CONSTIENT SI INCONSTIENT

CONSTIENT Si inconStient

1. Notiunea de constiinta

Trebuie sa se faca distinctie intre adjectivul constient (faptul de "a fi constient") si substantivul constient ("constientul"), care desemneaza un sistem al aparatului psihic bazat pe referinta la constiinta. Aceasta distinctie ne conduce la discutarea notiunii extrem de complexe care este constiinta.

In studiul, 'Structura si destructurarea constiintei', Ey (1954) ne ajuta sa descoperim diversitatea definitiilor date constiintei. Considerata ca "epifenomen", scrie Ey, ca 'simpla functie latenta ori instanta reflexiva transcedentala pentru majoritatea autorilor, constiinta nu are nici un suport si, altfel spus, nici o profunzime pentru psihiatri sau pentru psihanalisti'. Amintindu-ne faptul ca studiul activitatii constiintei a fost aprofundat in prima jumatate a secolului nostru de catre scoala germana de psihiatrie, Ey citeaza definitia pe care Jaspers o dadea, in 1928, constiintei: totalitatea vietii psihice la un moment dat.

Pornind de la infinitele variatii ale constiintei normale si patologice, Ey, in studiul sau, abordeaza diferite aspecte cum ar fi organizarea experientei traite in prezent, constituirea prezentului, temporizarea si directionarea campului fenomenal, orientarea temporal-spatiala, deschiderea si prezenta in lume etc. Dupa opinia lui Ey, aceste aspecte care demonstreaza diversitatea definitiilor date constiintei, graviteaza in jurul a doua sensuri fundamentale:

- constiinta apare ca esentialmente structuranta si structurata, ca o forma care se conformeaza unui ordin, care se impune dezordinii inconstiente (structura constiintei face trimitere in mod constant la structura unei "scene" care se deruleaza "in spatiu, pe durata unui moment" - actualitatea unei situatii);

- constiinta apare, de asemenea, ca o experienta imediata constituanta si constituita din sensibil (constiinta reprezinta pentru timp ceea ce corpul reprezinta pentru spatiu: substratul experientei noastre sensibile).

Pentru Ey, cele trei aspecte fundamentale ale notiunii de constiinta sunt prezenta, reprezentare     si prezent. Astfel, el defineste constiinta ca fiind 'forma vietii psihice care organizeaza trairea actuala in campul prezentului reprezentat'.

Dificultatile pe care le provoaca orice tentativa de definire a constiintei - dificultati extrem de bine analizate in studiul lui Ey - sint invocate de multi alti autori. De exemplu, Piéron (1963) noteaza ca in 'afara sensului sau moral, constiinta nu poate fi definita deoarece ea desemneaza aspectul subiectiv si incomunicabil al activitatii psihice ale carei manifestari de comportament nu pot fi cunoscute in afara ei insasi'.

In 'Vocabularul psihanalizei', Laplanche si Pontalis (1973), ne propun doua acceptiuni ale notiunii de constiinta. In sens descriptiv, ea constituie o 'calitate momentana care caracterizeaza perceptiile externe si interne din cadrul ansamblului fenomenelor psihice'. In al doilea rand, in conformitate cu teoria lui Freud, 'constiinta ar fi functia unui sistem, sistemul perceptie-constiinta (Pc-Cs)'. Aceasta unire a constiintei cu perceptia intr-un sistem unic fusese desemnata anterior, in proiectul de psihologie stiintifica, cu numele de sistem w sau W.

Din punctul de vedere al topicii, sistemul Pc-Cs se situeaza la periferia aparatului psihic. El ar fi comparabil - dupa cum spune Freud - cu un "hublou", cu o "suprafata" pe care se reflecta obiectele exterioare daca acestea se prezinta si obiectele interioare daca acestea se reprezinta, cu conditia ca cenzura sa permita acest lucru. Prin urmare, sistemul Pc-Cs primeste atat informatiile lumii exterioare, cit si pe acelea provenind din interior, mai precis senzatiile care se inscriu in seria neplacere-placere si reminiscentele mnezice (Laplanche si Pontalis, 1973).

Revenind la situatia topica, trebuie sa notam ca, dupa opinia lui Freud, aparatul perceptiv-psihic se constituie din doua straturi:

- unul extern, para-excitatia, a carei destinatie este de a diminua intensitatea excitatiilor care provin din exterior;

- celalalt, situat in interiorul stratului precedent, constituie suprafata receptoare de excitatii, sistemul Pc-Cs mentionat deja.

Variatiile de intensitate ale atentiei, functie esentialmente legata de constiinta ca si de luarea in consideratie a procesului de acces la constiinta, fac astfel incat constiinta sa fie examinata in termeni economici. Este clar ca, din punct de vedere economic, sistemul Pc-Cs dispune de o energie liber mobila, capabila de a supracontrola un element sau altul.

Din punct de vedere dinamic, trebuie precizat faptul ca constiinta joaca un rol important in dinamica conflictului fara a fi, insa, considerat ca unul dintre elementele conflictului defensiv. Rolul constiintei in dinamica conflictului poate fi ilustrat prin evitarea constienta a dezagreabilului si prin reglarea mai discriminatoare a principiului placerii. Tot din punct de vedere al dinamicii, putem evoca rolul pe care Freud il atribuie factorului constient, mai precis constientizarii, in eficacitatea terapiei psihanalitice.

Cum activitatea mentala constienta nu poate cuprinde decat un numar redus de reprezentari in acelasi timp, anumite elemente sint temporar inconstiente. Totusi ele sunt disponibile si pot fi puse in orice moment la dispozitia activitatii constiente. Acestor elemente Freud le-a rezervat calificativul de preconstient. Acesta trebuie considerat ca fiind o parte foarte 'superficiala' si externa a inconstientului. El contine imaginile, ideile, amintirile care pot fi evocate, dar numai in urma unui anumit efort mental.

Pentru unii autori, in contextul psihanalitic, constiinta reprezinta o activitate neglijabila. In realitate, Freud a acordat constiintei un rol mult mai important decat ne-am putea imagina. El a criticat, de exemplu, behaviorismul pentru pretentia acestuia de a construi o psihologie care nu tine cont de constiinta.

De asemenea, el considera ca terapia psihanalitica se bazeaza, cel putin partial, pe influenta constientului asupra inconstientului. Freud precizeaza, totusi, ca simplul fapt de a comunica pacientului o reprezentare altadata refulata nu modifica cu nimic starea sa, refularea continuand sa actioneze.

Daca, asa cum am vazut deja, in topica freudiana constiinta se situeaza la periferia aparatului psihic, diversi autori au incercat sa localizeze constiinta la nivel cerebral, antrenand astfel dezbaterea pe un plan ontologic. Relatia dintre dezvoltarea scoartei cerebrale si "constiinta" organismelor diverselor specii este una dintre tezele cele mai raspandite. Fiziologii si filosofii au oscilat, totusi, intre localizarea cervicala si sub-corticala a constiintei. Lucrarea lui Chauchard (1963) are ca obiect studiul mecanismelor organice care sunt in slujba constiintei. Au fost examinate succesiv: constiinta ca vigilenta, campul constiintei sau atentia, caracterele superioare ale constiintei umane reflexive si Eul care decide conduita noastra.

In urma cu aproape un secol, William James sugera ca intelegerea constiintei ar trebui sa fie unul dintre principiile obiective ale psihologiei. Suntem nevoiti sa constatam ca studiul constiintei a atras mult mai putini cercetatori decat acela al inconstientului. Cu toate acestea, trebuie sa semnalam aparitia, in ultimii douazeci de ani, a numeroase lucrari importante consacrate constiintei (Baars, 1988; DeBerry, 1991; Jaynes, 1976; Ornstein, 1973; Pollio, 1990; Tart, 1983). Dintre contributiile cele mai semnificative, sa o citam pe aceea a lui Jaynes care adopta o abordare sistematica si care a inceput, intre altele, studiul a ceea ce am putea numi constiinta "cea de toate zilele" si pe Baars care a lucrat asupra unei teorii cognitive a constiintei.

Un aspect care a atras atentia cercetatorilor este acela al 'starilor modificate ale constiintei", al 'starilor de constiinta perturbata' ori al 'starilor stranii ale constiintei'. Sub eticheta starilor modificate ale constiintei sunt grupate un anumit numar de experiente in cursul carora subiectul are impresia ca functionarea obisnuita a constiintei sale este dereglata si ca traieste un alt tip de raport fata de lume, de el insusi, de corpul sau, de identitatea sa.

2. Structura psihologica a constiintei si functiile ei

Psihologia este interesata de continuturile si legitatile constientului, ca procesualitate vie, in care se intrepatrund intr-un mod specific aspectele generale cu cele individuale si diferentiale. Din punct de vedere psihologic constiinta reprezinta o calitate care reuneste organizarea intregului sistem psihic la nivelul existentei umane. Ea apare ca o structura de integrare corelativa si ierarhica a evenimentelor infrapsihice (A. Dicu, 1977). Aceasta integrare ierarhica presupune o relativa delimitare a blocurilor operationale la diferite niveluri si tratarea fiecarui nivel in calitate de sistem relativ independent. Fiecare nivel are o anumita organizare din care rezulta proprietati sau functii ireductibile la proprietatile si functiile fiecarui element component luat izolat.

Putem considera constiinta un mod de organizare integral al realitatii psihice la un anumit nivel de functionalitate neurofiziologica, care defineste atat fiecare proces luat in parte, cat si totalitatea acestora considerata simultan si intercorelat.

Prin cunoastere constienta se intelege, in general, o cunoastere in cunostinta de cauza, care presupune urmatoarele atribute:

posibilitatea relatarii despre ceea ce se produce la un moment dat sau despre ceea ce s-a petrecut in trecut sau se va petrece in viitor;

delimitarea dintre imagine si obiectul sau fenomenul care a determinat formarea imaginii;

stabilirea unei relatii cauzale in seria evenimentelor percepute gandite sau traite;

delimitarea si stabilirea unei ordini deliberate intre componentele de baza ale activitatii (motivul - scopul - mijlocul) si analiza acestora prin prisma intrebarilor "de ce?" si "cum";

intemeierea si motivarea logica a actiunii;

prevederea consecintelor actiunii si alegerea variantei optime;

Realizarea acestor caracteristici este posibila datorita continutului informational specific si a diferentierii functionale in interiorul sistemului psihic. Continutul informational se organizeaza si structureaza in trei forme: cognitiva, afectiv-motivationala si volitiva.

Informatia cognitiva se refera la proprietatile structurale ale obiectelor si fenomenelor lumii externe, raporturile genetice, cauzale si spatio-temporale dintre acestea, legile organizarii, miscarii si evolutia lor. Informatia cognitiva este cel mai bine reprezentata de sistemul notiunilor si cunostintelor pe care individul le insuseste in decursul activitatii. Aceasta informatie duce la o cunoastere a obiectelor si fenomenelor relativ independenta de scopurile si motivele activitatilor practice.

Informatia de tip motivational este rezultatul prelucrarii si interpretarii starilor si transformarilor care au loc in interiorul sistemului. Ea reflecta oscilatiile, insuficientele sau degradarile energetice ale acestuia. Prin raportarea acestora la anumite standarde se creeaza o stare de tensiune specifica traita subiectiv ca disconfort. In consecinta sistemul individual isi indreapta deliberat mijloacele de actiune in directia satisfacerii necesitatii si reducerii tensiunii. Motivul este tocmai mobilul care declanseaza orienteaza si sustine actiunea. Motivul fixat constient are nu numai un rol declansator - energetic ci si unul reglator, organizator.

Informatia afectiva apare ca rezultat al evaluarii subiective a gradului de concordanta sau divergenta dintre evenimentele care se produc in plan intern si cele desfasurate in plan extern. Concordanta este traita ca satisfactie, placere iar discordanta ca tensiune, insatisfactie, neplacere. Constiinta realizeaza filtrarea si aprecierea multimii influentelor externe dupa criteriul 'placut-neplacut' si stocheaza semnificatiile corespunzatoare ale acestora. In acelasi timp, prin substructurile sale cognitive si motivationale, constiinta tinde sa stabileasca un raport optim intre aspectele 'pozitiv' si 'negativ' ale componentei afective a activitatii.

Informatia volitiva este rezultatul raportarii subiective a posibilitatilor proprii la dificultatea obstacolului care trebuie inlaturat in vederea atingerii scopului constient propus. In urma acestei evaluari se realizeaza reglajul voluntar al actiunii care presupune, in mod necesar, un efort voluntar. Efortul voluntar consta in mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emotionale prin intermediul mecanismelor verbale, deci constiente. El este trait ca o stare de tensiune, de incordare interna, de mobilizare a tuturor resurselor in vederea depasirii obstacolului. Constiinta participa la realizarea reglajului voluntar prin concentrarea energiei afective spre scopul dominant si prin rezolvarea unor conflicte emotionale respingand tendinta afectiva care este opusa scopului.

Functiile constiintei

Prima si poate cea mai importanta functie a constiintei este cea cognitiva, de cunoastere a lumii si a propriului Eu. Aparitia constiintei presupune constituirea unui raport cognitiv specific subiect-obiect cu scopul precis de a cunoaste. Cognitia constienta devine nu numai stiinta a obiectului, ci si stiinta a stiintei despre obiect, pe baza careia subiectul poate spune nu numai ca stie sau numai ce stie, ci si ca stie ca stie si stie cat stie. Cunoasterea constienta permite omului sa acumuleze cunostinte premeditat, din perspectiva existentei viitoare.

Functia proiectiva se refera ca orientarea activitatii in directia transformarii realitatii. Prin aceasta functie omul reuseste sa modifice, sa transforme obiectul in directia dorita. Datorita proiectivitatii constiintei apare o dimensiune noua in structura personalitatii umane, dimensiunea creativitatii.

Functia anticipativa exprima tendinta omului de a face predictii in legatura cu desfasurarea evenimentelor si de a anticipa mental modificarile viitoare ale obiectului actiunii, de a planifica si programa dinainte desfasurarea actiunii. Anticiparea confera conduitei umane caracterul rationalitatii si finalitatii intentionate. Fixarea scopului actiunii si a programului de desfasurare este un proces activ de analiza si comparatie a diferitelor alternative posibile, de stabilire a unor criterii de eficienta si optimizare, de alegere a mijloacelor eficiente de actiune.

Functia de reglare consta in controlul pe care constiinta il exercita asupra modului de desfasurare a activitatii comportamentului, asigurandu-se eficienta optima in raport cu scopul propus. O actiune este eficienta daca rezultatul obtinut corespunde cu scopul propus anterior. Aceasta presupune nu numai inregistrarea rezultatului final, ci si a secventelor partiale, pentru a putea interveni pe parcurs pentru a inlatura obstacolele care apar. Un rol reglator important il exercita mecanismele constiintei asupra dinamicii trairilor afective si trasaturilor temperamentale. Prin mijloace specifice de activare-franare este posibila structurarea unor tipuri comportamentale optime pe fondul celor mai variate dispozitii bioconstitutionale.

3. Inconstientul

a. Aspecte istorice

Daca inceputurile cercetarii privind notiunea de inconstient isi au originea in intuitiile misticilor si a unor filosofi antici, la care se adauga, dupa opinia lui Ellenberger (1974), Saint Augustin, atunci folosirea terapeutica a fortelor psihice inconstiente isi are originea in negura vremurilor.

Notiunea de inconstient prinde contur gratie contributiilor marilor filosofi germani ai epocii post-kantiene: Schopenhauer, Carus, von Hartmann. Intalnim la acesti trei filosofi ai secolului al XIX-lea idei care raman chiar si astazi perfect valabile. De exemplu, pentru Schopenhauer, motivele constiente ale actelor noastre nu reprezinta decat un paravan; omul poate ignora adevaratele motive ale actiunilor sale. In ceea ce-l priveste pe Carus, acesta distinge doua tipuri de inconstient. Mai intai, inconstientul absolut, ale carui continuturi sint absolut inaccesibile luminii constiintei. Cel de-al doilea, inconstientul relativ, se refera la un domeniu al vietii sufletului care, dupa ce va fi ajuns la constiinta, devine temporar inconstient. Aceasta distinctie o prefigureaza pe aceea pe care o va face Freud mai tarziu intre 'inconstient' si 'preconstient'. In fine, pentru von Hartmann inconstientul produce opere de geniu, care reprezinta fructul unei "digestii surde a ideilor" pe care le pregateste.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, o serie de fapte de experienta, rezultat al cercetarilor medicale, vin sa contribuie la dezvoltarea notiunii de inconstient. In acest cadru, trebuie sa citam, in primul rand, cercetarile asupra isteriei, maladie bogata in manifestari de natura inconstienta. Principalii autori ai lucrarilor din acest domeniu sint Charcot, Janet si Binet care formeaza 'scoala de la Salpétriere'. In acelasi timp se inmultesc experientele (ca aceea a lui Bernheim) asupra sugestiei si hipnotismului, experiente care demonstreaza importanta mecanismelor psihice inconstiente.

Dezvoltarea ulterioara a notiunii de inconstient se datoreaza, in mare parte, lui Freud. "Daca ar trebui sa redam intr-un singur cuvant descoperirea freudiana, acesta ar fi in mod incontestabil acela de inconstient" scriau Laplanche si Pontalis (1973).

b. Inconstientul freudian

Publicat in 1896, articolul lui Freud "Despre etiologia isteriei" reprezinta rezultatul unui deceniu de reflectie asupra teoriei isteriei. Pentru Freud, acesta reprezenta, de fapt, punctul de plecare a ceea ce era numit 'psihologia abisala' (Tiefenpsychologie), termen atribuit in mod obisnuit lui Eugen Bleuler. Dupa cum nota Ellenberger (1974), 'psihologia abisala" oferea modalitati de explorare a inconstientului, permitand astfel o cunoastere noua a constientului, cu mai multe posibilitati de aplicare la intelegerea artei, a literaturii, a religiei si culturii'.

Explorarea inconstientului a beneficiat de elaborarea, de catre Freud, a teoriilor viselor si actelor ratate, prezentate in lucrarile 'Interpretarea viselor' (1900) si 'Psihopatologia vietii cotidiene' (1904).

Contributia freudiana la teoria inconstientului datoreaza mult studiului viselor. Pentru Freud, 'interpretarea viselor este calea regala care duce la cunoasterea inconstientului'.

'Psihopatologia vietii cotidiene' (1904) constituie o alta mare contributie a lui Freud la evolutia psihologiei abisale. Intr-un articol publicat in 1898, Freud abordase deja problema uitarii. Mai mult decat un simplu rezultat al unei slabiri a reprezentarii, uitarea ar fi consecinta unui conflict intre constient si inconstient. In 'Psihopatologia vietii cotidiene', Freud abordeaza problema lapsus-urilor si a altor acte cu semnificatie analoga, grupate sub numele de acte ratate. Dupa opinia lui Freud, exista diferite tipuri de acte care demonstreaza faptul ca inconstientul este un proces activ care ocupa un loc important in viata omului. Lapsus-urile, falsele perceptii si uitarile momentane ne demonstreaza ca inconstientul se manifesta in activitatea cotidiana a oamenilor.

Opera lui Freud arata ca inconstientul este sexual. De fapt, Freud considera elementele psihologice refulate ca fiind de natura sexuala si vede in inconstientul propriu-zis produsul refularilor de ordin sexual.

In final, consideram ca este important de notat ca, sub forma de adjectiv, termenul de inconstient este utilizat in psihanaliza pentru a desemna, intr-un sens descriptiv, ansamblul continuturilor care nu sunt prezente in campul actual al constiintei.

c. Inconstientul colectiv

Facand observatii asupra psihoticilor internati in spitalul psihiatric Burghölzli, din Zurich, Jung a fost frapat de aparitia frecventa a unor simboluri universale - pe care le numeste, mai tarziu, arhetipuri - care se manifestau in deliruri si halucinatiile acestor pacienti. Se poate cita cazul unui schizofren care a spus medicului sau curant (doctorul Henegger) ca soarele are un falus al carui miscari ar produce vant. Consultand lucrarea asupra liturghiei cultului Mithra, publicata de un istoric al religiei, Dietrich, Jung descopera ca, potrivit unui papirus grecesc, originea vantului se gaseste intr-un tub suspendat la soare. Aceasta lectura il duce pe Jung la concluzia ca ideea deliranta a pacientului doctorului Henegger s-ar explica prin existenta simbolurilor universale care pot sa apara in miturile religioase la fel ca in ideile delirante psihotice.

Bazandu-se pe observatii clinice Jung considera ca un inconstient mai profund exista intr-o zona non-individuala sau supra-individuala, zona inconstientului colectiv, unde adorm arhetipurile care sunt mostenite de un inconstient ancestral, care ar preexista la nasterea noastra. Dupa Jung, noi ne nastem cu acest inconstient colectiv creator de imagini. Cum nota Ellenberger (1974), el face distinctia dintre 'arhetipul' propriu-zis, care ramane in stari latente si inconstiente, si 'imaginile arhetipice' care corespund manifestarilor arhetipurilor la nivel constiintei.

Pentru a aduce imaginile inconstientului in constient, Jung incepe, in decembrie 1913, o serie de exercitii: el deseneaza in fiecare dimineata visele sale si le povesteste notand tot ceea ce-i dicteaza imaginatia sa odihnita. La inceput, Jung se imagina intr-un tren care patrunde intr-o lume subterana unde, traversand galerii si grote, intalneste diferite fiinte misterioase. Aceasta calatorie care traverseaza inconstientul ii permite lui Jung sa adune un material foarte bogat pentru a descrie inconstientul colectiv.

Pentru Jung, constientul meu se situeaza la jonctiunea dintre doua lumi: lumea exterioara (sau spatiala) si lumea interioara (sau psihicul obiectiv). In jurul meu, se gaseste un anumit numar de sub-personalitati. Printre acestea, doua -     persoana si umbra - corespund celor mai exterioare aspecte ale individului. Tendinta de fatada sau de masca sociala, persoana, reprezinta suma tuturor atitudinilor conventionale adoptate de un individ in ideea apartenentei sale la un anumit grup (grup profesional sau clasa sociala). Umbra se refera la ansamblul trasaturilor de personalitate pe care un individ le cerceteaza pentru a le disimula in altele si a le gasi pe cele pe care el considera ca-i sunt proprii. Este deci important sa distingem conceptul jungian de umbra si conceptul freudian de refulare.

Alte sub-personalitati care graviteaza in jurul meu apartin realitatii fizice interioare si inconstientului colectiv. Este vorba aici despre arhetipuri de suflet, spirit si sine. Arhetipul de spirit, de exemplu, apare in vise sub forma de simboluri multiple: vantul, figuri ancestrale, divinitati. Exista si tendinta sa apara sub trasaturi de batran cuminte, dar poate lua, ca pentru toate arhetipurile, forma unui personaj rauvoitor, asemenea unui vrajitor.

Fara contestare, Jung este teoreticianul inconstientului colectiv. El este cel care a impartit inconstientul in inconstient personal, corespunzator zonelor inconstiente si preconstiente a lui Freud, si in inconstient colectiv definit ca 'depozitul bogat de experienta ancestrala acumulat in timpul a milioane de ani, ecoul evenimentelor preistorice si aportul secolelor care au urmat'.

In acest context este important sa-l citam pe Filloux (1970) care ne spune ca atunci cand Freud vorbeste de inconstient colectiv el vrea sa spuna ca 'exista in constiinta fiecaruia elemente care se gasesc in tot inconstientul: complexul lui Oedip, complexul de castrare etc.'.

Notiunea de inconstient colectiv nu este unanim acceptata. Pentru Alexander si Selesnick (1972), de exemplu, aceasta notiune releva speculatia: 'faptul ca popoarele au trait in epoci diferite utilizand aceleasi simboluri nu dovedeste ca un simbol specific a fost mostenit din stramosi'. Filloux (1970), evocand perspectivele care se intrevad, mentioneaza fragilitatea punctului de vedere jungian conform caruia arhetipurile sunt mostenite de un inconstient ancestral.

d. Inconstientul cognitiv

Bazate pe paradigma cognitivista, cercetarile asupra cunoasterii inconstiente s-au dezvoltat in trei etape, cunoscute sub denumirea de 'Noua Perspectiva' (New Look). Prima etapa a debutat cu lucrarile lui Bruner si Postman (1947), centrate pe rolul factorilor cognitivi si motivationali in perceptie. Aceasta etapa nu a modificat practic punctul de vedere psihanalitic asupra inconstientului. A doua etapa debuteaza cu lucrarile lui Erdelyi (1974) si accentul este pus de data aceasta pe conexiunile teoretice ale psihologiei cognitive cu psihanaliza, in domeniul cunoasterii inconstiente. In prezent, in curs desfasurare, a treia etapa se caracterizeaza prin faptul ca cercetarea de laborator asupra cunoasterii inconstiente a devenit o veritabila activitate banala.

Cercetarile asupra cunoasterii inconstiente au beneficiat de aportul unor modele noi. Ultima varianta a ACT-ului (Adaptive Control of Thought sau Controlul Adaptiv al Rationamentului) a lui Anderson postuleaza existenta unui depozit mnezic unic si unitar. Continuturile memoriei sunt impartite in declarative (subdivizate in episodice sau semantice) si procedurale (inconstiente, in sensul strict al termenului).

PDP-ul (Parallel distributed processing sau procesarea distribuita paralel) constituie un alt model, al carui analog conceptual pentru sistemul uman de procesare de informatii este oferit de creierul insusi si in particular de conexiunile sinaptice dintre neuroni. Contrar ACT-ului sau altui model similar acestuia (care presupune existenta unei singure unitati centrale de procesare), modelele PDP postuleaza existenta unui mare numar de unitati de procesare, fiecare cu o destinatie specifica, mai simpla. Atunci cand este activata, fiecare unitate excita si inhiba alte unitati, de-a lungul unui bogat lant de legaturi asociative. Influenta reciproca continua pana ce sistemul se destinde pentru a astepta o noua activare, care arata ca informatia precedenta a fost procesata. Studiul retelelor PDP indica faptul ca procesarea inconstienta de informatii este rapida si paralela, in timp ce procesarea constienta este lenta si secventiala.

Una din principalele directii in studiul experimental al cunoasterii inconstiente este perceptia subliminala. Ea consta in studierea efectelor unor stimuli prezenti (cu ajutorul unui tahistoscop) cu durate foarte scurte pentru a nu putea fi perceputi in mod constient. In acest cadru, este interesant de notat ca mai multi clinicieni au inceput sa examineze utilitatea diagnostica si terapeutica potentiala a prezentarii subliminal a unor stimuli. Utilizarea diagnostica este bazata pe ipoteza ca prezentarea subliminal (avand o durata de 4 milisecunde) a unor stimuli si enuntarea lor poate activa conflictele in relatie cu diferite tulburari psihopatologice. Acest procedeu este cunoscut sub numele de paradigma a activarii psihodinamice. Rezultatele obtinute in cadrul unei vaste serii de cercetari, conduse de Silverman si colaboratorii sai, se sprijina pe anumite ipoteze psihanalitice referitoare la schizofrenie, depresie, balbaiala etc.

Dezvoltarea cercetarilor asupra inconstientului cognitiv - termen introdus, in 1976, de Paul Rozin - a facut sa se puna problema relatiilor dintre inconstientul cognitiv si inconstientul psihanalitic.

Doua comparatii ale inconstientului cognitiv si psihanalitic sunt mai importante. In prima dintre ele, Widlöcher (1989) insista asupra distinctiei intre reprezentarile inconstiente descrise din perspectiva cognitivista si reprezentarile inconstiente, in sensul psihanalitic al termenului. Reprezentarile inconstiente care intereseaza psihanaliza sunt, conform lui Widlöcher, reprezentarile complexe relevand memoria declarativa (mai precis, memoria episodica) si sunt obiectul unui respingeri active. Aceste reprezentari aparent declarative (fantasme) pot patrunde in constiinta daca masurile defensive nu vin sa impiedice accesul la o reprezentare verbala sau pre-verbala.

A doua comparatie este mai mult metaforica. Conform lui Kihlstrom si colab. (1992), inconstientul freudian este cald si umed, el clocoteste de dorinta si de manie, este halucinatoriu, primitiv si irational. Inconstientul psihologiei cognitive este mai bland si mai binevoitor, mai legat de realitate si mai rational, fara a fi rece si sec.

Ascensiunea rapida a notiunii de inconstient, succesul teoretic si practic al psihanalizei a creat o doza de indoiala si scepticism. Considerat, ca o simpla speculatie, ca o simpla metafora sau ca o notiune fara fundament empiric, conceptul de inconstient a fost uneori ignorat.

La sfarsitul anilor 50, revine interesul pentru studiul inconstientului. Keehn (1967) in 'Behaviorism si inconstient' spune: 'Pentru behavioristi toata activitatea este controlata in maniera inconstienta' .

Daca paradigma cognitivista este cea care ocupa in mod activ domeniul inainte rezervat psihanalizei, dezvoltarea unor alte puncte de vedere (fenomenologic, etologic, neurobiologic) lasa sa se intrevada necesitatea unei colaborari mult mai mari intre specialisti de diferite orientari teoretice, a dezvoltarii unor meta-cercetari si a unei integrari de date disponibile.

Psihologul canadian, Moraglia (1991) scria ca ' a venit timpul pentru a depasi relatiile tensionate, echivoce, sterile, pline de suspiciune'.

Cert este ca pana in prezent aspectele legate de structura inconstientului, mecanismele sale nu sunt clarificate, dupa cum si unele aspecte referitoare la constiinta, la formarea Eului sunt incerte. Atat constientul cat si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice si cu toate ca inconstientul este mai vast nu inseamna ca are un rol mai important iar constiinta ar fi un 'epifenomen' (A. Cosmovici, 1996).