INCLUZIUNEA. EGALIZAREA SANSELOR. NORMALIZAREA. INTEGRAREA

INCLUZIUNEA. EGALIZAREA SANSELOR. NORMALIZAREA. INTEGRAREA

In incercarile de definire a termenilor cu privire la handicap este sesizabila tendinta deplasarii atentiei de pe incapacitatea individului, pe o concentrare a atentiei si asupra mediului inconjurator, asupra imperfectiunilor societatii (cum ar fi obstacolele diverse in calea participarii la viata acesteia).

Evolutia interpretarii handicapului de pe pozitia unui mediu social este dovedita prin trecerea de la definirea "triadica" enuntata de O.M.S. (deficienta, incapacitate, handicap) care era prea medicala, pentru definirea "diadica" (incapacitate-handicap), propusa de "Regulile Standard pentru Egalizarea Sanselor pentru Persoanele cu Handicap" in care se are in vedere atat dificultatile si cerintele individului cat si identificarea si depasirea unor imperfectiuni ale societatii (obstacole in calea participarii la viata comunitatii). Dupa CIF diada propusa este relatia dintre individ, care are o problema de sanatate si factorii contextuali in care se regaseste (factori de mediu si personali) iar termenul generic folosit este cel de dizabilitate. El denota aspectele negative ale acestei interactiuni.

Concentrarea si asupra imperfectiunilor mediului social-cultural este momentul pregatirii incluziunii diversitatii in educatie si in mediul social in general.

Concentrarea asupra imperfectiunii societatii implica si un alt termen, care conditioneaza incluziunea persoanelor cu handicap in viata sociala - egalizarea sanselor.

Termenul egalizarea sanselor are intelesul unui proces prin care diversele sisteme ale societatii si mediului, cum ar fi serviciile, activitatile, informatiile si documentarea sunt puse la dispozitia tuturor, in particular, persoanelor cu handicap (articolul 24 din Regulile Standard).

Toate resursele societatii trebuie folosite astfel incat fiecare individ sa aiba sanse egale de participare la viata sociala si pentru aceasta trebuie sa primeasca sprijinul necesar pentru satisfacerea propriilor nevoi, pentru integrarea in structurile obisnuite de educatie si sanatate, angajare in munca si servicii sociale.

Egalizarea sanselor trebuie precedata de acceptarea diversitatii. Incapacitatea, dizabilitatea este o dimensiune universala a umanitatii, este elementul predominant si cea mai recunoscuta dimensiune a varietatii. Dizabilitatea se pare ca este cea mai puternica provocare pentru acceptarea diversitatii, poate si pentru ca este un fenomen "deschis", gata sa "primeasca" in randul sau pe oricine si oricand, datorita unor intamplari nefericite.

Acceptarea diversitatii impune egalizarea sanselor, iar aceasta impune la randul ei, principiul normalizarii.

Existenta unor norme genereaza, asa cum am mai spus, o diversitate umana. Daca prin conceptul de "norma", "normalitate" s-a incercat, indirect, "sa se explice" aceasta diversitate, un alt concept incearca sa determine o normalizare a vietii indivizilor ce apartin unei diversitati, unor grupuri etichetate drept sub-normale. Este vorba despre conceptul de "normalizare".

Initiatorul acestui concept, devenit un principiu, (Perrin, B., 1985, p.65-68) sustine ca acesta s-a nascut din dorinta de a intelege conditiile de viata a persoanelor cu handicap mintal, din dorinta de a gasi un limbaj cu intrebari si raspunsuri privind aceste conditii.

In conceptia lui B. Nirje (1980, p.31-46) "normalizarea" inseamna posibilitatea unui ritm normal al zilei, intimitate, activitati si responsabilitati mutuale, un ritm normal al saptamanii, cu o casa in care sa locuiesti, o scoala, un loc de munca pe care sa-l frecventezi, un timp de recreere cu interactiune sociala modica, un ritm normal al anului, cu moduri si cai schimbatoare ale vietii, cu obiceiurile de familie si ale comunitatii ca experiente in diferite anotimpuri ale anului.

Normalizarea inseamna oportunitatea de a fi supus la o experienta de dezvoltare normala a ciclului vietii: copilaria si primii pasi ai dezvoltarii, adolescenta, viata adulta.

Asa cum este normal pentru un copil sa locuiasca acasa, este normal pentru adulti sa se mute de acasa si sa-si consolideze independenta si noi relatii. Persoana cu dizabilitati trebuie sa experimenteze perioada adulta si a maturitatii prin schimbarile marcante in circumstantele vietii lor.

Normalizarea inseamna aceleasi modele de viata sexuala, aceleasi modele economice. Atunci cand persoanele cu retard nu pot sa locuiasca intr-o casa a lor trebuie sa li se ofere o casa situata intr-o zona de rezidenta normala pentru a nu fi izolate, pentru a se putea realiza o integrare, o interactiune sociala a lor.

Principiul normalizarii pune accentul pe intelegerea felului in care ritmurile normale, secventele si modelele vietii, in orice circumstanta culturala legata de dezvoltare, maturitate si viata a persoanei cu dizabilitati devin modele ce apar ca indicatori ai dezvoltarii unor servicii umane adecvate.

Principiul normalizarii se aplica tuturor persoanelor retardate indiferent de handicap si indiferent unde traiesc.

Aplicarea acestui principiu "nu va face din persoane retardate persoane normale" (Nirje, 1980, p.33). B. Nirje afirma ca " persoanele cu retard sunt de fapt la fel de "normale" ca tine, ca mine desi au de-a face cu un handicap. O persoana, este o persoana in primul rand si dupa aceea handicapat. Un copil este un copil in primul rand, si mai apoi orb sau retardat mintal; un adult este inainte de toate barbat sau femeie, intr-o pozitie sociala - ca inginer, muncitor, sportiv - si abia in al doilea sau al treilea rand este surd, retardat" etc.

Aplicarea acestui principiu va face conditiile lor de viata cat mai normale posibil, respectand diagnosticul si complicatiile dizabilitatii, acordandu-le atentia de care au nevoie.

Principiul normalizarii creeaza impresia ca se aplica doar in legatura cu persoanele care au un handicap mai usor, sau a celor care nu locuiesc in institutii. Dar, este o eroare sa se creada ca simpla locuire in comunitate poate fi egalata cu "integrarea" in societate. In legatura cu acest lucru, intrebarea care se pune este cat de mult se apropie viata persoanelor retardate mintal de cea a persoanelor "normale" din comunitate.

Principul normalizarii va influenta cel mai mult persoanele retardate care traiesc in spitale si institutii.

Componentele principiului normalizarii, enuntat de B. Nirje (1980, p.36-38) sunt urmatoarele:

Ritmul normal al zilei

Normalizarea inseamna oportunitatile de a avea un ritm al zilei normal. Inseamna trezirea, imbracarea si implicarea in activitati folositoare, chiar daca este vorba despre dizabilitati severe. Inseamna a manca in circumstante normale, inseamna uneori mese in afara celor regulate. Poate insemna a manca in grupuri

mari, dar de cele mai multe ori va insemna a manca in mediul familial, care implica odihna armonie, satisfactie, comunicare, comuniune si agitatie.

Un ritm normal al zilei nu inseamna nici a merge la culcare mai repede decat surorile sau fratii mai mici din cauza ca esti handicapat, nici sa mergi la culcare prea repede din cauza lipsei personalului. Nevoile individului pentru un ritm personal trebuie luate in considerare, ceea ce inseamna oportunitatea de a te abate de la rutina grupului.

A urma un ritm normal al zilei in unitatile institutionalizate, pentru oamenii retardati profund si sever, va insemna restructurarea facilitatilor, programelor si activitatilor, precum si a atitudinilor si sarcinilor personale.

Ritmul normal al saptamanii

Principiul normalizarii inseamna oportunitatea de a experimenta un ritm saptamanal normal.

Oamenii de obicei locuiesc intr-un loc, muncesc sau urmeaza o scoala si isi petrec timpul lor liber intr-o serie de modalitati. De aceea, este gresit ca o persoana retardata sa aiba aceste ore de instruire, terapie speciala si activitati de recreatie in aceeasi cladire care le serveste drept "casa".

Principiul normalizarii subliniaza faptul ca cele trei tipuri diferite de experiente: casa-munca-relaxare, nu pot fi experimentate satisfacator intr-un cadru institutional.

Ritmul normal al anului

Normalizare inseamna a avea un ritm normal al anului, inseamna a avea vacante si zile petrecute in familie cu o semnificatie personala.

Experiente normale ale ciclului vietii

Normalizarea, inseamna oportunitatea de a trece prin experientele de dezvoltare ale ciclului vietii:

Copilaria timpurie

Normalizarea conditiilor de viata pentru copiii cu dizabilitati, impune mai mult decat orice ca toate serviciile sa vina in sprijinul familiilor cu dizabilitati inca de la inceputul vietii lor, in tot ceea ce inseamna consiliere, instruirea parintilor, servicii de suport de diferite tipuri, etc.

Varsta scolara

Tinerii din scoli, intr-o societate normala, traiesc intr-o lume partial structurata pentru ei. O importanta deosebita este acordata invatarii gradate, precum si potentialului si abilitatilor personale, pentru a se cunoaste mai bine si pentru dezvoltarea increderii in ei.

Maturitatea

Trecerea de la adolescenta la maturitate este deseori un proces lung, mai dureros si mai nesigur pentru oamenii retardati mintal decat este la altii. Imaginea despre ei este deseori confuza. Ei nu sunt intotdeauna acceptati, tratati si respectati ca adulti. Aici, atitudinea celorlalti fata de ei este de o importanta deosebita. Este vorba despre atitudinea parintilor, rudelor sau a personalului care se ocupa de ei.

Batranetea

In perioada batranetii, cand munca nu mai este posibila, viata acestora se rezuma in special la contactul cu rudele, prietenii si diverse activitati care i-au multumit. Persoanele retardate, in varsta, este foarte important sa poata continua sa locuiasca intr-un loc pe care-l cunosc.

Respectul normal

Principiul normalizarii, inseamna ca respectul normal si consideratia ar trebui acordata sanselor lor, dorintelor retardatilor mintal si dreptului lor la auto-determinare.

A trai intr-o lume heterosexuala

Normalizarea inseamna a trai intr-o lume heterosexuala. Persoanele cu dizabilitati sufera uneori de lipsa de sens, de singuratate si e mai bine pentru ei sa fie casatoriti, ca oricare altii.

Standarde economice normale

Normalizarea inseamna aplicarea standardelor economice normale ca si o pre-cerinta de a sprijini persoanele retardate sa locuiasca in conditii cat mai normal posibile.

Standarde normale de mediu.

Principiul normalizarii implica standarde pentru facilitatile fizice ca: scoala, reglementari de munca, grup de locuinte, constructia caselor, care trebuie modelata pe baza acelora realizate pentru cetatenii obisnuiti.

Desi accepta principiul normalizarii enuntat de Nirje, Wolfensberger (1983, p.28), propune o reformulare a lui pentru o mai larga adaptabilitate dincolo de tarile scandinave. Wolfensberger considera normalizarea drept: "folosirea semnificatiilor care sunt atat de normativ-culturale cat este posibil sa stabileasca sau sa mentina comportamente sau caracteristicile care sunt atat de normativ-culturale cat este posibil."

Din aceasta reformulare rezulta ca principiul normalizarii este specific culturii, pentru ca aceasta variaza in normele sale. Deci, normalizarea nu inseamna automat ca serviciile scandinave sunt perfect adaptabile culturii Nord-Americane.

Desigur, normalizarea trebuia sa se bazeze pe criterii si valori care exista independent de principiul normalizarii, iar societatea considera mai potrivit ca etaloanele normalizarii sa fie oferite in anumite circumstante. Este importanta, de asemenea, corespondenta intre acceptarea principiului normalizarii si actionarea in consecinta.

Principiul normalizarii sustine ca o persoana devianta trebuie invatata nu doar sa mearga ci mai ales sa mearga normal; sa utilizeze miscari normale si tipare normale, comportament expresiv, sa se imbrace ca alte persoane de varsta ei si sa aiba o alimentatie care sa-i asigure o greutate normala. De multe ori copilul este invatat doar sa mearga, fara sa fim preocupati de mersul corect.

Toate aceste interactiuni cu persoana cu potential deviant trebuie realizate intr-un spatiu arhitectural potrivit: aspectul cladirii, spatiul vital, utilitatile necesare.

Aceasta dimensiune interactionala implica faptul ca o persoana cu potential deviant trebuie invatata sa exerseze regulat aceste comportamente, ele incluzand etichetarea si fiind puse in legatura sau atasate altor abilitati normative legate de imbracat, mers, vorbit, mancat, etc.

Este important si aspectul fizic al persoanei cu comportament deviant, chiar daca este mai putin determinat de comportamentul lui. Este necesar sa privim cu atentie aspecte ca ingrijirea personala, frizura celui care se afla in ingrijire. Este necesar sa fie minimalizate posibilitatile de a fi identificata la prima vedere ca o persoana devianta, ca fiind diferita sau care are sanse sa fie etichetata astfel in viitor. Etichetele pot fi la fel de puternice ca aspectul fizic.

Normalizarea poate fi intensificata daca cetatenii devin mai toleranti in ceea ce se considera "normativ" (1983, p.40)

Principiul normalizarii in conceptia lui Nirje (1993, p.17-18) constituie si un indicator pentru evaluarea calitatii vietii persoanelor cu dizabilitati. Atunci cand este vorba despre persoanele cu dizabilitati, conceptul de calitate a vietii cuprinde patru componente principale:

-activitatea care presupune implicarea sau angajamentul, autorealizarea si libertatea de a alege;

-relatiile cu altii, respectiv apropierea dintre persoane;

-nevoile de baza de a simti placerea oferita de viata,experientele, sentimentele de siguranta si de a avea un mod placut de viata;

-experienta pozitiva, in realizarea de sine, libertatea de a rezolva personal anumite probleme, sa respecte pe altii si sa se respecte pe sine.

Toate acestea vizeaza calitatea vietii persoanelor cu dizabilitati, obiectivul esential propus prin principiul normalitatii. Acest concept de calitate a vietii, poate fi vazut si ca un enunt al drepturilor omului.

Problema care se poate pune in acest sens este masura in care acest principiu al normalizarii se regaseste si este aplicabil, nu numai la nivelul institutiilor specializate in protectia si recuperarea persoanelor cu dizabilitati, ci si la nivelul familiilor care au copii cu diverse dizabilitati.

Rolul familiei este esential in procesul de normalizare. Felul in care este organizata viata in astfel de familii, felul in care este orientata spre exterior faciliteaza integrarea sociala a persoanei cu dizabilitati.

Acest principiu este impus de necesitatea egalizarii sanselor oricarei persoane de a accede la viata sociala.

Normalizarea se refera deci, la conditiile de mediu, ea cere incetarea separarii, segregarii persoanelor cu handicap si acceptarea acestora alaturi de ceilalti oameni din societate.

Normalizarea este de fapt ultima si cea mai puternica lovitura data modelului educational bazat pe selectie, separare si segregare, a carui tratament pedagogic propus are drept criteriu valoric aptitudinile si performantele intelectuale. Normalizarea sprijina modelul integrarii educationale, bazat pe increderea in copil si in capacitatile sale, adaptarea scolii la copil, tratament egal, dar bazat pe o pedagogie in care discriminarea pozitiva si simtul suportiv sunt esentiale.

Educatia incluziva este sustinuta de principiul normalizarii si inlesneste integrarea sociala a persoanelor cu handicap, integrarea fiind operationalizarea, mijlocul, modalitatea principala de realizare a normalizarii, care este de fapt un ideal, un scop general.

Segregare / Integrare

Ideea integrarii educationale a copilului cu C.E.S. (copii cu cerinte educative speciale) a cunoscut si cunoaste inca o disputa intre sustinatorii educatiei segregationiste (in institutii specializate) si sustinatorii educatiei integrationiste (in scoli obisnuite, inclusive).

T. Vrasmas considera ca adeptii conceptiei istorice a segregarii reprezinta trecutul gandirii scolii defectologice sovietice, aceasta motivandu-si pozitia prin argumente ca:

- scolile si clasele speciale prezinta avantajul omogenizarii grupelor;

- numarul elevilor dintr-o clasa speciala este mai mic decat cel dintr-o clasa obisnuita;

- scolile si clasele speciale beneficiaza de personal specializat, care poate raspunde adecvat si eficient nevoilor cerintelor educationale speciale ale unor copii;

- scolile si clasele speciale sunt posesoare ale unor continuturi, tehnologii didactice specializate, ceea ce ofera eficienta activitatii de educatie si recuperare cu copiii deficienti;

- clasele si scolile obisnuite nu ofera un mediu adecvat de invatare si dezvoltare pentru copiii cu probleme, ele amplifica mai degraba sentimentul de inferioritate a copilului cu handicap;

- prezenta acestor copii in clase obisnuite perturba activitatea grupului de copii "normali", rupe dinamica interna a acestuia, care raspunde la emulatie si competitie;

- modelul institutional - mai ales in sensul segregarii copiilor in institutii separate, de tip azilard - este treptat supus unor critici tot mai severe, desi exista destule opinii care apreciaza si oportunitatea reabilitarii si adaptarii acestui model, in mai mare masura la copil.

Argumentele integrationalistilor, prezentate in Romania pentru prima data de catre Gunnar Stangvik sunt urmatoarele (Modelul normalizarii educatiei si asistentei speciale; o abordare multidisciplinara bazata pe comunitate, Simpozionnul "Educatie si Handicap", Bucuresti ,nov. 1991):

argumentul drepturilor civile - institutiile speciale priveaza subiectii de drepturile lor civile;

argumentul calitatii vietii si anume, ca persoanele cu cerinte educative speciale sunt private de conditiile normale de viata ale unor oameni obisnuiti;

argumentul psihosocial, care releva absenta intr-o institutie segregata, a stimularii necesare satisfacerii nevoilor elementare ale omului (apartenenta la grupul social, constiinta identitatii de sine), care nu pot fi atinse in afara mediului obisnuit de viata sau educatie;

argumentul controlului social si anume, ca institutiile au fost acuzate de a fi principalul instrument de control a populatiei in surplus;

argumentul eficientei, in sensul ca institutiile separate nu ofera o educatie eficienta in comparatie cu cele obisnuite; sunt si referiri importante la eficienta economico-financiara a institutiilor separate, chestiune complicata si controversata;

Argumentul cel mai important al educatiei integrate este este cel al socializarii.

E. Durkheim defineste educatia ca fiind: "socializarea treptata si metodica a tinerei generatii".

Obiectivul principal al stiintelor educationale si al existentei sociale este integrarea sociala a tuturor persoanelor, fie ca au eventuale handicapuri, fie ca sunt supradotate.

Acest obiectiv nu se poate realiza in afara normalului - a socialului, a mediului socio-educational in care traim.

Socializarea copilului cu handicap este de fapt si in fapt argumentul cel mai puternic al educatiei integrate. Se impune deci o educatie integrata pentru a se putea realiza socializarea persoanelor cu handicap.

Educatia integrata

"Integrarea reprezinta, unul dintre mijloacele de a obtine acceptarea sociala si de a ajunge la schimbarea adaptiva a comportamentului" (Wolfensberger, 1983, p.47). Problema integrarii sociale este una din marile probleme ale copilului cu dizabilitati si a familiei acestuia. Integrarea, ca opus al segregarii, trebuie sa abordeze acele practici si masuri care sa "maximizeze potentialul unei persoane de participare la principalele tendinte ale culturii sale" (Wolfensberger, 1983, p.48).

O persoana cu anumite dizabilitati se poate spune ca este integrata atunci cand ea traieste intr-o comunitate, in care sunt stabilite anumite norme, o comunitate "cultural normativa", in care se poate manifesta conform varstei si poate utiliza resursele tipice, normale ale unei comunitati: locuri de munca, spitale, magazine, restaurante, etc.

Integrarea este reala doar in conditia acceptarii dintre persoane si nu doar simpla prezenta fizica. Integrarea fizica este o conditie a integrarii sociale dar nu suficienta si nu garanteaza integrarea sociala. O persoana poate fi considerata ca fiind integrata social daca apartine unitatecomunitatii si nu este doar in com.

Integrarea sociala este realizabila printr-o integrare maximala intr-un sistem educational normal, aceasta avand caracteristici normalizatoare, care se dovedesc superioare educatiei speciale separate. In acest sens trebuie subliniat faptul ca educatia speciala nu este sinonima cu educatia separata. In aceasta idee Wolfensberger (1983, p.51) il citeaza pe Mullins "majoritatea celor cu deficiente si retard mediu pot functiona in clase obisnuite daca le sunt asigurate servicii speciale suplimentare (profesori si sali-resurse). Acest lucru este valabil si pentru cei cu handicap major, precum surditatea ori absenta vazului, ori alte deficiente."

Prin integrarea scolara se urmareste, in fapt, o diminuare a distantei dintre disponibilitatile copilului cu dizabilitati si mediul social cultural -normativ in care traieste.

Sintetizand, conditiile impuse reusitei unei integrari scolare, ca o actiune esentiala in pregatirea integrarii sociale, sunt urmatoarele: acceptarea de catre parinti a disponibilitatilor limitate ale copilului lor, implicarea lor ca parteneri in luarea unor decizii cu privire la copii, pregatirea personalului didactic pentru activitatea cu acesti copii, specialistii care sprijina integrarea trebuie sa actioneze nu doar asupra copilului cu dizabilitati ci si asupra familiei acestuia, asupra cadrelor didactice furnizand informatii cu privire la disponibilitatile copilului in vederea conceperii unui curriculum personalizat.

Trebuie amintit cat de important este sa fie pregatit climatul institutiei care incearca integrarea copilului, aceasta pentru evitarea accentuarii "handicapatizarii" copilului. Goffman (1968, p.46) afirma ca "intrarea in scoala publica este relatata ca fiind ocazia de a invata o stigma, experienta aparand uneori precipitata in prima zi de scoala cu ironii, tachinari ,,obstructionari si batai". Cu cat copilul va fi mai "handicapatizat", cu atat este mai mult posibil sa fie trimis la o scoala speciala pentru persoanele de tipul sau si cu atat mai brusc trebuie sa faca fata opiniei pe care publicul o are in legatura cu el". Chiar si in aceasta situatie, integrarea scolara, atunci cand este bine pregatita si acceptata de toti factorii implicati, reprezinta solutia premergatoare cea mai importanta,de dizabilitati. Acelasi autor (Goffman, 1968, p.47) afirma: "copilul stigmatizat reuseste sa treaca prin primii ani de scoala mai usor, insa invazia intalnirilor sau angajarea in slujba, adesea, va declansa momentul adevarului".

Chiar respectand aceste conditii, cel putin in momentul prezent, nu credem intr-o integrare totala. In conditiile unui invatamant mai mult informational a decat pragmatic, este greu de crezut ca se poate asigura o implicare functionala a tuturor copiilor cu dizabilitati, indiferent de de profunzimea acestora.

E. Paun (1998 p.17-20) considera ca premisa hotaratoare a unei educatii integrate este egalitatea sanselor educationale ce se obiectiveaza in trei paliere:

A.) Egalitate sanselor de acces in toate formele de instruire si educatie, atat pe orizontala, cat si pe verticala. Acest segment este necesar, dar nu suficient, constituind doar premisa realizarii egalitatii si dreptului la educatie.

B.) Egalitate sanselor de instruire si educatie - presupune asigurarea oportunitatilor si conditiilor (resurse materiale umane, dar mai ales pedagogice) pentru dezvoltarea normala, libera si completa a fiecarui copil, diminuarea obstacolelor de natura sa introduca disfunctii in domeniu. A asigura "scoli egale" inseamna a asigura oportunitati egale tuturor copiilor, indiferent de conditia lor si mai ales asigurarea posibilitatilor copiilor de a exploata oportunitatile educationale afirmate.

C.) Egalitatea sanselor de integrare - reusita scolara. Aceasta reprezinta modalitatea si criteriul de evaluare a gradului de realizare a egalitatii in educatie. Nu este posibil acest lucru decat in masura in care este confirmata egalitatea sociala a indivizilor, ca expresie a nivelului de maturitate atins de democratie.

Daca nivelele "a" si "c" ale egalitatii in educatie reprezinta o egalitate externa a educatiei aflata sub incidenta puternica a factorilor socio-economici si politici, a modelelor culturale si a mentalitatilor sociale, nivelul "b" constituie expresia gradului de maturitate a stiintelor despre educatie, capabila sa valorifice complet si nediscriminatoriu potentialul fiecarui copil.

C. Paunescu si I. Musu vorbesc despre o "psihopedagogie speciala integrata", in care termenul de integrata vizeaza atat integrarea mai multor discipline ce participa la educatia copiilor cu C.E.S., cat si sistemul educational unitar.

Integrarea sau nivelul de integrare reprezinta in acelasi timp si criteriul de evaluare a normalizarii.

Principala institutie care pregateste pentru devenire copilul, pentru integrarea sa in societate, este scoala. Integrarea macrosociala este precedata de integrarea scolara. Integrarea scolara nu presupune doar integrarea copiilor cu C.E.S., ci trebuie abordata si intr-un sens mai larg, avand in vedere adaptarea oricarui copil la cerintele scolii.

Implicarea in actul de invatare presupune o abordarea personalizata a acestor copii. Conceptul de abordare personalizata il consideram diferit de conceptele de diferentiere si/sau individualizare a invatarii. Aceste din urma concepte sunt abordari de invatare ce au in vedere grupuri diferite de copii sau chiar un individ cu care se urmareau aceleasi obiective performante, dar prin ritmuri, metode si mijloace diferite.

Conceptul de abordare personalizata urmareste obiective ce vizeaza atingerea disponibilitatilor individuale ale copilului.

Acesta este sensul pe care il acordam noi integrarii functionale a copilului cu C.E.S. in clase inclusive.

Integrarea sociala preuspune includerea copiilor cu deficiente in activitatile desfasurate in afara lectiilor, atat in scoala, cat si in afara ei (jocuri, activitati sportive, spectacole). In aceasta etapa includerea este mai usor de realizat, determinand participarea afectiva a copilului la activitati sociale cu continuturi similare si cu un nivel de participare egal.

Integrarea societala apare atunci cand copilul cu C.E.S. are sentimentul de apartenenta si participare la viata comunitatii, ceea ce presupune asumarea de roluri. In acest sens se are in vedere si o extensie a integrarii in afara grupului scolar, in comunitate. Acest nivel de integrare presupune asumarea de responsabilitati sociale, exercitarea numitei influente asupra partenerilor, includerea in comunitate, increderea in sine si in ceilalti.

Integrarea societala este de fapt ceea ce isi doresc persoanle cu dizabilitati si anume, sa fie inclusi, nu numai sa isi dea acordul cu privire la unele initiative ce ii privesc, sa fie inclusi in mediul social in care traiesc, sa-si asume responsabilitati, sa nu fie doar asistenti la problemele vietii comunitare. Incluziunea reala a acestor persoane va facilita asumarea de responsabilitati.

Cele patru niveluri ale integrarii nu sunt etape ce se desfasoara si se realizeaza separat, ele se afla in relatii de interdependenta - absenta unei etape ar afecta socializarea propriu-zisa.

Aceste niveluri de integrare sunt aspecte ce vizeaza persoanele cu non-dizabilitati in diferite sfere de viata sociala, in gradinita, scoala, productie, unde pot fi analizate etapele integrarii, de la cea fizica, la cea societala.

Educatia integrata lanseaza si un nou concept sau impune un nou concept pedagogic: pedagogia sportiva si discriminativa pozitiv.

Acest concept-principiu presupune o deplasare de pe modelul pedagogic bazat pe selectie negativa si esec, la cel bazat pe discriminare pozitiva si succes.

Discriminarea pozitiva implica dreptul la diferenta si la specificitate intr-un cadru scolar si pedagogic nediscriminativ. Educatia integrata ar putea fi acest cadru.