Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Inventarul mecanismelor de aparare - IMA


Inventarul mecanismelor de aparare - IMA




Inventarul mecanismelor de aparare - IMA

CLASIFICAREA MECANISMELOR DE APARARE

In ceea ce priveste atat denumirea si definirea, cat si clasificarea mecanismelor de aparare, punctele de vedere sunt numeroase, in functie de diverse criterii luate in considerare de unii sau altii dintre autorii ce s-au preocupat de investigarea acestor mecanisme. Astfel, inaintea unei delimitari si precizari explicite a perspectivei la care aderam in lucrarea prezenta, am considerat necesar sa poposim asupra catorva clasificari, fara a face abstractie de faptul ca ele nu sunt exhausive, unele luand in considerare anumite defense, altele, pastrand mecanisme din clasificarile anterioare si adaugand sau inlocuind altele. Consideram in acest moment al demersului mai important decat clasificarile in sine, faptul ca tematica mecanismelor defensive a fost una care a preocupat psihologii si psihiatrii de la Freud si pana in actualitate, facandu-si loc ca si element semnificativ pentru explicarea personalitatii mature si a devenirii acesteia, atat in registrul normalitatii, cat si in cel al patologiei psihice, fiind de asemenea un liant constient-inconstient si totodata o poarta de intrare valoroasa catre continuturile inconstiente ale psihicului uman.




Astfel, vom face referire, dupa cum am precizat anterior, la cele mai cunoscute liste si clasificari ale mecanismelor de aparare din literatura psihologica si psihiatrica.

Liste

Consideram listele din punct de vedere cronologic, astfel: apararile la Sigmund Freud; mecanismele de aparare dupa Anna Freud, decelate din lucrarea „Eul si mecanismele de aparare”; o lista de patruzeci si trei de mecanisme in viziunea lui Valenstein; clasificarea lui Laplanche si Pontalis asa cum apare ea in „Vocabularul psihanalizei”; clasificarea realizata in DSM IV si DSM IV-R de catre Asociatia Americana de Psihiatrie; lista de mecanisme defensive elaborata de Plutchik.

Sigmund Freud.

Mecanismele de aparare identificate de S. Freud, pe parcursul a 26 de ani, mai exact din 1900 si pana in 1926, considerand lucrarile in care apar mentionate respectivele mecanisme,- sunt: regresia, sublimarea si formatiunea reactionala; proiectia; intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu; introiectia, similara la S. Freud cu identificarea; anularea retroactiva si izolarea. La acestea se adauga refularea, dar nu ca si mecanism de aparare propriu-zis, ci ca o aparare compozita, in sensul ca, Freud considera refularea omniprezenta in toate celelalte defense, ca element comun pentru aceestea.

Anna Freud.

Cele zece mecanisme de aparare listate de ea sunt:

  • Refularea
  • Regresia
  • Formatiunea reactionala
  • Izolarea
  • Anularea retroactiva
  • Proiectia
  • Introiectia
  • Intoarcerea catre propria persoana
  • Transformarea in contrariu
  • Sublimarea

Pe langa acestea, autoarea face referire si expliciteaza si alte defense, pe parcursul lucrarii „Eul si mecanismele de aparare”, acestea fiind: negarea prin fantasma, negarea prin cuvant si act, identificarea cu agresorul, altruismul, ascetismul, intelectualizarea, identificarea.

Valenstein.

Valenstein, inpreuna cu colaboratorii sai Bibring, Dwyer si Huntington alcatuiesc o lista, cea mai cuprinzatoare din listele de inventariere a mecanismelor defensive alcatuite pana acum, continand paruzeci si trei de mecanisme de aparare ce ar putea fi grupate astfel, tinand cont de sursele lor:

  • Primele noua mecanisme din cele zece pe care le mentioneaza A. Freud in lucrarea sa, exceptie facand deci transformarea in contrariu care la Valenstein nu mai figureaza.
  • Zece mecanisme comune si altor autori, si anume: altruismul, ascetismul, deplasarea, identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu agresorul, identificarea autopunitiva, intelectualizarea, rationalizarea, refuzul prin exagerare, refuzul in fantezie, retragerea, somatizarea, traducerea in act.
  • Douazeci de mecanisme specifice, ce se intalnesc doar in lista lui Valensein, si care ar putea fi impartite in doua categorii, dupa partea gramaticala care le desemneaza:
  1. mecanisme de aparare desemnate prin substantive: blocaj, complezenta, conduita contrafobica, controlul, controlul prin gandire, depersonalizarea, desexualizarea, detasare, evitarea, limitarea functiilor eului, reliefarea afectelor, ritualizarea, sexualizarea;
  2. mecanisme de aparare desemnate prin verbe: a face pe bufonul, a manca si a bea, a recurge la gandirea magica, a te crampona de obiect, a se orienta spre estetic, a fluiera pe intuneric, a te imbolnavi.

Laplanche si Pontalis.

Tratarea problematicii mecanismelor de aparare la acesti doi autori are ca punct de plecare lucrarea Annei Freud, careia autorii mai sus-mentionati ii aduc o serie de critici, cum ar fi nonexhausivitatea clasificarii medanismelor defensive sau superficialitatea tratarii unor defense considerate semnificative si evidente, precum si poposirea prea scurta asupra multitudinii aspectelor ce deriva din abordarea frontala a mecanismelor defensive investigate. In aceasta ordine de idei, pe langa tratarea independenta a paisprezece din mecanismele Annei Freud, si doar mentionarea restului de trei mecanisme, autorii mai fac referire detaliata in articole independente, la: refuzul realitatii, clivajul eului, (de)negatie, deplasare, forcludere, intelectualizare, rationalizare, reparatie, reprimare. La acestea, autorii mai mentioneaza si aparari identificate la M. Klein, ca: clivajul obiectului, identificare proiectiva, refuzul realitatii psihice, control omnipotent asupra obiectului. Este evident faptul ca, mai ales la acesti din urma doi autori, nu se poate vorbi nici pe departe de o clasificare a mecanismelor de aparare, fiind mai mult o enumerare si descriere a unor defense, fara a urmari criterii de clasificare si impartire a lor, ci luand in considerare doar alti autori ce s-au preocupat de acest domeniu, al mecanismelor de aparare.

DSM IV.

Mecanismele de aparare din DSM IV cuprind cinci mecanisme identificate initial de A. Freud, si anume: introiectie, regresie, orientare catre sine, transformare in contrariu si sublimare. La acestea se adauga alte treisprezece:

  • Agresiunea pasiva
  • Clivajul
  • Deplasarea
  • Deprecierea
  • Disocierea
  • Idealizarea
  • Intelectualizarea
  • Rationalizarea
  • Refuzul realitatii
  • Reprimarea
  • Reveria autista
  • Soamtizarea
  • Traducerea in act

La aceste mecanisme de aparare se mai adauga inca treisprezece, in DSM IV-R figurand in plus:

  • Autoafirmarea
  • Altruismul
  • Anticiparea
  • Autoobservarea
  • Capacitatea de a recurge la celalalt
  • Distorsiunea psihotica
  • Identificarea proiectiva
  • Omnipotenta
  • Plangerea cuprinzand solicitarea unui ajutor si respingerea ajutorului
  • Proiectia deliranta
  • Refuzul psihotic
  • Retragerea apatica
  • Umorul

L. Plutchik.

Plutchik ia in considerare treisprezece mecanisme defensive, si anume: activism, anulare retroactiva, compensatie, deplasare, fantezie, formatiune reactionala, identificare, intelectualizare, introiectie, izolare, proiectie, rationalizare, refulare, refuz, regresie, sublimare, - pe care le clasifica dupa gradul de asemanare, pe de o parte, si dupa alcatuirea unor polaritati, pe de alta parte. Astfel, se ajunge la clasificarea lor in trei grupe, in functie de asemanarile dintre mecanismele componente, astfel:

  1. refuz, refulare, anulare retroactiva;
  2. intelectualizare, rationalizare, intelectualizare;
  3. proiectie, deplasare, activism.

Cea de-a doua clasificare urmareste criteriul polaritatilor, luand nastere de asemenea trei grupe:

  1. sublimare si regresie;
  2. sublimare si formatiune reactionala;
  3. activism si refulare.

Acelasi autor, impreuna cu colaboratorii sai, bazandu-se pe analizele factoriale, ajung la un numar de opt aparari din cele treisprezece initiale:

  • Compensatie
  • Deplasare
  • Formatiune reactionala
  • Intelectualizare
  • Proiectie
  • Refulare
  • Refuz
  • Regresie

Clasificari si tentative de sistematizare

O prima incercare de clasificare apartine Annei Freud, care ia drept criteriu situatiile particulare de angoasa care suscita defensele.

O clasificare mai precisa si riguroasa este cea emisa de Valliant; criteriul de clasificare este considerat caracterul adaptativ al mecanismelor de aparare in cursul vietii adulte. Astfel, se ajunge la urmatoarele categorii:

1) apararile psihotice: proiectia deliranta, distorsiunea si refuzul psihotic;

2) apararile imature: proiectia, fantezia schizoida, ipohondria, agresiunea pasiva, activismul (identificat cu acting-out-ul), disocierea;

3) apararile nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formatiunea reactionala;

4) apararile mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (inlaturarea), anticiparea, umorul.

O alta clasificare ce merita a fi mentionata este cea realizata in DSM IV, fiind descrise sapte niveluri ale functionarii defensive:

1) nivelul adaptativ ridicat: anticiparea, capacitatea de a recurge la celalalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea (cu titlu de exemplu). Scopul defenselor corespunzatoare acestui nivel este de a realiza adaptarea optima la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei constientizari a sentimentelor, ideilor, consecintelor, precum si asigurarea echilibrului optim intre motivatiile conflictuale.

2) nivelul inhibitiilor mentale (al formatiunii de compromis): deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formatiunea reactionala, refularea, anularea retroactiva. Mecanismele mai sus amintite au rolul de a mentine in afara constiintei idei, sentimente, amintiri, dorinte, temeri ce sunt susceptibile de a reprezenta o amenintare potentiala.

3) nivelul distorsiunii minore a imaginii: deprecierea, idealizarea, omnipotenta. Scopul – reglarea stimei de sine, imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalti.

4) nivelul negarii cuprinde: refuzul, proiectia, rationalizarea, ce au rolul de a mentine in afara constiintei factorii de stres si pulsiuni, idei, afecte, sentimente de responsabilitate neplacute sau inacceptabile, ele fiin atribuite eronat unor cauze externe.

5) nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria autista, identificarea proiectiva, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalti.

6) nivelul actiunii: activism, retragere apatica, plangeea cuprinzand solicitarea unui ajutor si respingerea ajutorului si agresiunea pasiva implica utilizarea, in prezenta unor factori de stres interni sau externi, a actiunii sau a retragerii.

7) nivelul disreglarii defensive: proiectia deliranta, refuzul psihotic, distorsiunea psihotica implica un esec al reglarii defensive in fata factorilor de stres, ceea ce antreneaza o ruptura in raport cu realitatea obiectiva.

Perry lanseaza o clasificare ce are puncte comune cu cea din DSM IV:

1) aparari-actiune (ex. agresiunea pasiva)

2) aparari borderline sau limita (ex. clivajul)

3) aparari-negare (ex. refuzul)

4) aparari narcisice (ex. omnipotenta)

5) alte aparari nevrotice (ex. refularea)

6) aparari obsesionale (ex. anularea retroactiva)

7) aparari mature (ex. sublimarea)

Clasificarea lui Werwoerdt pune accent pe modurile de actiune, definirea claselor de mecanisme de aparare facandu-se relativ la amenintari, dupa cum urmeaza:

1) retragerea din fata amenintarii (ex. regresia din ipohindrie)

2) excluderea amenintarii din sfera constiintei (refuzul, reprimarea, rationalizarea, proiectia, introiectia)

3) dominarea, controlul amenintarilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la conduite contrafobice sau la sublimare.

Alti doi cercetatori, Ihilevich si Gleser elaboreaza in 1962 „Inventarul Mecanismelor de Aparare” (DMI), clasificand apararile functie de cinci stiluri defensive generale:

1) „Intoarcerea catre obiect”

2) „Proiectia”

3) „Jocul cu principiile”

4) „Intoarcerea catre propria persoana”

5) „Transformarea in contrariu”

In fine, ultima clasificare pe care o mentionam este cea realizata de Bond pe baza „Chestionarului Stilurilor Defensive” (DSQ) elaborat de el. Analiza factoriala a relevat pantru factori, astfel:

1) model de actiune inadaptata, explicand 50% din variatia totala, si cuprinzand: retragerea, activismul, regresia, inhibitia, agresiunea pasiva, proiectia; trasatura comportamentala comuna o reprezinta incapacitatea subiectilor de a negocia cu pulsiunile, prin demararea unei actiuni constructive pe cont propriu;

2) distorsiunea imaginii, explicand 10% din variatia totala, si cuprinzand: clivajul, idealizarea primitiva si omnipotenta insotita de depreciere;

3) sacrificiul de sine, acoperind 9% din variatia totala, cuprinde formatiunea reactionala si pseudoaltruismul, reflectand nevoia de a se percepe pe sine ca amabil, dispus oricand pentru a ajuta pe altul si niciodata furios (in aparenta doar, evident).

4) stilul adaptativ (8% din variatia totala): umorul, reprimarea, sublimarea, asociate notiunii de coping reusit.

CE SUNT MECANISMELE DE APARARE?

Dupa cum spuneam mai sus cercetatorii sunt departe de a fi ajuns la consens in privinta definirii mecanismelor de aparare. Pentru inceput vom prezenta o serie de definitii ale conceptului cu scopul de a extrage notele definitorii pe care sa le integram intr-o definitie operationala ce urmeaza sa ne serveasca drept puct de referinta in demersul nostru de investigare a MA:

Laplanche si Pontalis: „Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri deoperatii in care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic. Mecanismele prevalente difera dupa tipul de afectiune avut in vedere, dupa etapa genetica in cauza, dupa gradul de elaborare a conflictului defensiv etc. In general se accepta ideea ca mecanismele de aparare sunt utilizate de eu, ramanand deschisa problema teoretica de a sti daca punerea lor in joc presupune intotdeauna existenta unui eu organizat care sa le constituie suportul.”

Widlocher: „Apararea este asamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil experentei constiente”. De notat faptul ca la Widlocher apararea este inseparabila de conflictul subiacent si prin urmare nu poate fi analizata decat in relatie cu acesta. Implicatiile acestui punct de vedere ar fi ca valoarea unui chestionar ca modalitate de evaluare a MA ar fi destul de redusa tocmai pentru ca el se refera doar la defense, fara a lua in calcul conflictul.

Sillamy: „Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si legile morale si sociale”.

Braconnier: „Mecanismele de aparare sunt mijloacele la care eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe”.

Vaillant si Drake: „Apararile sunt metafore utilizate in descrieres diferitelor stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe”

Vaillant: „Apararile sunt procese mentale de reglare vizand restaurarea homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.”

DSM IV: „Mecanismele de aparare sunt procese psihologice automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni sau externi). Ele sunt mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres.

Aceste definitii ne indica principalele repere in delimitarea conceptului de mecanism de aparare:

Ce este? – proces, operatie, strategie, mijloc, etc?

Ce finalitate are? – reducerea unui conflict intrapshic, diminuarea angoasei, restaurarea homeostaziei psihice, protejarea individului impotriva anxietatii, etc?

In raport cu ce se realizeaza apararea? – pericole interne sau externe?

Prin ce se realizeaza apararea? – suprimarea unui element al conflictului, remanierea realitatii, deformarea temporara a realitati, disimulare?

La ce nivel se realizeaza ? – constient sau inconstient?

Vom incerca in cele ce urmeaza sa dam un raspuns la fiecare din aceste intrebari:

a.        vom considera ca apararile sunt mecanisme psihice, si nu procese intrucat procesele psihice sunt universale, putand fi intalnite la orice individ, in timp ce mecanismele psihice pot sau nu sa apara toate in viata unui subiect. De asemenea, procesul psihic este un fapt ireductibil, in timp ce unele mecanisme de aparare includ in ele si alte mecanisme: de exemplu, introiectia care presupune intotdeauna o identificare prealabila. Trebuie totusi sa subliniem ca unele mecanisme defensive primare (identificare, proiectie, refulare) sunt veritabile procese psihice. In ceea ce priveste termenii de operatie sau strategie, acestia ni se par nepotriviti deoarece primul face referire mai degraba la o secventa din maifestarea unei aparari, iar cel de-al doilea la o grupare de aparari care servesc acelasi scop.

b.       Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict intre exigente interne disonante ce pot aparea in relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent intre o exigenta interna si una externa, in realitate conflictul se naste doar atunci cand exigenta externa a fost indeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atat in relatiile tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cat si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al eului).

c.        Prin urmare apararea se realizeaza intotdeauna in raport cu un pericol intern, sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.

d.       Orice aparare reusita presupune mentinerea in inconstient a conflictului generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii in sensul mascarii elemetelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune decat o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existand proiectii relativ inocente si altele extrem de nocive).

e.        apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate; de subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. In virtutea acestui fapt, ele pot ramane functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupune ca ar servi drept defensa in raport cu anxietatea de separare in relatia cu mama).

In urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:

Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.

Deformarea realitatii ia diverse forme in functie de tipul specific de aparare:

in anticipare, are loc o deformare a dimensiunii timp prin proiectarea intr-un moment din viitor, sau, mai bine spus, prin transpunerea unui moment viitor in prezent.

in activism, deformarea consta intr-o ignorare a unui element conflictogen din realitate; aceeasi operatie este decelabila si in negare, refulare, reprimare si refuz al realitatii (diferentele de ordin calitativ sunt insa foarte mari si permit analiza distincta a fiecarui mecanism in parte).

in clivaj, din doua elemente disonante din realitate este suprimat (prin refulare) unul, in timp ce celalalt este suprainvestit si ipostaziat.

in proiectie, realitatea este „imbogatita” cu elemente care de fapt nu ii apartin. Este ca si cum cineva ar merge pe strada ocolind niste oameni imaginari.

in omnipotenta realitatea este deformata prin exagerare, hipertrofiere, raporturile cu lumea sunt inversate astfel incat Eul devine un Gulliver in tara piticilor printre ceilalti.

in intoarcerea impotriva propriei persoane discomfortul psihologic este proiectat in totalitate la nivelul eului, culpabilizat pentru toate suferintele si esecurile, si, consecutiv, agresat pentru toate aceste vinovatii mai mult sau mai putin imaginare. Distorsiunea apare aici sub forma asumarii a tot ce este rau si a autoculpabilizarii excesive si, paradoxal, victimizante.

in rationalizare, intelectualizare si refugiu in reverie realitatea este deformata fie in sensul negarii afectului, fie in sensul negarii ratiunii si a imperativelor acesteia. Si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu un subiect care priveste realitatea cu un singur ochi – al ratiunii si logicii, sau al dorintei si afectului.

in regresie asistam la o distorsiune temporala, timpul psihologic fiind cu mult depasit de cel obiectiv; subiectul trateaza prezentul ca si cm acesta ar fi trecut, se scoate pe sine din realitate si se transpune intr- lume devenita virtuala

prin umor realitatea este colorata intr-un „roz antidepresiv”, iluzia cromatica facand suportabila o perspectiva altminteri nu prea vesela

agresiunea pasiva pune in act o fantasma de putere magica a subiectului care isi pedepseste agresorul oarecum de la distanta (lasand razbunarea pe seama destinului, care bineinteles, ii este aliat fidel, sau folosindu-se de puterea refuzului sau a ignorarii); avem de-a face tot cu o deformare a imaginii de sine in care subiectul isi pastreaza aparenta de persoana superioara sau evita propria incapacitate de a se angaja intr-un conflict deschis care l-ar face sa se simta mult prea vulnerabil.

in altruism, ascetism si contrainvestire subiectul isi falsifica imaginea de sine si propune lumii o fata cosmetizata dupa standardele morale sau sociale la moda

in sublimare avem de-a face cu un subiect ai carui lotusi cresc din noroi in timp ce el prefera sa creada ca isi trag seva din eter.

Dupa cum vom vedea mai departe, mecanismele incluse de noi in IMA nu corespund toate acestei definitii si asta pentru motivul evident ca nu sunt mecanisme de aparare. Acesta este cazul acting-out-ului (care nu este mecanism de aparare ci, din contra, esecul acestora, deoarece pulsiunea inconstienta este direct tradusa in act in loc sa fie blocata prin defensa), al afirmarii de sine prin exprimarea sentimentelor si afiliere care, fiind in mult mai mare masura constiente in sine si in raport cu nevoia care le declanseaza, se apropie mult de mecanismele de coping, concept pe care il vom prezenta in continuare deoarece are o valoare practica foarte mare. Daca Freud spunea initial ca acolo unde a fost sinele trebuie sa fie eul, in privinta defenselor nu credem ca ne inselam spunand ca acolo unde a fost defensa trebuie sa fie copingul. Trecerea de la defensa la coping marcheaza trecerea de la apararea inconstienta la strategiile constiente, ne-automate, de adaptare si echilibrare cu sine si cu mediul la un subiect devenit mult mai responsabil de nivelul sau de satisfactie si armonie psihologica.

In 1943, Bibring introducea conceptul de mecanism de degajare, definindu-l ca modalitate de gestionare a tensiunilor de catre eu, functia sa fiind de a „dizolva progresiv tensiunea prin schimbarea conditiilor interne care o produc” (ex: familiarizarea cu o situatie anxiogena sau detasarea de libido in travaliul de doliu). Lagache este cel care va relua conceptul si il va dezvolta, acordandu-i o importanta foarte mare in virtutea ideii ca scopul curei psihanalitice este chiar cel de a elibera eul de sub influenta celor doua instante. Degajarea ar presupune „inlocuirea compulsiilor defensive cu alegerea si respingerea constiente – intr-un cuvant, cu judecata, atat in sens moral, cat si logic”. Caracteristicile dagajarii ar fi urmatoarele:

recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

rolul important pe care-l indeplineste constiinta

indepartarea apararii ca element prealabil degajarii. Operatiunile de degajare presupun dezinvestirea contrapulsiunii defensive, amanarea ei, si, in contrapartida, suprainvestirea anumitor ganduri, care fac apel la atentie si la reflectie. Lagache mai subliniaza si faptul ca, apropiindu-se mai mult de procesul primar, defensele au o structura paralogica si se realizeaza sub influenta principiului placerii si a compulsiei la repetitie. Deoarece in sublimare este abolita refularea, el propune ca aceasta sa fie considerata mai degraba mecanism de degajare decat de aparare. Noi vom include totusi sublimarea in cadrul mecanismelor defensive deoarece ea nu corespunde primului criteriu formulat chiar de Lagache: recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

Conceptul de coping a fost introdus in psihologie de Lazarus printr-o lucrare dedicata stresului psihologic. El defineste copingul ca fiind „ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne sau externe care ameninta sau depasesc resursele unui individ”. In Bloch si al copingul este definit ca „procesul activ prin care individul, gratie autoaprecierii propriilor activitati, a motivatiilor sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o controleze”. In literatura de specialitate sunt inventariate ai multe tipuri de coping:

coping centrat pe emotie (vizeaza gestionarea starilor emotionale)

coping centrat pe problema (vizeaza gestionarea problemei aflate la originea starii emotionale a subiectului)

coping de evitare (strategii pasive de reducere a tensiunii emotionale – evitare, fuga, refuz, resemnare)

copingul „vigilent” (strategii active de infruntare a situatiei – cautare de informatii, de sustinere sociala, de mijloace de rezolvare a problemei).

Dupa cum reiese de mai sus afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, afilierea si chiar retragerea apatica intra in categoria mecanismelor de coping (ultimul intr-o categorie mai putin adaptativa si anume cea copingului prin evitare). Ele au fost totusi retinute in inventarul nostru deoarece apar in numeroase clasificari ale mecanismelor defensive. Scala de acting-out a fost retinuta pentru testarea ipotezei referitoare la corelatia negativa cu apararile de nivel superior si pozitiva cu cele de nivel inferior. Mai trebuie mentionat faptul ca exista doua tipuri de abordari ale copingului – de tip „dispozitie” (trasatura de personalitate) si de tip „context” (activare si utilizare situationale). La ora actuala se incearca o abordare integrativa a celor trei concepte si a manifestarii lor pe scala normal-patologic; de exemplu, in 1969 Haan elaboreaza un model al functionarii adaptative cuprinzand zece dimensiuni de baza care se pot manifesta sub forma de coping, aparare sau fragmentare (pentru sensibilitate avem empatia ca si coping, proiectia ca aparare si ideile de referinta ca fragmentare). Plutchik considera ca fiecareia dintre apararile fundamentale (care sunt mecanisme psihice rigide, de valoare adaptativa limitata) ii corespunde un stil de coping (metoda constienta de rezolvare a problemelor, flexibil si, in general, adaptativa): refuz – minimizare, regresie – cautare de ajutor. Ne asteptam prin urmare ca intre aceste aparari sa gasim o corelatie negativa, ipoteza pe care o vom testa si in studiul nostru.

DESCRIEREA DIMENSIUNILOR SI A VARIABILELOR

ACTIVISM

Activismul - gestionarea conflictelor psihice sau a situatiilor traumatice externe prin recurgerea la actiune, in locul reflectiei sau al trairii afectelor. Conform DSM activismul se defineste ca o strategie elaborata ca derivativ si care are ca scop lupta contra angoasei. Potrivit „Le Grand Larousse universel”, care ofera doua acceptiuni ale termenului, de sistem de conduita ce privilegiaza actiunea concreta, directa, si initiativa personala (definitie ce se apropie de ceea ce dorim noi sa se inteleaga prin activism ca si defensa), iar pe de alta parte, de conduita a celui ce ia agitatia drept actiune (definitie ceva mai indepartata de perspectiva pe care am luat-o noi in considerare in operationalizarea conceptului de activism).

Activismul apare de sine statator in lista mecanismelor de aparare la Serban Ionescu si la Plutchik, iar in DSM IV este identificat cu ‹acting out›; apare cu numele de activism in clasificarea elaborata de Plutchik. Pentru noi, activismul si ‹acting out› sunt doua concepte diferite, ce implica comportamente diferite, si vom preciza mai clar distinctia dupa ce vom trata si mecanismul ‹acting out›.

Variabile





Motivatia formularii celor doua variabile rezida in distintia primara pe care am realizat-o intre ceea ce intelegem prin activism ca si aparare prezenta destul de frecvent in comportamentele cotidiene si ‹acting out›. In acest sens, ne referim la activism ca la o aparare ce presupune comportmente frecvent intalnite in viata cotidiana, fiind si sustinute de impactul psihologic al solicitarilor sociale, mai mult sau mai putin direct exprimate asupra individului integrat social. Adica, implicarea activa, concreta a individului este si va fi salutata din plin de catre societatea ce respecta normele ei, iar un om activ este apreciat pozitiv ca fiind o persoana bine integrata si adaptata social. O data ce o asemenea defensa primeste „binecuvantarea”societatii din care facem parte, lansam ipoteza conform careia defensa activism ia o forma de defensa adaptativa din punct de vedere social.

a. activitate febrila ce precede sau succede anumitor evenimente importante sau stresante

Aceasta variabila se refera la apelul ocazional, este adevarat, cu frecvente diferite de la persoana la persoana, la activism, acesta fiind „cerut” doar in cazuri apreciate subiectiv de individ drept „extreme”, cuprinzand in aceasta categorie anumite evenimente importante pentru individ sau stresante (care au fost traite deja si apreciate a posteriori ca atare, sau care urmeaza sa se petreaca si sunt proiectate ca atare anticipativ, sunt potential stresante). Prin „activitate febrila” intelegem activitatea ce ocupa aproape integral timpul pe care o persoana il are la dispozitie de-a lungul unei zile, pauzele sale fiind foarte reduse ca numar si durata, daca nu absente.

„Inaintea unui eveniment important fac multe lucruri.”

b. implicare (excesiva) in anumite activitati

Ne referim deci la activism ca masca sau mijloc deviationist de la anumite afecte, ganduri, conflicte ce nu pot fi abordate frontal de subiect din varii motive ce tin de ceea ce denumim cu un termen generic „diferente individuale”. O data ce subiectul in cauza se simte incapabil sa gestioneze direct si nonmediat respectivele afecte, conflicte, etc. cu care se vede confruntat la un moment dat, el alege ca modalitate de asigurare a confortului psihologic implicarea mai mult sau mai putin excesiva in diverse activitati practice, concrete, care au rolul de a redirectiona focalizarea atentiei de la continuturi potential anxiogene spre continuturi nu doar nonanxiogene, dar, eventual, si gratifiante din punct de vedere social. Formularea variabilei, asa cum apare ea aici, nu exclude o motivatie pentru respectiva implicare in activitati, si consideram respectiva cauza ca fiind indispensabila si omniprezenta in cazul oricarui comportament de acest gen.

„Am foarte mult timp liber.”

Ipoteze

In primul rand ne referim la clasa, categoria sau factorul la care ar putea apartine activismul, si lansam ipoteza conform careia acest factor ar fi reprezentat de apararile adaptate din punct de vedere social, si aceasta in conditiile in care activitatea ca atare, acel „a face ceva” este salutata din plin de catre societatea occidentala in comparatie cu cea orientala de pilda. In al doilea rand, in ceea ce priveste eventuale corelatii intre activism si alte mecanisme de aparare, sustinem ipoteza conform careia ar exista o corelatie pozitiva cu afilierea si cu altruismul si cu refuzul unui segment al realitatii (acest refuz determinand tocmai apararea de respectivul aspect prin „refugiul” in activism) si corelatie negativa cu retragerea apatica.

Rezultate

Testarea statistica a ipotezelor si valoarea coeficientului de corelatie Pearson obtinut arata intr-adevar existenta unei corelatii pozitive semnificative intre activism si afiliere, respectiv activism si altruism, motivata de noi prin faptul ca activismul implica contact social, socializare, relatii interumane si comportamente, dedicare chiar pentru realizarea scopurile altora, solicitare si primre de sprijin exterior.

‹ACTING OUT›

‹Acting out› - se identifica cu conceptul de traducere in act, ca act impulsiv, si este o incalcare a interdictiei de a actiona in cadrul curei psihanalitice (S. Freud). In clinica psihiatrica se identifica cu o impulsie ce are caracter de violenta heteroagresiva sau autoagresiva; actul in sine fiind de scurta durata. In opinia noastra, mecanismul are in centrul sau o desfasurare psihologica, o tensiune psihica mai degraba decat actiune propriu-zisa. Tensiunea psihica ce cunoaste un crescendo ajunge la apogeu si se descarca brusc, urgent, fulgerator, cu un control constient destul de redus. Tinem sa mentionam faptul ca, prin insasi descrierea mecanismului se observa faptul ca el ia forma unei antidefense, sau o „cadere a defenselor”; in aceste conditii nu mai crespunde definitiei pe care am dat-o mecanismelor de aparare, motivul pentru care l-am pastrat fiind faptul ca apare ca mecanism defensiv in alte clasificari, de care am tinut si noi cont.

Mecanismul nu face parte din lista de mecanisme defensive a lui Serban Ionescu, in schimb ea figureaza printre defensele din DSQ, printre cele enumerate de Valenstein (sub numele de traducere in act) si printre defensele listate in DSM (tot ca traducere in act).

Noi, prin variabilele luate in considerare, ne indepartam oarecum de ceea ce se intelege in mod normal prin traducere in act; astfel, daca prima variabila se refera exact la traducerea in act a impulsivitatii resimtite foarte intens incat nu mai poate fi mentinuta doar in registrul interioritatii psihice, si astfel este expulzata brusc si in forma ei bruta, cea de-a doua variabila se refera la momentul imediat premergator acestei traduceri in act vazute ca rezolvare urgenta, imediata a tensiunii dar complet dezadaptativa pentru individ. Efectul de „aparator” al eului constient, daca exista, exista doar pentru scurt timp, pentru ca ulterior eul va fi coplesit de anxietatea generata de insasi descarcarea in forma in care se realizeaza.

Variabile

a. impulsivitate tradusa in act

Variabila se muleaza perfect pe conceptul de traducere in act, prin itemii ce i-au corespuns noi incercand sa surprindem tocmai acest aspect al ‹acting out›-ului: punerea in act fara „perdea”, fara precautii, fara mediere a achizitiilor ontogenetice am putea spune.

„Am lovit pe cineva care m-a iritat foarte mult.”

b. nevoie de rezolvare urgenta, cu orice pret a situatiilor conflictuale

Dupa cum am mai precizat pana acum, aceasta variabila surprinde momentul imediat premergator descarcarii, de fapt exprima cauza respectivului comportament: o nevoie de rezolvare urgenta; aceasta ne trimite la lansarea ipotezei conform careia ‹acting out›-ul ar face parte dintre mecanismele nevrotice de „aparare”.

„Sunt agitat(a) cand stiu ca am o problema pe care trebuie sa o rezolv.”

Ipoteze

O prima ipoteza afirma faptul ca acting out-ul este o defensa apartinand categoriei apararilor dezadaptative, neorganizate, haotice, si in consecinta, destul de periculoasa pentru individul insusi care o foloseste. De asemenea, consideram acting out-ul coreland pozitiv cu activismul (chiar au existat numerosi autori ce le-au suprapus, noi insa neaderand la un asemenea punct de vedere, dar fara a nega eventualitatea unei corelatii intre cele doua mecanisme de aparare), identificarea cu agresorul (consideram ca, atat timp cat individul se simte agresat si simte nevoia sa „intoarca” agresiunea, aceasta intoarcere are sanse sa ii scape de sub control), intoarcere catre propria persoana (o heteroagresivitate ce poate scapa de asemenea controlului). Mai presupunem existenta unor corelatii negative cu ascetismul si refugiul in reverie (aici fiind vorba de un surplus de refulare, pe cand in cazul acting out-ului este un minus refulare, ambele cazuri insa implicand efecte dezadaptative), oarecum si cu sublimarea, ca defensa de ordin superior, inalt adaptativa.

Rezultate

Acting out-ul a corelat pozitiv cu identificarea cu agresorul si cu intoarcerea catre propria persoana, confirmandu-ni-se astfel doua din ipotezele lansate cu privire la acting-out; cel care isi manifesta direct, brut, violent si nonmediat agresivitatea, loveste in acelasi timp si in sine insusi, prin faptul ca loveste in alteritate, si aceasta deoarece agresivitatea respectiva poate fi descarcata si auto, si nu doar hetero: acest aspect este cel ce tine de intoarcerea catre propria persoana, in timp ce manifestarea heteroagresivitatii tine de identificare cu agresorul ce loveste in alteritate direct. ( A se tine seama de faptul ca prin aceste remarci nu limitam acting out-ul la agresivitate descarcata direct in comportament, cu si la alte aspecte pulsionale ce au manifestari similare)

AFILIEREA

Afilierea – solicitarea ajutorului si a sustinerii celuilalt atunci cand subiectul trece printr-o situatie generatoare de angoasa. (Serban Ionescu) Trebuie mentionat ca in cazul defensei afiliere prezenta celuilalt este cautata din nevoie, pentru beneficiul pe care aceasta il aduce subiectului intr-o situatie problematica pentru acesta. Afilierea implica o componenta importanta, si anume sustinerea sociala, cu componentele ei: 1) reteaua sociala exprimata prin numarul de prieteni si de relatii cu altii; 2) sprijinul primit, adica comportamentele efective de sustinere; 3) sprijinul perceput, disponibilitatea celorlalti; 4) sprijinul emotional ce confera sentimentul de protectie, siguranta concreta, dragoste; 5) sprijinul de stima privind competentele si valoarea subiectului; 6) sprijinul material sau financiar; 7) sprijinul informativ.

Din punctul de vedere DSM III, DSM IV, afilierea face parte din mecanismele adaptative, sau de nivel inalt, din aceasta cauza ea fiind mentionata doar in DSM IV. De asemenea, ea este listata in lucrarea lui Serban Ionescu si in chestionarul DSQ al lui Bond, nefiind insa inclusa in nici unul dintre cei patru factori evidentiati de chestionar.

Lansam si noi ipoteza conform careia afilierea s-ar putea include intr-o categorie-factor supraordonat, si anume cel corespunzator apararilor adaptative, asteptand insa ca rezultatele finale sa confirme sau sa infirme aceasta ipoteza.

Variabile

a. cautarea prezentei altora pentru sustinere sau ajutor

Variabila exprima cel mai bine sursa comportamentului, si anume nevoia pe care subiectul o resimte, pentru a primi sustinere si ajutor intr-o situatie de viata perceputa ca problematica ori conflictuala, ori eventual traumatizanta pentru el. Este o modalitate de adaptare dezirabila din punct de vedere social, comunitar, pentru omul ce se vrea a fi definit ca fiinta eminamente sociala, membru activ al comunitatii ce-si face simtita prezenta in cadrul acesteia. Unul din motivele prezentei alteritatii in jurul sau este si acela de a servi drept punct de sprijin pentru unul din membrii grupului ce necesita acest sprijin. Chiar daca dorim sa concepem aceasta defensa drept una adaptativa, nu trebuie sa facem abstractie de cazul extrem, sub forma de dependenta cu efecte de handicapare pentru cel ce vede fiecare experienta ca pe un impas din care nu poate iesi decat cu ajutorul altei/altor persoane.

„Cand am o problema pe care nu o pot rezolva, solicit ajutorul unui prieten.”

b. orientarea spre persoane ce au trait o experienta de stres identica

Efectul secundar al acestei orientari consta in securizare afectiva si experientiala, in aparare in fata potentialei singuratati anticipate sau partial experimentate, in crearea la nivel subiectiv a impresiei unui fond comun de experienta nefasta. Din doua puncte de vedere am considerat aceasta variabila ca reflectand una din semnificatiile majore ale mecanismului de aparare afiliere, nefiind vorba despre o perspectiva reductionista prin faptul ca am considerat doar experienta de stres si nu si cea de bucurie, de stare caracterizata prin acalmie psihologica

i. in primul rand, experienta de stres poate fi rezultatul oricarui tip de eveniment prin care a trecut, trece sau urmeaza sa treaca persoana in cauza; chiar si o bucurie neasteptata pentru individ poate fi generatoare de stres, din punctul de vedere al implicatiilor pe care le-ar avea, spre exemplu. Astfel, formularea „experienta de stres identica” acopera orice fel de sursa existentiala, ceea ce conteaza din perspectiva mecanismelor defensive nefiind situatia concreta prin care trece persoana, evaluata obiectiv, ci transpunerea ei in plan subiectiv si trairea ei drept o experienta de stres;

ii. cauza pentru care evenimentele respective sunt traite ca si anxiogene si stresante pentru individ intereseaza prea putin la acest moment, in sensul ca interesul nostrul principal este identificarea defenselor si a intensitatii si proportiei si configuratiei lor in individ

iii. starea de acalmie psihologica si de autosuficienta este oarecum de domeniul utopicului, pentru ca suntem, cu o formula deja invechita, „oameni printre oameni” si „fiinte sociale”, astfel incat prezenta si sprijinul celorlalti sunt cautate in virtutea acestor premise, si, mai mult decat atat incurajate. Am putea chiar lansa ipoteza conform careia afilierea s-ar plasa in categoria mecanismelor de nivel superior, adaptativ, cu mentiunea faptului ca trebuie sa tinem cont de scorurile extreme, mai ales cele pozitive, un „exces de afiliere” care devine problematic si chiar dezadaptativ; de asemenea, mai trebuie luata in considerare si configuratia generala a apararilor individului respectiv, care ar sustine intr-un fel sau altul scorul inalt pe acest mecanism.

„Cand ma confrunt cu ceva dureros caut prezenta oamenilor care au trecut prin ceva similar.”

Ipoteze

Includem, in acord cu autorii studiati de noi, afilierea printre mecanismele defensive adaptative, de nivel superior, ce presupun o buna integrare sociala a individului. In ceea ce priveste lansarea unor ipoteze specifice, am considera afilierea in corelatii pozitive cu activismul, altruismul (chiar daca diferenta dintre ele este destul de mare, presupunem totusi ca persoana capabila de afiliere, adica de intreptare catre semenul sau pentru sprijin, va fi capabil ulterior eventual sa orefe sprijin „altruist” celuilalt), identificare, afirmarea de sine si introiectie; de asemenea, presupunem existenta unor corelatii de aceasta data negative intre afiliere si retragere apatica si ascetism.

Rezultate

Activismul, altruismul si introiectia sunt mecanismele ce coreleaza pozitiv intr-adevar cu afilierea; pe langa aceste corelatii ce vizau direct ipotezele formulate de noi, au mai fost obtinute si altele, dupa cum urmeaza: acting out, anticipare, clivaj, denegare, contrainvestire, izolare, inlaturare, intoarcere catre propria persoana, proiectie, rationalizare, refugiu in reverie, refulare, regresie, retragere apatica si refuz care toate coreleaza pozitiv la praguri de .05 sau .01 cu afilierea (aceasta enumerare serveste in primul rand la crearea unei imagini asupra vastitatii domeniului investigat de noi, si asupra complexitatii mecanismelor defensive, a intercorelatiilor dintre ele, si mai departe, de ce nu, asupra, implicatiilor psihodiagnostice pe care le poate avea un asemenea instrument. Din pacate insa, spatiul lucrarii de fata nu ne permite sa aprofundam prea mult aceasta parte, care se constituie fara doar si poate intr-o poarta catre un domeniu ce asteapta sa fie explorat intensiv si cu maxima seriozitate)

AFIRMAREA DE SINE (PRIN EXPRIMAREA SENTIMENTELOR)

Afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) – comunicarea fara ocolisuri a sentimentelor si gandurilor, intr-un mod nici agresiv, nici manipulator, si aceasta in conditiile in care persoana traieste un conflict emotional sau un eveniment exterior stresant. Chiar daca alti autori l-au incadrat categoric in mecanismele de aparare, motivandu-si alegerea prin faptul ca are ca rezultat diminuarea anxietatii, noi inclinam spre a-l considera drept mecanism de granita intre defense si coping, atat timp cat gradul de constientizare a apelului la „afirmare de sine” este destul de ridicat. De mentionat este faptul ca acest mecanism poate face obiectul unei invatari chiar in cadrul terapiei, mai ales celei de tip cognitiv-comportamental. Valoarea comunicarii verbale si a exprimarii deschise a fost recunoscuta intens de S. Freud, chiar daca printre mecanismele defensive la care acesta a facut referire, mecanismul prezent nu a fost inclus; incepand din 1949, s-au efectuat si studii experimentale asupra acestui mecanism defensiv.

Pe langa clasificarea lui Serban Ionescu, unde afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) apare ca mecanism defensiv de sine statator, acesta mai figureaza in lista DSM IV sub numele de afirmare de sine sau autoafirmare.

Variabile

a. afirmarea sentimentelor

Aceasta variabila cuprinde atat afirmarea sentimentelor favorabile, ca simpatia, afectiunea, tandretea, cat si sentimente mai putin favorabile, cum sunt ostilitatea, antipatia, sentimente de respingere a celuilalt, etc. Pentru a putea sa te afirmi deschis si intr-o forma socialmente acceptabila, cea ce ar insemna nonagresiv si nonmanipulator, este nevoie de o dezvoltare personala deja parcursa, de o buna cunoastere de sine, de o dorinta de imbunatatire a propriului comportament, elemente care au rolul de a apropia, dupa cum am afirmat deja mai sus, mecanismul defensiv in cauza de unul de coping, si, de asemenea, de a-l include printre mecanismele mai elaborate, daca ar fi sa ne propunem a ajunge la o clasificare care sa imparta mecanismele defensive in primare, mai putin elaborate, si mecanisme elaborate intr-o masura mai mare.

„Imi este usor sa spun ceea ce simt.”

b. comunicare deschisa a gandurilor

Distinctia intre exprimarea sentimentelor si comunicarea gandurilor in maniera deschisa este una pur teoretica, ceruta de exigentele elaborarii unui chestionar de personalitate, in termeni generici. Acesta, deoarece suntem constiente de faptul ca o distinctie rigida nu poate fi operata si este si contraindicata: un sentiment ori o atitudine fata de un alter va implica obligatoriu si natural realizarea unei anumite desfasurari ideative, va implica „a gandi despre acea persoana ca”, astfel incat ne-am astepta ca o persoana ce este capabila sa-si exprime sentimentele deschis, va fi capabila de a face aceasta si in cazul gandurilor sale.

„Ceea ce gandesc despre altii ma priveste doar pe mine.”

c. capacitatea de a cere si de a refuza pretentiile nerezonabile

Aceasta variabila aduce in discutie problema distinctiei clare intre afirmarea de sine( prin exprimarea sentimentelor) si agresiunea pasiva. Mai importanta decat capacitatea in sine de a cere sau a refuza este modul, maniera, mijloacele prin care se realizeaza cererea sau refuzul. Spre exemplu, atat o persoana care foloseste in grad inalt afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor), cat si una care este pasiv agresiva pot sa dispuna de capacitatea ce a refuza pretentiile pe care ele le apreciaza subiectiv drept nerezonabile, insa in maniere total diferite, opuse chiar. Spre exemplu, un item ce ar putea cu usurinta aduce confuzii este : „Cand o persoana pe care o antipatizez imi cere ceva, gasesc motive pentru a o refuza”; acesta este un item pentru agresiunea pasiva, pentru ca nu pretentiile nerezonabile sunt importante, ci faptul ca respectiva persoana este antipatica subiectului in cauza, si in consecinta, indiferent de faptul ca ea are nevoie de ajutor, sau are o pretentie minima si in limitele rezonabilului, va fi refuzata cu scopul de a o frustra, sau de a exprima agresivitatea reprimata intro maniera modificata, distorsionata, deplasata, si astfel subiectul se elibereaza de propria-i frustrare. In schimb, ceea ce conteaza in cazul afirmarii de sine este o evaluare a calitatii pretentiilor, a motivatiei acestora si a aspectelor majore, de asemenea, o evaluare a propriilor posibilitati si disponibilitati, aceasta evaluare avand ca rezultat decizia de refuz, refuz realizat in aceeasi maniera nonagresiva si nonmanipulativa de care am mai discutat.

Capacitatea de a cere poate fi de asemenea analizata din perspectiva aceleiasi distinctii intre cele doua mecanisme, un pasiv agresiv putand de asemenea emite cereri, ele in sine nerezonabile, fara utilitate practica, singurul scop fiind frustratea si agresarea partenerului, si nu o cerere directa, explicit formulata, utila pentru subiect, asa cum se realizeaza in cazul afirmarii de sine.

Cu o metafora sugestiva putem rezuma esenta afirmarii de sine prin a cite cuvintele lui Jules Renard: „Cu adevarat liber este acela care stie sa refuze o invitatie la cina fara a recurge la vreun pretext.”

Ramane totusi aici o problema deschisa, relativ la aceeasi distinctie afirmare de sine – agresiune pasiva: este foarte dificil sa se atinga un grad atat de inalt de obiectivitate care sa permita o evaluare acurata si reala a situatiei, partenerului, etc. astfel incat un refuz sa nu insemne pasiv agresivitate, ci exprimare deschisa, sincera; sub masca acestei afirmari de sine poate foarte bine sa se ascunda un comportament de agresiune neconstientizat si neacceptat, insusi un refuz repetat de exemplu sa aiba acest efect de agresare a celuilalt.

„Refuz chiar si pe cineva drag daca cererile sale sunt neintemeiate.”

Ipoteze

Dupa parerea noastra, in acord cu autorii ce au investigat mecanismele defensive, afirmarea de sine este un mecanism de ordin superior si adaptativ. Acest mecanism ar corela pozitiv cu afilierea si cu identificarea si negativ cu izolarea, intoarcerea catre propria persona, proiectia si retragere apatica, pentru ca toate aceste mecanisme, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, neaga, evita realitatea intrapsihica proprie subiectului, si cu atat mai mult acceptarea si exprimarea, comunicarea in exterior a ei.

Rezultate

Cu exceptia ipotezei ce afirma corelatia afirmare de sine – afiliere, care nu s-a confirmat, toate celelalte ipoteze lansate de noi privind acest mecanism si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii statistice a datelor.

AGRESIUNEA PASIVA

Agresiunea pasiva – raspuns la conflictele emotionale si la factorii de stres interni si externi printr-o agresiune impotriva celuilalt, exprimata in mod indirect si necombativ. Rezistenta, resentimentul sau ostilitatea sunt mascate de o fatada de adeziune aparenta. DSM IV face doua precizari, relativ la principalele situatii in care acest mecanism poate fi pus in functiune: un raspuns la exigentele de actiune sau performanta emise de alta persoana si; lipsa de gratificare a dorintelor subiectului.

Agresiunea pasiva figureaza deci in clasificarea DSM III-R si DSM IV, precum si in lista mecanismelor defensive elaborata de Bond, acesta incadrand-o la factorul I, model de actiune inadaptata.

Variabile

-nonactiune sau refuz al actiunii in situatii frustrante

Nonactiunea ca atare, sau prin refuz al actiunii, in conditiile in care individul in cauza are intentia ascunsa, mai mult sau mai putin constientizata de a-l pedepsi, lovi, agresa pe celalalt, reflecta tocmai esenta mecanismului la care ne referim aici. In genere, persoanele pasiv-agresive au tendinta de a nega si de a respinge propriul mecanism psihic, si aceasta pentru ca o constientizare a sa ar lovi in insesi normele morale, etice, rigorile social-umane la care oricine doreste sa se stie pe sine ca adera. Astfel,este destul de dificila surprinderea pasiv-agresivitatii pe baza unuichestionar ce presupune autoadministrarea, astfel incat este nevoie de o mascare cat mai buna a comportamentelor prin itemii formulati si, in acelasi timp, investigarea mecanismului in sine. Astfel, sub o masca ce le ascunde lor insele propria interioritate psihica, ele sunt capabile sa-si descarce frustrarile, agresivitatea si sa evite confruntarea directa cu propiile conflictualitati, manifestand ceea ce am putea denumi chiar „o atitudine pasiv-agresiva”.

„Raspund intotdeauna la provocari.”

Ipoteze

Ne asteptam la obtinerea unei corelatii negative intre agresiunea pasiva si afirmarea de sine, lucru oarecum evident cel putin din punct de vedere empiric, atat timp cat pasivitatea agresiunii exclude exprimarea deschisa, franca, sincera a sentimentelor si gandurilor ce vizeaza cealalta persoana. De asemenea, mecanismul de fata implica o negare a realitatii intrapsihice cel putin, atat timp cat individul este incapabil sa priveasca si sa se orienteze spre continuturi psihice rezervoare de agresivitate, si si le neaga in favoarea manifestarii unui comportament voalat si, in esenta, deosebit de agresiv (in cazul scorurilor extreme inalte).

Rezultate

Agresiunea pasiva coreleaza pozitiv cu denegarea, fapt explicat de noi prin aceea ca realitatea intrapsihica a subiectului este negata clar de acesta, si in consecinta respinsa ca inexistenta sau neadevarata, aceasta realitate referindu-se direct la agresivitatea ce mocneste in interiorul insului relativ la alta/alte persoane, dar pe care acesta nu o accepta din varii motive. Totusi, ea isi gaseste o modalitate voalata de manifestare si explimare, si aceasta este pasiv-agresivitatea.

ALTRUISMUL

Altruismul – devotament fata de celalalt, ceea ce-i permite subiectului sa iasa dintr-un conflict. Ca si defensa, altruismul poate fi considerat din patru puncte de vedere, in fiecare fiind vorba de rezolvarea unui conflict:

-un tip de formatiune reactionala – evitarea culpabilitatii legate de refularea agresivitatii, prin altruism

-mijloc de evitare a agresivitatii, prin deplasarea ei catre scopuri mai „nobile”, altruiste

-placere „prin procura” – o placere pe care persoana si-o refuza siesi, dar ii ajuta pe altii sa o obtina; astfel, ea traieste satisfactia prin identificarea cu alteritatea beneficiara

-manifestare a masochismului, prin cautarea de sacrificii evaluate drept altuiste.

Potrivit DSM IV, altruismul este caracterizat astfel: „Persoana isi gestioneaza conflictul dedicandu-se satisfacerii nevoilor celuilalt. Spre deosebire de formatia reactionala, caracterizata uneori prin sacrificiul de sine, in cazul altruismului persoana primeste fie o satisfactie de substitutie, fie o satisfactie datorata reactiilor celorlalti.”

Primul care vorbeste despre altruism este S. Freud, chiar daca nu explicit, ca la un mecanism defensiv real, el vazandu-l mai degraba drept o formatiune reactionala. Ulterior, Anna Freud include altruismul in lista sa de mecanisme defensive carora le acorda atentie speciala in lucrarea „Eul si mecanismele de aparare”. Altruismul apare si in clasificarea elaborata de Valenstein si colab., mentionat fiind printre mecanismele comune si altor autori ce s-au ocupat cu studiul defenselor. Mai este inclus si in lista realizata de Vaillant, precum si in DSM IV, in categoria mecanismelor cel mai bine adaptate. In fine, in chestionarul stilurilor defensive al lui Bond, altruismul apare investigat printr-un singur item: „Daca nu mi s-ar permite sa ii ajut pe altii m-as simti deprimat.”

Variabile

Pentru inceput dorim sa specificam faptul ca am formulat variabilele in asa fel incat sa surprindem prin fiecare dintre ele numitorul comun al celor patru puncte de vedere, sau modalitati de abordare a altruismului descrise mai sus.

a. tendinta de a satisface nevoile celorlalti

Variabila nu implica „renuntarea” la sine, abandonul de sine pentru altcineva, ci pur si simplu manifestarea unui viu interes, grija si atentie pentru identificarea si satisfacerea nevoilor altor persoane; discriminarea intre persoanele semnificative si cele cu care individul intretine relatii mai superficiale, este destul de redusa, in sensul ca el isi manifesta respectiva tendinta in raport cu aproape orice persoana cu care are interactiuni. Comportamentele corespunzatoare acestei variabile nu exclud grija si atentia pentru propria persoana, dar si alteriatatea este aproape la fel de importanta ca subiectul.

„Sunt atent(a) la nevoile celorlalti.”

b. disponibilitate de a se sacrifica pe sine pentru interesele altora

De aceasta data, intervine termenul de „sacrifiu de sine pentru”: variabila exprima faptul ca interesele altora sunt puse mai presus de propriul interes, iar satisfacerea acestora, mai presus de satisfacerea propriilor nevoi. Este destul de discutabila importanta acestor nevoi la care se renunta in favoarea nevoilor altora, pentru ca este foarte posibil, ca un mecanism mai profund si ascuns, ca aceste nevoi ale celorlalti sa reprezinte proiectia propriilor nevoi profunde si cu adevarat importante pentru subiect, el renuntand la nevoi superficiale si mai putin semnificative. Afirmam ca acest fapt este discutabil, pentru ca itemii formulati de noi nu au capacitatea de a surprinde elementul importantei nevoilor ori intereselor, de o parte sau de cealalta, ci doar procesul renuntarii la sine pentru un altul (cu o formulare generica).

„Sacrificiul de sine pentru binele altcuiva este o virtute.”

c. a facilita cuiva obtinerea unei placeri pe care subiectul si-o refuza siesi

Aceasta variabila este cel mai aproape de abordarea altruismului ca oferire a unei placeri „prin procura”; motivatiile pentru care subiectul isi refuza cautarea si obtinerea directa a placerii respective sunt diverse, depinzand de o multitudine de factori, si neinteresand in acest punct al lucrarii noastre, decat tangential doar. Ceea ce conteaza insa este faptul ca subiectul refuza sa isi ofere aceasta placere siesi, dar energia psihica ramanand prezenta si activa, ea este deturmnata catre facilitarea obtinerii placerii respective pentru altcineva.

„Ma straduiesc ca oamenii din jurul meu sa se simta bine.”

Ipoteze

Este aproape evidenta pentru noi lansarea unei ipoteze ce presupune existenta unei corelatii clare intre altruism si contrainvestire, atat timp cat tinem cont de componenta conflictuala, anxiogena ce este evitata, respinsa si inlocuita in cadrul altruismului cu aspecte acceptate, aprobate si apreciate de eul constient, si anume cele de fiinta buna, iubitoare, gata de sacrificiu de sine pentru fericirea si binele altora. De asemenea, altruistul este un individ ce neaga agresivitatea inconstienta, nelasandu-o sa se manifeste mai mult sau mai putin ca atare pentru a se descarca, si in consecinta afirmam si posibilitatea unei corelatii pozitive intre altruism si denegare. De asemenea, altruistul introiecteaza alteritatea si se identifica, mai mult sau mai putin ce ea, pentru ca aceasta este o modalitate foarte importanta pentru el de a se „bucura” de efectul propriilor comportamente, deci credem in existenta unor corelatii pozitive altruism – introiectie. Mai sustinem urmatoarele corelatii posibile: cu inlaturarea, pe baza consideratiilor anterior mentionate.

Rezultate

S-au confirmat ipotezele ce afirmau existenta unor corelatii pozitive cu contrainvestirea, denegarea si inlaturarea. Propria agresivitate spre exemplu, ce rezida in individ, este contrainvestita si astfel transformata in opusul sau, manifestarea sacrificiului de sine altuist. Realitatea intrapsihica este negata de individ in fata lui insusi, negare intarita si de tentinta de respingere si evitare a reflecarii pe tema propriei agresivitati.

ANTICIPAREA

Anticiparea – pe durata unei situatii conflictuale, anticiparea consta in a-ti imagina viitorul experimentand dinainte propriile reactii emotionale; prevazand consecintele a ceea ce s-ar putea intampla; planuind diferite raspunsuri sau solutii posibile. (Serban Ionescu)

Noi am luat in considerare doua tipuri de anticipare, si anume anticiparea realista si anticiparea catastrofica, ambele ca si mecanisme defensive. Astfel, ne opunem aprecierii din lucrarea „Mecanismele de aparare – teorie si aspecte clinice” a lui Serban Ionescu, care considera ca anticiparea-aparare se deosebeste de anticiparea catastrofica, si aceasta deoarece ferirea de conflictualitate si de angoasa rezultata de aici se realizeaza si in cazul anticiparii catastrofice, pentru ca subiectul „isi aranjeaza viitorul”, planificandu-l pentru o situatie extrema, ce are sanse minime sa se produca, dar totusi se poate produce. Cu toate acestea, nu ne ferim de la a lansa ipoteza conform careia anticiparea catastrofica ar fi o defensa dezadaptativa pentru individ, mai ales daca are o frecventa mare de aparitie in comportament, si aceasta, pentru ca ajunge sa angoaseze si mai mult individul, in loc de a-l feri de angoasa. Din aceasta cauza, suntem destul de precaute in evaluarea acestei laturi a anticiparii, considerand-o polul negativ al defensei in discutie, anticiparea realista plasandu-se la polul pozitiv. O pastram totusi printre mecanismele defensive din perspectiva prevederii consecintelor a ceea ce s-ar putea intampla, datorita efectelor „benefice” pe care le poate avea, chiar daca cu o sfera de cuprindere redusa.

Chiar daca nu a mentionat-o printre mecanismele de aparare, S. Freud vorbeste despre anticipare din perspectiva efectelor benefice pe care ea le comporta. Inainte de aparitia DSM IV anticiparea nu a figurat in nici una dintre listele elaborate de autorii ce au investigat mecanismele de aparare, cu exceptia lui Bond, care o include in DSQ.

Variabile

a. (realista) experimentarea dinainte a propriilor reactii emotionale; prevederea consecintelor a ceea ce s-ar putea intampla; planuirea raspunsurilor sau a solutiilor posibile

Aceasta variabila reflecta o aparare de nivel superior, adaptativa, pentru ca reuseste asigurarea impresiei subiective de securizare a subiectului in fata unor potentiale situatii problematice, stresante si anxiogene. Exista insa si un risc, si anume ancorarea rigida intr-un anume tip de reactii emotionale a caror anticipare se incearca, astfel incat distorsionarea realitatii sa fie destul de mare, si astfel efectul benefic al defensei sa se reduca. Acelasi lucru este valabil si in cazul prevederii rigide a unei anume categorii de evenimente, chiar si in conditiile in care subiectul detine suficiente informatii ce indica o cu totul alta desfasurare a situatiei.

„Inainte de a face ceva iau in considerare anumite riscuri.”

b. (catastrofica) instaurarea unei certitudini anticipate negative cu rol de protectie in fata anxietatii

Rol central in ceea ce noi intelegem prin anticipare catastrofica il are precautia: individul incearca sa se securizeze luandu-si masuri de precautie bazate pe indicii ce sunt, intr-adevar, redimensionate si chiar exacerbate, dar aceasta pentru a incerca sa evite a fi luat prin surprindere de circumstante defavorabile sau chiar catastrofale. Riscul aici este acela al reducerii „libertatii” personale, a spontaneitatii, a creativitatii, a initiativelor si a asumarii riscurilor.

Ca o metafora sugestiva pentru ceea ce inseamna anticiparea vom reda cuvintele lui S. Freud: „Daca vrei sa poti suporta viata, fii gata sa accepti moartea.”

„Ma ingrijorez cand cineva drag intarzie neanuntat.”

Ipoteze

Anticiparea implica manifestarea unor comportamente active, actionale, desfasurate eventual cu scopul reducerii anxietatii pe care o poate degaja insusi fenomenul de anticipare (mai ales cea catastrofica), si din aceasta cauza lansam ipoteza conform careia mecanismul mai sus amintit ar inregistra corelatii pozitive cu activismul si acting out-ul. Anticipand spre exemplu pierderea persoanelor apropiate sau a caror prezenta este utila subiectului, anticipand singuratatea in care ar putea sa cada o data cu anxietatea generatoare de aceasta, subiectul poate sa manifeste atitudini si comportamente altruiste, de orientare spre alteritate cu scopul mascat insa de a o pastra in proximitate, de a se asigura de prezenta acesteia. Anticiparea ca mecanism in sine, dar mai ales anticiparea catastrofica ar corela in opinia noastra cu intoarcerea catre propria persoana, de aici ea avand si efecte dezadaptative si de dezorganizare interna a individului, fiind o manifestare voalata, dar prezenta a propriei autoagresivitati. Prezenta rationalitatii evidenta pentru anticipare, afirmatie sustinuta de definirea mecanismului, precum si de variabilele pe care noi le-am luat in considerare, determina ipoteza conform careia exista o corelatie pozitiva semnificativa cu rationalizarea. Determinand sau mai bine spus, implicand o ideatie uneori greu de controlat sau de dirijat in alta directie, anticiparea ar corela pozitiv si cu refugiul in reverie.

Rezultate

Toate ipotezele lansate si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii statistice.

ASCETISMUL

Ascetismul – refuzarea oricaror placeri corporale, chiar si a celor mai inocente, cu scopul de a proteja eul impotriva nevoilor pulsionale, care sunt sursa de angoasa. (Serban Ionescu, cu precizarea ca am adaptat definitia pentru ascetism in genere, iar definitia lui Serban Ionescu facea referire doar la ascetismul adolescentului) Autorii care au investigat acest mecanism, l-au considerat ca ascetism al adolescentului, si nu ca ascetism in genere. Noi insa am ales sa vorbim despre ascetism propriu-zis pentru ca consideram ca defensa poate aparea la orice varsta, nu doar la varsta adolescentei. O data ce vom trece la analiza variabilelor, se va clarifica pe deplin consideram noi, perspectiva proprie asupra acestui mecanism de aparare.

Anna Freud ii acorda un loc aparte printre mecanismele defensive asupra carora poposeste in lucrarea „Eul si mecanismele de aparare”.

Variabile

a. respingerea masiva a pulsiunilor de baza si a satisfacerii lor

Aceasta variabila se potriveste foarte bine definitiei pe care o regasim in lucrarea lui Serban Ionescu, referitor la comportamentele adolescentilor. Nu negam faptul ca, in cazul adolescentilor, frecventa comportamentelor de acest gen poate fi mai mare decat in cazul adultilor, insa, prin itemii pe care i-am formulat, am incercat mai mult decat atat, sa surprindem defensa la orice grupa de varsta, de dupa adolescenta. Astfel, am incercat sa surprindem tendinta de respingere a pulsiunilor sexuale, si a celor alimentare, precum si o exagerare a ceea ce intelegem prin latura spirituala a fiintei umane in defavoarea celei corporale, si, mai mult decat atat, in spiritul psihanalitic, in defavoarea celei libidinale. Exista oameni pe care ii inspaimanta si le repugna orice fel de manifestare libidinala, orice exprimare a sexualitatii, tot ceea ce inseamna „exces de corporalitate” pentru ei. Astfel, ei ajung sa se refugieze in spiritualitate, intr-o cautare frenetica a purificarilor spirituale si a negarii libidinalului care este catalogat si etichetat drept murdar, impur, pacatos, etc. Este cazul fanaticilor religiosi, al adeptilor unor minoritati religioase, poate chiar si al celor ce se izoleaza in munca, si poate chiar si al celor ce au sublimari reusite, dat, am zice chiar in primul rand, al celor ce refuleaza propriul libido amenintator. O data ce vedem ascetismul ca mecanism defensiv, nu putem sa nu mentionam un aspect definitoriu, si anume conflictualitatea psihica generatoare de anxietate, ce trebuie depasita intr-un mod accesibil persoanei. In cazul adultului, care nu se mai apara de noile nevoi pulsionale ce vor sa apara pe scena psihica, acesta se apara acum de o reactualizare a unei conflictualitati ce isi are sursa intr-un complex al lui Oedip nerezolvat, sau gresit gestionat la momentul la care ar fi trebuit rezolvat adecvat: de exemplu, barbatul de acum isi neaga si respinge propria sexualitate pe baza faptului ca are o imagine distorsionata asupra femeii, si aceasta, pentru ca imaginea obiectului primar matern nu a putut fi integrata; el, prin comportamentul sau, isi pedepseste mai intai mama, mai apoi pe toate imago-urile ei, si nu in ultimul rand, pe sine insusi; el face astfel un compromis ce-i ofera iluzia controlului asupra propriei existente, a puterii, si a invincibilitatii.

„Sexualitatea este ultimul lucru care ma preocupa.”

b. retragere din viata sociala

O forma nu atat de explicita a ascetismului este retragerea din viata sociala, minimizarea importantei subiective a contactelor si relatiilor sociale, indepartarea altor persoane si punerea lor la distanta, si toate acestea cu un scop de securizare, de autoprotectie, de aparare in fata eventualelor pericole pe care aceste relatii le-ar reprezenta; sursa s-ar putea afla in esecuri relationale anterioare, inclusiv in perioada adolescentei, mergand regresiv, pana la relatia primara cu mama. Intersant este faptul ca una din temerile generatoare de angoase si anxietate fundamentale este teama de singuratate; cu toate acestea, subiectul se izoleaza in propria-i singuratate, pe care o percepe distorsionat, in sensul ca ea devine securizanta, si nu periculoasa si anxiogena. De ce? Din nou este vorba de un compromis pe care „ascetul” il face: alege singuratatea pentru controlul pe care pare sa i-l ofere, in detrimentul societatii care dintotdeauna, incepand cu relatia obiectuala primara, a fost sursa de frustrari, stres, anxietate, angoasa; acest comportament putand fi vazut si drept o forma de masochism social.

„In general prezenta oamenilor in jurul meu ma deranjeaza.”

Ipoteze

Ascetismul, asemeni altruismului, dar dintr-o alta perspectiva, implica contrainvestirea, pentru ca dezechilibrul implicat de indepartarea excesiva de exterior si de alteritate ascunde de fapt o „intuire” a realitatii psihice proprii subiectului, pe care insa acesta nu o accepta, si in consecinta suprainvesteste o alta reprezentare, cea a comportamentului evitant si parca autoprotector, de autoizolare cu efect de aparenta protectie. In aceste conditii ar deveni destul de evidenta o alta ipoteza, referitoare la o corelatie pozitiva intre altruism si denegare. De asemenea, comportamentul ascetic, prin negarea unor nevoi de baza, fundamentale pentru fiinta umana, ar trebui sa inregistreze o corelatie semnificativa cu mecanismul de intoarcere catre propria persoana, si cel de izolare, pentru ca doar izoland afectul „ascetul poate duce o viata de ascet”. De asemenea, el trebuie sa proiecteze nedreptati ce i se savarsesc sau i s-au savarsit in trecut asupra celorlalti oameni, persoane mai mult sau mai putin semnificative in viata sa, pentru a nu fi nevoit sa aiba de a face direct cu propria-i culpabilitate pentru suferinta pe care o traieste, el nefiind in nici un caz o persoana fericita sau impacata cu sine insusi, in primul rand. Retragerea apatica este dupa parerea noastra un mecanism defensiv foarte apropiat de ascetism, deci sustinem ipoteza existentei unei inalte corelatii pozitive intre cele doua defense, ele sustinandu-se reciproc si construindu-se chiar una pe cealalta. Nevoile fundamentale de a caror satisfacere se priveaza ascetul nu inceteaza sa existe o data cu „maturarea si ascunderea lor sub covor”; astfel ele coexista cu comportamentul si atitudinea de privare de satisfactii reale, astfel incat ne asteptam la o corelatie ascetismclivaj.

Rezultate

Cu exceptia ipotezei ce afirma existenta unei corelatii pozitive ascetism-denegare, toate celelalte ipoteze formulate de noi si-au gasit confirmarea in urma prelucrarii statistice a rezultatelor. Ramane discutabila problematica lipsei de corelatie cu denegarea, noiconsiderand in continuare ca ascetul isi neaga propriile nevoi, de altfel, nevoi fundamentale umane, si adopta comportamente si atitudini de reprimare (la un nivel mai superficial) si de refulare (la un nivel mai profund) a nevoilor bazale.

CLIVAJUL

Clivajul – actiunea de separare, divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul obiectului) sub influenta unei amenintari angoasante, actiune avand ca rezultat coexistenta celor doua parti astfel separate, care nu se cunosc intre ele, in conditiile in care formatia de compromis este imposibila. (Serban Ionescu) Freud defineste, spre sfarsitul vietii sale, clivajul eului ca proces prin care eul se poate scinda pentru a face fata unei realitati periculoase. O formula clasica pentru clivaj ar fi cea subliniata de Mannoni: „Sunt sigur, dar”, exprimand tocmai cele doua parti intre care se oscileaza, „separate printr-o virgula”. Potrivit Melaniei Klein, clivajul obiectului nu poate exista in absenta unui clivaj al eului: „Cred ca eul este incapabil sa realizeze un clivaj al obiectului – intern si extern – fara ca un clivaj corespondent sa se produca in chiar interiorul sau. Iata de ce fantasmele si sentimentele privitoare la starea obiectului intern influenteaza fundamental structura eului.” Si noi aderam la acest punct de vedere, tocmai din aceasta cauza eliminand clivajul obiectului si pastrand ca variabila-dimensiune doar clivajul eului; la aceasta prima motivatie se adauga si scorul scazut gasit pentru coeficientul alfa-Cronbach.

Clivajul a fost un mecanism de aparare tratat de catre Laplanche si Pontalis care-l listeaza in „Vocabularul psihanalizei”; apoi DSM IV il numeste printre defensele enumerate in aceasta lucrare, la „nivelul distorsiunii majore a imaginii”. In clasificarea lui Perry clivajul se incadreaza in apararile borderline sau limita. Este de asemenea inclus printre defensele investigate cu DSQ, si apartine factorului „distorsiune a imaginii”.

Acest mecanism vine in intamplinarea nevoii subiectului de dominarea a angoasei prin doua reactii opuse si simultane, numai ca una manifesta si constientizata, alta latenta si inconstienta, cu oscilatii intre ele, astfel in cat cea latenta va deveni manifesta la un moment de timp ulterior, si invers, cea manifesta va trece in latent.

Variabila

-diviziune interna manifestata ca oscilatii in evaluare, apreciere sau autoapreciere, cand la un pol, cand la celalalt, fara capacitatea de stabilizare

Variabila de exprima cel mai bine prin faptul ca parca traiesc doua persoane intr-una singura; baza o reprezinta scindarile primare, si ulterior, dihotomizarie aduse si impuse de educatie, mai ales de ordin moral: oameni buni sau rai, sunt de incredere sau dezamagitori, iubesc sau urasc, sunt sinceri sau nesinceri, etc. Este foarte posibil ca clivajul eului sa fie oconsecinta a clivajului obiectului, inconditiile in care clivajul primar vizeaza sanul mamei, vazut ca obiect dorit, bun, ce se ofera copiluli, dar si ca obiect frustrant si angoasant, rau, ce i se refuza. Ulterior, este posibil ca influentele socio-educationale care isi manifesta puternicul impact asupra copilului inca din momentul venirii acestuia pe lume, sa creeze in el disocierea si dihotomizarea a tot ce exista, inclusiv a lui insusi. Prin introiectari si proiectii succesive copilul, devenit adult se apara de eventualele angoase rezultate dintr-o anume conflictualitate, prin izolarea unui pol de celalalt (ex. bun de rau), bazata pe separarea neta a polilor, si cu oscilatie cei doi poli; oscilatia este cea care permite evitarea impactului negativ al pericolelor interne sau externe si apararea de acestea. Si acestea, printr-o distorsiune a imaginii de sine si a imaginii alteritatii totodata, prin proiectarea interiorului in exterior.




„Uneori imi este foarte usor sa ma accept, alteori simt ca ma urasc.”

Ipoteze

Presupunem existenta unor corelatii semnificative pozitive ale clivajului cu: ascetismul si anticiparea. 

Rezultate

Ipotezele s-au confirmat, la un prag alfa de semnificatie de 0.05, respectiv, 0.01, acestea nefiind insa singurele corelatii obtinute. Dedublarea specifica clivajului,cu coexistenta celor doua parti astfel separate, este implicata atat de ascetism (nevoi fundamentale ce exista in mod real in individ si stradania de a fi pur, curat, neintinat, de aici neamenintat si lipsit de vulnerabilitati), cat si de anticipare (dornta manifesta de a ii sti pe cei apropiati in siguranta si agresivitatea nemanifestata fata de acestia).

CONTRAINVESTIREA

Contrainvestirea – energie psihica a eului ce se opune tendintei spre descarcarea pulsiunii; forta inconstienta contrara si cel putin egala cu aceea care porneste din sine si cauta sa ajunga la constiinta. Freud discuta contrainvestirea in legatura stransa cu refularea: „Refulatul exercita in directia constientului o presiune continua, care trebuie echilibrata printr-o contrapresiune continua. Mentinerea refularii presupune asadar un consum constant de forta”, care intra in sarcina contrainvestirii. De fapt, rolul contrainvestirii este acela de a impiedica intoarcerea refulatului catre constiinta. A contrainvesti inseamna a investi reprezentari care au scopul de a bara calea reprezentarilor asociate unei amintiri amenintatoare.

Contrainvestirea figureaza intr-o lista de mecanisme de aparare elaborata de Bergeret, pe prima pozitie in lista. La majoritatea autorilor este mentionata formatiunea reactionala, pe care noi insa am eliminat-o din lista proprie, pentru ca am considerat cei doi termeni foarte apropiati, diferenta dintre ei constand in faptul ca formatiunea reactionala este un mecanism deja stabilizat, ca o trasatura de caracter chiar, pe cand contrainvestirea se manifesta ca un mecanism de aparare, intervenind in situatii de conflictualitate generata de un pericol intern sau extern.

Variabila

-bararea unor reprezentari percepute ca amenintatoare prin suprainvestirea unei reprezentari contrare

Reprezentarea respectiva este perceputa ca amenintatoare in virtutea faptului ca ea este un continut al refulatului care isi exercita presiunea caracteristica asupra constientului prin demersul inconstient de intoarcere a refulatului. Contrainvestirea, pentru a-si exercita functia de blocant pentru reprezentarea potential amenintatoare, realizeaza o supreinvestire a unei reprezentari contrare, constientizate de subiect ca o reprezentare oarecare, reala pentru subiectivitatea sa, care are drept scop pastrarea in inconstinent, a refulatului, care astfel nu mai este periculos. De unde vine pericolul de fapt? Din faptul ca o constientizare a continuturilor inconstiente refulate ar aduce cu sine conflictualitate constient-inconstient, anxietate, frustrari, etc., defensa actinand ca mecanism de evitare a acestor trairi. Pana la un punct, contrainvestirea ar putafi vazuta ca o alarare adaptativa pentru individul ce face apel la ea, pentru ca am putea considera ca el se pastreaza in acord intern si evita disonanta si conflictul; insa, la o privire mai atenta, contrainvestirea inplica o distorsiune majora a „realitatii” psihice, si in nici un caz nu faciliteaza controlul asupra a ceva neconstientizat de subiect, mai mult, respins, negat, fata de care subiectul depune mari eforturi pentru a-l mentine ascuns in adancurile psihicului si pentru a evita sa il faca constinent. Este deci vorba despre o teama in avans, poate doar‚ inconstient intuita”, teama de „ce s-ar putea intampla daca”

„Oamenii sunt mai intai de toate fiinte morale.”

Ipoteze

O data ce percepem contrainvestirea drept un mecanism de aparare ce contribuie la incarcarea indicelui de refulare, vom presupune existenta unei corelatii pozitive intre prezentul mecanism si mecanisme ce implica si ele refularea: denegare, izolare, proiectie, ascetism, inlaturare. Pe langa acestea, presupunem corelatii pozitive si cu refugiul in reverie si retragerea apatica.

Rezultate

Toate ipotezele formulate si-au gasit confirmarea, noi nemaistaruind acum asupra lor, acesta putand fi un obiectiv al unei lucrari viitoare.

(DE)NEGAREA

(De)negarea – imediat dupa formularea unui gand, dorinte, sentiment care se constituie in sursa de conflict, refuzul de a-si recunoaste paternitatea asupra lor;

- refuzul de catre subiect a unei interpretari exacte care il priveste, formulata de un interlocutor (de obicei un psihanalist). (Sigmund Freud)

O distinctie clara intre denegare si negare o regasim in dictionarul francez „Petit Robert”: prin denegare se intelege „a refuza de a recunoaste ca propriu”, iar prin „negare”, „a declara (un obiect) ca ireal”. Numerosi autori, chiar psihanalisti nu au putut realiza o clarificare terminologica adecvata, identificand termenii unul cu celalalt. In ceea ce priveste denegarea-aparare, enuntul si negarea trebuie sa se refere la elemente purtatoare ale unui conflict inconstient, care sunt refuzate din chiar acest motiv. Noi, in lucrarea de fata, am considerat doar prima accetiune a termenului denegare-aparare, cea de-a doua fiind inaccesibila pentru o investigare cu chestionarul nostru de mecanisme defensive, atata vreme cat nu l-am construit si nici nu l-am aplicat pe o populatie de indivizi in terapie-analiza personala (psihanaliza).

Roth si Cohen au dovedit pe baza cercetarilor efectuate ca exista doua modalitati de abordare a stresului ca rezolvarea a situatiei: prin denegare ca mecanism de aparare si prin mecanisme de coping.

Denegarea se plaseaza pe pozitia 13 in lista lui Bergeret asupra mecanismelor defensive, sa mai fiind intalnita abia la Bond in DSQ. Majoritatea autorilor nu vorbesc despre denegare, ci despre diferite forme de refuz, pe care il identifica mai mult sau mai putin cu denegarea, fara a face lumina insa in ceea ce priveste terminologia.

Variabila

-respingerea unor sentimente, ganduri, intentii proprii ce s-ar constitui ca si surse conflictuale pentru subiect

O data ce subiectul resimte orice conflict intern ca pe un disconfort ce se doreste eliminat, este firesc pentru o functionare fireasca a sa ca el sa caute mijloace pentru a-l elimina, mai bine spus, defense. Denegarea se plaseaza astfel printre modalitatile de alterare a calitatii si a continuturilor constientizarii propriei realitati psihice, astfel incat subiectul sa se elibereze de potentiala angoasa ce ar rezulta din trairea conflictului respectiv ca atare, in stare bruta. Interesant este faptul ca, in cazul mecanismelor de aparare, subiectul nu ajunge niciodata, atat timp cat apararile ii functioneaza adecvat, sa traiasca conflictualitatea psihica, acest fapt petrecandu-se doar in situatia in care se petrece o „cadere a defenselor”, fenomen ce s-ar preta la o analogie cu conceptul de „burn out”, de data aceasta vazut ca un termen servind demersului psihanalitic. Care ar fi motivatia pentru aparitia, persistenta, functionarea mecanismelor defensive? Care ar fi mobilul de la baza lor? Sunt intrebari la care vom incerca o explicatie in incheierea lucrarii prezente, si aceasta deoarece sunt niste intrebari ce-si cer raspunsuri, sau macar tentative de raspuns, proprii noua, dar bazate pe rezultatele de fata si pe teoria psihanalitica in genere.

Revenind la tema denegarii, aceasta se manifesta psihologic printr-o respingere din focarul constiintei (ce ia insa forma unei respingeri a existentei a ceva ca atare) a sentimentelor, gandurilor sau intentiilor care in realitate apartin subiectului, dar in acelasi timp acesta le evalueaza drept surse posibile, reale, de conflict.

Denegarea se contureaza ca un mecanism ce participa in grad inalt la ceea ce noi am denumit „indice de refulare”, si aceasta deorece ea presupune un mecanism de respingere, despre care nu putem spune ca ar fi integral constient, ci dimpotriva, o respingere uneori categorica, alteori mai nuantata, dar tot despre o respingere este vorba, a acelor continuturi psihice indezirabile pentru eul constient.

„Incerc sa imi stapanesc emotiile spunandu-mi ca nu am de ce sa ma ingrijorez.”

Ipoteze

Denegarea, o data ce a fost considerat ca fiind un mecanism de rangul I printre cele ce incarca indicele de refulare, vom presupune ca este un mecanism dezadaptativ, coreland astfel cu mecanismele apreciate de catre literatura de specialitate, precum si de catre noi drept dezadaptative: agresiunea pasiva, izolare, inlaturare, proiectie, refugiu in reverie.

Rezultate

Multiple corelatii sunt inregistrate de denegare cu alte mecanisme defensive, mai ales cele ce implica refularea, denegarea fiind un mecanism ce incarca cu 25% indicele de refulare, printre aceste mecanisme defensive plasandu-se inclusiv cele amintite de noi in formularea ipotezelor.

IDENTIFICAREA

Identificarea – asimilarea inconstienta, sub efectul placerii libidinale si/sau al angoasei, a unor aspecte, a unei proprietati, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul prin similitudine reala sau imaginara, la o transformare totala sau partiala dupa modelul celui cu care se identifica; este un anumit tip de relatie cu lumea constitutiva a identitatii. S. Freud, ca prim autor ce vorbeste despre conceptul de identificare, o face in contextul abordarii problematicii visului, in lucrarea „interpretarea viselor”, iar mai apoi, intr-o completare la „Trei eseuri asupra sexualitatii”, Freud vorbeste despre identificarea cu obiectul pierdut pentru ca acesta si relatia cu el sa nu fie abandonate. In lucrarea sa „Psihologia colectiva si analiza eului” identificarea este definita ca „o expresie primara a unei legaturi afective cu o alta persoana”, care incepe cu incorporarea.

Identificarea este listata de catre Valenstein, cu variante: identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu agresorul, identificarea autopunitiva. Bergeret palseaza identificarea pe pozitia sapte in lista sa; mecanismul defensiv mai figureaza in lista-clasificare a lui Plutchik, fara a fi insa introdusa in gruparile pe care el le realizeaza (dupa criteriul asemanarii sau al opozitiei).

Variabila

-(cu activitati) tendinta de a se defini pe sine prin profesie sau o alta activitate centrala in viata subiectului

Initial formulasem doua variabile pentru aceasta dimensiune, a identificarii, la variabila mai sus amintita adaugandu-se una ce urmarea identificarea cu persoane: tendinta de a-si lua ca model de viata pe altcineva si constiinta unui fond de comunalitate psihologica cu alte persoane. Datorita valorii coeficientului de fidelitate alfa-Cronbach obtinut pentru itemii apartinand acestei din urma variabile, si care a fost destul de joasa pentru a fi luata in considerare, am eliminat variabila si am pastrat in discutie doar variabila identificare cu activitati, care a obtinut un scor satsfacator pentru coeficientul alfa-Cronbach. In ceea ce priveste variabila eliminata, consideram ca este destul de dificil de apreciat pe baza de chestionar ce implica autoadministrarea si autoevaluarea constienta, o data ce procesul identificarii in sine este unul primar, foarte putin constientizat si „controlat” de persoana decat in cazul altor defense mai elaborate. In ceea ce priveste identificarea cu activitati, activitatile pe care le-am luat noi in considerare au fost prin ele insele mai complexe, cum este activitatea de munca si profesionala, astfel incat am convertit oarecum identificarea intr-un proces mai elaborat decat este ea la baza, si astfel, mai usor de investigat cu instrumentul nostru.

„M-as simti incomplet fara munca mea.”

Ipoteze

Presupunem existenta unei corelatii pozitive a identificarii cu proiectia, ipoteza destul de evidenta in conditiile in care consideram identificarea ca si o pseudointroiectie, in sensul de adoptare de modele in viata, deci asumare a lor si cautare a dezvoltarii unui comportament de asemanare cu acestea, spre deosebire de proiectie ce implica separarea si „trimiterea” anumitor trasaturi respinse in individ catre un alter-suport pentru acestea.

Rezultate

Identificarea si proiectia inregistreaza o corelatie negativa, lucru oarecum evident, atat timp cat identificarea presupune asumarea unor caracteristici ale altei persoane, respecti ale unei profesii prin care individul chiar se defineste pe sine, iar proiectia eliminarea, respingerea, trimiterea la nivelul altuia sau chiar la nivelul unei profesiuni (si nu numai, exista persoane ce proiecteaza asupra nationalitatilor, carilor, orientarilor religioase, etc.) a acelor aspecte proprii negate si respinse.

IDENTIFICAREA CU AGRESORUL

Identificarea cu agresorul – un subiect, confruntat cu un pericol extern, se identifica cu agresorul sau in diferite moduri:

-reluand pe cont propriu agresiunea ca atare;

-imitand fizic sau moral persoana agresorului;

-adoptand anumite simboluri de putere care-l caracterizeaza pe agresor. Identificarea cu agresorul este un raspuns elaborat impotriva angoasei, si nu pur si simplu o agresiune directa. Potrivit Annei Freud, aspectul defensiv in cadrul identificarii cu agresorul este mult mai prezent decat la identificarea propriu-zisa, vazuta mai mult ca o modalitate de imbogatire a eului.

Identificarea cu agresorul este dezbatuta ca mecanism de aparare, pentru prima data si destul de detaliat, in lucrarea Annei Freud, „Eul si mecanismele de aparare”; mai apoi, figureaza in lista elaborata de Valenstein, printre cele patru tipuri de identificare notate de el. Bergeret plaseaza mecanismul defensiv in discutie pe pozitia opt a listei sale. Alti autori care trateaza dintr-un punct de vedere sau din altul identificarea cu agresorul sunt Ferenczi („identificarea cu culpabilitatea agresorului” in cazul copiilor in relatia cu parintii) si Lagache (tot situatia copilului care se identifica cu adultul atotputernic-agresor, conturandu-si prin acest proces idealul eului).

Tinem sa precizam ca, pentru noi, termenul de „agresor” se refera la un comportament mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin orientat impotriva subiectului, dar un comportament evaluat, interpretat, apreciat de acesta din urma ca agresandu-l, astfel incat cel ce are rezpectivul comportament este considerat agresor. In ordine temporala, mai intai are loc agresiunea exterioara la adresa subiectului, si abia apoi acesta din urma recurge la identificarea cu cel apreciat drept agresorul sau. Facem aceasta mentiune pentru a face distinctia intre identificarea cu agresorul si proiectie, asa cum conceptualizam si operationalizam noi cei doi termeni; in situatia proiectei, mai intai este traita intern agresiunea la adresa alteritatii, insa, deoarece aceasta creeaza conflictualitate cu constientul si cu perceptele morale la care subiectul se considera pe sine ca adera, atunci el proiecteaza, expulzeaza in exterior, la nivelul alteritatii propriile trairi negative fata de aceasta. Precizam insa ca aici am mentionat doar unul din aspectele definitorii pentru proiectie, in cazul ei putand fi vorba si de sentimente pozitive, sau de alta calitate, dar pe care subiectul nu vrea sa si le recunoasca, atribuindu-le astfel alteritatii.

Variabile

a. repetarea unei agresiuni suferite, insa de pe pozitia agresorului

O data ce individul ce se apara prin identificare cu agresorul, el isi va asuma atributele de agresor fata de o alta perosoana, fie ea un tert, sau chiar cel care l-a agresat initial. Persoana catre care se indreapta agresivitatea subiectului este de mai mica importanta; fie este vorba despre agresorul initial, subiectul vrand sa-i arate acestuia cum este sa sufere, sa fie pe o pozitie de inferioritate fortata, sa fie slab, si altcineva sa fie cel puternic; fie este o alta persoana, pe care subiectul o evalueaza deja ca fiindu-i inferioara, si asupra careia ii este mai usor sa se manifeste agresiv, sa o loveasca. Scopul: a se simti puternic si superior comparativ cu alti oameni, pentru a elimina conflictualitatea interna gata de a se instala, pentru a echilibra o balanta dezechilibrata in defavoarea sa. Agresiunea poate lua o multime de fatete si poate fi intruchipata in varii moduri, cu scopul pedepsirii alterului; inclusiv a te comporta pasiv-agresiv este o forma de identificare cu agresorul, ca mijloc de evitare a conflictului si de aparare de acesta.

„Ma ghidez dupa principiul ‹dinte pentru dinte si ochi pentru ochi›.”

b. a resimti stima si prietenie fata de agresor

Aceasta variabila, in forma in care este ea formulata, vizeaza aspectul atitudinal, spre deosebire de variabila anterioara, care urmareste aspectul comportamental-actional. Deci, este vorba despre o atitudine fata de cel apreciat drept agresor, o atitudine la prima vedere paradoxala, adica o forma a „fugii catre agresor”.

Initial am mai considerat o variabila: imitarea fizica si/sau morala a persoanei agresorului, dar, datorita scorurilor scazute pentru coeficientul alfa-Cronbach, am fost nevoit sa o eliminam; cu toate acestea un singur item dintre cei trei apartinand acestei variabile eliminate a fost inclus printre itemii variabilei anterioare, a resimti stima si prietenie fata de agresor (itemul: „Mi se intampla sa ajung sa ma comport asemeni celor pe care ii detest.”)

„Ii admir pe cei care detin puterea si o exercita asupra celorlalti.”

Ipoteze

Considerand ca sursa a identificarii cu agresorul faptul ca individul doreste sa treaca de pe pozitia de inferioritate pe care a resimtit-o in postura de ranit si agresat, pe pozitia de superioritate, de putere asupra agresorului ca atare sau asupra unui substitut, consideram existenta unei legaturi pozitive a mecanismului de fata cu omnipotenta. De asemenea, persoana ce foloseste in grad inalt identificarea cu agresorul va proiecta asupra celui pe care acum il agreseaza propria slabiciune si vulnerabilitate, si va introiecta atributele detinatorului de putere.

Rezultate

Cel ce se identifica cu propriul sau agresor de la un moment din trecut sau chiar din prezent, traieste sentimentul de putere abloluta, de forta si de superioritate asupra alteritatii, fie ea chiar persoana fata de care subiectul se manifesta agresiv, sau alta persoana, acest fapt fiind mai putin important in acest moment al analizei, importanta fiind trairea omnipotentei victimei devenite agresor. Aspectele definitorii „agresorului ca agresor” sunt introiectate de subiect, si „transformate in propriu” pentru acesta, ceea ce ar justifica foarte succint corelatia pozitiva identificare cu agresorul – introiectie.

INTELECTUALIZAREA

Intelectualizarea – recurgerea la abstractie si generalizare in confruntarea cu o situatie conflictuala care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste ca este implicat personal. Persoana gestioneaza conflictul emotional generat de stresori interni sau externi prin apelul excesiv la gandirea abstracta si la generalizari menite sa controleze sau sa minimizeze afectele trairile negative. Se presupune ca aceasta este o defensa utilizata in special de persanele inteligente si cu un nivel de cultura peste medie. Anna Freud spunea chiar ca „pericolele pulsionale ii fac pe oameni inteligenti”, in sensul ca in absenta angoasei cauzata de conflictele intrapsihice motivatia pentru dezvoltarea unui sistem intelectual care sa echilibreze subiectul prin compensare pe linia functionarii si autoreglarii psihice ar fi insuficienta. Bohm vorbea chiar de o nevroza de cerebralizare care ar „afecta” in primul rand subiectii din categoria tinerilor intelectuali care cauta sa-si stapaneasca angoasele printr-o „vasta intelectualizare a afectelor”. Intelectualizarea presupune o abordare preponderent sau exclusiv cognitiva a experientei cu eliminarea trairilor emotionale care ar fi de asteptat sa o insoteasca, intr-o incercare de dobandire a controlului in raport cu un material afectiv ce nu poate fi continut decat cu pretul unei anumite doze de anxietate. Un exemplu ar utea fi cel al unei persoane care stiind ca sufera de o boala letala devine exclusiv preocupat de aspecte statistice (care sunt totusi sansele de vindecare, cati ani ar putea supravietui, etc), ignorand astfe aspectele de ordin emotional ale situatiei in care se afla. Ca multe alte mecanisme, si intelectualizarea se poate manifesta ocazional sau constant, atunci cand intreaga viata a persoanei este canalizata in sensul dobandiri de cunostinte cat mai vaste, construirii unor teorii, studierii stiintifice a unor aspecte ale realitatii, etc. Renumitii soareci-de-biblioteca din liceu si facultate sunt principalii candidati la o existenta bazata pe intelectualizare, datorita asentei capacitatii de a intra intr-un contact emotional autentic si direct cu experienta imediata. Intelectualizarea mai poate servi si unor scopuri compensatorii in raport cu o imagine de sine scazuta sau cu sentimente de inferioritate gravate in experienta afectiva precoce sau fixate prin diverse experiente negative; sentimentul de control logic si putere de a stapani lucrurile prin influenta organizatoare a logicii compenseaza adeseori vulnerabilitati bazale de sorginte emotionala ale personalitatii.

Desi nu apare explicit ca mecanism defensiv, intelectualizarea este abordata de Freud in raport cu impactul acesteia in cadrul curei psihanalitice; considerand-o nefasta pentru demersul terapeutic, el va contraindica lectura lucrarilor psihanalitice in timpul curei sau pregatirea relatarilor pentru o sedinta de terapie. Anna Freud este cea care introduce acest mecanism de aparare in seria celor zece pe care le expune in Eul si mecanismele de aparare, in care o prezinta ca mecanism specific adolescentei, activat tocmai de intensitatea iesita din comun a pulsiunilor la aceasta varsta. De atunci, intelectualizarea ocupa un loc constant in aproape toate listele de MA propuse in literatura de specialitate. In DSM IV, ea este definita ca „utilizare excesiva a rationamentelor abstracte sau a tendintei spre generalizare”.

Ipoteze

In virtutea relatiilor deja sesizate intre intelectualizare, rationalizare si izolarea afectului vom investiga si noi cantitativ aceste relatii in urma aplicarii pe lotul experimental propriu-zis. Asemanarile intre intelectualizare si rationalizare au fost subliniate de Laplanche si Pontalis, cu mentiunea ca ele nu trebuie confundate: daca intelectualizarea este o abordare pur abstracta si generala a unei probleme care ne priveste, rationalizarea presupune recurgerea la motive logice dar iluzorii pentru explicarea reactiilor; Bohm remarca faptul ca izolarea si intelectualizarea au in comun „teama de afect”, insa, daca in izolare afectul este desprins de reprezentare si refulat, in intelectualizare el este transpus in idee.

Variabile

Variabilele initiale pentru intelectualizare au fost:

a.      considerarea exclusiva a aspectelor generale si teoretice ale unei probleme, cu eliminarea oricarei implicari personale („A lua lucrurile personal este o dovada de slabiciune”)

    1. transpunerea afectului in idei („Mi se spune ca sunt rece”)
    2. elaborarea unor explicatii generale pentru realitati concrete de viata („Am nevoie sa imi explic orice lucru”)

Dupa aplicarea chestionarului pe lotul-pilot si calcularea coeficientului alfa-Cronbach pentru evaluarea corelatiilor interitemi pe fiecare variabila in parte si a corelatiilor intervariabile am decis, datorita valorilor scazute, sa eliminam impartirea dimensiunii in trei variabile, reducandu-le la una singura si pastrand itemi din fiecare din variabilele initiale, astfel incat acestea pot functiona in continuare ca descriptori ai dimensiunii intelectualizare. Problema pare deci a fi cauzata de modalitatea de formulare a itemilor care a condus la corelatii intervariabile scazute.

Rezultate

Ambele ipoteze legate de corelatia pozitiva semnificativa dintre intelectualizare si izolare, respectiv, rationalizare s-au confirmat. Alte corelatii pozitive senificative obtinute la pragul 0.01: anticipare, denegare, refulare si retragere apatica.

INTROIECTIA

Introiectia – includere fantasmatica – a obiectului, a unei parti a acestuia sau a legaturii cu el – care serveste eului drept reper pentru intelegerea obiectului exterior de care detasarea devine astfel posibila (Serban Ionescu). Alaturi de proiectie, introiectia este unul din mecanismele fundamentale prin care eul se construieste si se dezvolta; Heimann considera ca atunci cand eul „receptioneaza stimuli din exterior, el ii adopta si si-i asuma, ii supune introiectiei. Cand ii exclude, el ii proiecteaza, deoarece judecata despre nocivitatea lor urmeaza unei inscenari de introiectie. Abia dupa dobandirea unei anumite experiente, intr-un stadiu evolutiv destul de avansat, eul se poate dispensa de metoda sa originara de a testa stimulii captandu-i mai intai in interiorul lui” (de exemplu, un copil isi va suge degetul deoarece el a introiectat sanul matern si, in virtutea principiului placerii, cauta sa depoziteze in el insusi si sa pastreze amintirea contactului real cu sanul mamei).

Ferenczi abordeaza pe larg mecanismul introiectiei in comparatie cu cel al proiectiei, considerand ca primul ar fi specific nevrozei (permitand pastrarea legaturii cu realitatea dar exacerband in acelasi timp intensitatea realtiei cu un obiect din aceasta), iar al doilea – psihozei (marcand ruperea de realitate si deformarea grava a acesteia). El considera ca nevroticul se apara de frustrarile sale, dilatandu-si eul prin mecanismul introiectiei, absorbind cat mai mult din real. Ferenczi considera ca, „in fond, omul nu se poate iubi decat pe sine; daca iubeste un obiect el il absoarbe”. Acesta este si sensul pe care l-am dat mecanismului introiectiei, majoritatea itemilor facand referire la relatiile semnificative emotional ale subiectului si la masura in care obiectele afectiunii sale sunt „lipite” de eul sau. Nu negam faptul ca prin introiectie eul se imbogateste, se diversifica, evolueaza, asimileaza norme si valori care ii permit ajustarea la mediul socio-cultural, dar aceasta este mai degraba fata a ceea ce am putea numi procesul bazal de introiectie; el este foarte greu de evaluat deoarece este prezent in foarte multe din experientele noastre si urmeaza, intr-o masura mai mica sau mai mare (in functie de varsta si gradul de consolidare a eului) oricarui contact cu un stimul extern. Ca defensa, introiectia ne pare a fi dezadaptativa prin faptul ca subiectul coleaza pe un obiect putenic investit pe care nu este capabil sa il dezinvesteasca in momentul in care realitatea o impune (v. decesul unei persoane dragi sau despartirea de cineva semnificativ). Aceasta se datoreaza faptului ca investirea in introiectie nu este o investire obiectuala (cum ar putea parea la prima vedere), ci o investire narcisica. De aceea, dezinvestirea obiectului echivaleaza aici cu o dezinvestire a eului, adevarata sursa a angoasei de care subiectul se apara. Din aceasta perspectiva, apreciem ca atat scorurile mici (care arata o incapacitate de atasament fata de obiect), cat si cele mari (atasament excesiv, rigid) indica o functionare defensiva dezadaptativa.

Am sesizat in unele liste ale MA confuzii intre introiectie si identificare, pe de o parte, si introiectie si incorporare, pe de alta. Consideram ca introiectia este intotdeauna un proces anterior identificarii, chiar o prima etapa a acestuia. Ea presupune de obicei si un clivaj, deoarece obiectul este scindat astfel incat nu va fi introiectat decat partea sa „buna”, in timp ce partea „rea” va face obiectul proiectiei. Prin urmare, nu ne identificam cu un obiect extern, ci partea bunaa acestua pe care am introiectat-o anterior. O introiectie poate fi permanenta sau nu, insa o incorporare se distinge tocmai prin dimensiunea sa temporala, durand cel mai adesea intreaga viata (de exemplu, imagourile paretale sunt incorporate; putem totusi sa folosim in acest caz si termenul de introiectate fara a gresi in mod fatal). Serban Ionescu apropie incorporarea mai mult de fantasma si chiar de fantasma halucinatorie (fantasmele canibalice, de exemplu) si , prin aceasta, de patologic, in timp ce inscrie introiectia in seria mecanismelor „pozitive”, cu functie de imbogatire a eului. Este interesant faptul ca un proces primar de incorporare desfasurat in mod armonios (in virtutea relatiilor pozitive cu figurile parentale) este o premisa a unor introiectii de aceeasi calitate (de exemplu, carentele de afectiune materna vor bloca disponibilitatea copilului de a introiecta un obiect bun la varsta adulta; mai mult, daca obiectul primar este rau, el poate fi totusi introiectat, urmand ca prin identificare eul sa se perceapa pe sine insusi ca rau si sa declaseze un alt mecanism defensiv dezadaptativ – intoarcerea impotriva propriei persoane).

Ipoteze

Principalele corelatii care ne vor interesa in cazul acestui mecanism vor fi cele cu idenficarea (pentru delimitare) si cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Ne asteptam la o corelatie inalta cu acest mecanism deoarece internalizarea excesiva a obiectului si identificarea puternica cu acesta ar trebui sa il puna pe subiect in imposibilitatea de a dirija agresivitatea catre obiectul extern, deturnand-o catre sine. Cu alte cuvinte, obiectul fiind mai mult in interior decat in exterior este de asteptat ca si agresivitatea fata de acesta sa se reverse asupra propriei persoane. Mai mult,daca ipoteza conform careia investirea in introiectie este una de tip narcisic, este de presupus ca aceasta se va face in detrimentul eului, devalorizat si subinvestit de subiect, care va prefera sa se aotoagreseze, in loc sa agreseze obiectul introiectat, suport de identificare si investire narcisica, adevarat reper identitar.

Variabile

permanentizarea in interior a unui obiect pierdut (persoana, relatie) cu scopul evitarii angoasei generate de pierderea sa concreta („Iubind pe cineva simt ca aceasta persoana devine o parte din mine.”)

interiorizarea unui obiect prezent („M-as simti saracit daca nu as pastra in sufletul meu persoanele la care am tinut candva.”)

Dupa cum o arata si variabilele propuse initial de noi pentru mecanismul introiectiei, am incercat o delimitare a introiectiei „normale” (manifestata in prezent si indicand capacitatea subiectului de a se angaja in relatii obiectuale semnificative) de cea dezadaptativa, orientata spre trecut si care indica incapacitatea de detasare emotionala in raport cu o persoana semnificativa pierduta. Corelatiile interitemi si intervariabile ne-au determinat insa sa renuntam la aceasta distinctie, integrand itemi din ambele variabile initiale intr-una singura. Valoarea diagnostica a acesteiase refera asa cum am spus si mai sus la capacitatea subiectului de a introiecta un obiect capacitate de care depinde chiar stabilirea unei relatii psihologice autentice). Atat excesele cat si carentele pe aceasta scala vor indica o functionare defensiva dezadaptativa; scorurile mici indica o tendinta catre schizotimie, in timp ce cele ridicate pot fi luate in considerare in evaluarea riscului de depresie/melancolie.

Rezultate

Relatia dintre introiectie si intoarcere contra propriei persoane nu s-a confirmat decat partial (coeficientul de corelatie, desi pozitiv: 0.17, nu atinge pragul de semnificatie de 0.05). o legatura interesanta apare insa intre introiectie si intelectualizare, mecanise ce coreleaza negativ, fapt ce sustine suplimentar ideea atasamentului accentuat din introiectie in contrast cu detasarea emotionala din intelectualizare.

IZOLARE

In Serban Ionescu izolarea este descrisa sub doua aspecte:

eliminarea afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gand) conflictuala, in timp ce reprezentarea in cauza ramane constienta

separarea artificiala intre doua idei sau doua comportamente care in realitate sunt legate, relatia lor neputand fi recunoscuta de subiect fara o anumita angoasa.

Inca din 1914 Freud a vorbit despre izolare ca despre o forma particulara de uitare in nevroza obsesionala, „suprimarea legaturilor dintre idei, o nerecunoastere a concluziilor ce trebuie trase din ele si o izolare a unor amintiri”. Deducem de aici ca exista o stransa legatura intre izolare si rationalizare (prima fiind un fel de preambul la a doua), precum si intre izolare si refulare (cu mentiunea ca izolarea este o refulare partiala deoarece reprezentarea ramane constienta in timp ce afectul este „exilat in inconstient). Cele doua acceptiuni nu au fost integrate in definitiile date de diversi autori, fiecare privilegiind o fateta sau alta:

DSM IV: pierderea de catre subiect a contactului cu sentimentele legate de un eveniment anume

Laplanche si Pontalis: a izola o idee sau o actiune de contextul sau si de restul existentei subiectului.

Izolarea a fost analizata si prin prisma relatiei sale cu alexitimia (incapacitatea de exprimare verbala a propriilor emotii si trairi) insa se pare ca functia defensiva a alexitimiei nu a putut fi demonstrata, cercetarile indicand mai degraba o afectiune de sorginte functionala organica. Este interesant cum absenta deplasarii ca mecanism consecutiv izolarii (asa cum apare in nevroza) sprijina ideea ca incapacitatea de contentizare si exprimare a emotiilor nu are la baza un conflict psihic dupa cumm este atat de evident in nevroza. Prezenta acestui mecanism defensv in patologiile de factura nevrotica a sustinut ideea caracterului dezadaptativ al izolarii; foarte multi autori vorbesc despre efectele patogene ale acestei aparari (in caz de boala, deces al unei persoane apropiate, esec sau pierdere) datorita faptului ca emotiile negative nerecunoscute si neacceptate incarca inconstientul si il tensioneaza, cel mai adesea fiind necesara descarcarea lor intr-o maniera pervertita prin deplasare. Mai mult, daca avem in vedere functia reglatoare a emotiilor vom intelege si mai bine ca absenta acestora din experienta nu poate fi decat nefasta pentru ca ea impiedica constientizarea modului real in care subiectul isi traieste experienta si, mai departe, blocheaza si capacitatea acestuia de adaptare flexibila la datumul experiential. Izolarea saraceste viata psihica a individului, il falsifica prin refulare si il incarca negativ. De cele mai multe ori ea va declansa noi mecanisme defensive dezadaptative care sa gestioneze fondul conflictual din ce in ce mai mare (rezuful, identificarea cu agresorul, denegarea, deplasarea sunt astfel de mecanisme).

Desi Freud insista asupra necesitatii izolarii in viata psihica („Eul are de efectuat in mod normal un vast travaliu de izolare pentru a orienta cursul gandirii”), noi consideram ca aceasta functie de focalizare este indeplinita nu de izolare, ci de reprimare (inlaturare) prin subiectul poate exclude din campul constiintei afectele neplacute pe o perioada limitata de timp; prezenta constientizarii si capacitatea de manipulare voluntara a afectelor in reprimare fac din ea un mecanism defensiv adaptativ in deseobire de izolare. Punctul de vedere sustinut de Freud este aparat si de alti autori: Widlocher considera ca „izolarea este un mecanism normal, de care ne servim in mod constant, pentru a ne proteja de conexiunile asociative prea puternice”; Benassy considera ca la subiectul normal utilizarea acestui mecanism este supla, in timp ce la nevrotic ea este rigida, automata. Mai mult, Jeammet considera ca pentru „a gandi trebuie sa izolam, sa separam, sa ne triem experientele”. Lagache insa subliniaza ca este necesara o integrare afect-gandire pentru o functionare psihica sanatoasa.

Ipoteze

Dupa cum am aratat si mai sus, noi vom considera acest mecanism ca fiind unul dezadaptativ, ceea ce ne face sa expectam corelatii inalte cu denegarea si refuzul. De asemenea, ne asteptam la valori ridicate ale corelatiilor cu acting-aut-ul (in virtutea tensiunilor acumulate la nivel inconstient si care vor izbucni in momentul in care pragul individual de toleranta la conflict va fi depasit), intelectualizarea si rationalizarea.

Variabile

Variabilele propuse initial urmeaza definitia propusa de Serban Ionescu izolarii si contureaza cele doua acceptiuni date mecanismului:

  1. a refuza orice conexiune intre un eveniment si emotiile resimtite consecutiv („Deseori sunt furios sau trist fara sa stiu de ce.”)
  2. a nu avea contact cu emotiile legate de un anumit eveniment („Mi se intampla sa nu stiu nimic in situatii in care altii sunt foarte afectati.”)

Observam ca, daca in primul caz, afectul se exprima totusi, in cel de-al doilea el este absent. De remarcat faptul ca prima situatie se refera la o manifestare deplasata a afectului (de exemplu, cineva este deprimat la o luna de la moartea tatalui dar pune acest fapt pe seama discutiilor neplacute de la locul de munca). A doua situatie se intalneste atunci cand un eveniment traumatizant genereaza o reactie afectiva inadecvata sau nu trezeste nici un raspuns emotional. Corelatiile interitemi si intervariabile au validat ambele variabile, astfel incat am putut sa le retinem pe amandoua. Testul statistic fundamenteaza astfel necesitatea de a avea in vedere ambele fatete ale izolarii atunci cand vrem sa evaluam acest mecanism.

Rezultate

Ipotezele legate de corelatia pozitiva cu denegarea, refuzul si actingout-ul s-au confirmat la un nivel de semnificatie α<0.01. In schimb, intre izolare si rationalizare testul statistic nu a evidentiat nici o corelatie, motiv pentru care aceste doua mecanisme au si fost integrate in doua categorii diferite: izolea in stilul caracterzat prin defense nevrotice si rationalizarea in categoria defenselor intermediare.

INLATURARE 

Inlaturarea – tentativa de respingere voluntara, in afara campului constiintei, a unor probleme, sentimente sau experiente care-l framanta sau il nelinistesc pe subiect. Etichetata de Freud drept o aparare normala, inlaturarea este pusa de multi autori sub semnul intrebarii; acestia isi exprima in primul rand neincrederea in capacitatea individului de a mentine in afara campului constiintei afecte neplacute sau ganduri suparatoare tocmai pentru ca de obicei acestea au o adezivitate foarte mare si o putere de persistenta care poate depasi capacitatile de refocalizare ale subiectului. In ceea ce ne priveste, consideram ca inlaturarea este o aparare adaptativa si la indemana subiectului, mai putin in cazul in care masochismul acestuia sau alte defense cum ar fi intoarcerea impotriva propriei persoane il fac sa persiste intr-o anumita stare si chiar sa o amplifice prin ruminatii continue si focalizare exclusiva pe afectul negativ. Incapacitatea de a realiza aceasta defesa poate indica totodata si o imaturitate afectiva printr-o slaba toleranta la frustrare. Astfel, conflictul care determina afectul negativ se cere imperios lichidat (cat mai curand si cat mai radical), subiectul neputand sa amane rezolvarea sa pentru u moment mai potrivit sau pentru cand aceasta va fi realmente posibila. Inlaturarea este de fapt o amanare, nu o suprimare, si ea ne permite sa avem o oarecare libertate in raport cu nevoile si trairile noastre afective, pe care le punem temporar intre paranteze cu scopul de a ne continua activitatea pana cand exprimarea lor va fi posibila in mod adecvat. Subliniem totusi ca inlaturarea poate trece foarte usor in denegare sau chiar refulare: afectul inlaturat ulterior nu mai este readus in constiinta pentru a fi elaborat, ci este trimis in inconstient in virtutea unui confort imediat pe care il ofera subiectului. Avand in vedere faptul ca inlaturarea nu presupune un caracter incostient al conflictului care o genereaza ea nu face parte din categoria propriu-zisa a mecanismelor defensive, ci se inscrie mai degraba in seria mecanismelor de coping. Am pastrat-o totusi in inventarul nostru deoarece apare in multe clasificari in categoria defenselor adaptative (care se suprapune in mare pe cea a mecanismelor de coping). Vaillant defineste inlaturarea ca „decizia constienta sau semiconstienta de a intarzia atentia acordata unei pulsiuni inconstiente sau unui conflict”. Aceasta definitie sprijina cele afirmate mai sus, si ne asteptam ca studiul nostru sa evidentieze caracterul adaptativ al acestei defense prin corelatia cu alte mecanisme de nivel inalt. De cele mai multe ori, dupa cum arata si S. Ionescu, inlaturarea este urmata de activarea unor mecanisme defensive precum sublimarea, afilierea, umorul, altruismul. Intelegem ca energia psihica generata de reprezentarea negativa care a fost reprimata nu se dizolva de la sine, ci necesita un efort ulterior de transformare sau „pozitivizare”. Un alt raspuns adaptativ este lucrul cu materialul emotional inlaturat, adica aducerea voluntara in constiinta a conflictului si rezolvarea sa intr-un moment considerat oportun de catre subiect.

Ipoteze

Corelatiile acestui mecanism indicele general de refulare, cu clivajul, refuzul, denegarea si contrainvestirea ar trebui sa ne arate in ce masura aceasta energie tinde sa fie transformata pozitiv sau, din contra, sa fie deformata, pervertita prin mecanisme defensive dezadaptative. Studiile arata ca daca ea poate fi o defensa salutara in situatii limita (boala incurabila, parinti cu copii care sufera de o boala letala, detentie in lagare de concentrare, etc), exista si contexte in care, mai ales cand este utilizata pe termen lung, inlaturarea ajunge sa se asocieze cu un risc foarte ridicat de afectiuni coronariene (personalitatea de tip A in care reprimarea emotionala si cenzura constienta sunt modalitati defensive de electie ce corespund intocmai modului de functionare a inlaturarii). Relatia cu mecanimele intelectualizarii si rationalizarii ar putea de asemenea sa ne indice directia adaptativa sau dezadaptativa in care subiectul utilizeaza aceasta defensa.

Variabile

Variabilele initiale au fost:

  1. tendinta de evitare a reflectiei asupra lucrurilor neplacute („Ma simt mai bine evitand sa ma gandesc la lucrurile neplacute prin care trec.”)
  2. capacitatea de a amana acordarea atentiei unor aspecte problematice sau conflictuale („Aman rezolvarea unei probleme pentru momentul cand voi fi pregatit sa o rezolv cum trebuie”.)

In urma corelatiilor interitemi si intervariabile am decis combinarea itemilor intr-o singura variabila continand doi itemi din fiecare din variabilele initiale. Introducand itemi pentru capacitatea de amanare am dorit sa delimitam cat mai riguros inlaturarea de alte mecanisme dezadaptative cum ar fi denegarea, refularea sau refuzul. Dupa cum am mentionat mai sus ne asteptam ca testele statistice sa arate apropierea mai accentuata a inlaturarii de clasa mecanismelor de aparare dezadaptative sau a celor adaptative.

Rezultate

Testul statistic a pus in evidenta corelatii semnificative pozitive cu mecanismele pe care noi am considerat necesar sa le avem in vederepentru a stabili caracterul adaptativ sau dezadaptativ al inlaturarii: clivajul, indicele general de refulare, refuzul, denegarea, contrainvestirea si intelectualizarea. Nu au fost puse in evidenta corelatii pozitive cu nici unele din mecanismele defensive acreditate ca adaptative de literatura de specialitate. Pentru acest motiv am si hotarat integrarea inlaturarii in categoria mecanismelor intermediare.

INTOARCERE CATRE PROPRIA PERSOANA

Intoarcere catre propria persoana – refuzarea inconstienta de catre subiect a propriei agresivitati, pe care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism se asociaza de obicei cu sentimente de culpabilitate, nevoie de pedepsire, nevroze de esec sau tentative de autodistrugere, mai mult sau mai putin constiente: false accidente, boli inexplicabile, tentative suicidare. Vedem ca acest mecanism este foarte aproape de ceea ce Freud numea masochism moral. Initial, termenul de masochism desemna strict o perversiune sexuala care consta in obtinerea satisfactiei sexuale prin inducerea voluntara a diverse senzatii dureroase. Ulterior, termenul si-a largit aria de semnificatie, ajungand sa desemneze in paralel si o anumita atitudine fata de viata sau un anmit tip de comportament social. Krafft-Ebing foloseste pentru prima data termenul de  “masochism ideal/mental”  pentru a sugera aceasta noua acceptiune. Masochismul moral este in viziunea lui Freud forma cea mai „sublimata“ si elaborata de masochism, fiind in acelasi timp o componenta vizibila atat a nevrozelor si idiosincraziilor, cat si a vietii cotidiene a fiecarui individ, grup si societate. Trasatura comuna a fenomenelor psihice masochiste din aceasta categorie este tendinta inconstienta de cautare a suferintei morale si de obtinere a placerii prin aceasta. Bineinteles ca ipoteza unei atari tendinte este aparent scandaloasa, insa analiza unor patologii de tip nevrotic, cat si a unor situatii de esec, accident, nereusita repetata in viata unor indivizi normali, ne arata ca problema este departe de a fi realmente inteleasa. Freud considera ca acest tip de masochism este efectul dorintei inconstiente de a fi pedepsit. Desi in aparenta desexualizat, masochismul moral are o componenta sexuala fundamentala intrucat el reprezinta o resexualizare a complexului Oedip si, implicit a supraeului. Prin urmare, masochistul isi doreste sa fie pedepsit pentru tendintele sale infantile incestuoase sau homosexuale. Din aceasta perspectiva am putea vedea masochismul moral si ca pe o forma de regresie la un stadiu infantil al functionarii aparatului psihic. Destinul sau soarta potrivnice care par sa se opuna constant incercarilor masochistului de a fi fericit nu sunt decat substitute ale figurilor parentale, in timp ce pedeapsa asteptata reprezinta pedeapsa data de tata sau de mama in copilarie. Si totusi, ramane intrebarea : ce fel de placere provoaca aceasta pedeapsa ? Freud considera ca este vorba de o satisfactie de tip sexual traita ca atare prin asocierea si identificarea ei cu satisfactia infantila provocata de pedepsele parentale prin mecanismul primitiv al coexcitatiei. El porneste dealtfel de la ideea ca toate cele trei forme de masochism au la baza acest mecanism fiziologic pus in legatura cu complexul Oedip. Explicatia sa lasa de dorit mai ales pentru ca o regresie a personalitatii la un stadiu oedipian ar insemna ca intregul tablou comportamental al persoanei sa sufere de pe urma acesteia. Avem insa cazuri in care comportamentul masochist este oarecum ocazional sau situational, legat de un sentiment de culpabilitate in raport cu o incalcare prezenta a imperativelor morale (constiente sau inconstienta). Ar fi mai degraba de presupus ca pedeapsa este cautata fie pentru o culpa prezenta, fie pentru una trecuta (printre care tendintele incestuoase infantile joaca un rol de baza), si ca placerea obtinuta din auto-aplicarea ei inconstienta este data nu atat de satisfactia supraeului, cat de eliminarea angoasei de asteptare a pedepsei – prin urmare, pedeapsa este auto-indusa nu pentru ca ea provoaca placere, ci pentru ca angoasa de a o primi din exterior provoaca o neplacere mai mare decat aplicarea ei efectiva. Un punct de vedere similar este sustinut se de T. Reik dupa cum vom vedea mai jos. Freud arata totodata ca masochistul provoaca singur acele situatii menite a-l culpabiliza pentru a-si atrage pedeapsa parentala, care insa se va realiza cel mai adesea prin figuri substitutive de tipul destinului, nesansei, sau a altor persoane care pot inlocui tatal in plan fantasmatic. Explicatia acestui mecanism pervers se gaseste dupa Freud in faptul ca sentimentul de culpabilitate atrage dupa sine dorinta de pedeapsa, iar aceasta din urma este legata prin mecanismul primar al coexcitatiei de excitatia sexuala care permite astfel obtinerea satisfactiei sexuale. Se incearca deci repetarea unei situatii cu valente sexuale foarte puternice. Ne vom intreba totusi (mai ales ca Freud nu reuseste sa raspunda la aceasta intrebare) ce anume din viata individului face ca satisfactia obtinuta prin acest mecanism masochist sa prevaleze asupra celui normal si care sunt factorii acestei fixatii. Un raspuns partial este dat chiar de analiza celor doua elemente implicate in masochism : coexcitatia si complexul Oedip. Primul ar putea determina o fixatie prin intensitatea si frecventa sa la varsta infantila ; al doilea ar putea explica un masochism la varsta adulta in masura in care ar ramane nerezolvat.



Tot aici, Freud vorbeste si despre represiunea culturala a pulsiunilor sadice ca sursa a masochismului – ceea ce nu poate fi exprimat in exterior va fi reintroiectat si orientat asupra propriei persoane. Astfel, el ajunge sa surprinda relatia de complementaritate a sadismului si masochismului, care prin macanismele deplasarii, substitutiei, proiectiei, introiectiei si identificarii proiective pot trece unul in celalalt.

In 1915, in Metapsihologia (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor), Freud ofera urmatoarea schema logica de intelegere a formarii masochismului :

a)     initial avem sadismul care consta intr-o activitate violenta, o manifestare de putere impotriva altei persoane luate ca obiect

b)     acest obiect este ulterior abandonat si inlocuit cu propria persoana. In acelasi timp cu intoarcerea agresivitatii asupra propriei persoane are loc si o transformare a scopului pulsional activ in scop pasiv. Aceasta este faza auto-sadismului

c)     este cautat din nou un alter care sa preia rolul de obiect, dar care, in virtutea transformarii scopului din activ in pasiv, va prelua rolul initial al subiectului, devenind astfel obiect sadic, iar subiectul – subiect masochist.

Explicarea acestei modalitati de interpretare a sadism-masochismului este realizata in extenso in eseul ‘Un copil este batut’; aceasta este o fantasma frecventa in isterii si nevroze obsesionale. Freud face apel la sase cazuri pentru a investiga semnificatia profunda a acestei fantasme investita de obicei cu o mare placere ce duce la un act de satisfactie autoerotica. La inceput copilul este batut de un adult (necunoscut) ceea ce ii da aparenta de fantasma sadica. Ulterior, in a doua faza, ea devine ‘copilul este batut de tata’ (eu sunt copilul pe care tatal il bate pentru ca nu il iubeste..), fiind deci o fantasma masochista. A fi batut este o expresie directa a culpabilitatii, dar, dupa cum arata Freud, nu numai ; acelasi act punitiv este atat pedeapsa pentru dorintele incestuoase, cat si substitut pentru actul sexual genital interzis : ‘nu doar pedeapsa pentru o relatie genitala interzisa, ci si substitutul regresiv pentru acesta’. In cea de-a treia faza, fantasma reia o forma sadica, insa semnificatia sa ramane masochista ; de exemplu, profesorul il bate pe copil. Observam ca ‘fantasma preia investitia libidinala a partii refulate si constiinta vinovata legata de acest continut’. Este interesant cum aceste fantasme masochiste ajung sa joace un rol defensiv in raport cu tendintele oedipiene incestuoase (in cazul fetelor) si cu cele homosexuale (in cazul baietilor, la care, a fi batut de tata exprima de fapt dorinta de a fi iubit intr-o maniera pasiva, feminina de acesta). In acest eseu Freud leaga masochismul in mod indisolubil de sentimentul de culpabilitate (caruia ii gaseste un corelativ partial in sentimentul de inferioritate al lui Adler) care intoarce sadismul (primar, consubstantial instinctului sexual) asupra propriei persoane.

Am facut aceasta incursiune in problematica masochismului deoarece consideram ca intoarcerea impotriva propriei persoane nu poate fi inteleasa in afara acestei pulsiuni ale carei origini raman totusi inca incerte. Dupa cum am vazut ipotezele legate de geneza acestei pulsiuni sunt multiple: sentimente de culpabilitate legate de complexul Oedipian si nevoi consecutive de autopedepsire, dezvoltare anormala a pulsiunii agresive, experiente de abuz sexual sau molestare corporala, „o hipermorala morbida” sau „etica personala sadica” (Hesnard, 1949), carente afective (absenta iubirii, a valorizarii pozitive, acceptarii si confirmarii in relatiile cu persoanele semnificative) care pot conduce la autoculpabilizare si autopedepsire, precum si la sentimente de inferioritate care genereaza autoagresivitate.

Ipoteze

Una din caracteristicile de baza ale masochismului este pasivitatea si pentru acest motiv ne asteptam sa gasim o relatie pozitiva intre intoarcerea impotriva propriei persoane si retragerea apatica. Freud considera ca si atunci cand agresivitatea este intoarsa impotriva propriei persoane relatia cu obiectul extern ce se afla la originea sentimentului de ostilitate ramane ambivalenta – autoagresarea nu detensioneaza si nu pozitivizeaza relatia cu obiectul care a starnit agresivitatea. Acest conflict poate fi gestionat ulterior prin „clivaj”, ipteza pe care o vom testa in studiul nostru. Corelatia negativa cu omnipotenta tine deja de simtul comun. Ne asteptam de asemenea la o corelatie inalta cu denegarea (mai ales a sentimentelor ostile fata de un obiect extern). Avand in vedere faptul ca la originea autoagresivitatii sta heteroagresivitatea refulata, neputem astepta la o serie de corelatii inalte si cu altruismul (ca formatiune reactionala in raport cu pulsiunea agresiva), ascetismul si contrainvestirea. Mentionam aici ca Freud considera intoarcerea impotriva propriei persoane drept un caz particular de transformare in contrariu.

Variabile

Variabilele initiale, retinute si in varianta finala a inventarului, in urma efectuarii analizei de consistenta interitemi si intervariabile, sunt:

  1. perceperea propriei persoane ca propriul dusman („Uneori simt ca sunt cel mai mare dusman al meu”, „Numai eu pot sa imi fac rau”)
  2. manifestarea autoagresivitatii, autoculpabilizarii si autominimalizarii („Simt ca alti oameni sunt mult mai buni decat mine”)
  3. implicarea compulsiva in relatii si actiuni defavorabile subiectului („Toate relatiile mele de pana acum au sfarsit la fel de prost”)

Aceasta scala se poate dovedi utila in evaluarea potentialului de ameliorare a unui pacient in curs de psihoterapie; practica clinica a confirmat faptul ca terapia pacietilor cu structura masochista este mult mai dificila deoarece apare aproape invariabil rezistenta la vindecare, de multe ori tulburarea psihica fiind ea insasi expresia tendintelor autopunitive. De asemenea un scor inalt la aceste scale impune analiza scenariilor de viata ale subiectului, intrucat este foarte probabil ca un scenariu de esec sa subintinda o gama larga de fenomene patologice care nu pot fi lichidate fara a lichida initial scenariul care le hraneste.

Rezultate

Dupa cum ne asteptat, am inregistrat corelatii pozitive semnificative cu retragerea apatica, clivajul (inconstanta imaginii de sine si ambivalenta fiind mentionate inca de Freud ca principali descriptori ai masochismului), denegarea, altruismul, ascetismul si contrainvestirea (acestea din urma fiind exemple tipice de transformari in contrariu - intoarcerea contra propriei persoane fiind ea insasi o transformare in contrariu – in principal a agresivitatii in autoagresivitate). O corelatie pozitiva inalt semnificativa se inregistreaza si cu identificarea cu agresorul, fapt ce ne ofera o baza empirica pentru teoria masochismului ca autosadism, propusa tot de Freud. Este evident ca agresivitatea neexprimata este intoarsa asupra sinelui, corelatia inalta cu ascetismul si altruismul indicand faptul ca aceasta intoarcere se datoreaza mai putin unor factori externi si mai mult altora, interni, precum forta (aici brutala) a Supraeului.

OMNIPOTENTA

Omnipotenta– raspuns la conflictele emotionale si la factorii de stres interni si externi , in cursul caruia subiectul simte sau actioneaza ca si cum ar poseda capacitati sau puteri superioare celor detinute de altii. In literatura de specialitate ideea conform careia orice sentiment de superioritate este o supracompensare a unui sentiment de inferioritate este deja un loc comun. Subiectul incearca sa depaseasca sentimente de inadecvare, incompetenta, exceland intr-un domeniu sau in altul (varianta sublimarii), sau creandu-si iluzia ca este special, unic, deosebit, mai inzestrat si mai capabil decat altii, ca poseda anumite trasaturi care ii dau dreptul de a privi de sus pe toata lumea. Adler considera ca lupta pentru putere este chiar motorul vietii psihice si ca aceasta pulsiune/tendinta isi are radacinile in sentimentele de neajutorare si dependenta experimentate in primii ani ai vietii si, intr-o anumita masura, pana la varsta adulta si chiar dincolo de ea (in situatiile de imaturitate afectiva in care subiectul se autohandicapeaza, mentinandu-se blocat in relatii dedeendenta). . Karen Horney considera ca 'lupta nevrotica pentru putere se naste din anxietate, ura si sentimente de inferioritate”. Iar acestea, la radul lor, nu pot genera decat agresivitate la adresa obiectelor externe, agresivitate care va da seama si de sadismul asociat acestei defense. Observam ca exista cel putin doua directii defensive pentru care inconstientul subiectului poate „opta”: cea a intoarcerii impotriva propriei persoane si cea a identificarii cu agresorul si omnipotentei. Alegerea unei modalitati defensive sau a alteia este dictata de scenariul inconstient al fiecaruia fixat prin experientele semnificative de supunere/dominare, ascultare/revolta. Dupa Adler insa aceasta este o lupta normala; dar atunci cand experienta de viata nu gratifica aceasta nevoie sau traumele din copilarie fixeaza prea puternic un sentiment de inferioritate si vulnerabilitate, subiectul va recurge la aparari de tipul omnipotentei pentru a compensa dezechilibrul intre imaginea de sine expectata si cea reala. Fantasmele de omnipotenta pot apare si pe un fond sadic dupa cum o demonstreaza si studiul intreprins de noi asupra sadismului si masochismului. Nu ne vom exprima totusi categoric in legatura cu primaritatea unuia dintre aceste fenomene (corelatia inalta nu arata totusi daca omnipotenta decurge din sadism, sau sadismul este o consecinta a fantasmelor de omnipotenta). Asocierea sadism-hipomanie (expansivitate si irascibilitate), evidentiata prin compararea scorurilor la Szondi si cele MMPI, nu ne surprinde mai ales avand in vedere asocierea foarte puternica dintre sadism si mecanismele defensive omnipotenta, idealizare, devaluare, precum si stilul defensiv pe care Bond l-a denumit ‘image distorting’. Aceasta legatura se explica bineinteles prin fantasmele de omnipotenta ale sadicului, precum si prin sentimentul de securizare, incredere in sine si valoare personala dat tocmai de pozitia sa de putere, reala, dorita sau fantasmata. Gradul crescut al irascibilitatii la sadic nu este decat o consecinta logica a incarcarii si tensionarii pulsiunii agresive, care, sub influenta factorilor externi, poate fi brusc ‘expulzata’, mai ales in cazul unui e- accentuat (care stim ca se asociaza deseori cu s+, v. Susan Deri). Referitor la raportul de forte care inclina balanta in ‘favoarea’ sadicului atat in cazul omnipotentei cat si in cel al hipomaniei, este evident faptul ca sadicul este cel care, in virtutea unui sentiment primar de inferioritate ajunge sa fantasmeze si sa simuleze in cele din urma superioritatea si puterea, printr-o supracompensare. Astfel, el este cel puternic asupra unui alter inferior lui (in care de fapt isi proiecteaza propria inferioritate si o face acceptabila pentru sine : doar intrupata in altul ea este de acceptat si integrat). Supracompensarea sentimentului de inferioritate nu este niciodata definitiva, totala, ci, din contra, ea se poate destabiliza destul de usor. Acest lucru este evidentiat si de scorul foarte mare obtinut la mecanismele de defensa prin distorsiunea imaginii (omnipotenta, clivaj, idealizare, devalorizare).

Ipoteze

Vom investiga corelatiile dintre omnipotenta si clivaj, identificare cu agresorul, intoarcere impotriva propriei persoane, proiectie (ne asteptam la un scor ridicat deoarece omnipotenta poate fi considerata ca un caz particular de proiectie – subiectul nu se simte puternic sau superior in virtutea unei calitati anume pe care o poseda in mod mai mult sau putin obiectiv, ci a sentimentului de inferioritate proiectat in afara sa care il situeaza automat pe o pozitie de superioritate fara alte argumente « caracteriale » sau « aptitudinale »).

Variabile

Variabilele initiale, mentinute si in forma finala a inventarului, sunt :

a.      sentiment de atotputernicie si invincibilitate (« Nu ma las niciodata invins », « Experientele negative nu ma clatina »)

b.     sentiment de superioritate (« Sunt o persoana de invidiat »).

Rezultate

Omnipotenta coreleaza negativ cu clivajul, ceea ce ar demonstra oarecum constanta acestui mecanism. Daca in clivaj, imaginea de sine oscileaza frecvent intre idealizare si devalorizare, in omnipotenta ea este mentinuta constant in varianta idealizanta, ceea ce ne-ar putea face sa credo ca prin omnipotenta subiectul reuseste sa refuleze complexul de inferioritate care genereaza aceasta defensa ; cu toate acestea corelatia cu indicele general de refulare nu atinge nici macar pragul de .05. Vedem insa ca omnipotenta coreleaza semnificativ cu umorul, afirmarea de sine si pozitiv (desi nesemnificativ) cu identificarea si activismul, mecanisme incluse toate in categoria stil defensiv adaptativ. Presupunem, prin urmare, ca este vorba mai degraba de o compensare, decat de refulare. Corelatia inalta cu afirmarea de sine ne arata ca sentimentul de inferioritate functioneaza aici ca un factor motivational cu valoare pozitiva.

PROIECTIA

Proiectia – operatia prin care subiectul expulzeaza in lumea exterioara ganduri, afecte si dorinte de care nu are stiinta sau pe care le refuza in el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul sau inconjurator. Freud introduce termenul de proiectie cand vorbeste despre nevroza de angoasa: manifestarile somatice multiple s-ar datora faptului ca „psihismul se comporta ca si cum ar fi proiectat excitatia in exterior. Se inregistreaza astfel o recanalizare spre lumea exterioara a excitatiei sexuale resimtite ca periculoasa”. In Cazul presedintelui Schreber Freud explica paranoia prin proiectia numita aparare primara: „o perceptie interna este reprimata si continutul ei , inlocuind-o, suporta o anumita deformare, dupa care ajunge in constient sub forma unei perceptii venite din exterior”. Subiectul „recunoaste” in celalalt ceea ce nu poate accepta in el insusi si astfel se declanseaza delirul de persecutie. Proiectia pare sa joace un rol fundamental si in fobii, in care pericolul pulsional intern este proiectat asupra unui stimul extern mai usor de evitat: „eul se comporta ca si cand pericolul dezvoltarii unei angoasenu ar veni dintr-o motiune pulsionala, ci dintr-o perceptie, si este deci indreptatit sa actioneze impotriva acestui pericol exterior prin tentativa de fuga care este evitarea fobica”. Este de asemenea meritul lui Freud de a fi aratat ca in formarea conceptiilor religioase despre lume, precum si in mituri sau superstitii avem de-a face cu o vasta implicare a mecanismului proiectiv. O analiza atenta a functionarii psihicului uman ne poate arata ca proiectia este prezenta in aproape toate actele si experientele noastre. Ca si introiectia, atunci cand functioneaza ca proces primar, proiectia este o functie de conectare a subiectului cu lumea, avand prin urmare un rol benefic si chiar vital; introiectiile si proiectiile noastre sunt importurile si exporturile pe care le realizam cu mediul inconjurator, asigurand deci comertul informational fara de care am fi separati izolati de exterior si, consecutiv, in imposibilitatea de a ne dezvolta psihologic. In aceasta acceptiune proiectia ne apare mai degraba ca proces psihic fundamental care nu se rezuma la expulzarea in interior a continuturilor psihice interne indezirabile sau inacceptabile; varianta defensiva insa tinde sa ia cel mai adesea o forma dezadaptativa, in primul rand pentru ca favorizeaza continuturile negative (tendinta fundamentala a psihicului urmand principiul placerii fiind aceea de a expulza ceea ce este neplacut, si de a integra si asimila ceea ce este placut), si apoi pentru ca falsifica relatiile obiectuale care devin relatii transferentiale (ce pot avea loc atat in terapie unde activarea lor este totodata prilej de analiza si remodelare, cat si in viata de zi cu zi unde functioneaza automat si inconstient pe baza unor mecanisme asociative); in acest fel, prezentul nu mai este decat o reiterare a trecutului, experienta este saracita si eul – blocat in evolutia sa printr-o compulsie la repetitie.

Este binecunoscut mecanismul proiectiei in gelozie (si mai ales in cea patologica), descris si explicat de Freud inca din 1922. sentimentele de ostilitate la adresa unei persoane pot trece foarte usor in sentimentul de a fi agresat, nedreptatit, si, in extremis, persecutat. Angoasele generate de un obiect extern pot fie sa ia calea unei proiectii directe (lui ii este teama de mine, nu mie…), sau sa sufere o deformare ajungand sa fie traite ca sentimente de insecuritate in raport cu un obiect extern potential sau chiar actual periculos.

Vedem ca proiectia poate lua forme din cele mai diverse – de la cea primara si universala, la cea deliranta, care apare in tulburarile psihotice. De asemenea, mecanismul proiectiv este exploatat cu succes de tehnicile proiective de diagnoza a personalitatii sau clinica, precum si in relatia terapeutica din cadrul unor orietari psihoterapeutice (psihanaliza, psihodrama, terapia unificarii).

Ipoteze

In ceea ce priveste proiectia ne intereseaza in primul rand corelatia cu indicele general de refulare pentru a vedea in ce masura proiectia presupune anterior o refulare (ipoteza la care subscriem si noi). Corelatia scazuta cu indicele de refulare ar putea indica faptul ca proiectia se realizeaza fara a mai trece prin etapa refularii, ceea ce ar face din ea un mecanism inalt automatizat si din continuturile vehiculate de ea – niste continuturi cu un grad de constientizare aproape nul. O corelatie pozitiva ar indica mai degraba faptul ca, desi expulzate din psihismul subiectului, continuturile inacceptabile proiectate lasa totusi urme, ceea ce ne face sa credem ca proiectia nu se realizeaza decat fata de eu, continuturile proiectate ramanand in inconstient si continuand sa fie surse de angoasa. Acest lucru ar putea fi cel putin partial validat printr-o functionare defensiva (mai ales dezadaptativa) accentuata. Daca insa interpretam proiectia ca un esec al refularii, asa cum face Freud, ar trebui sa obtinem o relatie negativa intre cele doua. Asociind proiectia cu un fel de reparatie narcisica S. Ionescu ne face sa ne intrebam daca aceasta nu este sustinuta si printr-o identificare cu agresorul sau prin fantasme de omnipotenta.

Variabile

Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru prin doua variabile:

atribuirea propriilor sentimente sau ganduri negative celorlalti („Eu tin la prietenii mei, dar cred ca ei nu simt acelasi lucru pentru mine”)

impresia de a fi persecutat („Meritele mele nu sunt suficient recunoscute”, „Ma simt desconsiderat de toata lumea”)

Rezultate

Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne confirma ipoteza legata de faptul ca ceea ce este proiectat ramane refulat, continuturile psihice neputand fi eliminate pur si simplu. Ele sunt proiectate doar in raport cu nivelul constient, nu si cu cel inconstient in care persiata si se mentin in absenta unor mecanisme de degajare. Doua corelatii semnificative pozitive ce se merita a fi aprofundate sunt cele cu identificarea cu agresorul si clivajul.

RATIONALIZARE

Rationalizarea – justificare logica, dar artificiala, care camufleaza, fara stirea celui care o utilizeaza, adevaratele motive (irationale si inconstiente) ale unora dintre judecatile acestuia, dintre conduitele si sentimentele sale, intrucat aceste motive nu ar putea fi recunoscute fara anxietate. Psihologia de oricand si de pretutindeni pare sa confirme ceea ce Aronson a esentializat in fraza „omul nu este un animal care rationeaza, ci unul care rationalizeaza”; Jones pare de-a dreptul oripilat de faptul ca intelectul ar putea fi pus in slujba ascunderii sau deformarii adevarului, si nu a revelarii lui. Cu toate acestea, rationalizarea ramane o defensa foarte larg folosita; dubiile se refera mai degraba la caracterul ei constient sau inconstient, sau, cu alte cuvinte, la a stabili daca avem de-a face cu un eu care se minte pe sine sau cu un eu care ii minte pe ceilalti pentru a promova in randul acestora o imagine dezirabila (asa cum considera Muchielli: „eul, perfect constient de motivatiile sale, fabrica rationalizari destinate aproapelui sau si mascheaza in mod deliberat mobilurile atitudinii sau actiunii sale. Rationalizarea este facuta in principal pentru ceilalti si vizeaza inainte de toate atragerea unei judecati pozitive asupra propriei persoane”.). Cu toate acestea, Muchielli considera ca dincolo de aceste aparari sociale exista si o rationalizare pentru sine, insa nu stabileste limita dintre cele doua, asfel incat distinctia operationala sau comportamentala intre ele nu isi gaeste un fundament teoretic suficient. Tot in categoria apararilor sociale prin rationalizare intra si ideologiile in numele carora oamenii pot pune in act cele mai diverse pulsiuni (unele chiar inspaimantatoare, v. antisemitismul), fara a se mai simti responsabili de actele lor intrucat adevarul irefutabil al convingerilor pe care le impartasesc in mod gregar constituie si garantia inocentei lor. Freud sublinia in 1915 faptul ca „popoarele asculta mai multde voia pasiunilor decat de aceea a intereselor lor. Ele nu invoca interesele decat pentru a-si rationaliza pasiunile, pentru a putea justifica satisfactia pe care cauta sa le-o aduca”. La adapostul unor astfel de „adevaruri” au fost purtate majoritatea razboielor „sfinte”; si nu este o raritate sa auzi pe cineva ca ar ucide un negru (pentru ca este inferior), dar nu si un alb, ceea ce in proprii sai ochi il face sa para un mic ingeras (eventual, iti va spune ca el face astfel un bine umanitatii pe care o va epura de reziduurile nocive ale rasei negre).

Trebuie totusi sa avem grija pentru a nu confunda orice explicatie cu o rationalizare. De exemplu, un student se plange de profesorul sau pentru ca i-a dat o nota mica si afirma ca il antipatizeaza pentru subiectivitatea sa, cand, de fapt, el poate face foarte bine un transfer negativ pornind de la o figura paterna dominatoare si extrem de critica. Vedem cum aici rationalizarea este consecutiva proiectiei (aceasta fiind deseori inconstienta, subiectul se trezeste in situatia de a trebui sa gaseasca explicatii „rationale” pentru atitudinile sale, care altminteri ar parea extrem de arbitrarii). Cu toate acestea nu este exclus ca acesta sa fie un motiv real si profesorul sa fi fost intr-adevar subiectiv. In patologie, rationalizarile sunt extrem de raspandite deoarece, neavand acces direct la semnificatia tulburarilor sale, subiectul incearca sa-si organizeze totusi experienta, sa ii confere sens si coerenta. Atunci cand conflictul care le subintinde este foarte angoasant, rationalizarile se pot dovedi foarte rigide, persistente si greu penetrabile la critica. Aderenta la ele exprima o nevoie general-umana de ordine si sens.

Ipoteze

Vom investiga in primul rand legatura dintre rationalizare si intelectualizare pentru a vedea in ce masura ele merg mana in mana in functionarea defensiva a unui subiect. Ne intereseaza de asemenea sa vedem corelatia cu izolarea (literatura de specialitate sugerand ca rationalizarea ar intari izolarea), denegarea si umorul (ipoteza fiind ca un scor mare la rationalizare se va asocia cu un scor scazut la umor, deoarece functia cognitiva fiind hipertrofiata, ea ar limita functia ludica a intelectului).

Variabile

Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru printr-o singura variabila:

furnizarea de motive rationale pentru actiuni a caror motivatie reala este inacceptabila („Nu as putea rani o persoana la care tin”, „A-mi oferi explicatii rationale pentru actele mele are rolul de a ma linisti”)

Rezultate

Dupa cum ne asteptam am obtinut o corelatie pozitiva semnificativa cu denegarea; cu umorul insa rationalizarea nu coreleaza negativ dupa cum ne-am asteptat dar nici pozitiv in mod semnificativ.

REFUGIU IN REVERIE

Refugiul in reverie – mecanism utilizat intr-o situatie de conflict psihologic sau atunci cand subiectu lse confrunta cu factori de stres, care consta in recurgerea la o reverie diurna excesiva ce se substituie cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni in principiu mai eficienta sau rezolvarii problemelor. In DSM IV acest mecanism figureaza sub numele de autistic fantasy care ii confera o rezonanta pronuntat patologica, ceea ce nu este deloc conform cu realitatea psihologica in care acest mecanism, la niveluri medii de utilizare, este nu doar normal, ci chiar bine-venit. Ideea similitudinii cu izolarea autista a fost redata de S. Ionescu prin adaugirea termenului „refugiu”. Lafon defineste aceasta aparare ca: ”o stare de relaxare fata de situatia prezenta, in timpul careia se desfasoara o activitate mentala care nu mai este dirijata de atentie si care este mai mult sau mai putn inspirata de inconstient”. Dupa Freud, reveria se naste din „privatiune si nostalgie”. Ea este o forma de escapism psihologic, prin care subiectul incearca sa compenseze o realitate obiectiva nesatisfacatoare. In reverie, imi pot imagina ca sunt altcineva, ca traiesc in alta tara (sau pe alta planeta..), ca am un alt statut, ca sunt liber sau iubit de persoana care in realitate ma ignora sau ma detesta. Ceea ce ni se pare oarecum eronat este faptul ca multi autori considera ca in reverie atentia este abolita si ca scenariul se construieste de la sine; acest lucru ni se pare cel putin inexact, intrucat eul dirijeaza acest proces de punere in scena a fantasmelor si dorintelor in raport cu care cenzura este mult mai permisiva. In reverie principiul realitatii este aproape suspendat si eul se lasa in voia principiului placerii. Cu toate acestea, nu ne putem astepta ca reveria sa scoata la iveala pulsiunile sinelui fara nici o interventie constrangatoare a supraeului sau cu abolirea totala a functiei de cenzura a eului. Trebuie deci sa facem deosebirea intre reverie si fantasma. De exemplu, o fantasma sadica de ucidere nu reprezinta o defensa prin reverie si asta este pus in evidenta mai ales de caracterul ei compulsiv si de faptul ca subiectul o percepe adesea ca fiind egodistonica, pe cand continuturile reveriei tind sa fie mai degraba egosintonice.

Atitudinea fata de acest mecanism defensiv este extrem de polarizata: pe de o parte, autori precum Bachelard sau Lagache o ipostaziaza, pe de alta, o vedem pusa la zid de Sartre care o considera o mimare a satisfactiei, inautentica si falsificatoare. Ne este usor sa intelegem totusi ca un existentialist nu ar fi putut partiza cu o defensa ce este in primul rand o evadare dintr-un prezent nesatisfacator dintr-un anumit punct de vedere (sau mai multe…). Freud considera chiar ca oamenii fericiti nu au reverii. Parerea noastra este daca acceptam aceasta afirmatie ar trebui sa acceptam si faptul ca nu exista oameni fericiti! Desi la baza ei se afla un anumit discomfort, poate chiar anxietate, o neimplinire sau o nemultumire cu o stare de fapt, reveria poate fi si un punct de plecare in ceea ce poate deveni un proces de dezvoltare sau un proces creativ. Aspectele negative se fac simtite atunci cand ea se asociaza cu pasivitate si dezinteres in raport cu realitatea obiectiva pe care subiectul nu incearca in nici un fel sa o modeleze sau sa o adapteze creativ nevoilor si aspiratiilor sale.

Ipoteze

In aceasta situatie este de presupus ca vom avea o asociere puternica cu retragerea apatica si regresia. Ne intereseaza sa vedem daca exista vreo asociere semnificativa cu omnipotenta sau cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Mentionam ca nu chiar toate reveriile sunt „roz”; in depresie, de exemplu, subiectul produce scenarii catastrofice, de esec sau dezamagire, de faliment sau epuizare psihica. Vom investiga de asemenea relatia cu sublimarea; o corelatie inalta ar credita ipoteza conform careia reveria nu este in mod necesar sterila. Anticipam si o relatie semnificativa cu clivajul, datorita idealizarii si fantasmelor de omnipotenta prezente in reverie. Speram ca testarea statistica a corelatiilor cu mecanismele considerate adaptative si, respectiv, dezadaptative din literatura de specialitate sa confirme caracterul pozitiv sau negativ al acestei aparari in raport cu ceea ce ar trebui sa fie o adaptare supla si flexibila la realitate.

Variabile

In varianta finala a inventarului nostru acest mecanism este reprezentat de doua variabile:

  1. satisfacerea imaginara a dorintelor in absenta satisfacerii reale („Ma simt mai bine atunci cand imi imaginez ca lucrurile sunt asa cum vreau eu”)
  2. preferinta pentru rezolvarea imaginara a unor probleme fara transpunerea in concret a solutiilor gasite („Desi in imaginatie pot gasi solutii pentru problemele mele, in practica imi este mult mai greu sa ma confrunt cu ele”)

Dupa cum se vede si din itemi oferiti ca exemplu sugeram ca scorurile inalte la acest mecanism sa fie luate ca indicatori ai unei functionari defensive dezadaptative.

Rezultate

Ipotezele legate de corelatia semnificativa cu mecanismele retragere apatica, regresie si clivaj s-au confirmat. Investigarea relatiei cu omnipotenta si intoarcerea contra propriei persoane a evidentiat absenta corelatiei cu prima, si o corelatie pozitiva cu cea de-a doua, fapt care pare sa elucideze problema enuntata mai sus.

INDICELE DE REFULARE

Am considerat ca refularea este un proces psihic fundamental care sta la baza altor mecanisme de aparare si ca evaluarea sa in baza unui chestionar ar fi foarte dificila. De aceea am hotarat sa grupam mecanismele in care refularea este prezenta in mod evident si sa evaluam procesul primar pe baza unei medii ponderate, in functie de puterea de incarcare a fiecarei defense in raport cu defensa de referinta. Astfel, am considerat ca mecanismele subintinse de refulare (care, mai spunem inca o data, este prezenta in toate defensele intr-o masura mai mica sau mai mare) sunt urmatoarele:

defense de gradul I: denegarea si refuzul (incarca in proportie de 25% fiecare factorul refulare)

defense de gradul II: activism, clivaj, izolare, proiectie, regresie, ascetism, contrainvestire, inlaturare, intelectualizare si rationalizare (incarca fiecare cu 5 % factorul refulare).

REFUZUL (REALITATII)

Refuzul – actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau dureroasa pentru eu. Freud abordeaza refuzul inca din 1905 in Trei studii privind teoria sexuala in legatura cu atitudinea baietelului cu privire la absenta penisului la fetita, absenta pe care o neaga pana ce principiul realitatii ajunge sa impuna aceasta absenta ca un faptsi identificarea pe linie masculina cu figura paterna face posibila acceptarea sa, angoasa de castrare care genera initial refuzul diminuandu-se foarte mult. In Compendiu de psihanaliza, el descrie procesul refzului drept o consecinta a unui clivaj al eului: „in locul unei atitudini fizice unice, exista doua: una, normala, tine cont de realitate, in timp ce a doua, sub influenta pulsiunilor, detaseaza eul de aceasta”. Contrar lui Freud, M. Klein nu va mai pune accentul pe refuzul realitatii externe, ci pe acela al realitatii psihice interioare; ea identifica in apararea maniacala un „refuz magic de putere absoluta” ce se sprijina pe trei refuzuri simultane: omnipotenta ca refuz al dependentei, triumful ca refuz al exerientelor depresive si dispretul fata de obiect ca refuz al valorii acelui obiect. S. Ionescu considera ca refuzul se situeaza dincolo de orice conflict deoarece blocheaza total accesul in constiinta a unei reprezentari, favorizand o alta (de obicei opusa) prin mecanismul clivajului. Suntem de parere ca aceasta modalitate de intelegere a refuzului este cel putin controversata; este ca si cum ceea ce a intrat la un moment dat in psihic poate fi sters cu totul, fara a mai lasa nici o urma. In ceea ce ne priveste, ne situam mult mai aproape de pozitia Melaniei Klein care afirma ca ceea ce este refuzat este o realitate interna, nu un stimul extern; prin urmare acesta locuieste” in psihicul subiectului, chiar daca este refuzat categoric, in ciuda evidentelor faptice. Refuzul pare a fi o forma radicala de refulare care poate opera si in raport cu date obiective sau stimuli perceptivi. Ceea ce este propriu refuzului, in deosebire de refulare, este tocmai caracterul obiectiv al stimulului refuzat, negat, ceea ce i-a si determinat pe multi autori sa inscrie refuzul in categoria mecanismelor inalt dezadaptative; practica clinica dovedeste cu prisosinta implicarea acestei defense in functionarea psihotica.

Ipoteze

Ne intereseaza in primul rand relatia refuzului cu refularea pentru a incerca cel putin o elucidare partiala a modului in care aceste defense se conjuga, sau, dimpotriva, se exclud reciproc. Vom investiga de asemenea relatia cu clivajul (mecanism cu care se presupune ca s-ar asocia aproape invariabil), proiectia (ceea ce este refuzat pare extrem de probabil sa fie ulterior proiectat), denegarea si contrainvestirea.

Variabile

Aceasta dimensiune este reprezentata in inventarul nostru printr-o singura variabila si anume:

- eliminarea din campul constientei a reprezentarilor legate de o situatie stresanta („Imi trebuie destul de mult timp pentru a accepta ca anumite lucruri mi se intampla chiar mie”; „Daca o persoana ma enerveaza foarte tare imi pot spune ca ea nu exista pentru a ma calma”).

Rezultate

Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne arata ca refuzul, ca si proiectia, nu se soldeaza cu expulzarea continuturilor psihice indezirabile, ci se asociaza cu refularea puternica a acestora. S-au inregistrat de asemenea corelatii pozitive semnificative cu clivajul, proiectia si contrainvestirea.

REGRESIA

Regresia – o revenire mai mult sau putin organizata si tranzitorie la moduri de expresie anterioare ale gandirii, la conduitele sau relatiile obiectuale, in fata unui pericol intern sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasa sau de frustrare. In opera lui Freud termenul de regresie apare pentru prima oara in Interpretarea viselor ca mecanism de aparare minor, mai putin important decat refularea (ea fiind insa o componenta importanta a acesteia). Transformarea gandurilor in imagini in vis este privita ca o regresie („ansamblul gandurilor din vis se dezagrega in cursul regresiei si este readusa la stadiul de materie prima”). Legatura dintre vis si regresie este explicitata mai amanuntit in „Complement metapsihologic la teoria visului”: subiectul care adoarme „isi pune deoparte protezele motorii si perceptive”, realizand imaginea insasi a regresiei prin pozitia fetala pe care o adopta si prin continutul visului in care el isi realizeaza la modul halucinatoriu dorintele, suspendand principiul realitatii si timpul unei responsabilitati mature, pe care le inlocuieste cu principiul placerii si timpul iresponsabilitatii infantile.

In literatura de specialitate apar destul de frecvent doua tipuri de regresii: una benigna (A. Freud considera ca o miscare de repliere supla si temporara poate fi un raspuns benefic in anumite situatii) si o alta maligna, mai ales atunci cand regresia se asociaza cu un fenomen de fixatie (in diverse etape ale dezvoltarii psihice si psihosexuale), riscand sa devina permanenta si sa blocheze astfel intreaga evolutie a subiectului. Interesant este faptul ca in psihanaliza ea este chiar volntar declansata si incurajata de terapeut sub imperativul principiul ca elaborarea traumei trebuie sa se faca intr-un timp si o stare psihologice apropiate de cele in care a avut loc in mod real. De asemenea, regresia este cea care permite accesul la dimensiunea si valoarea emotionala subiectiva a experientei asa cum a fost ea resimtita in trecut, si nu din perspectiva deseori rationalizanta, „izolata” a prezentului.

Ipoteze

Ne intereseaza relatia dintre regresie si celelalte mecanisme care se fondeaza pe refulare pentru a stabili relatia dintre acestea doua. Daca S. Ionescu considera regresia ca o componenta fundamentla a refularii, noi inclinam sa credem ca relatia ar putea fi una mai complexa, in sensul ca refularea scade cu cat regresia creste (daca ne-am imagina, prin absurd, o regresie totala, ab uterum, am vedea ca am ajuns totodata si in punctul zero al refularii). Prin urmare cu cat psihicul se intoarce mai mult in trecut cu atat eul se infantilizeaza si se fragilizeaza, fiind din ce in ce mai putin apt sa refuleze drintele si pulsiunile care emerg din inconstient.

Variabile

Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune, si mentinute si in varianta finala a IMA, sunt:

  1. reeditarea unor comportamente specifice unor niveluri de dezvoltare cognitiv-afectiva inferioare („Uneori mi se spune ca ma comport ca un copil”)
  2. dorinta de intoarcere in timp intr-o perioada vazuta ca ideala („Imi doresc sa fiu din copil”)
  3. orientarea spre persoane in raport cu care subiectul isi poate asuma statutul de copil („Simt nevoia unei persoane care sa ma protejeze”)

Rezultate

Corelatia cu indicele general de refulare a infirmat ipoteza noastra. Corelatia inalta cu refularea arata ca regresia nu se produce „en bloc”, ci mai degraba pe anumite segmente sau compartimente ale vietii psihice astfel, incat eul isi poate exercita in continuare functia de refulare a continuturilor psihice inconstiente indezirabile.

RETRAGEREA APATICA

Retragere apatica – detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva, din restrictie in relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva in fata evenimentelor, care permite unei persoane sa suporte o situatie foarte dificila. Freud nu trateaza retragerea apatica ca un mecanism defensiv de sine statator, dar ii remarca nuantele defensive in raport cu anumite suferinte care apar in raporturile interumane si de care subiectul tinde sa se protejeze prin izolare. In ceea ce priveste fenomenul de anestezie afectiva prezent in retragerea apatica, el il descrie in legatura cu o experienta personala traumatizanta: moartea nepotului sau preferat, Heinele. Manifestarile principale ale reactiei defensive la suferinta provocata de moartea acestuia au fost incapacitatea de a se mai implica emotional in relatiile interpersonale, precum si o apatie generalizata care l-a facut sa le scrie unor prieteni ca lucreaza „constrans si fortat; in fond, totul mi-a devenit indiferent”. Aceasta defensa a fost deseori pusa in legatura cu personalitatea dizarmonica de tip schizoid, insa trebuie sa avem intotdeauna in vedere faptul ca, daca prima este de tip reactiv, situational si temporara, cea de-a doua este constanta de-a lungul vietii individului. Nunberg vorbeste despre un „comportament asemanator indiferentei, care da impresia de pasivitate, cand, de fapt, nu este decat o aparare activa impotriva experientelor dureroase traite”. Fenichel descrie retragerea apatica in termeni de apatie, insensibilitate la durere, frigiditate emotionala, si considera ca ea pare sa aiba legatura cu izolarea, destinata si ea contracararii afectelor care ar risca sa copleseasca eul. Bettelheim analizeaza intr-o carte a sa numita chiar „Apararile in situatii extreme” modul de functionare a acestei defense in cazul persoanelor din lagarele de concentrare naziste. O femeie deportata intr-unul din aceste lagare declara ca : ”una dintre conditiile pentru a supravietui era sa te inaspresti, sa te desensibilizezi”. Aceasta defensa se mai poate activa si in situatii de boala incurabila. Sau de deces al unei persoane foarte apropiate.

In ceea ce priveste caracterul patologic al acestei defense lucrurile nu pot fi abordate in mod transant. Este binecunoscut faptul ca mecanimul retragerii apatice se insereaza perfect in tabloul clinic al schizofreniei prodromale sau reziduale, iar unii autori precum Widlocher o situeaza si in mijlocul sindromului depresiv, considerand ca „incremenirea”, lipsa initiativei si actiunii, slaba rezonanta emotionala sunt caracteristice functionarii depresive intr-o mai mare masura decat tristetea.

Ipoteze

Ne intereseaza relatia cu refularea, refugiul in reverie, intelectualizarea si izolarea, in legatura cu care anticipam o corelatie pozitiva semnificativa.

Variabile

Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune si retinute in varianta IMA aplicata pe lotul pilot au fost:

  1. imunizare afectiva in raport cu evenimente externe posibil traumatizante sau cu o stare conflictuala deja instalata („M-am consumat atat de mult pentru unele lucruri incat acum nu mai simt nimic fata de ele”)
  2. izolare sociala („Compania celorlalti imi este neplacuta cand sunt indispus”);
  3. pasivitate fata de evenimente exterioare („Deseori ma simt coplesit de dificultati si nu pot face nimic”).

Rezultate

Dupa cum am aratat si mai sus, la izolare si intelectualizare, exista o corelatie pozitiva semnificativa intre aceste mecanisme si retragerea apatica. Aceasta mai coreleaza semnificativ si cu regresia si refugiul in reverie, toate fiind incluse de noi in categoria defenselor imature.

SUBLIMAREA

Termenul de sublimare are in opera lui Freud doua sensuri:

desexualizare a unei pulsiuni avand drept tinta o persoana ce ar putea sau a putut fi dorita sexual. Transformata in tandrete sau in prietenie, pulsiunea isi schimba scopul, dar obiectul ramane acelasi;

derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive inspre acttivitati valorizate social (artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza atunci de la obiectul si scopul sau (erotic sau agresiv), fara a fi insa refulata. Acesta este sensul cel mai curent.

In ceea ce ne priveste consideram ca doar cel de-al doilea sens poate face obiectul evaluarii in cazul sublimarii, primul fiind mai degraba un exemplu de substitutie sau compensare. Este o dovada de naivitate sa consideram ca pulsiunea sexuala poate trece in tandrete sau prietenie, si ca acestea nu ar fi de fapt masti defensive pentru un scop pulsional in esenta erotic. Chiar daca la nivel comportamental aceasta „transformare” poate avea loc, din punct de vedere psihologic ea ne pare a fi mai curand o incercare de mentinere a unei satisfactii erotice, de data aceasta la nivel fantasmatic sau simbolic.

In literatura de specialitate disputele referitoare la sublimare se centreaza in jurul intrebarii: este sublimarea o defensa sau nu? A. Freud este mai intai impotriva ideii (in virtutea asocierii mecanismelor defensive cu cele nevrotice), pentru ca mai tarziu sa o includa in categoria MA definind conflictul din cadrul acestei aparari (care initial parea absent) ca o „targuiala” intre placerea mai mare care ar putea fi obtinuta prin descarcarea directa a pulsiunilor erotice sau agresive si placerea mai mica obtinuta in mod real prin sublimarea lor si exprimarea mediata de forme de productie acceptate si valorizate socio-cultural. Lagache pledeaza pentru intgrarea acesteia in seria mecanismelor de degajare, in timp ce Fenichel o considera o aparare reusita, non-patologica (el consierand dupa cum reiese si din aceste afirmatii ca o aparare se evalueaza ca reusita sau esuata in raport cu nivelul de adaptare atins de subiect ca urmare a utilizarii ei, aspect asupra caruia consideram ca nu mai este necesar sa ne exprimam dezacordul! – o aparare este reusita in masura in care mentine in afara constiintei un conflict anxiogen). Mai mult, ni se pare ca sublimarea se apropie foarte mult de deplasare, ceea ce o face sa intre in categoria mecanismelor adaptative nefiind operatiile psihice prin care continuturile inconstiente sunt gestionate in sine, ci produsele – valorizate social, cultural, etc – acestor operatii.

Ipoteze

Ne intereseaza in primul rand relatia cu indicele de refulare pentru a testa diversele ipoteze emise in legatura cu acest subiect (chiar pozitia lui Freud este extrem de fluctuanta si, desi toretic sublimarea ar trebui sa excluda refularea, suntem departe de a putea trage o concluzie ctegorica in acest sens).

Variabila

- depasirea situatiilor stresante sau conflictuale prin investirea in activitati creative, artistice, intelectuale

Rezultate

Dupa cum ne-am asteptat, sublimarea a corelat pozitiv semnificativ la α<0.05 cu indicele general de refulare. Remarcam totusi faptul ca in comparatie cu majoritatea corelatiilor dintre celelalte mecanisme si acest indice, acest coeficient este mai scazut ceea ce ne indica faptul ca, desi nu elimina refularea, sublimarea poate functiona totusi ca mecanism de degajare care limiteaza functionarea acesteia

UMORUL

Umorul – prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel incat sa fie reliefate aspectele ei placute, ironice, insolite (in sensul dat de Freud doar umorul aplicat siesi este mecanism de aparare)

Inainte de a intra in analiza acestui mecanism am dori sa specificam ca umorul aplicat altcuiva poate intra si el in sfera mecanismelor de aparare, doar ca aici el este mult mai aproape de defensele prin identificare cu agresorul (mai ales in cazul ironiei si sarcasmului), omnipotenta, negare sau izolare a afectului.

Mecanismul umorului este explicat pe larg de Freud, acesta punand accentul pe urmatoarele elemente: refuzul pozitiei de victima, sfidarea realitatii externe, triumful narcisismului si afirmarea invincibilitatii in limitele unui contact normal cu realitatea obiectiva, flexibilizarea supraeului, devenit Parinte protector si nutritiv in termeni AT: „Iata, priveste aceasta lume care pare asa de periculoasa. Un joc de copil, totul e numai bun pentru a fi obiectul unei glume!”.

Cu toate acestea experienta clinica ne mai arata o fateta foarte interesanta a umorului: umorul ca defensa in psihoterapie; Lagache vorbeste chiar despre un „ecran afectiv” generat de masca de buna-dispozitie si relaxare pe care subiectul le ofera analistului in mod simbolic ca semnale care transmit indisponibilitatea sa de a se confrunta cu propriile trairi, afecte sau ganduri neplacute. Si prin invatare sociala se poate ajunge la o dezvoltare considerabila a disponibilitatii fata de autoironie sau luare in deradere a unorprobleme altminteri destul de grave. Aceasta atitudine poate masca de multe ori un discomfort bazal destul de mare, care, negat in mod constant, nu poate avea decat efecte neplacute pe termen lung. Vedem ca elementul care confera pana la urma caracterul adaptativ umorului este pastrarea contactului cu afectul de baza, spontan, suscitat de stimulul real, chiar daca se realizeaza o usoara detasare de acesta.

Ipoteze

Reusind sa se amuze pe seama circumstantelor nefavorabile, umorul il ajuta pe subiect sa evite dezvoltarea suferintei, el facand apel prin urmare la o alta defensa de nivel adaptativ inalt si anume inlaturarea. Cu toate acestea, atunci cand este asociat cu omnipotenta sau clivajul putem presupune si o implicare masiva a refularii,

izolarii afectului sau rationalizarii.

Variabile

Variabilele initiale, retinute si in forma finala a IMA sunt:

a.      a glumi pe seama realitatii neplacute, traumatizante („Nu trebuie sa uitam sa radem, indiferent de situatie”)

b.     a face haz de propriile greseli, defecte, esecuri („Pot glumi pe seama defectelor mele”).

Rezultate

Absenta corelatiei cu indicele general de refulare confirma ipoteza caracterului inalt adaptativ al defensei prin umor; singurul mecanism dezadaptativ (inclus de noi in categoria defenselor prin distorsiunea imaginii) pe care se sprijina acesta fiind omnipotenta.



loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Psihologie


Sociologie


INVATAREA PRIN ACTIUNE
RAPORT DE ACTIVITATE PRIVIND PRACTICA DE SPECIALITATE: PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA MEDICAMENTULUI, COMPLIANTA TERAPEUTICA SI MODALITATI DE OPTIMIZARE A ACTULUI MEDICAL PRIN MIJLOACE PSIHOLOGICE
NEURONUL – CELULA EXCITABILA SI SECRETORIE
Psihomotricitatea – factor major in geneza corporalitatii si in definirea identitatii
PERIOADA VARSTEI ADULTE (35-65 ani)
Deficientele de limbaj
DUREREA CRONICA
Codul etic al consilierii
Recuperarea deficientei de vedere



loading...