Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Interventia psihosociologica si resursele sale tehnice


Interventia psihosociologica si resursele sale tehnice




Interventia psihosociologica si resursele sale tehnice

Problemelor umane nascute din masinism si din dezvoltarea societatilor industriale le raspund actorii sociali, direct confruntati cu ele, responsabilii politici - reprezentind nivelul sistemelor de actiune institutionala - precum si inteligentzia, care produce discursuri de legitimare si ofera arme de lupta cind clasei conducatoare, cind adversa­rilor sai. Stiintele sociale apar, mai intii, ca domeniu de studiu si cercetare, con-lucrind apoi direct la formarea unor agenti specifici de interventie.




Patronatul, cu cadrele sale directoare, cu gestionarii si organizatorii sai, ca si miscarea muncitoreasca, cu organizatiile si militantii sai, nu au avut nevoie de agenti formati de stiintele sociale ca sa intervina, dar aparitia acestora a suscitat practici sociale noi, in a caror cautare ne aflam de mai mult de o jumatate de secol. Legat de anumite elemente teoretice si ideologice, un rol distinct de acela de cercetator, de expert, de formator, de mediator, de avocat, prozelit sau militant tinde sa se afirme, cautind sa contribuie la inventarea si analizarea modurilor de functionare colectiva si a raporturilor sociale.

Chiar inainte ca meseriile de psiholog si de sociolog al muncii sau al organizatiilor sa fie cu adevarat recunoscute (in Franta, in orice caz, ele fac mai mult sau mai putin obiectul unor critici si aprehensiuni), nivelul politic incearca sa intervina prin legis­latia muncii, dintr-o perspectiva ce se raporteaza oarecum la procesele si principiile propuse de catre psihologi1 (cf. Lois Auroux). in paralel, contextul crizei si al raz­boiului economic tinde sa "psihosociologizeze', daca putem spune asa, strategiile manageriale (cf. respingerea taylorismului, introducerea cercurilor de calitate, aparitia grupurilor de progres, a proiectelor de intreprindere etc).

In ce-i priveste pe practicieni, nu se stie foarte bine daca este vorba de o con­vergenta pe care psihologii trebuie s-o considere un pas inainte pe calea tezelor lor si s-o trateze, deci, ca pe o oportunitate conjuncturala - sau daca este, mai degraba, vorba de o "recuperare', de o forma noua de rezistenta sau de aparare, ce induce un regres al proiectului lor. Independent de faptul ca cele doua ipoteze nu se exclud reciproc, situatia actuala largeste mult piata consultatiilor. Din ratiuni economice evidente, multe intreprinderi de servicii tind sa patrunda pe aceasta piata fara scrupule teoretice, metodologice sau ideologice excesive, respingind chiar, in numele prag­matismului si al eficacitatii, orice referinta stiintifica.

Acum 40 de ani, Institutul Tavistok pentru relatii umane din Londra facea dis­tinctia clara intre abordarile "tehnocratice' (interventie asupra) si "colaborative' (interventie cu), mai ales sub pana lui Elliot Jaques. Aceasta opozitie si optiunea ce rezulta de aici se sprijina, in parte, pe lucrarile lui Lewin, Moreno, Roethlisberger si ale predecesorilor lor; ele corespund unei teorii a organizarii impartasite atit de experimentatori, cit si de clinicieni, atit de catre comportamentalisti, cit si de curen­tele fenomenologic si psihanalitic, atit de catre promotorii schimbarilor voluntare (planned change), cit si de cercetatorii in sociologia industriala americana: din aceas­ta perspectiva, obiectivele democratice si eficacitatea organizationala sint obiective tranzitorii, citusi de putin antagoniste. Pentru a relua, de exemplu, termenii lui Katz si Kahn, in numele productivitatii industriale insesi, trebuie luptat impotriva mode­lului "dictatorial' in intreprindere.

Daca aceasta teza s-a nuantat mai tirziu prin luarea in calcul a unor fenomene de ordin economic, precum si a celor de ordin inconstient, cultural sau istoric, in Statele Unite ale Americii, am asistat, la nivelul practicilor de interventie, la o alunecare de sens. Considerindu-se siguri datorita unui ansamblu de lucrari de laborator sau reali­zate pe subansambluri restrinse de intreprinderi, partizanii schimbarilor planificate si ai action research au trecut la cucerirea pietei dintr-o perspectiva aplicata, propunind o forma de servicii prezentata explicit ca o tehnologie sociala.

La drept vorbind, orice noua practica de interventie apare in general, la inceput, ca o aplicatie intr-o imprejurare in care au aparut probleme umane, iar cunostintele si abilitatile constituite aiurea se dovedesc mai curind inadaptate circumstantelor. Dar, pe cind anumite curente de consultatie par sa fie satisfacute de aceasta perspectiva de aplicare sau de transfer, altele au cautat in mod constant sa se debaraseze de ea, nu numai pentru a crea elemente teoretice si abilitati specifice plecind de la o baza socioclinica personala (mentinind, in consecinta, referinta la notiunea de cercetare--actiune), dar si pentru a pastra scopurile care o desemneaza ca pe o practica ce refuza reducerea la un demers pur instrumental.

Se regasesc aici, aparent, cele doua tipuri de abordare intre care Jaques face distinctie; in cea dintii, referinta la ideea de democratie devine model de functionare, teorie normativa a organizarii, dispozitiv tehnic; in cea de-a doua, ea ghideaza mo­dul de structurare a procesului de interventie, lasind deschisa problema unui model de functionare, refuzind sau evitind sa decreteze norme, considerind ca teoria nu este niciodata incheiata, ca ea trebuie reconstruita si reactualizata cu ocazia fiecarei noi interventii.

Pentru partizanii abordarii colaborative ar exista, deci, mai multe aporii in modul de prezentare a dezvoltarii organizationale, aceeasi contradictie aparind si in cazul conceptiei tehnocratice. Dar daca, in practica, alunecarea de sens semnalata de schim­barea de eticheta (de la planned change la DO) corespunde, cel mai adesea, abando­narii unei perspective de cercetare de catre consultantii seriosi, dornici sa promoveze expansiunea la o scara mai mare a activitatilor lor, precum si unei tendinte de autono­mizare a "culturalului' (adica unei abandonari a conceptiei sociotehnice), nu e la fel de sigur ca, sub acoperirea unei terminologii linistitoare pentru directorii potentialilor clienti, acestia nu ramin mai aproape decit marturisesc de perspectivele initiale ale "schimbarii planificate' in conduita lor de interventie. Si, in paralel, este clar ca nu ajunge sa fii angajat pe partea abordarii colaborative, sa mentii o conexiune puternica intre punctul de vedere psihologic si cel sociologic, intre cercetare si actiune, pentru a evita riscul mereu prezent de a fi instrumentalizat de catre un actor pe cheltuiala altuia.


Daca, in practica, nu putem identifica intotdeauna DO-ul1 cu abordarea tehno­cratica, nu e mai putin adevarat ca distinctia pe care am amintit-o mai sus ni se pare la fel de pertinenta pentru a clarifica oferta practicienilor si conditiile de posibilitate ale unei interventii ce refuza sa se reduca la o simpla inginerie.

Conjunctura economica si ideologica actuala, evocata mai sus, deschide intr-adevar, din nou, in Franta, piata consultatiilor si a interventiilor in mediul industrial, desi, in acelasi timp, cererile sint mai mult de tip instrumental:

-    "Voi care aveti reputatia de a sti sa formati, veniti sa le instruiti pe cadrele
noastre sa mobilizeze personalul asupra obiectivelor proiectului nostru de intre­
prindere'.

-    "Voi, specialisti ai comunicarii, veniti sa faceti un studiu «imagine» pentru a-i
sensibiliza pe agenti in privinta rolului lor comercial sau a raportului intre ser­
vicii'.

-    "Voi, practicieni ai cercurilor de calitate, veniti sa ne ajutati sa le introducem in
atelierele noastre'

Este tentant, pentru cel care primeste o asemenea comanda, sa accepte rolul de prestator de servicii, fara sa invite la o reflectie mai aprofundata asupra pertinentei operatiei decise, asupra ratiunilor care il determina pe reclamant sa o "sub-trateze', asupra raporturilor intre aceasta solutie si problemele sau dificultatile prin care trece unitatea etc. Este clar ca oferta de "tehnologii sociale' pare sa corespunda cererii. Ea intretine iluzia ca o tehnica de interventie a unui agent extern va putea rezolva con­tradictiile realitatii, fara alte cheltuieli pentru cel care face comanda decit cele legate de onorariul si de timpul acordat, precum si cele privind sprijinul superficial al ierar­hiei la initierea operatiunii; adica, fara ca procesul sa schimbe pozitiile respective ale actorilor, repartitia puterii, partajul eforturilor si cistigurilor in diferite domenii. Aceasta credinta magica a responsabililor in puterea tehnicii in problemele umane (in timp ce literatura manageriala cere sa se recunoasca dimensiunile irationale ale com­portamentului salariatilor) poate fi, evident, interpretata ca o incercare de aparare a unui manager prea putin interesat sa plateasca prin propria-i implicare; or, raspun-zind la comanda lui, nu se va facilita stabilirea unor conditii propice analizei unui asemenea proces. Daca faptul de a incuraja iluzia poate fi uneori mai rentabil pe termen scurt si confortabil pentru psihismul consultantului (caci o pozitie de prestator de servicii permite sa se faca economie de analiza cererii, ceea ce simplifica problema si este linistitor pentru toata lumea - sau aproape - cel putin la inceput), nu credem ca a pune de acord pe sustinatorii operatiunilor de mobilizare psihosociologica ar fi o strategie buna pe termen lung : se poate prevedea nu numai ca acestea se vor releva incapabile sa opereze schimbarile asteptate, ci vor fi, de asemenea, refuzate si de­nuntate ca actiuni de indoctrinare de catre actorii in chestiune.

Ni se pare, deci, deosebit de important, ca psihosociologi, sa raminem prezenti pe piata consultatiei in mediul industrial si, in mod mai general, in organizatiile care se angajeaza in eforturi de ameliorare a functionarii lor colective; in acelasi timp, insa, trebuie sa mentinem cu toata fermitatea posibila conditiile de interventie ce ni se par ne-mistificatoare, mai ales:

.   faptul de a considera teoriile in chestiune ca mereu neterminate, mereu infiltrate
cu elemente ideologice, niciodata apte sa fondeze o Autoritate;

.   faptul de a mentine explicita referinta la stiintele umane si sociale, adica, intre
altele, faptul de a considera ca orice interventie trebuie sa ramina in legatura cu

un proiect de cercetare ale carui obiecte sint, mai intii, procesul de consultare in el insusi, dar si sistemul care necesita interventia, precum si categoria de feno­mene asupra carora se indreapta lucrarea;

. faptul de a mentine un continuu semn de intrebare asupra sensului practicilor noastre, asupra functiilor sociale pe care le asigura, asupra conditiilor care favo­rizeaza aparitia acestora, dezvoltarea sau respingerea lor.

Cunoastem destul de bine dificultatile de care se izbesc asemenea exigente; este pretul care trebuie platit de catre consultanti pentru a iesi din logica raportului strict comercial si a efectelor sale perverse, de sub dominatia curentelor ideologice pe care le resimtim ca si partenerii nostri, si pentru a pastra sanse de a functiona si progresa pe termen mediu si lung.

Acestea fiind zise, mentinerea unei practici de interventie locala, in care toti acto­rii implicati sint asociati si care se opune perspectivei tehnologice de producere a unor instrumente de indoctrinare sau de mobilizare psiho-ideologica, nu trebuie sa ne faca sa neglijam aspectele tehnice si sa examinam in ce raport ne aflam fata de acestea.

Sa abordam problema plecind, mai intii, de la notiunea de metoda. Reflectind asupra termenilor de baza ai oricarei interventii, nu am retinut acest nume, ci am grupat sub apelativul de "proces' toate tehnicile agentului, munca desfasurata prin intilnirile sale cu actorii, efectele sale asupra sistemului, factorii care au generat problema si cererea de consultare, reprezentarile proprietatilor muncii la cei care intervin si la actorii insisi, regulile si principiile pe care si le impun pentru ca aceste proprietati sa existe. Abordarea mea conceptuala nu elimina, evident, notiunea de metoda si recunoaste locul pe care i-l acorda diferite curente si diferiti autori, dar, atunci cind se aplica propriei mele practici, ea tine, mai ales, cont de faptul ca terme­nul metoda desemneaza calea pe care mergem si ca aceasta nu este niciodata cunos­cuta in totalitate inainte de a fi ajuns la capatul ei. Cred ca este util si necesar sa ne intrebam cit mai des ce cale sa urmam, cum de ne-am indepartat de drumul prevazut si sa clarificam toti factorii accesibili care pot explica abaterile; dar cred la fel de ferm in necesitatea de a lasa problema metodei deschisa in momentul in care o cerere incepe sa se contureze, sa nu-i raspundem prea devreme cu o propunere rezultata dintr-un model prealabil, pe care am incerca sa-1 standardizam, sau dintr-o gama de modele intre care ar trebui sa alegem. Problema metodei face parte, din cite ni se pare, dintr-o munca in colaborare, fiind cu necesitate obiectul unei cercetari comune care comporta si momente de negociere.

Ceea ce - dupa parerea diferitilor actori in chestiune - s-a dovedit a fi o "metoda buna' intr-o situatie concreta data, poate fi adesea transpus, fara mari adaptari, intr-un alt caz, dar poate si sa nu se potriveasca din motive care nu apar decit pe parcurs. Am, deci, tendinta de a nu prezenta o metoda definita unilateral, ci caut, mai degraba, sa analizez principiile, regulile, scopurile, ipotezele, reprezentarile initiale purtatoare de optiuni metodologice, care se clarifica pe parcurs printr-o munca de analiza si re­flectie referitoare, in acelasi timp, la sistem, la actorii in chestiune, la participarea lor la lucru, cit si la obiect (Ce vrem sa facem ? Ce vrem sa schimbam ? De ce ?) si la factorii generatori ai problemei. in acelasi timp, nu imi interzic citusi de putin sa contribui si eu la structurarea metodologica si tehnica a procesului, luind initiative sau facind propuneri; si tind, de la un anume moment incolo, sa fixez modalitati de lucru si un cadru tehnic ce ii angajeaza, in acelasi timp, pe o durata determinata, pe participanti si pe consultanti.

Recunosc ca atitudinea mea comporta o anume suspiciune in legatura cu tot ceea ce ar tine de tehnici, o pozitie critica in privinta celor care au tendinta de a privilegia


sau de a autonomiza acest aspect, facind din el un fetis sau incarcindu-1 prea mult cu o dimensiune ideologica. in acelasi timp, cred ca e o naivitate sa spunem ca activi­tatea indusa de o interventie nu s-ar baza pe tehnici, ca ar putea opera in afara unui univers tehnic, ca tot comportamentul meu n-ar fi orientat de resursele tehnice, de abilitatile si de cunostintele dobindite in timpul formarii si de experientele mele ante­rioare. Daca se face apel la mine, este tocmai pentru ca mi se atribuie competente intr-un domeniu care pare, tocmai, sa tina de solicitanti, avind in vedere natura pro­blemelor pe care si le pun si pe care le doresc tratate.

inteleg, pe de alta parte, sa se opteze pentru stabilizarea unui dispozitiv tehnic, netolerind decit o gama foarte restrinsa de variante, in speranta de a constitui un corpus omogen de observatii socioclinice, pentru a-l trata, mai apoi, intr-o perspec­tiva comparatista sau diferentiala. in masura in care interventia este considerata o strategie de cercetare ce da acces la fenomene inaccesibile prin metode conventionale, tehnica de structurare a procesului devine un dispozitiv de insertie - ceea ce G. Palmade numeste dispozitiv "in(tra)formativ' al fenomenelor luate in studiu. Aspec­tele tehnice ale interventiei sociologice condusa de Touraine sau ale sociopsihanalizei lui Mendel trebuie, deci, considerate dintr-o asemenea perspectiva.

Dar practicianul care intelege sa ramina disponibil pentru cereri foarte diverse sau cel care, pastrind un scop de cercetare, considera ca dispozitivul trebuie reinventat si construit in fiecare zi, ca el constituie un obiect de lucru in el insusi, acesta, deci, trebuie sa renunte la un asemenea avantaj. Modul de structurare a procesului poate deveni atunci nu numai obiect de lucru pentru participanti, ci si obiectul unor cer­cetari ulterioare conduse de cei care intervin.





S-ar putea incerca atunci, de exemplu, sa se faca mai inteligibila, in determinarea tehnicilor, influenta diferitelor variabile - precum natura locului (intra- sau trans-orga-nizational), proprietatile sistemului (grad de centralizare, toleranta la diferentiere, forme de autoritate, talie, ecologie), natura obiectelor, functiile externe vizate de catre actori, resursele echipei de consultanti alesi, orientarile lor teoretice, fenomenele de moda, costurile etc. La sfirsitul acestui articol, vom evoca in graba aceasta problema a diferentierii practicilor in functie de cimpul in care apar.

Independent de raportul pe care fiecare curent de interventie il intretine cu pro­blema tehnica, si pentru a schita o cale de reflectie asupra alegerilor operate de practicieni si/sau de comanditarii lor, as incerca sa raspund la intrebarea: care sint sursele ce alimenteaza practicile de interventie psihosociologica ?

Mi se pare ca se pot distinge trei categorii de surse : metodele de investigatie ale stiintelor sociale; cele care s-au constituit prin activitati de formare si de psihotera­pie ; practicile sociale de interventie si de actiune ce exista deja in diferite cimpuri culturale. Fiecare comporta presupozitii, principii strategice, o logica proprie si pre­zinta proprietati diferite.

Metodele de investigare ale stiintelor sociale ca surse tehnice

Notiunea de experiment: daca luam in considerare primele cercetari ale lui J.B. Godin, anumite tentative ale lui Taylor, lucrarile lui E. Mayo ca si antecedentele interventiei psihosociologice, ideea de experiment de teren a constituit foarte devreme o sursa tehnica importanta. Ea a hranit, mai tirziu, o parte din lucrarile scolii


lewiniene (cf. Coch si French), aparind apoi de citeva ori in interventiile de tip cer-cetare-actiune (cf. social experiments in cimpul urban sau in anumite intreprinderi) sau, mult mai putin pregnant, la Touraine.

Nu e de mirare ca abordarea colaborativa antreneaza optiunea pentru o abordare clinica; aceasta cu atit mai mult cu cit, dupa Lewin, elevii sai americani au folosit atit de putin tehnicile sale experimentale.

Vocatia practicilor de interventie pare sa le situeze, ca strategii de cercetare, in amonte sau in aval fata de un demers teoretico-experimental, mai degraba decit la nivelul operatiilor vizind administrarea unei dovezi. Totusi, din momentul in care practicienii includ in activitatea lor o dimensiune de cercetare, fie si numai ca sa cunoasca mai bine proprietatile tehnicilor folosite, ei ajung sa-si planifice o parte a demersului dintr-o perspectiva ce autorizeaza exploatarea experimentalista sau dife-rentialista a rezultatelor.

La celalalt pol al metodelor de investigare, observatia participativa, asa cum a fost folosita de anumiti sociologi sau etnologi reprezinta o sursa tehnica folosita nu numai in mediu deschis, ci si in cimpul sanitar si social, sau chiar in mediu industrial. Este uimitor sa vedem citi psihosociologi au fost, de exemplu, interesati de modul in care F. Favret-Saada a reluat si transformat aceasta abordare in cimpul etnologiei, plecind de la practica psihanalitica.

intre acesti doi poli, tehnicile de ancheta de teren furnizeaza, cu prioritate, punc­tul de plecare pentru practicile de interventie : studii calitative si/sau cantitative pe un esantion sau pe baza de recensamint, asociate sau nu cu studii monografice, istorice, folosind analiza documentelor disponibile sau a instrumentelor mai specializate, pre­cum testele sociometrice. Instrumentele de inregistrare (audio si video) au fost, ade­sea, folosite din plin si ramin, in cazul anumitor practici, o conditie tehnica sau un auxiliar important in munca de analiza, de restituire in fata participantilor sau de punere in interactiune a actorilor.

Strategia generala de interventie care subintinde recursul la aceste tehnici de cer­cetare sau de studiu se bazeaza pe ideea ca actorilor le lipsesc informatii obiective, consultantii fiind in stare sa mareasca nivelul de cunoastere a sistemului si a actorilor insisi, producind date valide; comunicarea rezultatelor ar ajuta la a lua distanta ne­cesara, la o mai buna caracterizare a situatiilor, la identificarea problemelor, la dega­jarea obiectivelor, la alegerea variabilelor de actiune, la intelegerea fenomenelor ce stinjenesc progresul catre scopurile propuse, a motivelor blocajelor, a mizelor con-flictuale, a naturii rezistentelor, a originii disfunctionalitatilor, a semnificatiei con­duitelor.

Considerati a detine capacitatea de a duce la capat investigatiile necesare pentru a informa despre starea de functionare resimtita ca deficienta, cei care intervin sint invitati cind sa puna un diagnostic (completat sau nu cu recomandari), cind sa pro­duca o analiza descriptiva sau un ansamblu de observatii sau de puncte de vedere ce permit actorilor sa elaboreze singuri un diagnostic sau sa angajeze o munca de analiza sau de interpretare. in toate aceste cazuri, fie ca rezultatele sint sprijinite de un scop demonstrativ, fie ca sint prezentate doar ca perceptia unui agent exterior, se considera rational sa se separe (sau sa se alterneze) fazele de studiu cu fazele de actiune. Con­sultantii pot fi doar invitati sa colaboreze la cele dintii (ceea ce tinde sa-i mentina, de fapt, intr-un rol de expert, de prestator de cercetare sau de studiu) sau sa insoteasca procesul pina la atingerea efectelor dorite. in orice caz, raspunsurile la intrebari, precum "cine va avea acces la informatiile rezultate din investigatie, cine va participa la munca de exploatare a rezultatelor, cine va dirija lucrul, cine va alege optiunile,


decide solutiile etc', vor determina caracterul interventiei (si aceasta intr-o masura mai mare decit diviziunea muncii intre consultanti si actori in operatiunile din diferite faze de studiu).

Se poate remarca faptul ca in Franta, ca si aiurea, primele interventii-consultatie facute dupa razboi s-au alimentat, mai ales, din aceasta sursa; chiar si astazi, acesta este, adesea, modul in care asemenea interventii sint structurate de la inceput; ac­tualmente, de exemplu, comandarea unui studiu "imagine' este adesea modul in care responsabilii unui stabiliment industrial cer unui cabinet exterior sa-i ajute sa instituie un "proiect de intreprindere'. in cu totul alt domeniu, acela al interventiei in colecti­vitatile taranesti din tarile lumii a treia, lucrarea lui G. Le Boterf arata importanta acestei surse tehnice. Limitele acestui mod de structurare tehnica a procesului au fost, totusi, resimtite de multa vreme (cf. Levy, 1980). S-ar putea spune ca experienta celebra a lui Hawthorne scotea deja la iveala anumite limite. in legatura cu riscurile existente si gindind, mai ales, la cazurile de interventie-consultatie intraorganiza-tionala, vom face in trecere trei remarci:

.   Munca este dirijata de o echipa externa, insuficient asociata cu actorii in ches­
tiune : cercetatorii sau cei insarcinati cu studiul lucreaza pe fenomenele sau discur­
surile culese de la indivizi sau mici grupuri; ei construiesc din exterior o imagine
eventual obiectiva si fidela; in ciuda eforturilor lor pentru a le exprima intr-o
forma suficient de prudenta si cit mai putin agresiva (sau pentru a face o de­
monstratie convingatoare), rezultatele sint prea indepartate de reprezentarile ce
exista in cimpul constiintei actorilor pentru a fi acceptabile; participantii au impresia
ca li se trinteste in fata un raport cu valoare de evaluare. Sociologi precum Crozier
sau Sainsaulieu evoca, adesea, cu uimire violenta reactiilor pe care le provoaca
prezentarea rezultatelor obtinute: respingere, minie, negare, depresie etc. Daca
multe din interventiile in care faza de studiu era conceputa ca un punct de plecare
se opresc, de fapt, la prezentarea rezultatelor, aceasta se intimpla, adesea, pentru
ca prezentarea a functionat ca o operatie de interpretare salbatica. Nimeni nu stie
cum s-o primeasca: ea trebuie uitata, ingropata; dupa o perioada in care nimeni
nu mai indrazneste sa ia initiativa in raport cu proiectul initial, daca apare, totusi,
o decizie de redemarare, se alege, de exemplu, lansarea unei actiuni de formare
fara legatura cu etapa initiala si realizata de o alta echipa de consultanti.

.   Un alt risc se leaga de analiza insuficienta a cererii si de iluziile corelate; de
exemplu, ideea de a pune sa se realizeze o ancheta asupra intregului personal
poate veni din speranta magica in faptul ca etalarea sentimentelor si a pozitiilor
antagoniste, munca de recenzare, de inventariere, de constatare a starii de lucruri,
cum se spune adesea, va permite aparitia unui consens care sa restaureze coe­
ziunea, sa degaje o solutie de sinteza sau, cel putin, un ansamblu de compromisuri
acceptabile de catre toata lumea, permitind, mai ales, sa se faca economie de o
intreaga munca de exprimare in confruntari face-a-face si de evolutia diferitelor
parti in chestiune. Textul lui Andre Levy, citat mai sus, dezvolta foarte clar acest
aspect.

.   Grija legitima de a obtine informatii suficient de complete, de semnificative, de
"reprezentative', induce o anume logica in timpul elaborarii proiectului - mai
ales atunci cind se cauta sa se asocieze toti partenerii in chestiune - ceea ce
determina multiplicarea temelor de studiu, diversitatea si talia esantionului (in
marile unitati); se alege, in acest caz, o solutie presupunind o echipa si, mai ales,
termene lungi de realizare, marind astfel riscul de decalaj intre faza de investigare
si data de incepere a muncii de exploatare a rezultatelor.


Printre mijloacele de reducere a acestor riscuri, atunci cind se simte, in timpul muncii de analiza a cererii, interesul de a concepe munca de studiu sau de ancheta ca pe o mediere oportuna si necesara, se poate incerca:

.   sa se fractioneze investigatia (pe teme, categorii de actori etc.) si sa se alterneze
faze scurte de ancheta sau de cercetare, corespunzind unor mize mai modeste, cu
munca asupra rezultatelor; cu alte cuvinte, sa se prefere optiunile care procedeaza
in mici etape succesive;

.   sa se asocieze toti partenerii in chestiune, intr-o masura compatibila cu posibi­
litatile lor efective de participare; aceasta intentie de asociere duce, de asemenea,
la largirea evantaiului de tehnici, transformindu-le pentru a le adapta perspectivei
de interventie;

.   sa se prefere unor raporturi prea elaborate si conceptualizate raportari care ramin
mai aproape de expresia spontana, acordind ragazul necesar muncii de recunoas­
tere si de apropiere; activitatea interpretativa este, astfel, dirijata spre locurile in
care interactiunile sint favorizate; ea rezulta dintr-un efort colectiv ce autorizeaza
contradictiile si dezbaterile; ca si prezentarea insasi, ea este supusa regulilor de
interpretare clinica.

Oricare ar fi tehnicile de investigare folosite, cei care intervin nu trebuie sa se lase dusi de logica proprie cimpului stiintific din care aceasta rezulta, ci sa regindeasca totul logic (de exemplu, criteriile de stiintificitate : validitate, pertinenta, fecunditate) in functie de principiile specifice relatiei de consultatie, alimentata mai mult din cea de-a doua sursa tehnica de interventie (analizata mai jos).

in ce ma priveste, in ciuda rezervelor exprimate, nu optez pentru o pozitie radical ostila recurgerii la aceasta prima sursa; ea mi se pare adesea de neocolit si imi amintesc de cazuri in care a permis initierea unei munci de colaborare de lunga durata (sau un sprijin pretios pe parcurs); dar mi se pare intotdeauna util sa ma intreb asupra gradului sau de relevanta, a posibilitatii de a ne dispensa de ea, de a compara avanta­jele si inconvenientele tehnicilor rezultate din aceasta prima sursa cu cele extrase din celelalte doua - pastrind in minte naivitatea postulatului implicit pe care l-am putea simplifica in formula: "Este de ajuns sa se stabileasca anumite adevaruri si sa le comunicam oamenilor pentru ca acestia sa se schimbe'.

Tehnicile rezultate din practicile de formare si din psihoterapie

De fiecare data cind un nou mod de formare, de perfectionare sau chiar de invatare a antrenat sentimentul ca s-a descoperit o pedagogie profunda pe planul indivizilor, a existat tentatia de a o face sa paraseasca scoala sau centrul in care a aparut pentru a o aplica direct unor grupuri naturale. Se trece, astfel, de la perspectiva unei formari ale carei efecte de schimbare sociala ar rezulta din transferul de achizitii ale elevului asupra locului sau de munca sau de viata la o perspectiva de interventie in care grupurile, organizatiile, "institutiile' ar urma sa se perfectioneze, sa evolueze, sa capete noi proprietati in acelasi timp, ca si indivizii care le compun.

in general, toate tehnicile de dezvoltare organizationala rezulta din cimpul de formare si, adesea, ele se prezinta ca o simpla aplicatie pe un caz concret a unei formule puse la punct intr-un centru specializat sau rezultat, la rindu-i, dintr-un expe-


riment efectuat intr-un laborator de psihologie sociala sau de pedagogie. Scoala lewiniana alesese aceasta cale cu NTL1 (cuvintul laboratory desemneaza clar ideea de a experimenta pe scara redusa metodele de schimbare susceptibile sa fie aplicate mai apoi in diferite sectoare ale societatii). Una dintre conceptiile initiale de la Tavistock mergea in acelasi sens (cf. articolul lui E. Jaques din 1948, tradus in nr. 3/ 1972 al revistei "Connexions').

Data fiind importanta capatata de referinta psihanalitica in aceasta orientare, pre­cum si dubla formatie a membrilor fondatori ai Institutului Tavistock, acest ultim exemplu ne incurajeaza sa regrupam, in aceasta categorie de surse tehnice, practicile de formare, de consultare psihologica (counselling) si de psihoterapie. Dar trebuie amintit, in acelasi timp, ca in cadrul intreprinderii Glacier Metal Company echipa lui Jaques a transformat continuu aceasta baza tehnica pentru a ajunge la ceea ce s-a numit, din 1964, social analysis, in timp ce alti membri ai aceluiasi grup (Rice, Trist, Bridger s. cl.) puneau bazele abordarii sociotehnice din care au rezultat numeroase cercetari-actiune si, mai ales, miscarea de democratie industriala.




Se poate face o paralela cu evolutia unei asociatii ca ARIP2-ul: prima sa inter­ventie psihosociologica de lunga durata in intreprinderea Geigy a constat tocmai in transpunerea la nivelul statului major a metodelor grupului de baza, experimentate anterior (cf. J.C. Rouchy, 1972); interventiile ce au urmat, atit in mediu industrial, cit si in cimp sanitar sau social, nu au incetat sa se diversifice, in functie de natura cererilor, a structurilor de organizare, a orientarilor specifice fiecarui membru al asociatiei. Dar daca, in Franta si in tarile straine in care a intervenit ARIP-ul, un asemenea grup n-a fost niciodata tentat de stabilizarea unuia sau a mai multor dis­pozitive tehnice de felul DO-ului, practicile de formare si de psihoterapie au constituit intotdeauna sursa dominanta a activitatii sale, in timp ce, pe plan teoretic, crestea importanta referintei la psihanaliza.

Anumiti autori francezi, care s-au inspirat din aceleasi surse teoretice, nu au urma­rit tehnic aceasta evolutie; G. Mendel si echipa lui, de exemplu, au conceput direct, dintr-o perspectiva de interventie intraorganizationala, un dispozitiv de analiza ce permitea putine variante si care se voia - fara sa reuseasca, dupa parerea noastra -lipsit de orice intentie educativa (cf. "Sociopsihanaliza', nr. 1-10, Payot). D. Anzieu a transpus intr-o perspectiva a tratamentului organizatiei spitalicesti practica psihote-rapiei analitice, inscriind-o, de la inceput, intr-o structura tehnica inspirata de notiu­nea de aparat psihic de grup (R. Kaes), care ar reprezenta, pe plan organizational, un echivalent simbolic al celei de-a doua topici freudiene. A. Levy si, a fortiori, J.C. Rouchy sau E. Enriquez considera, dimpotriva, ca procesul de elaborare a dispo­zitivului (initierea si reiterarile eventuale de parcurs) este un obiect de lucru integrat procesului de colaborare cu solicitantii.

Nu toate metodele de interventie care fac apel din punct de vedere tehnic la prac­ticile de formare psihosociala au aceleasi referinte teoretice si, daca am vrea sa fim mai putin schematici, ar trebui sa le distingem, evident, in functie de orientarile pedagogice si de teoriile de invatare la care se refera: de la tehnici de conditionare, de intarire sau de antrenament la metode active, la pedagogia proiectului, la pedagogia institutionala, trecind prin studiul cazurilor, al jocurilor de simulare, prin utilizarea autoscopiei, a grupurilor de analiza a practicilor profesionale. Un criteriu important de diferentiere a practicilor de interventie-consultatie si a tehnicilor lor poate fi gasit printre conceptele elaborate de catre G. Palmade in cimpul formarii si al reuniunilor:

functii externe ale activitatilor angajate, functii interne asigurate sau nu de catre consultanti in cimpul productiei, al facilitarii si, mai ales, al reglarii (extra- sau auto--insotitoare sau dinamica).

Ca si pentru interventiile care se echipeaza tehnic cu metode din stiintele sociale, cele care vin dinspre practicile de formare au aparut, adesea, sub presiunea cererilor adresate celor care intervin. intr-adevar, activitatile de formare reprezinta un prece­dent ce permite sa se cunoasca potentialii consultanti. in afara de aceasta, aspectele economico-practice nu sint intotdeauna absente dintr-o cerere adresata practicienilor formarii, in masura in care instruirea poate aparea drept mai rapida, mai rationala si mai putin costisitoare in chiar sinul serviciilor unei organizatii unde exista deja stagii la care sint inscrisi N agenti cu titlu individual. in fine, de o bucata de vreme, cuvin-tul de ordine vizeaza descentralizarea; trebuie sa se indeseasca actiunile de formare a responsabililor locali si se spera, in acelasi timp, ca eficacitatea acesteia va creste astfel, precum si gradul ei de adaptare la asteptarile unitatii sau ale serviciului in chestiune.

Ideea ca o formula de formare psihosociala (conceputa si experimentata pentru indivizi care nu se cunosc si care se presupun ca isi transfera cele invatate in unitatile lor respective) si-ar pastra aceleasi proprietati atunci cind se adreseaza unui grup natural este, evident, falsa; dar, chiar daca nimeni nu se gindeste serios sa o sustina, ea continua, totusi, sa se afle la baza multor cereri de acest gen. Nu vrem sa spunem prin aceasta ca transferul o face cu necesitate irelevanta, ci ca ea da alte rezultate decit cele asteptate in interiorul amplasamentului initial.

in general, principiul strategic care subintinde cererea si oferta in cazul unor asemenea interventii postuleaza cunoasterea prealabila a solutiei la problema siste­mului in chestiune (spre deosebire de cazurile evocate anterior); aplicind pe amplasa­mentul organizational, asupra totalitatii sau asupra unei proportii semnificative de agenti, metoda la care ne referim, credem ca putem atinge masa critica, permitind sa obtinem schimbarea sociala dorita pe plan local. in logica modelului medical care functioneaza in mod subiacent, responsabilii unitatii au pus un diagnostic si au prescris tratamentul pe care il delega celor ce intervin din exterior. in raport cu situatiile descrise in legatura cu prima sursa tehnica, riscul consta in a ne insela asupra pertinentei remediului sau asupra amindurora si in faptul ca multa vreme nu avem mijloace de a verifica validitatea ipotezelor.

Lasind deoparte calitatea intuitiilor celor insarcinati sa ia decizii, un asemenea risc e, evident, legat de tipul de formare pe care il alegem: cu cit programele vor fi mai structurate si mai structurante, cu atit mai putin activitatea angajata va autoriza derivele necesare unei noi enuntari, mai adecvate, a problemei initiale, astfel incit sa-i percepem dimensiunile reale. Riscul nu poate fi micsorat decit daca, de ambele parti, exista vointa de a investi intr-o activitate adecvata de analiza a cererii. inca o data, consultantii prea grabiti sa-si umple caietul de comenzi, sa-si asigure "incar­carea' , prea inclinati sa-si satisfaca imediat clientul sau prea dependenti de autoritatea pe care acesta o reprezinta se vor lasa prinsi in capcana prestarilor de servicii. in paralel, solicitantii prea siguri de propriul lor diagnostic sau care se tem prea mult de repunerea lui in chestiune si se tem sa nu fie antrenati intr-un proces mai costisitor pentru ei din punct de vedere psihologic risca sa comande o activitate inadecvata obtinerii efectelor de schimbare dorite.

Un mijloc tehnic (institutionalizat, de altfel, mai mult de 20 de ani intr-un mare serviciu public) pentru a incerca sa reducem acest risc consista in a nu initia interven­tii sociopedagogice fara a proceda mai intii la o ancheta pe linga actorii in chestiune


si pe linga celelalte straturi ierarhice ale stabilimentului. Acest recurs la tehnicile din primul grup nu are ca functie doar largirea compozitiei agentului de diagnostic prea­labil, ci si ridicarea personalului in chestiune la rangul de actor mai activ in propria-i formare, detectarea, printre cadre, a celor gata sa se asocieze pregatirii deciziilor, elaborarii programelor, construirii pedagogice a actiunii si dirijarii stagiilor, sau ana­liza cererii de responsabili, pentru a o confrunta cu cea referitoare la alti actori si pentru a mentine aceasta dimensiune prezenta in tot timpul procesului.

Un asemenea dispozitiv tehnic nu este de ajuns; el nu poate suplini dificultatile pe care consultantul ales le poate intilni in asumarea acestui rol. Competenta celui care intervine, din partea caruia se asteapta sa preia friiele situatiei, sa dirijeze, sa animeze activitati de formare psihosociala intr-o anume intreprindere sau doar sa formeze formatori interni, nu se reduce doar la stapinirea unei practici de formare; nu este, de altfel, suficient sa se inlocuiasca adjectivul "psihosocial' cu "sociopro-fesional' pentru a micsora dificultatile; chiar din perspectiva inginereasca (sau a metaforei medicale), el trebuie sa poata completa tipul de formare cerut cu celelalte, sa dispuna de o teorie a conditiilor in care cutare actiune este susceptibila sa antreneze cutare efecte - si ce tipuri de efecte - asupra sistemului, sa negocieze procedurile tehnice care vor permite sa se produca informatiile ce lipsesc, sa poarte o grija perma­nenta in ce priveste urmarirea si evaluarea situatiei etc. Dar este frapant sa se observe ca literatura abundenta produsa de cazul Glacier nu evoca niciodata recurgerea la activitati de formare (daca nu plecind de la al cincisprezecelea an de interventie--consultatie, pentru a comunica responsabililor altor intreprinderi invatamintele extra­se din activitatea socioanalitica); practica permanenta a interventiei socio-analitice se deschide catre o critica a limitelor lui staff and line, catre problemele de remunerare etc. Si nu catre tehnicile de actiune pentru formarea cadrelor, a maistrilor sau a personalului executant. Ea impartaseste, alaturi de curentul sociotehnic si de marea majoritate a sociologilor organizarii, convingerea ca modul de comportament al per­soanelor, structurile organizatorice si cultura intreprinderii sint interdependente, ca elementele caracteristice ale tehnologiilor de productie si modul de functionare colec­tiva intretin acelasi raport si ca o formare neinsotita de schimbari afectind structura si institutiile interne este incapabila sa obtina o adevarata evolutie.

Aceasta ultima remarca ne face sa examinam cea de-a treia categorie de surse tehnice.

Practicile sociale de interventie existente deja in societate

Faptul de interveni - de a "veni intre' o persoana, un grup, un sistem si problemele lor, intre doi actori sau diverse instante aflate in interactiune - ca raspuns sau nu la o cerere este un fenomen atit de general in societatea omeneasca si in istorie, incit e susceptibil sa descurajeze o abordare teoretica. Poate nu ar fi, totusi, lipsit de interes sa se afle in ce cimpuri succesive s-a institutionalizat, progresiv, interventia, in ser­viciul caror functii materiale sau simbolice s-a dezvoltat sau sa se treaca in revista diferitele roluri ce-i corespund intr-o cultura data.

Fara a putea sa dezvoltam aici o asemenea reflectie, putem, pur si simplu, observa ca si cresterea, si diferentierea functionala, precum si procesele de diviziune a mun­cii, dezvoltarea tehnica si stiintifica, extinderea continua a interventiei schimburilor


sint tot atitia factori propice accentuarii importantei lor. De exemplu, structurile in­terne ale organizatiilor devin tot mai complexe, prin crearea continua a unor servicii destinate sa intervina pe linga operatori, si fenomenele de consultatie si de interventie psihosociologica nu sint ultimele care apar ca practici si ca roluri diferentiate.

inca de la primele manifestari, ele imprumutau deja din mediul cultural elementele susceptibile sa le echipeze tehnic; astfel, J.L. Moreno nu s-a marginit doar sa se inspire din primele doua surse, imbogatindu-le, ci a scos un profit la fel de mare din tehnicile artei dramatice pentru a inventa succesiv axiodrama, sociodrama, psiho-drama si jocurile de roluri sau jurnalistice (reportaj, urmarire continua sau anchete aprofundate asupra evenimentelor), atunci cind intervenea, de exemplu, la New York, la sfirsitul anilor '20, asupra prejudecatilor rasiale si a violentei in mediul urban, cu ocazia miscarilor din Harlem.

Adesea, in legatura cu actiunile organizate de biserica, "organizatorii comuni­tatilor', precum sociologul S. Alinsky, au preluat in practica lor de interventie, pe linga populatiile migratoare dezavantajate, tehnicile de actiune directa ale sindicatelor, nu fara a le imbogati astfel cu noi forme de contestare si presiune. Mai recent, curente atit de diferite ca advocacy planning sau analiza institutionala s-au inspirat din surse de acest tip. intr-o perspectiva de cercetare a luptelor sociale si culturale actuale, metodologia de interventie dezvoltata de A. Touraine recurge, astfel, sistematic la practici de dezbatere, ca si la cele de pledoarie si de negociere. in cimpul intre­prinderilor de productie, cercetarea-actiune rezultata din curentul sociotehnic si din interventiile miscarii pentru democratie industriala imprumuta, reinnoindu-le, tehni­cile organizatorilor muncii sau chiar pe cele ale gestionarilor. in tari precum Canada, psihosociologii sint, adesea, ceruti ca mediatori - un rol pe care cultura franceza pare sa aiba dificultati in a si-1 insusi - in conflictele dintre directiune si sindicate.

Ar fi, deci, absurd si fals sa limitam sursele tehnice de interventie la primele doua; exista, evident, fluxuri de schimb reciproce intre aspectele cele mai familiare ale vietii cotidiene - care continua sa constituie mediul cultural in care practicile psiho- si sociologice se dezvolta - si practici. Nu numai ca ele pot contribui la imbo­gatirea si diversificarea elementelor tehnice rezultate din celelalte doua surse, dar, eventual, ele ajung sa li se substituie in totalitate, chiar primind o noua specificitate prin modul in care sint puse in lucru si in care sint integrate in practica. Chiar istoria interventiei lui E. Jaques la Glacier Metal Company permite sa se observe in ce mod tehnicile initiale s-au apropiat progresiv de modurile de interventie "naturala' ale actorilor, inscriindu-se si mai direct in practicile lor spontane, in timp ce acestea evoluau datorita experientelor socioanalitice.

Daca ar fi cazul, am putea ilustra la fel de bine in ce mod practicile sociale par sa evolueze sub influenta tehnicilor si a metodelor psihosociologice, de exemplu, in cim­pul presei scrise, al audiovizualului, al magistraturii, al politiei, al relatiilor parohiale, al luptelor militante etc. Varietatea si eterogeneitatea elementelor pe care le regrupam in aceasta a treia categorie sint prea mari pentru a risca prea usor comentarii generale. Am putea, eventual, propune doua remarci inainte de a evoca repede un exemplu concret.

Asa cum, in cazul primei surse, ideea strategica se bazeaza pe capacitatea presu­pusa a actorilor de a profita de informari mai obiective asupra propriei lor functionari colective si cum, in cazul celei de-a doua surse, aceasta functionare n-ar putea fi schimbata decit cu pretul unor achizitii sau evolutii a persoanelor, in cel de-al treilea caz, presupozitia ar putea fi ca actorii poseda deja o cunoastere si un potential de transformare suficiente, lipsindu-le doar oportunitatea, dispozitivele de intilnire sau garantia schimbarii.


Un risc pentru orientarile ce tind sa privilegieze aceasta a treia sursa tehnica ar fi sa nu se regindeasca suficient aceste imprumuturi in contact cu precedentele si sa se renunte, de fapt, mai mult sau mai putin la orice specificitate, abandonind exigentele ce permit sa se stabileasca si sa se mentina conditiile de analiza.

Desi nu ilustreaza in mod special acest risc, exemplul urmator ne poate ajuta sa ne facem intelesi; este vorba despre interventii dezvoltate asupra unei intreprinderi in­dustriale de talie larga in favoarea prevenirii accidentelor de munca.

La inceput, lupta contra accidentelor este preluata de un serviciu central de teh­nicieni, care primeste sarcina de a produce un regulament de ordine interioara, de a culege si de a trata ansamblul informatiilor relative la accidente, de a studia instalatiile de exploatare, dispozitivele de protectie, materialul si utilajul din punct de vedere al riscurilor, de a asigura publicitatea rezultatelor studiilor, de a coordona o retea de specialisti functionali pentru prevenire, de a organiza actiuni de inspectare, de for­mare, de propaganda, de sensibilizare (de exemplu: crearea unor "monitori de secu­ritate' desemnati ierarhic, difuzarea statisticilor accidentelor, concursul de securitate etc). Se poate spune ca acest serviciu central creeaza un ansamblu impozant de institutii de securitate, atit pe plan material, cit si legal, si ca el cumuleaza, intrucitva, rolul de legislator intern (fixeaza legea si prescriptiile) si functional (in cimpul tehnic, educativ sau social), fara ca el insusi sa aiba vreo autoritate in materie de sanctiuni. El ne apare absolut coerent cu o conceptie birocratica - in sensul lui Weber - a unei organizatii puternic centralizate.



Desi aceste efecte permit inregistrarea unor incontestabile progrese, anumite uni­tati resimt faptul ca nivelul performantelor obtinute ramine insuficient in raport cu cel atins in alte tari, de exemplu; abordarea aleasa nu ajunge sa ia in calcul toate dimensiunile psihosociale ale problemei. Apelul adresat de citeva unitati unor consul­tanti externi serviciului central sau unor formatori din serviciile de formare poate sa se traduca, in acest caz, printr-o interventie psihosociologica ce combina tehnicile rezultate din primele doua surse mentionate aici sau printr-o interventie pur forma­tiva. Ele procedeaza, in general, cu exceptia fazelor de ancheta sau de observare, prin coborire pe linia ierarhica, pentru a actiona mai ales pe linga cadrele medii, adesea dezvoltind de la inceput personalul de rangul maistrului. Confruntarile intre actori (de exemplu, in sinul unui strat sau intre patronat si cadre, sau patronat si directiune) nu au loc direct, ci sint mediate de dispozitivele de studiu sau de situatiile de formare; acestea evita, in general, punerea fata in fata a unui grup natural cu propria-i incadrare directa. S-ar putea spune ca procesul este condus cu prudenta, progresiv, intinzindu-se pe o durata masurabila in ani. in cazul interventiei psihoso­ciologice, ea se insoteste de schimbari ce afecteaza anumite aspecte ale structurilor si ale institutiilor locale, si nu numai atitudinile si comportamentele actorilor.

O abordare mai recenta, care abandoneaza dispozitivele de studiu si de formare, este susceptibila sa ilustreze recursul la cea de-a treia sursa; ea se bazeaza, de ase­menea, la inceput, pe initiativa unui responsabil local decis sa angajeze un efort aparte, in materie de prevenire, cu colaborarea consultantilor exteriori unitatii. Dupa o faza de informare-consultare, actorii in chestiune (comitet de igiena, de securitate si pentru conditiile de munca, cadre, contramaistri, personal executant) al caror acord este considerat o conditie de posibilitate, se coopteaza voluntari pentru a participa la un grup de lucru. Odata stabilita compozitia, grupul sau grupurile dispun de doua zile pentru a analiza situatia, pentru a propune un diagnostic si unele masuri. La capatul acestor doua zile, ele prezinta colectiv rezultatul muncii lor in fata grupului din care fac parte in mod direct. Mai exact, si tot sub animatia consultantilor, ei isi


pledeaza dosarul in fata sefilor directi. in functie de rezultate, se planifica una sau mai multe secvente suplimentare, in care se trece direct la etapa urmatoare, ce con­sista in prezentarea in fata responsabilului local si a cadrelor sale a dosarului asupra caruia grupul initial si maistrii au cazut de acord. Una din mizele acestui proces este faptul de a sti daca executantii voluntari, cooptati de colegii lor, se vor angaja sau nu sa joace rolul de "consilieri de securitate' in sinul echipelor lor respective si ce principii vor structura acest rol. Ultima negociere consista, deci, in a sti in ce masura si asupra caror puncte vor fi adoptate de catre responsabilul local schimbarile cerute de executanti si de maistri, si daca membrii grupului sau ai grupurilor de executanti isi vor confirma participarea si in ce mod.

in raport cu interventiile precedente, procesul pune in evidenta mizele si organi­zeaza situatii de confruntare in mod mult mai direct; el se intinde pe o durata masu­rabila in luni. Ca si in cazul precedent, el permite sa se evoce aspectele ce abordeaza pe larg problemele de securitate in sens strict si duce la considerarea accidentelor (sau a comportamentelor riscante) ca rezultante ale unui mare numar de variabile (sau, ca in teoria echilibrelor cvasi-stationare ale lui Lewin, ale unui numar de forte antagoniste). Dar socul punctelor de vedere poate fi mai brutal, intensitatea emo­tionala mai puternica, mecanismele de aparare care protejeaza, de obicei, fiecare categorie de actori mai iute atacate si reconstruite cu ocazia intilnirilor succesive.

Un asemenea dispozitiv este in legatura cu acela al grupurilor de expresie directa a salariatilor, instituite de legea Auroux. Ceea ce il distinge tine, mai ales, de trei aspecte: este cerut, in mod special, de un cadru superior ierarhic, acesta nefiind afectat de el; nu reuneste pe toti agentii unitatii in chestiune, ci un subansamblu (de ordinul unui sfert sau al unei zecimi) compus, in teorie, conform dublului principiu de voluntariat individual si de cooptare de catre sefi; toate etapele care jaloneaza crearea unui nou rol (de tipul "consilier de securitate') sint animate de o echipa de interventie externa unitatii. Primul punct (initiativa unui cadru sau a unei directiuni hotarite sa angajeze un dialog veritabil) si cel din urma sint, din punctul nostru de vedere, deci­sive. Daca situatia mobilizeaza practici sociale foarte familiare salariatilor - si, mai ales, delegatilor personalului si militantilor sindicali - prezenta activa a unui al treilea personaj ni se pare indispensabila. Ea permite, intre altele, sa se surmonteze conse­cintele sau sa se amine momentul in care o asimetrie prea mare, legata de diferentele de statut si/sau de putere, produce o frustrare destul de puternica la unul din actori pentru ca acesta sa renunte, sa demisioneze si sa-1 lase pe celalalt sau pe ceilalti sa-si pastreze avantajele; un asemenea fenomen se poate produce la fel de bine in inte­riorul unuia dintre straturile in chestiune, ca si la intilnirea dintre straturi. Pentru aceasta, trebuie, evident, ca persoana celui ce intervine sa fie resimtita drept suficient de independenta de fiecare in parte, sensibila la mizele pentru care lupta actorii, capabila de empatie si de stapinire intelectuala a problemelor, pentru a furniza enun­turi nici prea generale si abstracte, nici prea "plate', neutre si detasate, pentru a pastra o distanta optima si pentru a rezista presiunilor la care poate fi, eventual, supusa. in alti termeni, trebuie sa i se recunoasca destula autoritate pentru a putea fi ascultata si inteleasa de toti, sa existe destula incredere in capacitatea sa de a cataliza un progres de care va putea profita fiecare parte. Aceasta dimensiune pozitiva cores­punde uneia din limitele neutralitatii evocate : prezenta ei nu este posibila decit daca, destul de devreme, fiecare actor in chestiune, ca si cei care intervin, resimte existenta unor obiective suficient de comune, precum si virtualitatea unui schimb echitabil.

Asemenea exigente nu sint, evident, specifice situatiilor care isi imprumuta ele­mentele tehnice din cea de-a treia sursa, dar ele au, fara indoiala, o importanta


crescuta aici. Este, de asemenea, clar ca aceste calitati cerute nu tin doar de tehnica, chiar daca pot (si trebuie) sa se dezvolte prin intermediul experientei practicilor venite dinspre cea de-a doua sursa (de la conduita grupurilor de studiu al problemei pina la grupurile de evolutie), daca nu dinspre cea dintii si orientarea evocata nu urmareste nici un obiectiv formativ, nici un obiectiv de studiu (rezultatele obtinute in aceste doua domenii fiind considerate beneficii secundare).

in fine, daca se considera o asemenea interventie mai pronuntat "sociologica' decit "psihosociala', in masura in care tinde sa aiba un raport mai direct cu raportu­rile sociale, este clar ca ea ramine situata intr-un cimp microsociologic. A alege, pentru ghidarea analizei, ancorarea, de exemplu, a referentialului teoretic in socio­logia actionalista a lui Touraine nu impiedica faptul ca o abordare interventionista sa traverseze fenomenele relationale tinind de psihologie. Obiectul "raporturi sociale' este prins intr-o fantasmatica organizationala, de raporturi interpersonale, de feno­mene de grup, ca minereul in ganga; o asemenea metafora da, de altfel, destul de prost seama de gradul de intretesere si de interdependenta a dinamicilor de grup si sociale.

Faptul ca realitatea sistemelor de actiune concrete si a conduitelor sociale este, la toate nivelurile, tesuta din numeroase fire, mereu pluridimensionala, nu trebuie, in nici un caz, sa duca la renuntarea la proiectul de analiza (descompunere in elemente) care caracterizeaza orice demers legat de cunoastere; dar, ca dispozitiv de insertie, nici o structura tehnica de interventie nu poate constitui o tesatura perfecta, permitind sa izoleze, sa filtreze foarte sigur un obiect teoretic; el contribuie, mai mult sau mai putin, la a da o idee despre el, fara sa reuseasca sa-1 contureze perfect - pentru a relua distinctia lui Palmade (1977) intre in-former si en-former. Fie ca e angajat ca cercetator intr-o interventie-consultatie cu scop demonstrativ, fie ca acorda prioritate problemelor de actiune si de existenta, privilegiind procesele decizionale sau eluci­darea unui sens, cel care intervine este un clinician; sociologia care opteaza pentru o asemenea abordare nu poate sa se tina la distanta de psihologia sociala, nici sa ignore viata psihosociologica a grupurilor in care patrunde; ea nu poate fi ea insasi decit cu pretul unei integrari suficiente a aporturilor psihosociologici intr-o asemenea masura, incit distinctia intre interventia psihosociologica si cea, pur si simplu, sociologica sa nu se stabileasca usor. Nu e de ajuns, intr-adevar, sa spunem ca alegerea referen­tialului teoretic, natura dispozitivelor tehnice si modurile de interventie pot fonda de unele singure o asemenea distinctie, daca raminem in perimetrul circumscris de o relatie de consultatie; optiunile initiale risca, in orice moment, sa fie bulversate de evenimentele prezente in proces si, mai degraba, dupa aceea se poate conchide de care versant disciplinar tineau obiectele asupra carora s-a lucrat.

O asemenea situatie il poate descuraja pe cercetator; ea ma face, mai degraba, sa rezist tentatiei de a considera practicile de interventie psihosociologica drept suscep­tibile sa capete, in timp, un statut de disciplina stiintifica organizata in jurul unui obiect specific si exclusiv. Stiinta si tehnologia, capabile sa contribuie la procese de cercetare, particularizindu-se printr-o munca tehnica specifica, tin de o practica dis­tincta de cea a educatorului, a terapeutului, a gestionarului sau a omului politic.

Caracterul adesea spectacular al efectelor (nu e putin lucru sa vezi redusa la un sfert rata accidentelor de munca intr-o unitate dupa 10 sau 20 de zile de interventie) nu trebuie sa ne faca sa uitam partea lor efemera (doi, trei sau patru ani in acelasi exemplu evocat mai sus). Nu e usor pentru personalul unei institutii sa stabilizeze o schimbare de acest gen (de fapt, o evolutie a raporturilor ce caracterizeaza modurile ei de functionare), in ciuda fluxului care-i reinnoieste compozitia si a celorlalte


fenomene interne sau externe care o afecteaza; cum se evita atingerea structurilor intrapsihice individuale sau a structurilor ce inglobeaza spatiul social luat in conside­rare, inventia institutiilor locale (de exemplu, crearea unor "consilieri de securitate') este singurul mijloc pentru actori de a incerca sa-si inscrie efortul in istoria unitatii; acesta ramine, insa, neglijabil in fata unui nou sef hotarit sa orienteze eforturile in cu totul alta directie.

Dar, in ciuda fragilitatii sale in timp, un asemenea rezultat nu se reduce la o statistica a accidentelor, oricit de importanta ar fi ea pentru persoanele in chestiune. Si, pe de alta parte, daca inovatia locala exprima si ajunge de felul celor la care aspira, mai mult sau mai putin difuz, anumite sectoare ale societatii si daca apar conjuncturi favorabile, asemenea evenimente pot inspira altele, capatind astfel un sens mai putin restrins.

Ca actori sociali, tine de responsabilitatea psihosociologilor care opteaza pentru o strategie "ofensiva' sa-si afirme deschis identitatea sociala si natura proiectului, sa vegheze asupra modului in care societatea institutionalizeaza activitatea lor, sa lupte pentru stabilirea si mentinerea conditiilor de posibilitate ale rolului lor (de exemplu, conditiile care asigura calitatea formatiei initiale a practicienilor, formarea continua ce poate garanta un nivel de competenta acceptabil, recunoasterea unei pozitii su­ficient de independente pentru a fi in masura sa contribuie concret la explorarea, analiza si experimentarea cailor de democratizare). Insertia in universitate, colabo­rarea activa cu laboratoarele de cercetare, dar si mentinerea unei vieti asociative care sa nu aiba doar o functie corporatista sint, pentru mine, importante din acest punct de vedere.

Am anuntat, in inceputul acestui articol, un punct pe care il vom aborda in graba: acela de a sti in ce masura practicile de interventie se diferentiaza in functie de cimpul social in care se aplica. Daca ne restringem la cazul perspectivei "colaborative' -corespunzind asa-numitelor interventii-consultatie - si daca se intelege prin cimp un domeniu de activitate precum industria sau administratia, comertul, sectorul sanitar, social sau educativ, sau cimpurile de studiu ca mediul rural, spatiile urbane, miscarile sociale sau culturale, ar fi natural sa facem o asemenea ipoteza. Se poate observa, totusi, ca in cadrul fiecaruia dintre cimpurile pe care tocmai le-am enumerat se pot gasi, in literatura de specialitate, exemple ce imprumuta tehnici din fiecare dintre cele trei surse pe care le-am distins in text; acelasi lucru se intimpla daca raportam cimpu­rile la tipurile de interventie-consultatie intre care distingem (decizionala, analitica, demonstrativa) sau daca examinam aceasta clasificare in functie de sursele tehnice.

Am observat deja ca, daca incercam sa elaboram o taxonomie a practicilor de cercetare-actiune in interiorul unui sector dat (in ocurenta, cimpul urban), ea poate fi aplicata altor cimpuri fara a opera modificari importante si fara ca ea sa-si piarda pertinenta.

Criteriile care mi se par cele mai eficace pentru a pune in evidenta specificitatile ar fi, mai degraba:

.   locul agentilor care instituie proiectul in sistemul in chestiune (statut, autoritate,
putere, pozitie centrala sau periferica);

.   natura obiectelor (categorii de fenomene) in raport cu care se incearca sa se
produca o anume forma de cunoastere si sa se obtina schimbari, in masura in care
sintem capabili sa le identificam, sa le conceptualizam si dupa modul in care le
intelegem din punct de vedere teoretic;

.   optiunile epistemologice si scopurile ideologice ale cercetatorilor si ale par­
tenerilor lor (relatiile lor cu modelele dominante in patria si subcultura lor);


. raportul cercetator-actor (relatie de schimb, de dependenta ierarhica, de colabo­rare profesionala, de benevolat sau de militantism), structurarea rolurilor reci­proce, diviziunea muncii.

Nu vrem sa spunem prin aceasta ca o analiza comparativa care trateaza un esantion destul de numeros de cazuri nu ar ajunge sa puna in evidenta diferentele semnificative in functie de cimp. Rezultatele cantitative stabilite, de exemplu, de C. Martin intr-o cercetare recenta, plecind de la un corpus de vreo suta de interventii in cimpul social, sau concluziile la care ajunge J.C. Rouchy prin evocarea (in numarul 49/ 1978 al revistei "Connexions') propriei experiente in cimpul sanitar nu vor coincide neaparat cu ceea ce se poate observa in alta parte. Dar credem ca relativa raritate a fenomenului il lasa inca slab institutionalizat, fapt care favorizeaza, pina la un anume punct, varianta datorata conduitelor personale ale consultantului si ale partenerilor sai.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Psihologie


Sociologie


SOMATIZARE SI MEDICINA PSIHOSOMATICA
Colaborarea cu alti specialisti
Psihologie Medicala - test grila
Tulburarile vocii
Senzatiile auditive
DISFAZIILE (AFAZIILE)
Relatii codependente, sau interdependente?
PROIECT DE STUDIU - Studiul Modurilor de Gandire si Actiune a Individului in Functie de Influenta Celor Patru Zone Cerebrale si a Inteligentei Emotion
De la modelul psihofizic al accentuarii contrastelor la modelul categorizarii sociale
Teoria personalitatii la Henry Murray












loading...