Diagnosticarea deficientei mintale. Diagnosticul diferential

Diagnosticarea deficientei mintale. Diagnosticul diferential

Pana in prezent, atat pe plan national cat si international nu exista criterii unice pentru diagnosticare, intrucat starea de deficienta mintala este dificil de diagnosticat din cauza unui complex de factori: mijloacele de diagnosticare sunt insuficient de perfectionate, modificarea psihometriei (care nu este suficienta pentru a stabili cu certitudine starea de deficienta, ea constituind doar un indicator ce ofera posibilitatea unei cuantificari), dificultati in discriminarea deficientei mintale veritabile de cea aparenta, consecinta unor deficite informationale si a faptului ca se raporteaza la nivelul de exigenta sau la gradul de toleranta impus de mediul social.

Complexitatea sindromului de deficienta mintala caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltarii mintale, in special a functiilor cognitive, consecinta a unor cauze endocongenitale sau aparute in cursul primei copilarii, impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferential sub multiple aspecte.

a) Diagnosticul diferential in cadrul sindromului de deficienta
mintala

Formele clinice ale sindromului de deficienta mintala sunt extrem de multiple, in functie de natura etiologica, de gravitatea deficientei, de modul de organizare a personalitatii. Asa se explica varietatea tabloului simptomatologie in domeniul somatic, neurologic, psihopatologic.

Se disting, astfel, trei forme de deficienta mintala, in functie de gravitate: lejera, medie, profunda.

Criteriul psihometric si cel scolar pot constitui doi indicatori care duc la precizarea diagnosticului diferential in functie de anumiti parametri: capacitatea de adaptare la grupul social de diverse densitati, ritmul de dezvoltare etc.

b) Diagnosticul diferential fata de starile cu simptomatologie
apropiata

Frecvent, din cauza unor tablouri simptomatologice apropiate de cel al deficientei mintale, apar confuzii cu implicatii privind prognoza si depistarea posibilitatilor de perfectibilitate.

Din acest punct de vedere, deficienta mintala trebuie diferentiata de:

persoanele cu dezvoltare psihica normala, dar neinstruite (care
supuse instruirii, chiar tardive, pot depasi plafonul cognitiv initial);

intarzierea mintala (pedagogica scolara), cauzata de carente
afective, mediu social deficitar, carente educative etc;

pseudodebilitatea mintala (persoana are cunostinte normale, dar
adaptarea sociala este deficitara, aidoma deficientului mintal);

starile de intarziere mintala determinate de unele deficite
senzoriale (de vaz sau de auz).

c) Diagnosticul diferential in raport cu fenomenologia
psihopatologica

Aceasta problema continua sa fie controversata. Dupa C. Gorgos (1991), diagnosticul diferential al deficientei mintale se stabileste cu:

starile deficiente de tip psihopatoid;

alte stari deteriorate, in care dezvoltarea psihica este normala pana la data imbolnavirii (afectiuni toxice; traumatice etc);

tulburarile de dezvoltare a personalitatii;

psihozele cu evolutie defectuala (autism infantil);

- deficite senzoriale primare care, reducand posibilitatile de comunicare, duc la intarziere mintala usoara, secundara.

De asemenea, trebuie facuta o distinctie intre deficienta mintala si alte forme psihopatologice: dementa precoce (care presupune regresia functiilor deja elaborate), deteriorarea mintala (un deficit mintal ireversibil, temporar sau definitiv, ca urmare a unor leziuni organice sau functionale ale creierului, a unor boli mintale sau imbatranirii fiziologice), epilepsia, reactiile nevrotice si psihopatice, tulburari de compor­tament.