la un nivel dat al acesteia, luind apoi valori diferite in functie de intensitatea si durata stimulului

        depinde si de anumite particularitati morfofunctionale ale organelor de simt si de locul si rolul acestora in procesul reflectarii informationale

        particularitatile contextului obiectiv si subiectiv in care are lor receptia.

De obicei, la stimulii puternici, sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste.

Scaderea sensibilitatii trebuie interpretata in 2 moduri:

        ca diminuare treptata a senzatiilor, fara a se ajunge insa la disparitia lor

        ca disparitie totala sau cvasitotala a sensibilitatii

Dupa rapiditatea adaptarii lor, analizatorii au fost clasificati in:

-         usor (tactili, termici, olfactivi, gustativi, vizuali);

-         greu (auditivi si algici)

EX.: in sfera sensibilitatii olfactive adaptarea se face rapid, im timp ce in domeniul sensibilitatii auditive adaptarea se produce greu si in timp.

HELSON: Exista 3 clase de stimuli in functie de care se produce adaptarea:

        st.focali - urmeaza sa fie evaluati/ ex. Asupra carora se fixeaza privirea

        st. de fond - inconjoara st. focali

        st. reziduali - provin din experienta anterioara si sint independenti de cei actuali

Dupa rapiditatea si amplitudinea variatiilor sensibilitatii, D.Adrian a impartit analizatorii in 3 grupe:

1. rapid si puternic adaptabili (tactul si mirosul);

2. mediu adaptabili (vazul);

3. greu si slab adaptabili (proprioceptia si sensibilitatea algica).

Pe langa intensitatea si durata de actiune a stimulului, adaptarea depinde si de semnificatia stimulilor: in raport cu aceiasi intensitate si durata scaderea sensibilitatii va fi diferita pentru Stimulii indiferenti (scadere mare) si semnificativi (scadere mica).

Analiza dinamicii adaptarii pune in evidenta 3 faze:

  • Modificarea brusca a nivelului sensibilitatii (cresterea/scaderea lui);
  • Modificarea lenta (in sens ascendent sau descendent);
  • Stabilizarea relativa (mentinerea sensibilitatii la nivelul rezultat in urma schimbarilor anterioare).

Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurand reglarea optima a starii finctionale a analizatorilor in raport cu intensitatea, durata si semnificata stimulilor. ATENTIE!! La Zlate legea contrastului este inclusa in legea adaptarii.

Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al stimularii spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. Corespunzator, avem 2 tipuri de contrast: simultan si succesiv.

Contrastul simultan consta fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi timp in campul perceptiei, fie in accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de intensitate dintre stimuli sa nu fie mici prea mari, incat sa genereze fenomenul; de alternanta, nici prea mici, incat sa genereze amestecul.

Contrastul simultan are o sfera de manifestare mai redusa decat cel succesiv. Astfel, el este greu de obtinut in cadrul sensibilitatii gustative si olfactive; slab exprimat in sensibilitatea auditiva si pregnant in sensibilitatea vizuala.

Contrastul succesiv consta in cresterea nivelului sensibilitatii in raport cu un stimul prezentat la scurt timp dupa actiunea mai indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar diferit dupa intensitate. Acest tip de contrast se evidentiaza in toate modalitatile senzoriale, dare foarte pregnant in sensibilitatea gustativa, olfactiva, termica si vizuale.

Mecanismul care sta la baza contrastului il constituie procesele de inductie reciproca si autoinductie care au loc intre diferitele campuri receptoare si intre verigile subcorticale ale analizatorului.

Contrastele se regleaza la diferite niveluri si, in functie de sarcina perceptiva sau de caracteristicile fizice sau statice ale stimulilor, emit doua categorii de semnale: de sensibilizare a unor neuroni si de inhibare a altora. Diferentele in starea de excitatie creeaza, in plan psihologic, respectiv, in perceptie, imagini contrastante.

Diferentele intre stimuli nu trebiue sa fie nici prea mari pentru ca ar genera lupta campurilor, dar nici prea mici pentru ar facilita amestecul.

Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibilitatii si se explica prin intrarea in actiune a mecanismelor de inductie reciproca si autoinductie.

Cel mai plauzibil mecanism al contrastului se pare ca este mecanismul inhibitiei laterale.

Potrivit lui, activitatea unei celule este modificata de activitatea celulei vecine.

Prin intermediul notiunii de ,,inhibitie laterala" se traduce operatia unui proces inhibitor responsabil de faptul ca raspunsurile unei celule se sustrag raspunsurilor din alte celule, determinand astfel diferenta dintre 2 intrari.

Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea in cadrul unui analizator a sensibilitatii, fie ca urmare a interactiunii diferitelor campuri receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori. Stimularea cu o lumina de intensitate relativ slaba a unor segmente retiniene duce la cresterea nivelului sensibilitatii in segmentele apropiate.

Zravkov si Stevens au studiat interactiunea analizatorilor demostrand cum stimularea unuia dintre ei determina efectul de sensibilizare sau de depresie in cadrul celorlalti, corespunzator intensitatii si duratei stimulilor utilizati.

Excitarea in anumite limite si in anumite conditii a receptorilor tactili si kinestezici duce la cresterea sensibilitatii vizuale si auditive, iar intre alte limite si in alte conditii, ademenea excitare duce la aparitia fenomenului de depresie.

Sensibilizarea pp. cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune, acestea din urma se produc la mai multe nivele:

        cel mai simplu nivelul este cel al receptorului unui analizator, interactiunea avnd loc intre diferitele lui elemente structurale diferentiate.

EX.: stimularea bastonaselor din retina duce la cresterea sensibilitatii conurilor.





nivelul segmentelor unuia si aceluiasi analizator

-         faptul se manifesta pregnant in cazul analizatorilor cu receptori perechi.

-         Excitarea portiunii periferice a retinei unui ochi poate duce la cresterea sensibilitatii portiunii centrale a celuilalt ochi

        Interactiunea dintre analizatori diferiti

Experienta curenta arata ca auzim mai bine la lumina decat in intuneric.

P.P. LAZAREV in anul 1904 a demonstrat:

1)      influenta actiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv.

2)      A aratat ca sub influenta sunetului sensibilitatea vederii periferice (crepusculara) creste.

Cercetarile au condus la formularea unei reguli practice: ,,Atunci cand un analizator este intens si indelung solicitat, pentru mentinerea tonusului functional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze specifice de excitatie specifica a unui analizator."

Legea depresiei

Consta in scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturilor functionale intraanalizatori sau interanalizatori.

Functioneaza dupa aceleasi mecanisme si la aceleasi niveluri ca si legea sensibilizarii.

Avem 3 nivele:

1)      stimularea indelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori, indeosebi pentru cele de unda lunga.

2)      Functia localizarii spatiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fara interactiunea dintre cele 2 verigi perechi ale analizatorului auditiv.

3)      Sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor.

Efectele de interactiune ale analizatorilor (sensibilizare si depresie) sint dependente de:

        relatia de intensitate dintre stimuli

        procesele corticale si legile lor; indeosebi inductia pozitiva si negativa

        sistemul nervor vegetativ

        formatiunea reticulata

        formarea reflexelor conditionate

Legea sinesteziei exprima acea interactiune intre analizatori, in cadrul careia calitatile senzatiilor de o anumita modalitate sunt transferate senzatiilor de o alta modalitate.

Zlate: Se refera la efectele de intermodelare primara informationala, adica la '' transpunerea'' unei forme de sensibilitate intr-o alta modalitate senzoriala.

De ex., st. acustici produc efecte de vedere cromatica (''auditia colorata''); st. optici produc efecte auditive (''vedere sonora'')

De asemenea culorilor si sunetelor le pot fi atribuite si calitati tactile sau gustative.

Vorbim de ,,culori moi", de ,,sunete dulci".

Toti ceilalti stimulenti produc efecte kenestezice.

Unul dintre primii autori care s-au ocupat cu studiul sinesteziei a fost psihologul roman Eduard Gruber, care a investigat fenomenul sinopsiei (auditie cromatica).

Investigatiile ulterioare asupra sinesteziei au condus spre ideea ca acest fenomen sta la baza talentului artistic.

Legea oboselii exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe baza unui consum de energie stocata in structura lor, iar aceasta energie fiind cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala. Aceasta se concretizeaza pe de o parte, in scaderea considerabila a nivelului sensibilitatii si a capacitatii rezolutive a analizatorului, iar pe de alta parte, in aparitia unor senzatii de disconfort si instabilitate.

Nu in toti analizatorii oboseala se manifesta la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic si auditiv; cel mai putin fatigabil este cel gustativ.

Dupa sursa care o genereaza, oboseala senzoriala este:

                    Suprasolicitare, ca urmare a functionarii indelungate a analizatorilor in conditiile actionarii unor stimuli de intensitate superioara mediei;

                    De subsolicitare care se produce ca rezultat secundar al scaderii tonusului general de excitabilitate al SC, din lipsa de stimulare externa;

                    De asteptare care apare pe fondul unei atentii concentrate pe termen lung.

Efectul oboselii este in toate cazurile negativ, ducand la scaderea performantelor la sarcinile perceptive. Cat si la o stare generala dezagreabila.

LEGILE SOCIOCULTURALE exprima dependenta organizarii si functionarii mecanismelor senzoriale ale omului de particularitatile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate si etaloanelor pe care le genereaza mediul sociocultural. Daca legile psihofizice si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara intregului regn animal, legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

M.Golu identifica 4 legi de sorginte socioculturala care se includ in evolutia si structurarea sensibilitatii, si anume: legea constientizarii, a exercitiului selectiv (profesionalizarii), legea estetizarii si semantizarii si legea verbalizarii.

Legea constientizarii postuleaza faptul ca delimitarea sensibilitatii se realizeaza prin raportarea la starea vigila a subiectului si la capacitatea lui de a avea o senzatie specifica de care sa-si dea seama.

Initial, constiinta se bazeaza numai pe sensibilitate si pe experienta senzoriale; pe masura elaborarii si a altor structuri psihice mai complexe (reprezentarea., imaginatia, gandirea) ea dobandeste o anumita autonomie functionala si impune criterii noi sferei senzoriale.

Acuitatea oricarei sensibilitatii modale va depinde direct de claritatea si gradul de focalizare a constiintei: pragul de detectie va fi mai scazut in raport cu un stimul asteptat, decat in raport cu stimulul pe care nu-l asteptam.

Legea constientizarii confera fluxului informational senzorial obiectualitate si adresabilitate:

                    Delimitarea dintre senzatie ca dat subiectiv si proprietatea stimulului extern ca dat obiectiv;

                    Orientarea reactiei de raspuns spre "in afara", in directia stimulului extern, iar nu catre senzatia din creierul nostru.

Legea constientizarii face ca senzatia sa devina obiect de analiza critica prin prisma unor criterii de obiectivitate: datele simturilor nu raman in forma lor initiala, ci sunt supuse unor operatii supraordonate de verificare - corectie.

Legea exercitiului selectiv (a profesionalizarii) exprima dependenta nivelului de dezvoltare si eficienta a diferitelor forme modale ale sensibilitatii de procesul general al invatarii pe care il parcurge individul uman si de specificul activitatii dominante (al profesiei).

Prin invatare senzoriala sau perceptiva organizata, copilul isi dezvolta componentele secundare ale schemelor de explorare, detectie, comparatie a diferitelor insusiri concrete ale obiectelor din jur si isi adapteaza experienta senzoriala la categoriile stimulilor de sorginte socioculturala (ex. literele alfabetului). Pe masura insusirii unei profesii o anumita forma particulara de sensibilitate va dobandi o dezvoltare preferentiala.

In structura multor aptitudini speciale, sensibilitatea intra ca o componenta esentiala, atat prin latura sa innascuta, cat si prin cea dobandita. Profesia accentueaza determinismul sociocultural al sensibilitatii umane.

Legea estetizarii si semantizarii exprima modelarea sensibilitatii umane in raport cu actiunea a 2 factori culturale: frumosul si semnificatia. Functionarea mecanismelor senzoriale va fi modelata prin intermediul principiilor culturale (estetice si semantice) in directia evaluarii calitatilor senzatiilor prin prisma unor criterii de frumos-urat, agreabil-dezagreabil, precum si a unor criterii de semnificatie (ce sens are).

Aceasta estetizare a sensibilitatii genereaza diferentieri si particularizari intre indivizi. Ceea ce este frumos pentru un individ poate fi urat pentru un altul.

Semantizarea exprima stabilirea unor legaturi de designare-reprezentare intre insusirile a 2 obiecte stimul: obiectul stimul semnificat (desinat) si obiectul stimul semnificant (designant) sau intre insusirile unui stimul si anumite actiuni sau comportamente( ex. legatura intre sunet si litera).

Mecanismele sensibilitatii vor incorpora, in schemele lor operatorii, criterii de ordin semantic, gratie carora continuul senzatiilor este interpretat din punct de vedere al sensului, ce anume semnifica el. nu numai in raport cu stimulul originar, ci si in raport cu alt stimul sau ce anume trebuie sa faca subiectul.

Legea verbalizarii exprima o caracteristica generala a organizarii psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edificarii si reglarii verbale. Prin instructaj si comenzi verbale por fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul receptiei-senzoriale. Legea verbalizarii postuleaza si fixarea in cuvant a continutului informational al senzatiilor, devenind posibila stabilitatea lor in sfera constiintei cat si o mai buna fixare in memorie a experientei senzoriale.

Actiunea legii verbalizarii poate modifica in sens amplificator sau reductor si efectele legilor primare (psihofizice si psihofiziologice).

Cuvantul dirijeaza intreaga dinamica a receptiei senzoriale in campul stimulator extern; acesta din urma este supus reorganizarii, fiind scoase in prim plan elementele care corespund starilor actuale de motivatie si trecute in plan secund elementele care in momentul dat nu au pentru subiect o semnificatie deosebita.

Astfel, gratie reglajului verbal, functia sensibilitatii se logicizeaza, organizandu-se pe programe specifice, bazate pe conditii logice si criterii de relevanta, reprezentativitate si semnificatie.

Zlate

Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului

Ceea ce conteaza nu este atit forta fizica a stimulului, cit valoarea, semnificatia acestuia pt. individ.

Cercetarile experimentale au demonstrat:

un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pt. organism este mult mai bine receptionat decit un stimul puternic, dar nesemnificativ.

Aceasta lege actioneaza contrar legii senzatiilor si a fost descoperita de catre Pavlov.

El atragea atentia asupra faptului ca in studiul activitatii nervoase superioare trebuie sa se tina seama nu doar de intensitatea absoluta, ci si de intensitatea relativa a stimulului.

Legatura dintre cele 2 variabile este mediata de:

-         procesele de iradiere si concentrare

-         de legea inductiei reciproce

-         de forta fiziologica proprie diversilor analizatori

-         de insusirile tipologice

-         de valoarea de semnal a stimulului.

Daca la acesti factori de natura fiziologica adaugam si factori de natura psihologica - scopuri, trebuinte, aspiratii, stari afective, etc.- vom intelege si mai bine complexitatea relatiei dintre intensitatea stimulului si intensitatea reactiei.

El vorbea de legea fortei relative care nu este altceva decat legea semnificatiei fortei de semnalizare.

Legea compensarii

Dezvoltarea insuficienta a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei duce la perfectionarea alteia atit de mult, incit aceasta preia pe seama ei functiile celei dintii. La orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva.

Compensarea este o lege mai generala a psihicului, ea actionand nu numai la nivel senzorial. Cercetari interesante asupra compensarii la orbi, soldate cu propunerea unui aparat acustic menit a facilita orientarea orbilor in spatiu, au fost facute de psihologul roman Dorin Damaschin.

Compensarea este capacitatea organismului, in cazul nostru capacitatea sistemului senzorial, de a se autoconstitui structural si functional.

Ca fenomen interior psihofiziologic, compensarea pp. restructurari functionale, substitutii, comutari nervoase si autoreglari, care se soldeaza cu reechilibrarea organismului si cu refacerea potentelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre obiectiv si subiectiv.

Legea conditionarii social-istorice

La om, senzatiile sint superioarea pt. ca suporta conditionarea din partea factorilor socio-istoric si culturali. Conditionarea social-istorica a senzatiilor este evidentiata in mai multe planuri:

a)      adincirea, perfectionarea unor modalitati senzoriale ale omului (implicarea omului in diferite profesiuni modifica destul de mult sensibilitatea lui)

b)      schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale (trebuind sa se adapteze omul si-a dezvoltat mult sensibilitatea vizuala si auditiva; esentiala pentru om este sensibilitatea auditiva deoarece aceasta permite achizitia limbajului)

c)      aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipaitul, ca explorare a obiectelor, in cadrul modalitatii tactile; diferite firme de auz - verbal, muzical - in cadrul modalitatii auditive)

Interventia factorilor socio-istorici si socio-culturali este atat de mare incat ei conditioneaza nu doar senzatiile omului, ci modifica insasi simtirea umana.

Conditionarea social-istorica a senzatiilor poate fi pusa in evidenta cel mai bine prin referirea la diferentele culturale si etnice existente in experienta senzoriala.

Se pare ca aceasta variatie socio-culturala este cel mai evidenta in cazul senzatiilor algice (de durere).

PERCEPTIA

 

Acceptiunile conceptului de perceptie

I. Activitate

II. Deformare a obiectului

III. Expresie a personalitatii

Din perspectiva lui Zlate, perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, in forma de imagine a obiectelor si fenomenelor externe, ce actioneaza in momentul dat, asupra noastra, prin ansamblul insusirilor si componentelor lor. Din aceasta definitie a perceptiei, se observa deosebirea ei de senzatie, definita ca reflectare de tip secvential- unidimensional, a unor insusiri singulare ale obiectului. Se subliniaza de asemenea de asemenea, prezenta si actiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectand obiectul in unitatea insusirilor sale componente, perceptia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoasterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminari, ci si operatii mai complexe de identificare si clasificare.

Reuchlin M. afirma ca ,,pe masura ce cunostintele progreseaza, devine tot mai greu sa stabilim o diferenta transanta intre senzatie si perceptie. Spunem ca se studiaza senzatia atunci cand se incearca izolarea, din procesul de ansamblu, a unui raspuns specific la un stimul senzorial izolat, atitudinile si motivatiile fiind mentinute constante. Cuvantul perceptie este cel mai general si este utilizat acum cel mai des pentru a numi procesul de culegere si de tratare a informatiei senzoriale"

Cosmovici: ,,Perceptia consta intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cand ele actioneaza asupra organelor senzoriale".

In literatura de specialitate s-au conturat 3 acceptiuni ale conceptului de perceptie.

Prima si cea mai importanta dintre ele consta in considerarea perceptiei ca activitate.

Cea de-a doua priveste perceptia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are in vedere perceptia ca expresie a personalitatii.

Fiecare dintre aceste acceptiuni evidentiaza aspecte si laturi importante ale perceptiei, atat in planul naturii, specificului si mecanismelor ei, cat si in cel al rolului ei in cunoasterea umana.

I. Perceptia ca activitate

Piaget foloseste termenul de "activitate perceptiva" referindu-se la "orice punere in relatie a elementelor percepute in campuri diferite".

Perceptia trebuie considerata o faza a actiunii; numai pe masura ce actiunea progreseaza, este posibila adaptarea continua la necesitatile noi ale momentului.

Esentiala pentru P. este explorarea continua a obiectelor.

Deoarece se formeaza in procesul interactiunii omului cu lumea, inseamna ca intregul continut intern al perceptiei lucrurilor si structura sa, poarta amprenta faptului ca lucrurile sint obiectele activitatii individului.(RUBINSTEIN)

Forme ale activitatii perceptive:

        Explorari simple sau polarizate

        Transpozitiile de marimi, de forme in spatiu si timp

        Anticipari

        Schematizari

Formele activitatii perceptive se pot solda cu decentrarea si/sau aparitia unor deformari (iluzii secundare).

Frances arata ca perceptia pp doua conduite:

        Identificare - stimulul este legat de un raspuns generic

        Diferentiere - are lor compararea intre doua sau mai multe obiecte simultan prezente, subiectul incercind sa descopere ce le apropie sau le distinge

Caracterul de activitate al perceptiei a fost bine specificat de indata ce s-a incercat surprinderea unor "faze" parcurse de ea

Fazele perceptiei:

Dupa Bourdon:

1.      Faza identificarii primare - recunoasterea semnalelor

2.      Faza identificarii secundare - intelegerea semnalelor

O alta distinctie admite existenta a 3 etape:

-         cea a senzatiei brute (perceptia unei simple pluralitati)

-         cea a perceptiei formei

-         cea a constiintei unui sens (corespunde identificarii secundare).

Dupa Forgus perceptia este ,,procesul extragerii informatiilor"; stabileste 5 etape ale P.:

1.      detectia

2.      discriminarea

3.      rezolutia

4.      identificarea

5.      manipularea formelor identificate

Þ fiecare implicand tot atatea actiuni perceptive distencte.

Primele doua faze sunt determinate senzorial, urmatoarele trei presupun participarea invatarii si experientei. Actiunea devine astfel nu numai un mijloc de realizare a perceptiei, ci elementul ei constitutiv fundamental.

Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului.

Cercetarile experimentale au demonstrat ca atunci cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a sb., imaginea perceptiva este de regula eronata.

Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale sb., imaginea obiectului devine mai clara.

Asadar, corectitudinea imaginii perceptive se datoreaza nu fortei excitative a sb., ci gradului de implicare activa a sb. in P.

Perceptia este un mecanism reglator esential al activitatii adaptative (Reuchlin).

Produsul P. - perceptul - nu este asimilabil unei fotografii, a unui obiect fizic, identica pentru toti subiectii care percep.

REUCHLIN: ,,Perceptul este o constructie, un ansamblu de informatii selectate si structurate in functie de experienta anterioara, de trebuinte, de intentiile organismului implicat activ intr-o anume situatie."

Perceptia este un proces constient orientat si organizat, care implica actiuni cu obiectele si care se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

In psihologia cognitiva, perceptia este tratata in termenii procesarii sau tratarii informatiei.

 

Moduri de tratare a informatiei:

1.      Tratare paralela

Modelul lui Selfridge, cunoscut sub numele de:

Pandemoniu - sistem compus dintr-o serie de demoni, fiecare avind sarcini specifice in recunoasterea formei. Ajuta la explicarea modului in care analiza caracteristicilor permite recunoasterea formelor.

Sistemul este compus dintr-o serie de demoni:

        Demonii imaginii

        Demonii caracteristicilor

        Demonii cognitivi

        Demonii deciziei

Alte modele de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea de:

Bottom-up process Top-down process

(procesare dirijata de fapte) (procesare dirijata de concept)

*porneste de la date concrete * porneste de la ceea ce se scon-

* este automatizat teaza a se percepe

*este ascendent * dependent de R. cognitive si de

*modularitatea (caracteristica esentiala) *cunostintele anterioare asupra

lumii

* descendent

* constient

FODOR este de parere ca tratarea informatiilor se realizeaza in functie de modulele din care se compune sistemul perceptiv si din organizarea lor. Exista mai multe moduri de tratare a informatiilor:

1. Tratare ierarhica - un nivel B nu poate functiona decat pornind de la informatiile culese de nivelul antecedent A, care in prealabil trebuie sa-si fi terminat activitatea

2.      Tratare in paralel - doua module A si B elaboreaza informatii diferite in maniere independente si mai mult sau mai putin sincrone

3.      Tratare in cascada - o tratare poate fi initiata la oricare nivel dupa natura informatiei disponibile.

Perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative.

Considerarea perceptiei ca activitate, depaseste definirea ei ca fiind o reflectare directa a realitatii. Dupa parerea lui Golu, aceasta definitie naste o serie de confuzii. Ea permite intelegerea perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului, asupra organelor de simt. Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata, deformata. Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Perceptia nu este o simpla concentrare sau copie mecanica, inerta a obiectului, ci dimpotriva ea este un proces constient, orientat si organizat care implica, nenumarate actiuni cu obiectele (masurare, descompunere, recompunere, grupare). Ca mecanism prin excelenta activ, perceptia se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Perceptia trebuie considerata in doua ipostaze: ca forma specifica de activitate si ca veriga reglatoare bazala in structura oricarui act comportamental orientat spre lumea externa.

In prima ipostaza, perceptia devine ea insasi o activitate, fiind organizata dupa schema motiv-mijloc-scop si subordonata unor sarcini profesionale specifice. O asemenea activitate poarta numele de observatie si se realizeaza in diferite variante: urmarire, inspectie, supraveghere.

In cea de-a doua ipostaza, perceptia alimenteaza cu informatie adecvata actiunea.

Rolul organizator al perceptiei se concretizeaza in doua functii principale, si anume: functie de informare si functie de corectie-optimizare. Perceptia este cea care furnizeaza datele ce se constituie in experienta cognitiva anterioare, despre ambianta si despre noi insine.

Perceptia este o forma fundamentala si cotidiana, de relationare adaptativa cu lumea. Perceptia furnizeaza primele date care stau la baza formarii reprezentarii si gandirii; noi existam in masura in care percepem si actionam iar in raport cu noi lumea exista numai in masura in care o putem percepe altfel ea existand doar in sine.

In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative. Constructele perceptive, servesc drept cadre de referinta pentru actiunile noastre, pregatind si ghidand activitatea, drept semnale ce permit anticiparea situatiilor ce vor veni si, in sfarsit, drept modalitati de orientare si controlare a activitatii.

II.                Perceptia - deformare a obiectului

In cadrul perceptiei, se manifesta abateri mai mult sau mai putin semnificative de la realitate, cunoscute sub numele de efecte de camp si iluzii perceptive. Efectele de camp sunt rezultatul interactiunii imediate ce se produce intre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii

Aceasta acceptiune a aparut ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care sint de fapt perceptii deformate. Perceptia poate deforma realitatea.

Iluziile, sunt in cea mai mare parte, rezultatul in plan subiectiv al efectelor de camp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectari denaturate ale obiectului stimul in care valorile subiectului se indeparteaza de datele masuratorilor obiective. Spre deosebire de halucinatii, iluziile nu duc la falsa recunoastere a obiectului, ci numai la modificarea in hipo sau in hiper a unor parti ale obiectelor.

Iluziile vizuale - sint datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, se mai numesc si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

a)      cu cercuri egale, care insa par inegale

b)      cu linii sau segmente de dreapta egale, care par inegale

c)      cu linii paralele, care par a nu fi paralele

O alta categorie de iluzii o constituie obiectele imposibile - obiecte desenate, dar care nu pot fi construite in realitate deoarece incalca principiile logicii.

Iluziile optico-geometrice se datoreaza urm. factori:

        erori de estimare a unor caracteristici ale figurilor geometrice (marime, orientare, forma, felul unghiurilor);

        factori emotionali;

        tulburari ale miscarilor oculare

        efectul de centrare (la Piaget): fixarea unui singur element-etalon pt o perioada mai mare de timp, fapt ce duce la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente.

        Reducerea unor forme tridimensionale la o figura bidimensionala (la Gregory)

        Gh.Zapan: Teoria relativitatii psihice, bazata pe ipoteza neomogenitatii cimpului somatic in care au loc procesele psihofizice.

Clasificarea iluziilor:

Dupa Piaget, exista doua tipuri de iluzii:

Iluzii primare - datorate interactiunii imediate dintre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii;

-         se diminueaza odata cu virsta datorita aparitiei unor activitati perceptive;

-         rezulta din punerea in relatie a marimii si din efectele de contrast;

Iluzii secundare - provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea

- se amplifica ele insele, odata cu varsta

Disparitia deformarilor, a iluziilor, se datoreaza omogenizarii conditiilor exterioare si a celor interioare.

Pentru Piaget, iluziile nu sint exceptii, ci regula activitatii perceptive; intr-o relatie perceptiva, marimea variaza in functie de conditiile de observatie.

Perceptia, in ciuda unor deformari ce apar in cursul ei, este sau tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata.

Pentru Piaget, o mare importanta, in producerea iluziei, o are asa numitul efect de centrare, care consta in fixarea unui singur element etalon, pentru o perioada mai mare de timp, ceea ce duce in final la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, echivalent cu aparitia iluziei, este utila intrarea in functiune a fenomenului de decentrare, de explorare excesiva a mai multor elemente ale obiectului.

Reuchlin considera ca iluziile primare depind de mecanismele ale caror efecte sunt sunt atenuate de activitatea perceptiva, in timp ce aceasta activitate creeaza si dezvolta conditiile de manifestare pentru iluziile secundare.

Zlate, considera ca perceptia tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta, a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata. El ofera o serie de argumente care demonstreaza ca iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiei.

Argumente care demonstreaza ca iluziile sint cazuri particulare ale perceptiilor:

1.      variatia iluziilor perceptive in functie de mai multi factori: virsta, activitate profesionala, particularitatile contextului socio-cultural in care traieste subiectul;

- aparitia iluziilor in conditii strict determinate: apar numai atunci cind la nivelul unuia sau altuia dintre variabile (subiect, obiect, mediu) apar o serie de factori perturbatori;

2.      posibilitatea de corectare a iluziilor in chiar timpul desfasurarii activitatii perceptive

. Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor odata cu varsta, ci de insasi disparitia lor in activitatea cu stimulii.

III. Perceptia ca expresie a personalitatii

Perceptia ca expresie a activitatii largeste perspectiva ei de interpretare in sfera ei de interes intrand nu doar perceptia stimulilor exteriori, ci si perceptia de sine.

Aceasta perceptie este prezenta mai ales in psihologia americana, dar a fost preluata si de europeni.

Nuttin arata ca notiunea de perceptie desemneaza nu doar priza de constinta imediata, ci una globala a omului in contact direct cu lumea.

Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori au un rol important in perceptie: inteligenta, trebuintele, emotiile etc

Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, prejudecati isi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor.

Moduri de a percepe:

Omul traieste intr-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata, asa incit comportamentul sau va fi influentat nu numai de lumea in sine, ci si de felul in care ea este perceputa.

. Omul, va fi influentat, nu numai de "lumea in sine", ci si de felul in care ea este perceputa. De exemplu, unii oameni, folosesc o

a.      perceptie sincretica:

        imediata, primitiva, nediferentiata;

        cimpul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat;

        intilnita numai la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive

        se mai intalneste si la adultii frustrati

b.      perceptia globala (Decroly)

        autorul propune o metoda de lectura ce pp. trecerea de la configuratiile de ansamblu la fraze mici, apoi la cuvinte, apoi la litere.

c. perceptie analitica:

* oamenii nu pot structura, organiza cimpul perceptiv;

        centrata pe detalii, pe amanunte;

        forma inferioara de perceptie, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale individului.

d.      perceptie sintetica

        reunirea elementelor intr-o structura cu calitati noi in raport cu elementele constitutive;

        filtrata prin gindire, de aici caracterul ei mijlocit

        subiectii sint de obicei pasivi, anxiosi

Zlate:

1.      Prima acc. constituie finalizarea disputei dintre J.J. Gibson si E.R. Gregory.

Primul sustine ca P. este o simpla descriptie a stimulului, o copie a acestuia.

Al doilea considera P. ca interpretare.

Pornindu-se de la premisa ca ambele conceptii sunt corecte, s-a ajuns la concluzia ca un compromis intre cele 2 moduri de concepere a P. ar fi util.

Descriptia si interpretarea ar constitui stadii distincte ale P:

-         descriptia ar fi stadiul initial care furnizeaza informatia de input stadiului interpretativ subsecvent

Zlate nu impartaseste un asemenea punct de vedere, optiunea sa metodologica fiind pentru considerarea P ca activitate, chiar descriptia presupunand o implicare activa a sb.

2.      A doua acc. a notiunii de P. arata maniera in care organismul trateaza informatia senzoriala si permite definirea mai exacta a informatiei real tratate de sistemul perceptiv.

Dupa Zlate aceasta acc. nu are valoare deosebita pentru teoria generala a P., ci mai degraba una practica, aplicabila, iluziile fiind de mare efect in diferite domenii de activitate, cum ar fi cel al artei.

3. A treia acc. este in acord cu tendinta psihologiei contemporane de a integra mecanismele psihice particulare in mecanismul integrativ care este personalitatea si de a arata cum se transforma ele sub influenta personalitatii.

In conditii normale, la omul adult, perceptia pare a fi un act instantaneu, dar in realitate, ea are o desfasurare procesuala. Perceptia se realizeaza in functie de 5 faze: orientarea, explorarea, detectia, discriminarea, identificarea si interpretarea.

In functie de gradul lor de complexitate, perceptiile se impart in simple si complexe. Cele simple sunt clasificate in functie de analizatorul dominant implicat in realizarea, iar cele complexe, includ perceptia spatiului, a miscarii si a timpului.

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata in desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori. Perceptia este rezultatul unei complexe interactiuni a doua multimi de variabile. Multimea variabilelor externe (stimuli), si multimea variabilelor interne (subiect).

Perceptia este coordonata de o serie de legi generale: legea integralitatii, structuralitatii, selectivitatii, constantei, semnificatiei, proiectivitatii imaginii perceptive.

Zlate considera ca, perceptia indeplineste trei roluri fundamentale in raport cu existenta si activitatea omului:

        Rol de informare a individului despre obiectele din lumea inconjuratoare, fapt care faciliteaza adaptarea lui la lumea obiectelor

        Rol de reglare a comportamentelor

        Rol comutator, dupa cum se exprima Golu, adica ea inchide si deschide circuitele traiectoriilor, ale actelor mintale (interne) si motorii (externe). "Prezenta ei este nu numai importanta, ci absolut indispensabila pentru reglarea adaptativa, finalista" (Golu).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Determinantii perceptiei

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata in desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori , care pot fi clasificati astfel:

        externi - obiectul, miscarea, organizarea
  • interni - setul, atentia, motivatia
  • relationali - rezulta din interactiunea celor externi si interni

Determinantii exteriori

Momentul care marcheaza inceputul procesului perceptiv, il constituie actiunea unui stimul asupra uneia sau mai multor analizatori ai subiectului. Traiectoria desfasurari ulterioare a procesului va fi partial dependenta de caracteristicile obiective ale stimulilor si de contextul in care este dat. Principalele caracteristici care-si pun amprenta pe calitatea continutului informational precum si pe aspectele cantitativ-dinamice sunt: specificitatea sau modalitatea , intensitatea, durata, frecventa aparitiei, contextul, gradul de determinare si semnificatie.

        Specificitatea sau modalitatea exprima natura substantial calitativa a stimulului; aceasta face ca respectivul obiect sa impresioneze doar un anumit analizator. Specificitatea stimulului determina specificitatea ontologica, modala a perceptiei ca proces, reflectand un anumit aspect al obiectului: cromatica, acustica.

Caracteristica specificitatii este esentiala pentru explicarea obiectiv cauzala a producerii senzatiei, cat si a genezei si dezvoltarii ei filogenetice si istorice. Pentru a produce o perceptie de anumita modalitate, trebuie sa existe un stimul specific: de exemplu, o perceptie vizuala nu se poate obtine decat luand ca stimul de baza lumina. Specificitatea este univoca si exclusiva (un stimul acustic, nu poate fi substituit de un stimul luminos, pentru a produce o perceptie muzicala)

Intensitatea este o caracteristica de care depinde gradul de claritate al operatiilor de procesare a informatiei si al preceptului

S-a demonstrat ca intensitatea stimulului cea mai favorabila, care asigura o perceptie optima, este cea medie; intensitatile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile: tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, scade capacitatea rezolutiva si apare o stare generala de discomfort psihic. Intensitatea trebuie considerata in raport cu pragurile absolute si diferentiale ale subiectului. De aceea, se distinge intensitatea reala si intensitatea operationala. Aceeasi valoare a intensitatii reale, poate lua la subiectii diferiti sau la unul si acelasi subiect in momente temporare diferite, valori semnificativ diferite.

Prin varierea controlata a intensitatii stimulilor modali specifici, se obtin efecte subiective, deosebite in plan perceptiv (contraste, iluzii).

        Durata este o caracteristica definitorie a oricarui stimul senzorial. Raportate la subiect, durata se operationalizeaza. Se delimiteaza astfel, o durata minima, necesara pentru a putea produce o stimulare senzorial, si o durata maxima dincolo de care, actiunea stimulului duce la instalarea fenomenelor de saturatie si de oboseala. Importanta duratei stimulilor, consta in determinarea trasaturilor tipologice ale perceptiei (mobilitate si inertie).

        Frecventa aparitiei este caracteristica stimulilor care le determina gradul de noutate si de familiaritate. Perceptia stimulilor familiari se realizeaza mai rapid decat cea a stimulilor noi (in conditiile aceleiasi intensitatii si durate de actiune).

Cresterea frecventei de aparitie a obiectului, in campul senzorial al subiectului, duce la perfectionarea informationala a perceptiei in raport cu un anumit obiect.

Un stimul cu aparitie frecventa este perceput mai repede decit altul din aceeasi categorie, dar care apare la intervale mai mari de timp.

De asemenea, pe langa aceste caracteristici ale stimulului, importanta este si valoarea lor intrinseca pt. stimulul dat.

Insusirile stimulului se deosebesc intre ele prin gradul lor de relevanta, unele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, altele irelevante.

Daca din stimulii respectivi lipsesc insusirile irelevante, perceptia se va realiza corect; daca lipsesc partile relevante, imaginea este unitara, globala, a altui stimul.

Dependenta perceptiei de particularitatile stimulului este ilustrata de cercetarile intreprinde de Berlyne, care a folosit perechi de stimuli diferentiati intre ei prin:

- modul de dispunere (simetrica, asimetrica)

- cantitatea elementelor (mai putine sau mai multe)

- natura materialului - omogen, neomogen

- particularitatile contururilor- regulare sau neregulate

- familiaritatea - imagini reale sau absurde, incongruente, obtinute prin ,,amestecarea" partilor componente ale unor animale

- juxtapunerea elementelor - fireasca sau absurda

Complexitatea, noutatea, incongruitatea stimulilor creeaza unele dificultati P.




Mai tarziu a clasificat in 3 categorii propietatile stimulilor capabile a influenta P.:

-         psihofizice (variabile fizico-chimice masurabile ale stimulilor)

-         ecologice (propietatile stimulului determinate de semnificatia lui biologica)

-         colative (particularitatile stimulului care depind de compararea diferitelor elemente si de compararea stimulului actual cu cel perceput anterior)

Important pentru P este si contextul in care apare stimulul ce urmeaza a fi receptionat.

        Contextul (fondul), este o caracteristica esentiala a oricarui camp perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv, acest camp, este o multime de evenimente independente, in care, fiecarui eveniment ii este atasata o anumita valoare de probabilitate. Cu cat un element este mai slab conturat fata de elementele din jur, cu atat perceperea lui va fi mai dificila. Relatia figura-fond, evidentiaza caracterul dinamic si activ selectiv al perceptiei. Gradul de determinare sau de nedeterminare, se refera la dispunerea in spatiu si timp a obiectelor stimul. Astfel se delimiteaza doua categorii de campuri perceptive: organizate si aleatorii. Cele organizate, se caracterizeaza prin aranjarea spatio-temporara a stimulilor dupa criterii si reguli precise si constante, astfel incat in fiecare moment al traiectoriei perceptive, subiectul va intalni un anumit stimul, si nu altul; expectatia sa, va fi confirmata.

Campurile aleatorii, se disting prin absenta unor criterii si reguli specifice, precis definite de pozitionarea stimulilor, subiectul aflandu-se in stare de incertitudine in ce priveste, stimulul urmator. Aceasta face sa apara frecvent, discrepante intre expectatie si realitate, cu efecte perturbatoare asupra corectitudini identificarilor.

Reuchlin: Perceptia, ca mecanism reglator al activitatii adaptative, depinde direct de contextele in care este situat subiectul.

La scara individuala, s-a constatat (Bruner) ca trebuintele unui individ modifica felul in care el percepe un anumit stimul; ca mecanismele perceptive pot ,,apara" subiectul impotriva intruziunii acelor percepte care il pot tulbura. In acest domeniu exista diferente individuale persistente si importante.

Contextele sociale au si ele o influenta asupra constructiei perceptive.

Obiecte impersonale (discuri cu diametre diferite, linii de lungimi diferite) nu sunt percepute in acelasi fel in prezenta sau in absenta scarilor de valori impuse de societatea globala, sau de influenta unei majoritati din cadrul unui grup restrans.

Influentele sociale se fac simtite mai direct asupra perceptiei sau reprezentarii de ,,obiecte sociale", cum ar fi spatiul socializat, figura umana, persoana celuilalt, grupul, etc.

        Semnificatia reprezinta calitatea unui obiect de a corespunde anumitor expectatii, motivatii ale subiectului receptor. Pentru a asigura o puternica implicare a subiectului in relatia perceptiva, este necesar a se conferi obiectului stimul, o anumita semnificatie.

Semnificatia trebuie considerata sub doua aspecte aspectul obiectiv-potential (obiectul contine elemente ce corespund unor stari de necesitate) si aspectul relativ-real (priveste relatia directa a obiectului cu subiectul, cu starile de motivatiie si scopurile specifice). Aceasta relationare determina 3 efecte: semnificatia potentiala concorda cu cea reala; semnificatie potentiala este subestimata; semnificatia potentiala este supraestimata.

Din cercetarile care iau in considerare importanta factorilor externi in perceptie, rezulta:

-         obiectualitatea perceptiei - reflecta obiecte exterioare si nu starile interne ale constiintei

-         caracterul dinamic si variabil al perceptiei - imaginea perceptiva nu este statica, nu este identica cu obiectul, pp. o nota de relativitate data de particularitatile concrete ale stimulilor

Determinantii interiori

Pentru aproximarea gradului de complexitate al realizarii perceptiei este necesara luarea in considerare a urmatoarelor variabile: varsta, sexul, tipul de personalitate, starile motivationale, starile afective, starea atentiei, a memoriei, experienta perceptiva anterioara, starea psihofiziologica generala, starea functionala a analizatorilor, starea de set si expectatie.

cei mai importanti se grupeaza in jurul motivatiei si setului.

        Varsta este o variabila obiectiva ce are efecte diferite in functie de cele 3 segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalitatii:

1.      Segmentul ascendent care consta in realizarea transformarilor evolutive, care la nivelul perceptiei, se vor concretiza in elaborarea mecanismelor secundare, logico-operationale si a schemelor specifice de extragere a informatiei.

2.      Segmentul de stabilitate optima, in care se consolideaza achizitiile anterioare.

3.      Segmentul descendent, in care se acumuleaza transformarile involutive ce se concretizeaza in scaderea performantelor la sarcinile perceptive.

Cum cele 3 segmente includ fiecare un nr. mare de perioade de varsta, exista diferente semnificative intre subiectii aflati in interiorul fiecareia din ele. Amplitudinea acestor diferente, tinde sa creasca pe masura ce distanta cronologica dintre subiecti se mareste.

        Sexul este o alta variabila obiectiva. Cercetarile au aratat ca femeile sunt mai rapide in identificari si reactii la stimuli sonori si cromatici; barbatii rezolva mai eficient problemele de perceptie spatiala si de evaluare a dimensiunilor metrice.

        Tipul de personalitate poate fi considerat sub aspectul stilului cognitiv si cel al deschiderii-inchiderii comunicationale.

In functie de primul aspect se delimiteaza tipul analitic, centrat pe detalii si tipul sintetic orientat spre caracterul global al obiectului.

In functie de al 2 lea aspect se delimiteaza 2 tipuri perceptive: tipul deschis (orientat catre legatura cu exteriorul) si tipul inchis (orientat spre perceptia de sine).

Starile motivationale sunt variabile situationale. Prezenta unei stari de necesitate in raport cu obiectul perceput determina o supraestimare a acestuia si invers. Motivatia indeplineste un rol de facilitare - potentare, asigurand accentuarea insusirilor semnificative care pot satisface nevoia si estomparea - subestimarea celor lipsite de importanta. Motivatia dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, influenteaza si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare; structurile motivationale influenteaza rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei.

Trebuintele biologice (foamea, setea), recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile personale determina perceptia.

        Starile afective isi pun amprenta pe intreaga dinamica a activitatii, inclusiv asupra modului in care percepem lumea din jurul nostru. Dispozitia afectiva este o constanta a personalitatii, pe baza careia se pot delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist, optimist si pesimist.

        Starea atentiei este o variabila de tip continuu, in functie de care activitatea isi modifica semnificativ traiectoria si eficienta. Spiritul de observatie, forma superioara a perceptiei este o schema integrata la nivelul atentiei voluntare.

        Starea memoriei este o variabila intermediara care influenteaza caracteristicile de dinamica si de continut ale perceptiei. Daca aceasta forma ar fi eliminata, atunci ar deveni imposibile fazele identificarii si recunoasterii.

        Experienta perceptiva anterioara exercita o influenta covarsitoare asupra procesului perceptiei actuale. Performantele cele mai bune se obtin in perceperea obiectelor familiare. Influenta gradului de familiaritate, este cu atat mai importanta, cu cat obiectul stimul este mai complex.

        Starea psihologica generala a subiectului este o variabila de fond, care-si imprima influenta asupra oricarui comportament. Ea poate fi buna sau proasta. Trebuie sa tinem seama si de bolile psihice, precum si de consumul de droguri, acestea sunt stari in care perceptia este puternic afectata.

        Starea structural - functionala a analizatorului este nemijlocit implicata in desfasurarea actului perceptiei. Orice dereglare si perturbare in functionarea analizatorilor se repercuteaza negativ asupra calitatii perceptiei.

        Starea de set si de expectatie. Setul este starea de pregatire interna in vederea receptarii. Interventia setului in perceptii se soldeaza cu o multitudine de efecte: asimilarea pozitiva (integrarea rapida a stimulului), asimilarea negativa (denaturarea imaginii actuale a obiectului) si transformarea ( care duce la aparitia unei imagini perceptive categorial concordante cu stimulul real, dar individual neidentica, anumite insusiri particulare ale stimulului fiind deformate).

Rolul sau ca si al celorlalte variabile intermediare vine sa relativizeze sensul definitiei care se da de obicei perceptiei, adica de reflectare directa, nemijlocita a obiectului-stimul. Prezenta acestor variabile confera perceptiei un caracter mediat, conditionat.

Predominanta acestor factori se soldeaza cu aparitia si punerea in functiune a urmatoarelor tipuri de comportamente perceptive:

        Comportamente de detectare si diferentiere adecvata a insusirilor stimulilor (care depind de natura stimulului);

        Comportamente oscilatorii sau deformante (dependente de conditiile interne ale subiectului, care duc la iluzii);

        Comportamente corective (ce constau in mentinerea invariantei imaginii);

        Comportamente de clasificare a obiectelor;

        Comportamente de identificare categoriala.

Tot ca urmare a actiunii corelate a acestor factori asistam si la elaborarea formelor complexe ale perceptiei.

Determinatii relationali

Relatia dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza in si mai mare masura perceptia.

Perceptia este o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb intre organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si isi datoreaza existenta tocmai acestei participari active.

Concluzie:

Predominanta unora sau altora dintre cele 3 catagorii de factori sau coincidenta lor se soldeaza cu aparitia si punerea in functiune a urmatoarelor tipuri de comportamente perceptive:

    1. de detectare si diferentiere adecvata a insusirilor stimulilor
    2. oscilatorii sau deformante
    3. corectice
    4. de clasificare a obiectelor bazate pe raportarea lor la diferite categorii de obiecte, pe baza unui referential
    5. identificare categoriala

Tot ca urmare a actiunii corelate a celor 3 categorii de factori asistam si la elaborarea formelor complexe ale P (perceptia spatiului, timpului, miscarii), ca si la diferentierea lor interioara.

Perceptia implica : explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive etc.

Piaget considera drept mecanisme perceptive "procesele ce intervin in cursul perceptiilor in masura in care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci cand distantele lor in spatiu sau in timp exclud o interactiune imediata"

 

MECANISMELE si LEGILE PERCEPTIEI

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna in functiune o serie de mecanisme. Astfel, ea implica explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive.

Rolul acestor mecanisme perceptive este dublu: pe de o parte ele asigura cunoasterea profunda a obiectului, favorizeaza constanta perceptiei, iar pe de alta parte, ele conduc la o serie de deformari, pe care Piaget le numea "iluzii secundare". Iluziile secundare nu sunt produsul direct, ci numai indirect al mecanismelor perceptive. Autorii care au incercat sa clasifice mecanismele perceptive au considerat ca unele dintre ele sunt legate mai mult de senzorialitate, pe cand altele de procesele intelectuale.

Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt explorarea perceptiva si gruparea.

1.      Explorarea perceptiva

Explorarea perceptiva este unul dintre cele mai raspandite mecanisme, fara de care perceptia nici nu ar putea fi conceputa. Desi, uneori explorarea, este redusa la domeniul perceptiei vizuale, sfera ei de aplicativitate, cuprinde toate modalitatile receptiei senzoriale.

Definitie: Explorarea este ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului.

In functie de tipul de explorare, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte.

Piaget desprinde doua moduri de explorare, diferite atat prin natura cat si prin efectele lor:

-         explorari simple = constau in transportul sau transpozitiile spatio-temporare intre elementele indepartate - au ca efect diminuarea iluziilor primare,

-         explorari polarizate = punerea in relatie a unor elemente nelegate , in acumularea punctelor de centrare asupra unei parti semnificative a stimulului care duc la aparitia iluziilor secundare.

Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei in care se face, de natura si tipul sarcinii.

Explorarea nu se realizeaza la intamplare ci urmeaza o serie de reguli de prioritate, strategii si principii.

Reguli ale explorarii:

-         regula economiei = fixarea privirii pe cel mai apropiat punct fata de cel fixat anterior;

-         regula disimetriei sus-jos= privirea de sus in jos corespunde unui mod de activitate in care structura spatiala este legata de cea a organismului; forta de gravitatie;

-         regula zonelor informative = fixarea cu privirea a zonelor ce contin cea mai mare cantitate de informatii.

- elaborarea unor strategii sau programe de explorare adaptate sarcinii;

Importante sunt si principiile care stau la baza explorarii:

Principiile explorarii:

-         principiul extensiei = ca cat sunt explorate mai multe obiecte cu atat preceptiile vor fi mai clare si mai corecte si cu cat sunt antrenate mai multe organe de simt creste posibilitatea formarii unei imagini integrale;

-         principiul diversitatii = - cu cat in campul perceptiv vor fi explorate mai multe obiecte, ce apartin unor clase mai variate cu atat perceptia va fi mai performanta;

-         principiul tolerantei =- furnizarea acelei cantitatii de informatie pe care subiectul o poate receptiona

-         cantitate de informatie trebuie sa fie adaptata la capacitatea de admisie si rezolutie a subiectului; ce e in plus se pierde;

-         principiul semnificatiei= asocierea obiectelor din campul perceptiei cu motivatia actuala a subiectului.

Ca urmare a intrarii in functiune a regulilor si principiilor mecanismelor explorative, se va crea un sistem coerent si diferentiat de imagini obiectuale, situationale si relationale.

. A explora perceptiv un obiect, inseamna a intra treptat in contact cu el, fie prin intermediul unui organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare. Cu cat in procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atat obiectul va reflectat mai bine, in integralitatea insusirilor lui.

2.      Gruparea si legile ei

-         gruparea ca mecanism al perceptiei a fost introdus de gestaltisti.

Psihologia intregului, afirma ca procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitatii, tind sa se organizeze spontan, urmand cateva legi ale structurii, independente in principiu de semnificatiile supraadaugate ale educatiei. Elementele componente ale unui stimul, sau ale campului perceptiv in care el apare, nu sunt separate, ci ele se interrelationeaza. Gestalturile, datorita pregnantei, tind a se detasa de fond, relatia dintre ele si fond fiind reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei poate deveni fond si invers, fondul devine obiect.

Caracteristici ce trebuie sa fie indeplinite de forma:

-         sa fie regulata

-         simpla

-         simetrica.

Figuri compuse din diverse elemente, pot da nastere la interpretari diferite, la persoane diferite, in functie de tipul de referinta. Cand ele dau nastere la aceeasi interpretare, inseamna ca au intrat in functiune legile generale ale organizarii campului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

Legile generale ale organizarii campului perceptiv:

1.    legea proximitatii : elementele apropiate sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

2.      legea similaritatii : elementele asemanatoare sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

3.      legea continuitatii : elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze intr-o aceeasi forma;

4.      legea simetriei : figurile care au una sau doua axe de simetrie constituie forme bune si sunt percepute mai usor;

5.      legea inchiderii : perceptia evita pe cat posibil interpretarile echivoce care conduc la trasee incomplete, are tendinta de a evita lacunele printr-o activitate perceptiva sau intelectuala- corespunde principiului economiei de informatie;

6.      legea generalizarii perceptive : perceperea unei forme implica concomitent si perceperea unei semnificatii;

7.      legea constantei: formele bune tind sa-si conserve caracteristicile in ciuda modificarii prezentarii lor.

Desi gestaltismul are o serie de limite, (a considerat intregul ca fiind aprioric, a ignorat sau subestimat, rolul factorilor motivationali in perceptie) el a contribuit la sesizarea unor aspecte specifice perceptiei, care-i acorda acesteia individualitate fata de celelalte mecanisme psihice, iar legile gruparii, stabilite de el, reprezinta un castig important al psihologiei.

Mecanismele intelectuale ale perceptiei

Mecanismele intelectuale ale perceptiei sunt anticiparea, schematizarea si organizarea interioara a campului perceptiv.

1.      Anticiparea

Anticiparea in cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra in functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente.

Este un fel de preinferenta, un aspect al unei scheme perceptive antrenand altele print-un mod de implicare imediata care modifica perceptia.

Piaget ajunge la urmatoarele concluzii in urma unui experiment cu cercuri:

        un subiect asistand la o serie de prezentari orientate spre egalitatea sau inegalitatea a doua cercuri va anticipa mai bine sau mai slab seria urmatoare;

        aceasta anticipare ii modifica perceptia ulterioara;

        modificarile variaza o data cu varsta, deoarece anticiparile se dezvolta o data cu cresterea sau cu organizarea actiunii intregi, inclusiv a inteligentei.

 

 

2.      Schematizarea

principala caracteristica a perceptiei: categorizarea = capacitatea de a recunoaste in obiectul perceput un reprezentant al unei categorii de obiecte (Bruner)

Schematizarea= generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei.

Schematizarea consta si in legarea perceptiilor anterioare de cele ulterioare.

Organizarea interioara a campului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive, cu ajutorul unor preinterferente.

Daca o schema perceptiva are caracteristicile a, b, c este suficient sa se perceapa clar a si b pentru ca si c sa fie perceput ( a si b il implica pe c printr-un fel de preinferenta).

Helmholz lanseaza ipoteza "rationamentelor inconstiente"

Piaget arata ca, daca o schema perceptiva prezinta trei caracteristici, este suficient sa fie percepute primele doua, pentru ca si a treia sa fie perceputa si sa se integreze efectului global al perceptiei

Piaget stabilea trei tipuri de inferente:

        inductive: de la parte la intreg

        deductive : de la intreg la parte

        din aproape in aproape : de la o parte la alta

Legi generale ale perceptiei

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, in afara faptului ca ajuta la intelegerea mai nuantata a naturii si dinamici perceptiei, contribuie si la elaborarea unor legi generale ale perceptiei. Acestea sunt:

1)       legea integralitatii perceptive- exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, ea operand nu insusiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Unitatea imaginii perceptive, provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare al unitatii perceptive, poate fi pus in evidenta, prin rapiditatea perceptiei sau prin rezistenta imagini perceptive, fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

2)       legea structuralitatii perceptive - arata ca insusirile obiectului, numai impreuna organizate si ierarhizate, creeaza efecte de perceptie; totodata, ea releva faptul ca nu toate insusirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cele care dispun de cea mai mare incarcatura emotionala, criteriul fiind cel al informatiei continute;

3)       legea selectivitatii perceptive - este expresia caracterului activ al omului in timpul perceperii, al faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar acelea care au semnificatie pentru individ. Selectivitatea daca este bine facuta, ne poate duce pana in pragul esentializarii, daca nu se poate asocia fie cu saracirea, fie cu deformarea perceptiei.

4)       legea constantei perceptive : mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cand exista variatii ale obiectului perceput; este expresia "setei de invarianta" a sistemului nervos central (Paillard) care, la limita, permite recunosterea unui obiect particular unic; exista doua teorii pentru explicarea acestei legi :

a) teoria inferentei inconstiente : un proces de inferenta inconstienta despre localizarea obiectelor este facut pe baza experientelor anterioare;

        b) teoria ecologica : relatiile dintre obiectele aflate in scena dau informatii despre marimea lor. Legea constantei perceptive - consta in mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cand exista variatii, ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoare al cea mai mica si mai neinsemnata variatie a insusirilor obiectului-stimul, si a pozitiei lui in campul perceptiv, atunci diferentierea si identificarea lui ar fi mult ingreunate.

5) legea semnificatiei - semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid si mai corect, obiectele care au o anumita semnificatie, valoare pentru obiect decat cele indiferente.

6) legea proiectivitatii imaginii perceptive - precizeaza faptul ca desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

Rezulta din aceste legi, ca perceptia indeplineste nu doar un rol informativ ci si un rol de orientare si reglare a actiunilor umane. Perceptia furnizeaza omului, ipoteze inegal probabile, despre starea mediului, reactia organismului, fiind dependenta tocmai de aceste informatii. Prin retinerea celor mai probabile ipoteze referitoare la starea mediului, individul ajunge la limitarea incertitudinii, si deci la cunoasterea adecvata a obiectelor din realitatea inconjuratoare.

REPREZENTAREA

Caracterizarea psihologica a reprezentarilor

Sistemul cognitiv al individului a evoluat in timp, astfel incat sa poata face fata nu doar situatiilor prezente, ce se petrec ,,aici si acum", dar si celor absente, in care informatia senzoriala nu este prezenta sau nici nu a fost prezenta.

Apar noi capacitati cognitive care le depasesc pe cele perceptive si care reprezinta capacitatea organismului de a avea o experienta psihica in lipsa contactului actual cu obiectul.

Noul mecanism psihic care permite reflectarea si cunoasterea obiectului in absenta lui, dar cu conditia ca acesta sa fi actionat asupra organelor de simt, poarta denumirea de reprezentare.

Cu timpul s-au ridicat anumite intrebari: ce reflecta R.? sub ce forma? Ce se intampla in creier in timpul evocarii obiectelor in absenta lor?

Pentru a raspunde la aceste intrebari trebuie sa:

- specificam continutul informational al reprezentarilor,

- a formei ideal-subiective sub care el se traduce in plan mintal,

- a mecanismelor psihofiziologice ce stau la baza functionarii lor.

1.Continutul informational

C.I. al R. este format din insusirile concrete ale obiectelor importante si reprezentative.

R. are drept C.I. caracteristica concreta a obiectului.

R. oglindeste ,,fenomenul imbibat de esenta" si pregateste saltul spre esential" ca apanaj al gandirii.

GARNER (1978) a elaborat schema conceptuala cea mai adecvata referitoare la propietatile (insusirile) obiectelor.

El arata ca stimulii au 2 categorii de propietati:

-        componentiale, ce cuprind dimensiunile si trasaturile

- holistice, ce cuprind configuratiile.

dimensiunile se caracterizeaza prin faptul ca prezinta o pluralitate de valori, mutual exclusiviste.

trasaturile detin o singura valoare care poate fi disociata de stimul fara a-I afecta existenta.

propietatile configurale sau relationale arata ca stimului este altceva decat suma partilor sale.Printre acestea la nivel:

-global intra simetria si repetitia

-particular: intersectia, separarea unghiulara intre linii

Propietatile se refera la relatiile dintre partile sau componentele stimulului neputand fi schimbate fara a schimba si unele componente ale stimulului.

Propietatile emergente rezulta in urma combinarii partilor componente.

Cercetarile au aratat cum anume este afectata perceptia de aceste propietati ale obiectelor.

Se pare ca emisfera stanga este superioara in situatiile care implica analiza componentelor.

S-a relevat ca propietatile holistice sunt folosite mai frecvent in rationamentele perceptive decat propietatile componentiale.

ZLATE: ,,R. reflecta propietatile holistice, configurale ale stimulilor.

2.Forma ideal-subiectiva

Imaginea este forma ideal-subiectiva sub care se reflecta continutul informational in spiritul individului.

Cand aceasta imagine apare:

-in conditiile actiunii directe a stimulului sau a obiectelor asupra organelor

de simt vorbim de senzatii si perceptii

-in lipsa actiunii actuale a obiectului, dar care a actionat candva asupra

organelor de simt vorbim de R.

Imaginea este identitatea psihica (mintala, cognitiva) cu care opereaza toate aceste mecanisme psihice.

Imaginea in R. a fost evidentiata prin experimente bazate pe:

rotatii mintale ale stimulilor

-se bazau pe prezentarea unor stimuli diversi (litere, asamblaje de cuburi, etc.), in pozitii obisnuite (normale) si mai putin obisnuite, care, pentru a fi readusi la pozitiile initiale, trebuie rotiti in plan mintal.

COOPER si SHEPARD (1973) au prezentat subiectilor litere in pozitie normala si in pozitia rezultata din rasturnarea lor in oglinda, rotite de la stanga la dreapta cu diferite grade de rotatie: 60, 120, 180, etc.

privirea lor rapida, fugitiva

-realizate de STEPHEN KOSSYN, experiment desfasurat in 2 etape: in prima faza I se prezinta subiectului o insula desenata cu o serie de accesorii (3 pomi, o cabana, un lac, etc.); in etapa a 2-a, desenul este acoperit si I se solicita sb. sa intreprinda o calatorie mintala pe insula, pornind de la un punct oarecare.

Se stabileste ca: durata explorarii mintale variaza proportional cu distanta reala dintre elementele marcate pe desen. Se pp. ca imaginea mintala contine aceeasi informatie ca si desenul real. Mai mult, ea ar avea propietati analoage obiectelor din realitate.

Specificul imaginilor din R. fata de cele din perceptie:

Cercetarile psihologiei contemporane au emis 3 categorii de constatari:

1.      confirma presupunerile vechi ale lui H. EBBINGHAUS:

-imaginea din R. este mai stearsa, palida, cu claritate redusa

-instabila, fluctuanta, apare/dispare repede

-fragmentara, lacunara, lipsita de multe amanunte

S-a dovedit experimental, ca cele mai multe reprezentari, abia se situeaza la nivelul la care se afla imaginile primare, dobandite in situatiile critice (minimum sensibile). De asemenea sa remarcat, ca nuantele cromatice, sunt reduse la tonuri fundamentale.

2.      a 2-a grupa o constituie constatarile potrivit carora divese caracteristici ale perceptiei se realizeaza maximal tocmai in cadrul R.

Ex. Detasarea obiectului de fond apare la nivelul R. ca o conservare a obiectului si estompare a fondului, avand loc procese de

radicalizare a legii selectivitatii

schematizare (figura se detaseaza de restul dataliilor)

standardizarea planului de proiectie (in R. se redau doar dimensiunile relative si medii ale ob.)

3.      A 3-a grupa sustin ca nu intotdeauna imaginile din R. sunt mai palide, mai instabile sau mai fluctuante.

Cercetarile au aratat ca daca R. corespund unor motivatii puternice, unui scop fundamental al individului, atunci ele pot fi neobisnuit de stalucitoare, bogate si stabile, ajungand pana la fixatia obsesionala.

Desi constatarile psihologiei contemporane sunt oarecum contradictorii, ele conduc la urmatoarele concluzii:

        Imaginea din reprezentare, poseda caracteristici structurale, mostenite de la perceptie. Structura analogica din reprezentare, ramane fondata pe o semantica a asemanarii cu imaginea perceptiva, existand deci un izomorfism structural, intre cele doua categorii de imagini.

        Reprezentarea, este o perceptie "pe jumatate realizata", deoarece, ea exploreaza urmele obiectelor si nu obiectele ca atare.

        Reprezentarea obtine performante ce nu sunt accesibile perceptiei, astfel incat, asa zisul deficit al reprezentarii in raport cu perceptia, este in avantajul reprezentarii, ele aparand in cele din urma ca o conditie necesara, pentru deplasarea acesteia catre o imagine mai generalizata.

Descrierea si caracterizarea imaginilor din reprezentare, numai prin raportarea lor la imaginea din perceptie, ramane neconcludenta. In acelasi timp cu aceasta raportare, trebuie relevata si ascendenta reprezentarii, spre gandire si simbolizare. La cele trei caracteristici ale imaginii din reprezentare, trebuie adaugat si caracterul ei generalizat, care este de fapt esential, celelalte trei aparand ca implicatii, conditii tranzitorii ale reprezentarii.

Generalizarea in reprezentare este prezenta chiar de la nivelul psihicului animal, care generalizeaza experienta repetata, conservand in imagini proprietatile obiectelor care sunt legate de satisfacerea trebuintelor biologice.

La om, generalizarea este determinata de legile vietii sociale, in imagine patrunzand insusirile care au importanta pentru practica sociala. Daca in perceptie sunt surprinse in imagine insusirile fizice ale obiectului, in reprezentare sunt generalizate asa-numitele "insusiri functionale" ale acestuia. Caracterul general al reprezentarii se exprima si in faptul ca ele inlocuiesc mai multe obiecte de acelasi fel.

Fixarea semnificatiei sociale a obiectelor in cuvinte constituie o noua etapa in generalizarea reprezentarilor. Faptul ca reprezentarea este fixata in cuvinte permite:

        Constientizarea ei, organizarea si sintetizarea ei in sisteme stabile;

        Aparitia unor reprezentari comune pentru mai multi oameni;

        Abstractizarea ei pornind de la situatia concreta, fapt ce o plaseaza ca veriga de legatura spre logic;

Prin gradul ei de generalitate, reprezentarea apare, in raport cu perceptia, ca un proces superior calitativ nou, cea mai inalta imagine senzoriala. Imaginea ramane forma ideal-subiectiva a reprezentarilor.

Specificul imaginilor din reprezentare poate fi mai bine inteles daca ne referim la conceptia lui Piaget cu privire la "imaginile mintale" si la relatia lor cu stadiile dezvoltarii gandirii. Piaget diferentia 2 tipuri de imagini mintale: imagini reproducatoare, care se limiteaza sa evoce spectacole percepute anterior si imagini anticipatoare, care imagineaza miscari sau transformari, precum si rezultatele acestora, fara ca subiectul sa fi asistat mai intai la realizarea lor. Primele se refera la configuratiile statice, la miscari si la transformari. Imaginile statice sunt specifice nivelului preoperatoriu al gandirii copilului, in timp ce imaginile cinetice si de transformare, sunt puternic influentate de operatii.

Conceptia lui Piaget, evidentiaza complexitatea imaginii din reprezentare, continutul ei bogat, care depaseste cu mult perceptia, ca si rolul ei de exceptie in trecerea de la nivelurile primare ale psihicului, la nivelurile lui superioare.

Mecanismele reprezentarii.

1) Prin natura lor, reprezentarile nu sunt simple copii ale perceptiilor din trecut, ci sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, al unor combinari si chiar recombinari, ale insusirilor senzoriale, fapt care permite retinerea si amplificarea unor insusiri, estomparea si eliminarea altora. Psihologia cognitiva, considera reprezentarile, drept modele interiorizate ale lumii, utilizate ca surse de informare si instrumente de reglare a conduitelor.

2) Un alt mecanism al reprezentarilor, il constituie selectia insusirilor obiectelor. Aceasta nu se face intamplator, ci reflecta semnificatia acordata de subiect insusirilor respective.

3) Mecanismul esential care asigura declansarea si formarea reprezentarilor este cuvantul. El asigura structurarea launtrica a elementelor reprezentarii, organizeaza reprezentarile in sisteme, le fixeaza in constiinta individului, contribuie la cresterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca reprezentarea sa fie purtatoare unui sens.

4) Mecanismele (prelucrarea perceptiilor, selectia, cuvantul), nu functioneaza in vid, ci in consens cu activitatea individului uman. Actiunea este cea care fixeaza si face posibila evocarea reprezentarilor. Tot ea este cea care obliga la accentuarea selectivitatii, ceea ce echivaleaza cu un proces primar de abstractie. Actiunea determina o condensare congruenta a informatiei, fapt asemanator unui generalizari intuitive.

5) Mecanismele reprezentarilor se diferentiaza intre ele, in functie de sursa lor generatoare. Unele imagini din reprezentari sunt generate de realitate, si altele de memoria de lunga durata.

6) Mecanismele reprezentarilor, se diferentiaza intre ele si dependent de tipul de reprezentari in care sunt implicate. O categorie aparte de reprezentari, o constituie cele semantice, cu ajutorul carora, individul se implica in intelegerea unui text scris. Legat de aceste reprezentari, exista doua situatii tipice care au o mare importanta: situatia in care, individul nu contine nici o informatie despre subiectul vehiculat si situatia in care individul cunoaste foarte bine subiectul discutiei. In primul caz, avem de-a face cu constructia reprezentarilor, cu o generare de noi reprezentari, in cel de-al doilea caz este vorba doar despre o reconstructie a reprezentarilor semantice.

Reprezentarile au fost clasificate in functie de diverse criterii si astfel, au fost distinse reprezentari apartinand diverselor tipuri de analizatori, reprezentari stiintifice, tehnice, artistice, religioase, individuale, simple si complexe, ale memoriei si ale imaginatiei, voluntare si involuntare, statice si dinamice. Reprezentarile dispun de o serie de proprietati generale, cum ar figurativitatea, operativitatea si panoramizarea

Reprezentarile joaca un rol mare in cunoastere. Ele constituie puncte de plecare pentru majoritatea proceselor psihice. Astfel, ele pot completa noile perceptii, constituie "materia prima" pentru gandire si operatiile ei, ca si pentru imaginatie. Procesele logice, fara acest suport intuitiv ar fi goale, rupte de realitatea concreta. Aparute ca urmare a relatiei dintre obiect si subiect, reprezentarile servesc ca instrumente psihice, de adaptare la realitate.

Prin caracteristicile, dar mai ales prin rolul lor, reprezentarile apar in sirul proceselor de cunoastere nu doar ca o treapta ci ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pe de-o parte sedimenteaza in ele toate achizitiile de pana acum ale cunoasterii, iar pe de alta parte, pregatesc si deschid calea spre cunoasterea logica, rationala.

Clasificarea reprezentarilor

Componenta reprezentationala a activitatii nostre mintale, prin structura si dinamica sa, ce apare ca un sistem de mare complexitate, in cadrul caruia pot fi operate delimitari si clasificari dupa varii criterii. In cele ce urmeaza ne propunem sa schitam clasificarea reprezentarii din perspectiva celor 3 ,,tipuri" de psihologii: generala, cognitiva si sociala.

1.      Perspectica psihologiei generale

Psihologia generala clasifica reprezentarile dupa mai multe puncte de vedere.

Dupa analizatorul dominant pot fi:

-         vizuale - gustative

-         auditive - vestibulo-vibratoare-viscerale, etc.

-         kinestezice

Dupa tipul de activitate in care sunt implicate:

-         literale - muzicale

-         artistice - sportive, etc.

Dupa gradul de generalitate:

-         individuale

-         generale

Dupa procesul psihic in cadrul caruia se realizeaza:

- R. ale memoriei : invoca fapte pe care le-am cunoscut anterior; Piaget le numea

imagini reproducatoare

- R. ale imaginatiei : invoca fapte pe care nu le-am perceput; Piaget le numea imagini reproducatoare

Dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar:

-         voluntare

-         involuntare

Dupa specificului obiectului de invatamant:

-         R. geometrice

-         R. istorice

-         R. geografice

Din perspectiva evolutiei lor ontogenetice, desprindem:

1.      - R. primare (bazate pe codul perceptiv, intalnite in stadiul senzorio-motor)

2.      - R. ce au la baza codul conceptual (apar si functioneaza intre 3 si 10 ani)



3.      - R. din perioada adolescentei, sustinute de codul formal

Psihologia genetica a aratat ca in interiorul fiecarui sistem (nivel) de R. intalnim subspecii diferentiate intre ele dupa gradul lor de structurare si de functionare ale elementelor componente:

In stadiul senzorio-motor R. au urmatoarele configuratii:

a)      R. partiale (R. nu se coordoneaza intre ele)

b)      R. globale (R. se coordoneaza intre ele, ajungandu-se la ceea ce Piaget numea ,, permanenta obiectului)

c)      R. rigide (copilul are dificultati in a diferentia parti ale unui ob./act. ; toate elementele alcatuiesc o identitate stabilita)

d)      R. destructurabile (copilul poate se descompuna R. intr-o serie de elemente intre care stabileste relatii).

Dupa gradul de mobilitate:

1.      - R. statice (neoperationale)

vizeaza - forma si configuratia spatiala ale diferitelor elemente

-caracterizarea acestora fara evaluarea lor prin prisma unui

scop

-semnifica starile obiectului sau subiectului

2. - R. dinamice (operationale)

se refera la- transformarea obiectelor si a elementelor lor

componente

- asigurand planificarea si ghidarea actiunii

-au functia de a ,,prezenta' desfasurarea unei operatii se

de a anticipa rezultatele lor

- trebuie sa dispuna de urmatoarele caracteristici:

        finalitate (orientarea in vederea realizarii unui scop)

        selectivitate (retin din obiect doar propirtatile pertinente in raport cu

activitatea si cu scopul ei)

        accentuare (relevarea punctelor cu cea mai mare incarcatura informationala in

functie de actiunea vizata

        instabilitate (continutul, limitele lor variaza in functie de tipul de activitate

predominant intr-o anumita perioada)

        posibila absenta a stiintificitatii (ele pot dispune de elementele adecvate unei situatii, dar nu si pentru intreaga gama de situatii corespunzatoare)

Probleme generale ale reprezentarilor

Toate aceste tipuri de R. se diferentiaza intre ele prin continut, structura, mecanisme, functii, finalitate.

Se pare ca exista R. pure, de un tip sau altul, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor(nu exista R. exclusiv vizuale, auditive, etc.)

R. sunt plurimodale, insa cu o usoara dominanta a unui tip sau a altuia (vorbim de R. predominant vizuale, etc.).

Corelarea diferitelor tipuri de R. intre ele, dar si cu alte fenomene psihice duce la aparitia unor efecte inedite:

1.      efectul de ideomotricitate - consta in insotirea R. (mai ales a celor kinestezice), iar prin extensie si a altor fenomene psihice(perceptii, gandire), cu microcontractii si microrelaxari musculare(experimentul lui P. P.-Neveanu)

Corelarea dintre diferite tipuri de R. si limbaj:

R. se organizeaza in jurul unor categorii semantice(obiect, stare, actiune)

Limbajul constituie - mijlocul privilegiat al accesului la R. cognitive

-vectorul care permite cunoasterea ,,teoriei naïve" a subiectului asupra lumii, teorie care ghideaza achizitia noilor informatii.

CORDIER : ,,A reprezenta si a zice constituie doua activitati cognitive intim corelate"

Analiza diferitelor tipuri de R. ofera posibilitatea de :

- a surprinde specificul relatiilor dintre imagine si concept in activitatea de cunoastere.

Imaginile din reprezentare pe masura ce capata un caracter tot mai generalizat, pe masura ce sunt elaborate dupa o serie de reguli, norme, principii, se intelectualizeaza.

EX.: geometria in care avem ,,concepte figurale" sau ,,imagini conceptualizate"(cum le numea Cretu)

-         reprezentarile geometrice au dubla propietate:

-         1. imaginea reda notele conceptului

-         2. conceptul este tradus intuitiv, sub forma de figura.

-         este vorba de o coincidenta intre figural(vizual) si conceptual.

2. Perspectiva psihocognitivista

JEAN-FRANCOIS LE NY folosea drept criteriu de clasificare gradul de abstractizare al reprezentarilor:

Distinge 2 categorii de R.:

1.      R. cu un grad moderat de abstractizare

2.      R cu un grad inalt de abstractizare

Desi ambele au un caracter semantic si notional, ele au o serie de caracteristici propii care sunt contradictorii:

Reprezentarile cu un grad moderat de abstractizare se caracterizeaza prin:

1.      - familiaritate - prezinta o mare probabilitate de a fi evocate in tratamentele cognitive si cotidiene, in cursul activitatii de vorbire, perceptie, imaginare, rationare, etc.

2.      - figurativitate - contin componente perceptive si figurative puternice

3.      - discursivitate perceptuala - nu pp. Neaparat folosirea limbajului pentru achizitionarea lor, decurgand din invatarea perceptiva care conduce la constructia prototipului

4.      - lipsa caracterizarii lor cu ajutorul mijloacelor explicarii verbale

R. cu un grad inalt de abstractizate se caracterizeaza prin:

1 - nefamiliaritate

2 - grad inalt de abstractizare

3. - discursivitate verbala(se achizitioneaza cu ajutorul limbajului)

4. - prezenta caracterizarii lor printr-o maniera verbala.

Aceste R. sunt construite pe baza celor simple, prin stabilirea si extragerea noilor relatii dintre acestea, prin utilizarea limbajului.

Aceste R. complexe constituie ,,fragmente de informatie, identificabile, legate prin relatii identificabile".

Din perspectiva psihologiei cognitive R. constituie componente semantice care pot fi inferate pe cale ipotetico-deductiva.

O alta grupare a R. dintr-o perspectiva psihocognitivista intalnim si la EYSENCH si KEANE.

Reprezentarile externe

-         constituite din orice semn, set de simboluri care re-prezinta ceva in absenta acelui ceva.

-         Semnul, simbolul, obiect fizic pot fi re-prezentate (in sens de redate din nou) fie:

-         - sub forma unui desen (diagrama) si atunci vorbim de reprezentari picturale

- sub forma unor cuvinte- reprezentari lingvistice

R. externe redau ceva in afara noastra si pot fi percepute.

Ele re-prezinta realitatea foarte schematizat si nu in toate aspectele ei particulare.

Reprezentarile lingvistice

-         alcatuite din simboluri discrete(cuvintele pot fi despartite prin litere, acestea reprezentand ,,cele mai mici unitati")

-         poseda simboluri explicite pentru determinarea lucrurilor

-         dispun de reguli gramaticale clare, precise de combinare a simbolurilor

-         sun abstracte(continutul lor informational poate fi achizitionat prin orice forma de perceptie- auz, vaz, tact- fara a avea relatii directe cu vreuna dintre modalitatile respective)

Reprezentarile picturale

-         alcatuite din simboluri nediscrete(nu dispun de ,,cele mai mici unitati")

-         recurg la simboluri implicite

-         nu dispun de reguli clare si precise de combinare

-         sunt concrete

Reprezentarile interne sau mintale

-         sunt cele existente in mintea individului

-         ele reproduc doar cateva dintre aspectele obiectului si mediul inconjurator

-         se impart in : - analogice(au un continut de imagini vizuale, olfactive, tactile,

kinestezice)

- propozitionale(au un continut ideational)

Reprezentarile analogice

-         nu sunt discrete

-         prezinta lucrurile explicit

-         sunt legate de o modalitate senzoriala particulara, nu de reguli de combinare

Reprezentarile propozitionale

-         sunt discrete

-         explicite

-         prezinta informatiile de la orice modalitate senzoriala

-         se combina dupa anumite reguli

Caracteristicile lor se aseamana cu cele ale reprezentarilor externe picturale si lingvistice.

De aceea uni autori (Boden) considera ca distinctia dintre ele este aproape imposibila.

Reprezentarile distributive

-         nu recurg la propozitii, ci prezinta informatia sub forma unei retele sau conexiuni intre elementele sau caracteristicile unui obiect(vizuale, olfactive).

-         Constituie un nivel inalt al reprezentarii deoarece prezinta informatia subsimbolic, cu un anumit grad de abstractizare.

Clasificarea propusa de cei doi autori are o larga aplicabilitate si recunoastere in psihologia cognitivista.

Pornindu-se de la ea au fost formulate o serie de alte teorii:

Astfel, ALLAN PAIVIO in 1986 concepe ,,teoria codarii duale", potrivit careia ar exista 2 sisteme simbolice:

1.      verbal, care stocheaza si proceseaza informatia lingvistica

2. nonverbal, care stocheaza si proceseaza imaginile

Exista o asemanare intre R. externe si ceea ce Piaget si Inhelder numeau ,,imagini-copii", adica re-prezentarile in cazul cand modelul ramane sub ochii subiectului sau cand el a fost vazut cu o clipa mai inainte.

,,Imaginea-copie consta intr-o simpla imitatie materiala(grafica sau prin gesturi) in opozitie cu imaginea mintala, care este o imitatie interiorizata."

Imaginile numite de Piaget si Inhelder ,,propriu-zis mintale" sunt corespondentele reprezentarilor interne descrise de Eysench si Keane.

J.-R. RICHARD distinge 3 tipuri de R. care corespund la 3 tipuri majore de intelegere a realitatii:

1. - R. conceptuale sau propozitionale

- exprima structurile predicative caracteristice limbajului

- stau la baza functiei majore a limbajului, de comunicare si de transmitere de informatii

2.      - R.-imagini

- exprima structurile spatiale caracteristice perceptiei vizuale

3.      - R. legate de executarea actiunilor

- raspund in mare parte senzorio-motricitatii

- exprima prioritar inlantuirea, transformarea si succesiunea starilor

- constituie o forma de expresie privilegiata a structurilor temporale

FRANCOIS CORDIER (1993) introduce o noua categorie de R. si anume ,,R. privilegiate".

Caracterul privilegiat al unor R. este dependent de 2 propietati esentiale ale lor:

1. gradul de tipicitate = faciliteaza puternic tratarea informatiilor

= subcategoriile sunt mai repede incadrate, mai precoce

denumite;

2. nivelul de baza (cel mai mic) al abstractizarii = ,,nivelurile de baza" sunt

primele numite de copii, primele folosite in taxonomii

Concluzia

Prezenta R. privilegiate pp. o organizare a reprezentarilor-tip intr-o structura ierarhica locala ce tine cont de organizarea psihologica a informatiei semantice, caracrerizata printr-o relativa permanenta.

Cordier, intr-o lucrare publicata in 1994, arata ca una din primele onsecinte ale prezentei unui nivel privilegiat de abstractizare este influenta asupra achizitiei vocabularului: dintre primele cuvinte pronuntate de copil in momentul ,,exploziei" verbale, cele mai multe denumesc categorii ale nivelului debaza.

4.      Perspectiva psihosociala

Psihologia sociala acorda o atentie deosebita unui tip aparte de reprezentari, numite reprezentari sociale.

Notiunea a fost lansata in 1961 de psihologul francez de origine romana SERGE MOSCOVICI in teza sa de doctora: ,,Le psychanalyse: son image et son public".

Conceptul de R sociala este greu de definit chiar pentru Moscovici, deoarece el are o pozitie mixta, se amplaseaza intre psihologie si sociologie.

Reprezentarea sociala = ,,un sistem de valori, de notiuni si de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viata al indivizilor si grupurilor, dar constituie in mod egal un instrument de orientare a perceptiei situatiei si de elaborare a raspunsurilor"(Moscovici)

S.Moscovici intelege R.sociale ca produse si procese de elaborare psihologica si sociala a realului.

ABRIC = R. sociala:,,noi intelegem produsul si procesul unei activitati mintale, prin care individul sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat si ii atribuie o semnificatie specifica".

Ideea centrala a lui Abric este aceea ca nu caracteristicile obiective ale unei situatii sunt cele care determina comportamentele subiectilor aflati in interactiune, ci reprezentarea acelei situatii.

Se remarca o schimbare de optica in abordarea fenomenelor psihice si a reprezentarilor.

Daca in variantele noi ale behavoirismului paradigma era stimul-organism-reactie, de data aceasta paradigma este renovata: organism-stimul-organism-reactie.

Comportamentele umane sunt determinate nu atat de stimuli cat de imaginile sau ideile pe care oamenii le fac despre stimuli.

R. sociale au o natura oarecum duala ce reiese din faptul ca ele sunt considerate a fi forme specifice de cunoastere, in care se mixeaza senzorialul si logicul

forme de gandire sociala.

JODELET: ,,R. sociale sunt modalitati de gandire practica orientata spre comunicare, intelegerea si stapanirea mediului social, material si ideal."

In momentul de fata se incearca o conceptualizare mai larga a R. sociale.

W. DOISE: ,,R.sociale sunt principii generatoare de luari de pozitie, legate de insertii specifice intr-un ansamblu de raporturi sociale, si organizand procesele simbolice intervenite in aceste raporturi."

Asadar R. sociale sunt generate de raporturi sociale, iar la randul lor genereaza raporturi sociale.

ZLATE afirma ca ,,desi generarea acestor reprezentari este sociala, elaborarea lor ramane intotdeauna personala".

NECULAU: ,,R. sociala este un effort de intelegere si de stapanire a realului (.), o refacere, o reconstructie a realitatii, prin prisma modelului mintal al individului".

R. sociale constituie ex. tipic al formatiunilor psihice complexe, multideterminate si plurivalente. O asemenea caracteristica a R. sociale iese foarte bine in evidenta cand sunt diferentiate de alte fenomene psihice si sociale.

Ele se diferentiaza de:

-         R. mintale individuale - prin caracterul lor concomitent social si individual

-         Fantasme - pentru ca se raporteaza la lumea reala

-         Figurabilitate - prin caracterul lor constructiv pornind de la elementele senzoriale si perceptive fixate si conservate in memorie

-         Prejudecati

-         Stereotipuri - prin continutul si structura lor care depasesc cu mult continutul si strctura prejudecatilor si stereotipurilor

-         Credinte si superstitii - prin emergenta lor din real

Propietatile reprezentarilor

Reprezentarile au o serie de proprietati particulare specifice, care le individualizeaza pe unele in raport cu altele, dar si unele proprietati comune care le apropie. Cele mai importante propietati generale (dupa Zlate): figurativitatea; operativitatea; panoramizarea

1. Figurativitatea

Reprezentarile redau ceea ce este tipic pentru obiect, caracteristicile cu cea mai mare incarcatura si saturatie informationala.

Reprezentarile se elibereaza de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora si chiar a unei clase intregi de obiecte.

Oricat de accentuata este schematizarea si generalizarea, coerenta si congruenta obiectului individual se pastreaza.

Aceasta propietate este atat de pregnanta, incat se cauta a fi identificata si in cazul reprezentarii unor stimuli cu un grad mare de abstractizare, cum ar fi numerele.

-         unele persoane le asociaza diferite propietati particulare obiectelor(coloare, marime, pozitii)

Unii autori desprind 2 tipuri de R. ale numerelor:

1.      constituit din liniile numerice(numerele sunt reprezentate dupa succesiunea

lor ordiala pe linii, scari sau grile)

2.      codurile cromatice

2.Operativitatea

Aceasta propietate este surprinsa foarte bine de catre Piaget, care definea R. ca o ,,reconstructie operatorie".

In realizarea ei sunt implicate:

1.      mecanisme de asociere prin asemanare si contiguitate (asigura reducerea necunoscutului la cunoscut)

2.      mecanisme de contrast (ce permit trecerea in prim-plan a unor insusiri ale obiectului)

3.      motricitatea si ideomotricitatea (care faciliteaza reproducerea miscarilor si transformarilor, ca si a rezultatelor lor).

In virtutea acestor propietati R. da posibilitatea:

-         simultaneizarii succesivului(prin prescurtari si comprimari)

-         transformarii simultaneitatii intr-o succesiune coerenta (un dirijor isi R. in careva minute o simfonie care dureaza o ora)

Operativitatea reprezentarilor nu se poate realiza decat in prezenta operatiilor intelectuale si a limbajului exterior.

Din aceasta perspectiva Piaget a introdus conceptul de ,,inteligenta reprezentativa" ce se dezvolta prin centrare pe actiunea propie a subiectului, urmata apoi de decentrare bazata pe coordonarile generale ale actiunii.

Caracterul operatoriu al reprezentarilor asigura trecerea reprezentarilor intr-un stadiu superior al evolutiei lor.

3.Panoramizarea

Reprezentarea pp. imbinarea in imaginea mintala a unor dimensiuni ale obiectelor ce nu por fi percepute decat succesiv.

Se pare ca panoramizarea este limita superioara a performantelor posibile in R.

Alte propietati

DENISE JODELET enumera:

1.      caracterul integrat = R. face ca fiecarei figuri sa-I corespunda un sens si fiecarui sens o figura

2.      caracter simbolic si semnificant = R se substitue obiectului prezent

3.      caracter constructiv = subiectul nu este spectator, ci autorul si actorul ce structureaza piesa de teatru

4.      caracter autonom si creativ = R. pot deveni constrangatoare pentru comportamentul individului; ele influenteaza si inoveaza procesele de elaborare cognitiva si simbolica

5.      caracter social = R. comporta intotdeauna elemente sociale

Dupa M. Golu:

Propietatile mai importante sunt: intensitatea, stabilitatea, gradul de completitudine, gradul de relevanta, gradul de generalitate, caracterul legaturii designative.

1.Intensitatea

Exprima forta sau pregnanta imaginii, care se evidentiaza in:

-         vivacitate

-         prospetime

-         claritatea liniilor de contur

-         contrastul figura-fond

In plan neurofiziologic intensitatea R. este conditionata de:

-gradul de conservare in MLD

-a urmei perceptiei anterioare

-de activarea retelei neuronale care pune in circulatie continutul informational corespunzator

In raport cu obiectele si fenomenele reale externe, se poate stabili urmatoarea relatie matematica

Ir = f(h, Ne, Z)

Unde: Ir - intensitatea imaginii-reprezentare

h - valoarea operatoruluiMLD pentru ob./fenom. Dat in experienta

perceptiva anterioara

Ne - nr. Contactelor perceptive anterioare cu ob./fenom.

Z - frecventa actualizarii imaginii in intervalul de timp scurs de la ultimul

contact perceptiv cu ob. pana in momentul testarii actuale.

Ir este mai mare daca:

1.      este mai bine fixata si pastrata in MLD(h)

2.      nr. Contactelor perceptive anterioare cu ob. este mai mare

3.      imaginea a fost mai frecvent actualizata

La aceste variabile se mai adauga:

Y - exprima specificul individualitatii psihofiziologice a subiectului

-         exprima nivelul de sensibilitate si predispozitie imagistica

-         daca ia valori:

-         mari = favorizeaza producerea unor R. vii, puternice

-         mici = determina scaderea intensitatii imageriei

2.Stabilitatea

Defineste durata mentinerii in campul perceptiv clar al Cs. a unor R. reactualizate sau generate in momentul dat de imaginatie.

R. are o durata relativ scurta (de ordinul secundelor sau fractiunilor de secunda).

In plan diferential-comparativ, durata unei R. variaza in functie de urmatoarele conditii:

intensitatea cu care se manifesta si se impune in campul constiintei

semnificatia obiectului pe care-l desemneaza

gradul de familiaritate

modul de producere: spontan si intentionat (R care se actualizeaza

spontan sunt mai putin stabile decat cele voluntare)

raportul mobilitate-inertie in dinamica proceselor nervoase fundamentale

(pers. care apartin tipurilor mobile stabilitatea R. este mai mica decat la

pers. apartinand tipului inert )

raportul intuitiv (concret)-formal (abstract) in structura activitatii

cognitive

(pers, apartinand stilului cognitiv intuitiv-imagistic, stabilitatea R. este

mai mare decat la pers. caracterizate printr-un stil cognitiv formal-

abstract)

locul si rolul R. date in dinamica activitatii actuale a sb.(R. singulare care

nu intra in structura unei activitati sunt mai putin stabile decat cele care

intra in schema unei actiuni)

capacitatea de autoreglare voluntara

3.Gradul de completitudine(G.C.)

Exprima volumul general de informatie pe care-l cuprinde R.

Depinde de nr. elementelor si insusirilor care se retin.

Ca regula generala, R are un G.C. ma mic decat perceptia, ea fiind o reflectare subiectiva si schematica a realitatii.

Poate lua valori diferite a.i. R. pot fi ierarhizate in :

-         R. cu un G.C. inalt, care tind sa se suprapuna peste perceptii

-         R. cu un G.C. mediu

-         R. cu un G.C. scazut, sarace in date si note discriminative

Valoarea G.C. este conditionata de:

-1.tipul dominant de memorie (mai mare la pers. la care predomina memoria intuitiv-imagistica asupra celei verbal-abstracta)

-2.familiaritatea ob. reflectat

 

 

4.Gradul de relevanta

Se refera la semnificatia informatiilor sau a insusirilor pe care le reflecta (contine) imaginea.

Cu cat R. asigura o descriere mai completa si mai in profunzime a ob., cu atat ea va avea un G.R. mai ridicat si invers.

R. poseda un G.R. mai inalt decat perceptia.

Ca nivel corelativ superior in raport cu perceptia, ea reflecta insusiri si propietati semnificative, definitorii pentru ob.

5.Gradul de generalitate

Este determinat de diversitatea situatiilor si de numarul cazurilor ndividuale intalnite in experienta perceptiva anterioara a sb.

Generalitatea este o propietate cu functie de sistematizare-ierarhizare.

Pe baza ei R. se organizeaza intr-un sistem informational unitar, in interiorul caruia activitatea se desfasoara in circuit inchis intre cei 2 poli: individual(particular)-general.

Aceasta confera procesului de reprezentare o finalitate cognitiva propie si o coerenta logica specifica, ambele caracteristici fiind integrate diferitelor programe si planuri concrete de actiune.

6.Gradul legaturii designative

Se refera la modul in care se stabileste corespondenta semantica intre ceea ce numim model informational intern (imagine, schema, simbol) si realitatea obiectiva externa.

Ea se poate realiza in doua forme:

1.      directa sau nemijlocita = propie senzatiei si perceptiei

= pp. stabilirea unui circuit informational direct (actual)

intre ob. si sb.

2.      indirecta sau mujlocita = propie R. si, intr-un grad si mai inalt gandirii

= ea consta dintr-un ansamblu de transformari aplicate

nu direct ob. real, ci imaginii lui perceptive, asa cum

s-a fixat si s-a pastrat in memoria sb.

Din specificul legaturii designative deducem ca o propietate esentiala a R. caracterul sau mijlocit.

Ob. desemnat poate fi real sau imaginar (fictiv).

Datorita acestei legaturi designative R. contribuie la structurarea orizontului nostru constient pe coordonatele real-imaginar, realizabi-irealizabil.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Psihologie


Sociologie


REPERE SOMATICE SI PSIHICE IN PSIHOPATOLOGIA HIPOCONDRIEI
Abuzul de substante
Caracterizarea persoanei cu tulburare de comportament
Examenul (interviul) clinic: istoricul psihiatric si starea mintala (dupa Kaplan & Sadock
LABORATOR DE EVALUARE PSIHOLOGICA
Comportamentul prosocial
CONCEPTUL DE "STRES"
PRIVIRE GENERALA ASUPRA ANALIZATORILOR
INTRODUCERE IN CONSILIEREA IN CRIZA
Dezvoltarea memoriei si imaginatiei in preadolescenta