Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. textul cartii, carti online

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» VLADIMIR VOLKOFF - TRATAT DE DEZINFORMARE - De la Calul Troian la Internet


VLADIMIR VOLKOFF - TRATAT DE DEZINFORMARE - De la Calul Troian la Internet


VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Capitolul I

DEZINFORMAREA SI EUL

Mi se intampla adesea sa tin conferinte despre dezinfor­mare.

Am vorbit in nenumarate cluburi filantropice, precum si in fata Asociatiei filosofilor crestini, la Saint-Cyr si la Saint-Cyr au Mont-Dore, pentru jandarmi, marinari, ziaristi, politisti, aviatori, oameni politici si chiar la Scoala superioara de razboi (pe care nu mai trebuie s-o numim astfel, pentru ca a fost re-botezata Colegiul interarme de aparare, ceea ce este deja un semn complice din ochi al dezinformatorului)..

Or, de cum trecem la etapa raspunsurilor la intrebari, intot­deauna se gaseste cate un smecher - profesor sau colonel - care sa se ridice si sa-mi spuna:

-     Foarte bine, domnule, ne-ati convins. Dar cine ne dovedeste ca nu dezinformati si dumneavoastra?

Rasete.

Intrebarea este paradoxala dar legitima si, de asta data, am impresia ca ar fi mai bine sa raspund inainte de a incepe. Prin urmare, voi povesti chiar de-acum ce anume m-a deter­minat sa ma interesez de dezinformare.

Comandantul Coignet si arma psihologica

A

In 1958, eram elev ofiter la Scoala Militara de Infanterie din Cherchell, iar programul nostru de trageri, curatire a armamentului, marsuri nocturne si trasee de lupta a fost intrerupt de un conferentiar care ne-a facut sa radem prezentandu-ni-se astfel:

-     Sunt comandantul Coignet, de la Scoala asa-zisa supe­rioara de razboi. (inca se mai numea astfel.)

La care, a inceput sa ne vorbeasca, pentru patru ore, de­spre arma psihologica.

Eram cam sapte sute si cred ca eu am fost singurul pe care l-a interesat expozeul comandantului. In ziua „liberarii”, acea sarbatoare cu care se termina stagiile militare si in tim­pul careia totul e permis, sase sau opt dintre camarazii mei au adus pe scena un obiect prelung pe care l-au prezentat ca fiind „arma psihologica” si care nu avea psihologic decat numele. Eu, insa, fusesem fascinat de cocktailul compus din violuri la adresa multimilor, propaganda, psihanaliza, maoism si tehnici publicitare pe care ni-l propusese comandantul. S-ar putea ca toate acestea sa fi fost inca incomplet digerate, poate ca o anume naivitate ma indemna sa consider aceste metode aproape infailibile, dar sunt sigur ca nu ma inselam presimtind ca era „ceva” la mijloc. Si, la drept vorbind, trebuie sa recu­noastem ca de asta data armata franceza nu mai ramasese in urma intr-un razboi ci, dimpotriva, era in avangarda unor cer­cetari abia schitate, dar care aveau sa-i ofere pe viitor niste rezultate de rasunet mondial.

Pentru moment, inca nu ne aflam decat in faza de creare a Biroului 5 si a Corpului de cadre al tineretului algerian, care nu au ajuns la rezultatele scontate.

Corpul de cadre al tineretului algerian pornea de la o idee sanatoasa: promovarea in Algeria a elitelor favorabile prezen­tei franceze. Aceasta tinea simultan de Santierele tineretului si de conceptul de comisar politic, aventura in care am fost amestecat si eu insumi. Nu pentru multa vreme. Caci, ince­pand din luna iulie a anului 1958, actiunea a fost sabotata la nivel guvernamental si nu mi-a mai ramas decat o bereta cu panglici verzi, culoarea verde fiind judicios aleasa, intrucat este preferata musulmanilor.

Biroul 5, in ceea ce-l priveste, avea misiunea de a manipula opinia algerienilor, dar era slab pregatit pentru asa ceva, sau mai bine zis, opinia armatei era prea putin pregatita ca sa profite. De obicei, erau afectati parasutisti care nu mai puteau sari, sau rezervisti ale caror opinii politice pareau indoielnice: echivala cu a inscrie actiunea intr-un cerc vicios, din moment ce se impiedica obtinerea rezultatelor despre care se credea ca n-aveau sa apara.

Mi-l mai amintesc si acum pe acel locotenent cu bereta rosie care venea sa aduca discuri cu muzica berbera in satul meu de regrupare araba. Populatia, desi binevoitoare fata de noi, disparea la primele mugete ale megafoanelor. M-am inte­resat care erau motivele acestei atitudini. Oamenii mei mi-au explicat, in eufemisme pudice, ca acea muzica instrumentala surescita femeile intr-un asemenea hal, incat nu-si mai puteau (ace treburile. Am transmis mesajul, dar fara succes.

- N-au decat sa asculte, mi-a raspuns locotenentul. Asta le deschide spiritul.

Incepand din acel moment, am considerat ca nu astfel trebuia sa se manuiasca arma psihologica, dar in mintea mea si-a facut loc ideea ca trebuia sa fie posibila manipularea spiri­telor. In aceeasi perioada, am inventat cuvantul psihocratie care, in calitatea sa de neologism, nu spune mai putin decat ceea ce urmareste sa spuna.

Roger Mucchielli si subversiunea

Anii au trecut si, spre 1972, interesandu-ma de lumea inva­tamantului, am descoperit admirabila brosura a lui Mucchielli, Subversiunea.

Reluand notiunea de „razboi al schimbului”, draga lui Pierre Nord, Mucchielli, picior-negru*, fost comunist, fost ofiter din D.B. 2, care si-a pierdut un brat in lupta, demon­streaza ca „conceptia clasica facea din subversiune si din raz­boiul psihologic o masina de razboi in perioadele de ostilitate si se oprea la sfarsitul acestora”. In schimb, „razboiul modern este in primul rand psihologic”, iar beligerantii la curent cu ultimele noutati urmaresc sa creeze in tabara adversa o „revo­lutie voluntarista”: „Conditiile socio-economice ale revolutiei () nu devin [forte] motrice ale revolutiei decat daca exista o stare de spirit revolutionara, o vointa de lupta. Aceasta «stare de spirit» este cea care face revolutia, in afara cazului ca inter­vine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urma­re, se poate si trebuie sa se «lucreze» la nivel psihologic, sa se invinga frica si respectul, sa se creeze agresivitatea unora si complicitatea altora.”  * in orig. pied-noir= (arg.) francez din Algeria (n. trad.).

Observati ca aceasta doctrina, exploatata din abundenta de catre comunisti timp de trei sferturi de secol, este in curs de a fi reluata de islamisti, din nou, cu anumite conivente occidentale.

„Importanta nu este realitatea vietii”, consemneaza Mucchielli, „ci ceea ce cred oamenii”, iar „Gasirea cuvintelor care au efect e mai importanta decat analizarea datelor obiective”.

Actiunea subversiva urmareste trei scopuri:

-        sa demoralizeze natiunea vizata si sa dezintegreze gru­parile care o constituie;

-        sa discrediteze autoritatea, precum si pe aparatorii, func­tionarii si notabilitatile sale;

-        sa neutralizeze masele pentru a impiedica orice inter­ventie spontana generala in favoarea ordinii stabilite, in mo­mentul ales pentru cucerirea non-violenta a puterii de catre o mica minoritate.

Aceasta neutralizare implica „sa se impuna tacerea majo­ritatii, o tacere care exprima apatia, nu oprobiul la adresa ele­mentelor turbulente”. „Nu este vorba in nici un caz de o «mo­bilizare a maselor populare» () ci, dimpotriva, de imobiliza­rea acestora. Voluntarismul revolutionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generala, iar «recursul la popor» nu este decat o formula verbala de propaganda, valabila atunci cand poporul este tinut la distanta.”

Demontand actiunea agentilor subversivi in cazul cand acestia raman exteriori grupului vizat ca si celui in care se inte­greaza, Mucchielli arata ca „nu e posibila nici o manipulare fara cunoasterea perfecta (intelectuala, psihologica si empatica) a grupului care trebuie subminat si a membrilor sai. Aceasta, bineinteles impreuna cu priceperea si stapanirea tehnicilor de manipulare, permite sa se asigure credibilitatea a ceea ce se doreste sa se dea de crezut”.

Pe scurt, si intr-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli de­venise constient de o transformare radicala in arta razboiului.

Daca, de la inceputurile timpurilor, arma psihologica nu a fost decat un accesoriu razboinic folosit doar rareori si cel mai adesea lasat in magazie, secolul XX a cunoscut aparitia unui razboi esentialmente psihologic, in care operatiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parci­monios ca la niste anexe ale actiunii principale. Astfel au fost, de exemplu, razboaiele de decolonizare, precum si razboaiele de gherila care i-au adus pe comunisti la putere in numeroase lari, printre care si China. Numesc acest fenomen „paradoxul lui Mucchielli”.

Nu numai ca Mucchielli mi-a deschis ochii asupra revolutiei ruse care, intr-un fel, imi daduse nastere, si asupra a ceea ce se intampla in jurul meu (pe-atunci, ma aflam in Statele Unite, sfasiate in doua de Razboiul din Vietnam si de exploa­tarea sa politica), dar imi si propunea, fara s-o stie, un subiect de roman care m-a urmarit catva timp: l-as fi putut intitula Aventurile unui psihocrat si as fi povestit in paginile lui cum eroul si-a vandut sufletul dracului pentru a stapani sufletele altora.

Daca am renuntat sa-l scriu, am facut-o din doua motive, unul bun, celalalt rau. Pe de o parte, am descoperit ca nu posedam suficiente date asupra tehnicilor de manipulare pentru a-mi imbogati povestea intr-un mod satisfacator - si, asupra acestui punct, nu ma inselam. Pe de alta parte, imi repugna sa descriu medii sociale pe care nu le cunosteam, cum ar fi, de exemplu, acela al presei, de unde mi se parea ca proveneau cele mai grave manipulari: nu observam, ca un orb ce eram, ca se intamplau lucruri mult mai rele in cercurile intr-al caror mijloc traiam - si anume, mediul universitar american.

O ocazie pierduta, asadar, insa pe care aveam s-o regasesc mai tarziu.

Alexandre de Marenches si dezinformarea

Succesul unui roman al meu intitulat Reintoarcerea, publi­cat in 1979 si a carui actiune se desfasura in lumea informatiilor, a facut ca directorul Serviciului de documentare externa si contraspionaj, alias S.D.E.C.E., sau „Sdeke”, cum il numesc cu afectiune unii, sa ma cheme pentru a sta de vorba.

Alexandre de Marenches, descoperitor al lui Sun Ti, era convins, intre altele, de doua lucruri foarte simple: in primul rand, ca inamicul (adica, in acea perioada, U.R.S.S.) purta un razboi psihologic cu noi, iar in al doilea rand, ca unul dintre cele mai utile mijloace de aparare ar fi constat in a dezvalui pentru Montajul, sub titlul Dezinformarea, arma de razboi, volum care a vazut lumina tiparului in 1986, alaturandu-i pe Sun Ti, Lenin, Ceahotin, Delmer, Nord, Bittman, Mucchielli, Claude Polin, Heller, Barron, Legris, Koestler, Borchgrave, Zinoviev si Tyson. Desigur, anumite documente confidentiale nu putusera fi reproduse, dar am avut satisfactia de a afla pas cu pas ca antologia mea era folosita atat de serviciile de infor­matii, cat si de scolile de ziaristica. Insusi cuvantul dezinformare, necunoscut cu cativa ani mai devreme, era citat toata ziua de mass-media si se aglomerase in vocabularul omului de pe strada. Imi atinsesem scopul si m-am putut intoarce pen­tru cativa ani la ceea ce militarii ar fi numit „dragile mele stu­dii”, adica viata de romancier.

Apoi, spre 1993, cererile de conferinte s-au reluat din plin: municipalitati, organizatii de tineret, scoli militare.

Nimic surprinzator in toate acestea. Avusesera loc trei evenimente care schimbau complet datele dezinformarii, iar cei care se preocupa de aceste chestiuni observasera:

-        caderea comunismului priva Occidentul de tapul ispasi­ tor caruia i se putusera atribui odinioara toate operatiunile de dezinformare, sau cel putin toate reusitele acestora;

-        tehnicile de dezinformare erau de-acum cunoscute, sca­pau de sub controlul statelor si erau din ce in ce mai practi­cate de organisme private;

-        imaginea, atotputernica imagine, triumfase definitiv asupra cuvantului, in domeniul comunicatiilor si al informati­ilor, deschizandu-le dezinformatorilor perspective noi si apa­rent nelimitate.

Aceasta revolutie in dezinformare o observasera cercurile interesate. Ea mi-a trezit dorinta de a preciza anumite idei, de a recapitula anumite fapte, de a proiecta anumite ipoteze.

Astfel a luat fiinta aceasta mica lucrare, care nu se pretinde a fi exhaustiva din nici un punct de vedere, insa ar putea sa le provoace altor exegeti dorinta de a merge mai departe cu pro­priile lor investigatii.

Capitolul II

CE ANUME NU E DEZINFORMAREA

Avertisment asupra informatiei

Un fapt nu este o informatie.

Un fapt nu devine informatie decat atunci cand un infor­mator informeaza un informat. „Ploua” nu este o informatie atata timp cat, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a va infor­ma ca ploua.

Militarii au motive intemeiate sa faca deosebirea intre informatie, care este culeasa in stare bruta, si informatii, care sunt trecute printr-o selectie cu minimum trei factori: evalua­rea sursei, evaluarea informatiei, coroborarea informatiei

Aceasta tripla selectie le confera informatiilor militare simulacru de obiectivitate: ofiterul de la Biroul 2 m-a cand v-am anuntat ca ploua; inca nu i-am dat nici o indicati falsa; de altfel, e luna octombrie, deci este firesc sa ploua; in plus, vecinul meu declara si el ca ploua. Ofiterul de la Biroul 2 a conchis, pe buna dreptate, ca exista ipoteze temeinice pen­tru a se putea miza pe realitatea ploii.

Insa, chiar presupunand ca nu obtin nici un avantaj din a va transmite elemente false asupra conditiilor atmosferici orice informatie presupune prezenta a trei variabile in care nu se poate avea absoluta incredere:

-        informatorul. Poate ca sunt un pesimist innascut, care
tinde sa descopere ca ploua atunci cand burniteaza, sau mi se pare ca e probabil sa ploua si nu m-am deranjat sa ma uit pe fereastra? Poate ca nu vad foarte bine si am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisa de bunul Dumnezeu? Poate am gasit ca era mai simplu sa va spun „ploua”, fiindca ma gan­deam ca „va ploua”, sau constatasem ca „a plouat”?

                 - mijlocul de comunicare. Daca v-am telefonat, s-ar ca aparatul sa fi harait, si dumneavoastra sa fi auzit prost:
am spus pulovar sau oua, nu „ploua”. Daca v-am scris, am o
 caligrafie atat de detestabila incat s-ar putea ca dumneavoas­tra sa fi citit „ploua” in loc de plasa, plana, plina, pruna sau chiar gluma ori haina.

- informatul. Poate ca sunteti atat de optimist, incat veti exclama: „Mereu exagereaza; sunt sigur ca se va face frumos”. Sau, dimpotriva, va veti nelinisti pentru mine si-mi veti trimite o umbrela, un impermeabil, o canadiana, cand eu crezusem doar ca ploua fiindca eram trist?

Am putea continua astfel la nesfarsit Rusii relateaza poves­tea acelui tata analfabet al carui fiu plecase in armata. Fitil ii trimite o scrisoare: „Draga tata, o duc destul de bine, sper ca e bine si la voi, trimite-mi rogu-te o rubla”. Tatal ii cere unui trecator grabit si prost dispus sa-i citeasca scrisoarea, iar omul vorbeste atat de ragusit, incat tatalui i se pare ca aude: „Tata, ma distrez bine, nu ma doare pe mine de voi, trimite-mi repede bautura”. „Ba n-am sa-i trimit nimic”, raspunde tatal, „daca-mi scrie pe tonul asta”. Trece o luna. Soseste inca o scrisoare. Tatal ii cere ajutorul altui trecator, dar greseste hartia si i-o da tot pe cea veche. Trecatorul tocmai aflase ca primise o de­coratie si ca sotia lui nascuse gemeni. Citeste entuziasmat epis­tola, astfel incat tatal intelege: „Draga taticule, mor dupa tine, mi-e dor de voi, toata ziua ma rog s-o duceti bine, daca nu te superi, te rog sa-mi trimiti o copeica, doua”. „Aha!” face tatal. „Asa, vezi. A invatat sa se poarte. Am sa-i trimit doua ruble cu posta urmatoare.”

Se mai cunoaste, in India, povestea acelui maharadjah din tara orbilor care nu stia ce este un elefant. A trimis sase orbi in jungla, cu porunca sa-i descrie animalul. Orbii au pipait un elefant si s-au intors cu descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung si mladios ca un sarpe”. „Nu-i adevarat”, a protestat altul, „e lat si moale ca o foaie de cort”. „Ba gresesti”, a facut al treilea, „e ascutit si lucios ca un dinte urias”. „Va bateti joc de noi”, s-a suparat al patrulea, „e gros si aspru ca un trunchi de copac”. „Ba e urias ca un munte”, l-a contrazis al cincilea. „E subtire si rasucit ca un colacel de franghie”, a incheiat ultimul, care nu-i apucase decat coada. Toate acestea ilustreaza trei idei importante:

-       informatia nu contine niciodata adevarul suta la suta. Pe
lot parcursul se strecoara erori, chiar daca nici un membru al
lantului informativ, de la informator la informat, nu are intentii
rele;

-       orice s-ar crede, nu numai ca in materie de informare
nu exista obiectivitate, dar orice pretentie de obiectivitate tre­buie sa fie tratata cu suspiciune. Este preferabil sa-i ascultam
pe de o parte pe guelfi, iar pe de alta parte pe ghibelini, decat
sa trimitem la fata locului un observator asa-zis impartial, care
va simpatiza de la bun inceput cu unii sau va fi platit mai bine
de ceilalti;

-       este firesc ca fiecare martor sa aiba propria sa impresie
asupra evenimentului la care a asistat. Daca impresiile se
potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc.
Din partea mea, contradictiile dintre cei patru Evanghelist!
sunt cele care ma fac sa cred in veridicitatea lor, iar Biserica
are perfecta dreptate sa ne prezinte versiuni partial divergente
despre ceea ce estimeaza ea ca ar fi adevarul.

Obiectivitatea nu poate exista - cu atat mai mult - decat in informatia de ordin stiintific, unde aceeasi experienta reali­zata de mai multi experimentatori conduce intotdeauna la ace­leasi rezultate. Ipotezele savantilor sunt obiective in masura in care se confirma prin fapte, iar faptele lor sunt indiscutabile in sensul ca oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele perceptibile ce le alcatuiesc, date perceptibile constituite in general prin coincidenta dintre un metru si ceea ce masoara acesta (admitand o marja de eroare).

In tot ceea ce are legatura cu opinia publica, ne aflam in mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om cinstit”, „Vedeti cu proprii ochi imaginea televizata”, „Este parerea majoritatii” - nu sunt des­tinate sa ne asigure.

Notiunea de dezinformare

Se observa ca informatia este in sine o marfa denaturata. Nu va lipsi tentatia de a o denatura si mai mult. Ca sa nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai putin constient, sa modificam adevarul in mii de impre­jurari din viata noastra particulara. Sa fim constienti insa ca, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publica, este foarte ispititoare alunecarea de la adevarul aproximativ la min­ciuna sfruntata, trecand prin toate stadiile intermediare. Se prezinta mai multe cazuri:

-       dorinta de a obtine o anumita atitudine din partea opiniei publice, pentru a indeplini o anumita actiune;

-       dorinta de a vinde un produs, cand un proverb rus spune: „fara inselaciune, nimic nu se vinde”;

-       dorinta de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit can­didat: in cazul de fata, nu mai conteaza ca e o cauza justa, ca partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folo­sesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul si, astfel,
uneori se ajunge la a pune minciuna in slujba adevarului, daca este o minciuna la care publicul e mai receptiv, ceea ce furni­zeaza o scuza comoda pentru constiintele scrupuloase. In aceasta ultima situatie, se intampla adesea sa se accentueze intentionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul sa para
curat ca zapada, negrul e prezentat ca diavolul in persoana.

Sub aceste auspicii, intram in domeniul unei dezinformari care nu mai este spontana, ci deliberata. Se impun aici cateva remarci preliminare.

* * *

Sa observam ca termenul a aparut pentru prima oara in limba rusa (dezinformatia), dupa al Doilea Razboi Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmareau aservirea maselor populare. E semnificativ faptul ca, in acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care inca nu le descoperisera, cuvantul insusi slujeste deja cauza.

Apoi, termenul a trecut in limba engleza (disinformatioii). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, in 1972, il defineste impartial ca: deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberata de informatii care induc in eroare”).

In Franta a aparut in anul 1974, incarcat de semnificatii po­litice intens orientate: ignorance oii le public est tenu d'un pro­bleme dfextreme gravite (cf la folie nucleaire). Cela signifie cgalement ne pas sufBsament eclairer Yopinion sur des ques-tions importantes (ignoranta in care e tinut publicul cu privire la o problema extrem de grava, de ex. nebunia nucleara. Mai inseamna de asemenea o insuficienta de lamurire a opiniei pu­blice asupra unor chestiuni importante - Grand, Pamard, Rive­ran, Les NouveauxMots dans le vent, Larousse). Gratie cuvan­tului desinformation, s-a lansat deja o anumita dezinformare. Cuvantul serveste cauza, la fel ca in Uniunea Sovietica.

Urmatoarea reeditare a dictionarului Grand Robert a continut definitia de mai jos, mai potrivita: utilisation des techniques de l'information, notamment de Yinformation de masse, pourinduire en erreur, cacherou travestir les faits („utilizare a tehnicilor de informare, in special de informare in masa, pentru a induce in eroare, a ascunde sau a traversti faptele”).

Pe scurt, la ora actuala, cuvantul „dezinformare” a devenit absolut banal si face obiectul unui anumit numar de definitii diverse, dar convergente.

Imi amintesc un pranz din 1982 in cursul caruia, daca nu gresesc, regretatul profesor Pierre Debray-Ritzen, domnul Jean Ferre si cu mine, am elaborat, de la un fel de mancare la altul, punct cu punct, urmatoarea definitie:

„Tehnica permitand furnizarea de informatii generale ero­nate unor terti, determinandu-i sa comita acte colective sau sa difuzeze judecati dorite de dezinformatori.”

Continui sa consider corecta definitia, dar voi propune putin mai incolo o alta, care mi se pare ca acopera mai com­plet aspectele esentiale ale acestei tehnici ce reprezinta de asemenea si o filosofie.

* * *

Se remarca faptul ca termenul desinformation este inexact compus.

Prefixul de, de-, des-, des- indica, in limba franceza, „inlatu­rarea, separarea, privarea” (Robert), nu inselatoria. Se „dezbra­ca”, „dezorganizeaza”, „degreseaza”, adica se elimina imbracamintea, organizarea, grasimea. Or, a „dezinforma” nu inseam­na „a lipsi de informatii”, ci „a furniza informatii falsificate”. Ar fi fost mai potrivit sa se vorbeasca despre mesinformation, ca in «mesalliance» („mezalianta**), «mesestime» („insulta”), «mesintelligence» („inteligenta nefasta”), sau de dysinformation, ca in «dyslexie” Cdislexie”) sau «dyspepsie» („dispepsie”). Din pacate, cuvantul desinformation a intrat in limba si degeaba am incerca sa-l mai schimbam.

* * *

De asemenea, se observa ca notiunea de dezinformare se preteaza la o anumita forma de paranoia. Mai ales in perioada cand KG.B.-ul era principalul corifeu in materie, era usor sa se remarce peste tot dezinformatori, la fel cum unii vad ori­unde evrei, francmasoni sau iezuiti - pardon, am ramas in urma: membri ai organizatiei religioase Opus Dei. Concepte ca „Urechile dusmane va asculta” sau „Ochiul Moscovei va priveste” duc cu toata usurinta la deranjamente psihologice. Ce-ar fi daca ne-am imagina ca inamicul nu se multumeste doar sa vada si sa auda, ci si susoteste si imbrobodeste.

Ne impunem sa nu cadem in aceasta cursa. Comentariile pe care le-am facut asupra caracterului aleatoriu al informatiei, chiar si al celei mai bine intentionate, ar trebui sa ne fie de aju­tor. Nu trebuie ca, mai ales, cunoasterea dezinformarii sa de­vina o dezinformare de gradul doi.

* * *

In sfarsit, sa remarcam ca „dezinformarea” se poate inte­lege intr-un sens foarte larg sau foarte restrans. Unii merg pana la a o echivala cu „minciuna” sau cu „orice informatie falsa”. Altii o limiteaza mai strict. In masura in care ideea de „influentare a opiniei” ii este inerenta, ea se apropie de trei tehnici de care vom incerca sa o diferentiem, pentru a defini domeniul care ii e specific.

Propaganda

Cuvantul propaganda apare pentru prima oara in 1689. Provine din expresia latina congregatio de propaganda fidey „congregatie de propagare a credintei”.

Termenul presupune, evident, transmiterea unei informatii catre un public, informatie care trebuie sa fie salutara pentru acesta si care nu e perceputa de informator ca mincinoasa, ci, dimpotriva, ca expresie a singurului adevar existent.

Totusi, sensul termenului s-a alterat rapid. Incepand din 1972, este definit ca „actiunea exercitata asupra opiniei pentru a o determina sa aiba anumite idei politice si sociale, a dori si a sustine o politica, un guvern, un reprezentant”. In secolul XX, dictionarul Grand Robert ii asociaza expresii peiorative: „spa­lare de creier”, „cacealmale”, „minciuni”, citand declaratia ex­peditiva: „Asta-i propaganda!” care inseamna, evident: „Nu-i adevarat”. Cat de departe suntem de evanghelizarea pe care o desemnase cuvantul initial!

Motivul este acela ca, intre timp, a aparut notiunea de infor­matie raspandita cu intentia de a manipula opinia publica, ceea ce trezeste banuieli in orice minte lucida.

Aceste banuieli nu sunt neaparat justificate. Un candidat care proclama fara retinere, de la tribuna sa: „Votati-ma pe mine, eu sunt omul care va trebuie”, nu este neaparat un min­cinos. S-ar putea chiar sa fie intr-adevar „omul care ne trebuie”. O doctrina in care credem si pe care ne straduim s-o propa­gam nu e falsa prin definitie. Faptul ca anumite propagande sunt mincinoase nu inseamna ca toate ar fi astfel.

Si chiar atunci cand mint, ceea ce se intampla adesea, prin­cipala deosebire dintre ele si dezinformare este aceea ca pro­pagandele se prezinta cu fata descoperita. Propaganda poate fi rosie sau bruna, pacifista sau razboinica, rasista sau antirasista, poate lauda umanitatea unui Hitler sau marinimia unui Lenin, poate spune ceea ce vrea sa spuna, nu are „intentii ascunse”. Chiar si cand foloseste ca mijloace neadevarurile, o face in slujba unui scop asupra caruia nu are nimic de ascuns.

Acest lucru este valabil pentru propagandele de opozitie, dar si pentru diversele propagande guvernamentale. A predica adorarea Fiihrerului nu inseamna altceva decat a predica ado­rarea Fiihrerului, iar in acest scop nu exista alt mijloc decat acela de a predica adorarea Fiihrerului. Atunci cand, in pline campanii de epurare si foamete, Stalin declara, fara rusine daca nu si fara umor: „Viata a devenit mai fericita, viata a devenit mai vesela”, el voia sa dea de crezut, sau sa simuleze credinta ca tirania bolsevicilor aducea fericirea.

O trasatura majora a propagandei este aceea ca simuleaza incercarea de a ne convinge inteligenta, dar in realitate, cand isi atinge eficacitatea maxima, se adreseaza celor mai irationale facultati ale noastre. „Tintiti viscerele”, spunea Hitler. Drape­lele, facliile, defilarile, saluturile distinctive si scandarile ritmice Sieg! Heil! Siegl Heil! ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul sau critic si a-l aduce nu de la doctrina la comportament, ci de la comportament la doctrina.

Ceea ce se aplica propagandelor pozitive se aplica si pro­pagandei negative, caci propaganda are in comun cu calvinismul faptul ca se bazeaza pe notiunea predestinarii duble, nu a celei simple: conform lui Calvin, anumiti oameni sunt pre­destinati mantuirii, iar altii, damnarii; conform propagandisti­lor, daca o cauza sau un om sunt eminamente pozitive, cele­lalte trebuie sa fie eminamente negative, iar idolatria binelui presupus se multiplica prin respingerea raului postulat Acest lucru este analizat foarte clar de catre George Orwell, in 1984. Cele „doua minute de ura” impuse zilnic cetatenilor Oceaniei consta in a recupera instinctele agresive ale poporului care il va iubi cu atat mai mult pe Big Brother, cu cat il va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein.

Orwell facea aluzie la propaganda lui Stalin indreptata con­tra lui Trotky, dar procedeul este acelasi si atunci cand Con­ventionalii reclama exterminarea Vendeenilor, cand sans-eulottes-n latra „Aristocratii, la felinar!”, cand Voltaire propovaduieste „Sa strivim infamia”, cand Gambetta proclama „Clerica­lismul, iata dusmanul”, cand Lenin cheama la nimicirea „bur­juilor” sau cand nazistii ii atata pe „arieni” contra jidanilor”.

Or, in toate aceste situatii, proiectul e patentat, marturisit, proclamat Se „anunta culoarea”. In concluzie: propaganda, chiar inselatoare, nu este dezinformare.

Publicitatea

La fel ca propaganda, publicitatea (mai demult, i se spunea „reclama”; acum se vorbeste despre publicitate etc.) transmite catre un public pe cat de numeros posibil un mesaj a carui realitate sau falsitate nu constituie interesul esential si al carui scop nu este acela de a informa, ci de a influenta.

Reputatia publicitatii o egaleaza pe aceea a propagandei. Dictionarul Grand Robert o defineste ca: „faptul de a exercita o actiune psihologica asupra publicului, in scopuri comerciale” si citeaza in acest sens termenii: «battage, bourrage (de crane), Uun-tam» („tapaj, pisalogeala, tam-tam”).

„Cea mai eficace publicitate este aceea americana, care mizeaza pe reflexele conditionate”, a scris Malraux. Aceasta inseamna sa recunoastem ca publicitatea, la fel ca propagan­da, se adreseaza mai mult subconstientului decat constiintei. „Persii spala mai alb” poate trece uneori drept un argument, desi nici agentia de publicitate care a inventat sloganul si nici, probabil, fabricantii detergentului Persii, ba poate, dupa toate probabilitatile, nici chiar cumparatorii acestui detergent nu aed cu adevarat ca produsul va albi complet rufele, iar for­mula nu retine atentia decat pentru ca e vizualizata si usor inexacta (ar fi trebuit sa se spuna „spala mai curat”, dar n-ar li avut impact). In schimb, un afis reprezentand o masina si o femeie imbracata sumar, una langa alta, nu emite nici cea mai mica pretentie de argumentare, din moment ce fata nu e de vanzare pe langa masina. Ea nu e prezenta decat pentru a excita concupiscenta cumparatorului masculin sau exhibitio­nismul cumparatoarei feminine si pentru a ne determina sa confundam apetenta pe care ne-o inspira spontan femeia cu cea pe care o vom resimti, prin ricoseu, pentru masina.

Publicitatea moderna merge si mai departe cu exploata­rea irationalului.

Practic, se poate concepe ca spectacolul simultan cu ma­sina si femeia face ca in spiritul viitorului cumparator sa se nasca o idee vaga, ca aceasta: „Daca as avea masina asta, toate femeile frumoase ar alerga dupa mine”. De asemenea, unele sloganuri a caror forma eliptica le face toata frumusetea -'de (templu, „Suradeti Gibbs” - mai pastreaza o minima semnifi­catie - „pasta de dinti Gibbs imi va crea un suras mai stralu­citor” - dar nu exista practic nimic rational in formule care contin cuvinte imaginare: „Cu Carrefour, pozitivez”, sau, si mai mult, „E Morgan dupa mine”.

Acest accent pus intentionat pe irational apropie publici­tatea de propaganda, cu precizarea ca nu este la fel de „calvi­nista”: intotdeauna, publicitatea nu face decat elogiul unui pro­dus; abia daca indrazneste sa foloseasca unele aluzii negative la produsele concurente, pentru ca in realitate nu are decat un singur scop: vanzarea, iar in acest domeniu, spre deosebire de cel politic, atragerea unei atentii chiar si ostile asupra riva­lilor ar putea provoca o catastrofa comerciala.

In rest, de catva timp si mai ales sub influenta americana, specializarea comerciala a publicitatii tinde sa dispara. Un can­didat la presedintia republicii poate fi lansat „ca o pasta de dinti”. Se combina dinainte costumele, dictiunea, gesticulatia, fara a mai vorbi de afise si sloganuri, in functie de presupusele preferinte ale publicului. Propaganda, cel putin, simula inten­tia de a convinge; publicitatea nu cauta decat sa seduca. Intre timp, oricat de dezinformatoare ar fi atunci cand ne face sa credem ca un anume candidat va fi cel mai bun presedinte posibil pentru ca poarta cravate pe gustul nostru, ea merge si drept la tinta, la fel ca propaganda: „Cumparati X” sau „Votati Y”, cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse, nu au alta semnificatie decat „Votati Y” sau „Cumparati X”. In concluzie: publicitatea, chiar si mincinoasa, nu este dezinformare.

Intoxicarea

Intoxicarea (nu demult, unora li se parea foarte smecher sa-i spuna «rintoxe») este cunoscuta din dictionarul Robert mai ales cu sensul de „otravire”, dar tine si de domeniul neolo­gismelor: „Actiune insidioasa asupra spiritelor, tinzand sa acrediteze anumite opinii, sa demoralizeze, sa deruteze.” „In­sidioasa”, „tinzand sa”, „anumite” Minimum ce se poate spu­ne e ca aceasta definitie nu sclipeste prin limpezime. Avem impresia ca autorul ei nu stie prea bine despre ce vorbeste.

Daca nu ne inselam; neologismul semantic „intoxicare” este de origine militara. In excelenta lucrare consacrata aces­tui subiect, colonelul Andre Brouillard, alias Pierre Nord, maestru in materie, constata (in 1971) ca „termenul de «intoxi­care» face furori in zilele noastre. Sa strecurat peste tot; nu numai in rapoartele militare si in procesele verbale, ci si in depesele diplomatice si in manifestele politice. L-am gasit chiar si intr-un roman de dragoste: infamul seducator o intoxica pe femeie.”

Pentru a clarifica ideile si a readuce lucrurile la proportii corecte, Brouillard precizeaza: „Nu ar fi greu sa deturnam cuvantul «intoxicare» de la sensul sau propriu-zis, pentru a-l transforma intr-un sinonim al viclesugului de razboi, al subterfugiului diplomatic, al mistificarii, diversiunii, tradarii, min­ciunii si altor «trucuri». Il vom aplica utilizarii acestor proce­dee necinstite, dar rezervandu-l planurilor superioare:

-       al tacticii generale, adica al folosirii combinate a armelor de catre militarii de pe teren, in lupta;

-       al strategiei, al desfasurarii generale a razboiului;

-       si al politicii interne si in special externe.”

Iata o definitie foarte clara. Intoxicarea vizeaza adversarul. Consta in a-i furniza informatii eronate, care il vor face sa ia decizii dezavantajoase pentru el si favorabile pentru noi.

In actul patru din Cyrano de Bergerac, in timpul asediului de la Arras, comandantul taberei, Contele de Guiche, ii face semne cu esarfa unui „om ce fuge”, si explica: „Fugaru-i spaniol. Un fals spion. Ne-aduce servicii mari. E-un sol prin care orice stire ce-as vrea, o pot transmite la inamic Si modul acesta imi permite sa intervin in multe decizii ce-ar lua.” Cyrano raspunde, indignat:

„E-un ticalos!” Dar de Guiche nu se jeneaza: „E foarte comod.”

Nici nu s-ar putea defini mai clar intoxicarea.

Pierre Nord mai prezinta multe alte exemple despre acest procedeu necinstit”, dar eficient. Cel mai concludent mi se pare urmatorul.

Suntem in 1943, iar Aliatii, care au debarcat deja in Africa de Nord, pregatesc invazia Siciliei. Trebuie sa-i faca pe ger­mani sa creada ca actiunea se va indrepta spre Sardinia si Pelopones si sa le creeze aceasta impresie destul de repede pentru a avea timp sa degajeze Sicilia inainte de jumatatea

lunii iulie.

Un moment, Aliatii au cochetat cu ideea de a-si instiinta adversarii ca aveau sa atace intr-adevar Sicilia, sperand ca acestia sa ia informatiile drept materiale de intoxicare: ar fi fost o intoxicare la patrat Dar au renuntat la aceasta strata­gema, considerata prea putin realista: dimpotriva, le-au furni­zat germanilor asigurarea ca debarcarea urma sa aiba loc in Sardinia si Grecia, dar intr-un mod deosebit de subtil.

Cadavrul unui englez, preluat dintr-o morga, botezat Mar­tin si avansat la gradul de comandant de puscasi marini, a fost abandonat pe mare, in largul portului Huelva. De ce Huelva? Pentru ca acolo opera un agent german constiincios, iar curen­tii marini din partea locului erau favorabili. „Legenda” lui Martin a fost pusa la punct pana in cele mai mici detalii: avea la el scrisorile unui tata ursuz, ale unei logodnice fandosite, bilete la teatru, note de plata de la bar. In treacat fie zis, am cunoscut-o bine pe frantuzoaica a carei misiune fusese aceea de a tine in buzunare si a freca sistematic toate aceste hartii, pentru a le crea patina pe care era firesc s-o aiba. Martin a fost imbracat de Gieves, croitorul Marinei Regale, si a trebuit sa i se dezghete picioarele la un radiator electric, pentru a fi incaltat cu pantofii. Credeti cumva ca ofiterul de legatura Martin purta asupra lui planurile secrete ale invaziei? Nici pomeneala. Numai scrisori ale unor comandanti superiori catre alti comandanti superiori, ceea ce nu avea de ce sa sur­prinda, din moment ce fusese detasat temporar pe langa ei ca expert in debarcari. Comandantii superiori discutau nimi­curi, pe un ton familiar, nu faceau decat aluzii vagi la planul de operatiuni pe care toti il cunosteau pe de rost, isi imparta­seau grijile, glumeau pe seama americanilor „Printre randu­rile acestor «broderii», un german perspicace trebuie sa intre­zareasca drama greaca si sarda.

Ceea ce s-a si intamplat.

Hitler, avertizat, a ordonat sa se instaleze campuri de mine si baterii de coasta in Pelopones, a trimis in mare graba a XI-a Panzerdivision, a fortificat Sardinia si Corsica si a retras din idlia a XI-a flotila de torpiloare pentru a o expedia in Marea Egee. La data de 10 iulie, Aliatii au debarcat in Sicilia fara sa traga nici un foc de arma.

Bravo pentru intoxicare, dar putem vorbi, in acest context, i i * spre dezinformare ?

In sensul larg al cuvantului, da, fara indoiala, dar daca dezinformare n-ar insemna altceva decat intoxicare, de ce ne-am mai complica folosind un sinonim?

Pentru mine, diferenta dintre intoxicare si dezinformare consta in faptul ca prima vizeaza un stat-major, un grup restrans de factori de decizie, eventual un comandant suprem, cata vreme dezinformarea se adreseaza opiniei publice. E de la sine inteles ca intoxicarea nu e rezervata domeniului militar: un partid politic, o banca, un fabricant, poate profita de pe urma intoxicarii concurentilor, dar scopul va fi intotdeauna acela de determina una sau mai multe persoane, nu o colectivitate, sa comita greseli.

In concluzie: intoxicarea, inselatoare prin definitie, nu este una si aceeasi cu dezinformarea.

Prin urmare, ce e dezinformarea?

Sunt de parere ca dezinformarea presupune trei elemente:

-       o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;

-       mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda;

-       scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.

Propun, deci, urmatoarea definitie, care ne va servi drept reper pe tot parcursul acestui studiu. Vom vedea ca elemen­te care o compun ne vor permite sa ne restrangem si, in continuare, sa ne aprofundam domeniul de cercetare.

Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate.

Capitolul III

DE LA GURA LA URECHE

De cand au oamenii gura sa vorbeasca si urechi ca sa auda, altfel spus, de cand schimba intre ei mesaje, au inteles ca e posibil sa profite de pe urma ambiguitatii proprii chiar si celor mai inocente informatii; ca, intrucat proportia continutului de adevar nu e nici fixa, nici garantata, nimic nu e mai usor decat sa adauge aproximarii involuntare inselaciunea deliberata.

Insusi simbolul operatiunii de dezinformare conceputa si realizata ca atare este totodata si cea mai veche asemenea actiune pe care o cunoastem, si anume:

Calul Troian

Nu ne intereseaza, in cazul de fata, sa stim daca Troia a existat - conform ultimelor descoperiri, da, desi in epoca scien­tismului inca mai existau destule indoieli - nici daca aheii din secolul al XII-lea inainte de Iisus Christos s-au luptat pentru frumosii ochi ai Elenei sau, cum este la moda sa se afirme acum, din motive economice (aceasta hachita a istoricilor con­temporani), nici daca au introdus intr-adevar in cetatea asedi­ata un comando ascuns in burta unui cal de lemn. Ceea ce ne intereseaza aici este insusi sindromul Calului Troian, cu con­ditia de a nu fi fost un berbec ceva mai perfectionat, cum sus­tine Pausanias. Sa-l credem mai curand pe Virgiliu, sursa noas­tra cea mai completa.

Dupa zece ani de asediu, grecii inca nu reusisera sa ocupe Troia prin forta. Sau hotarat sa recurga la ceea ce nu este, in prima instanta, decat un siretlic de razboi: au simulat imbar­carea si s-au ascuns intr-un mic golf din apropierea cetatii. La plecare, au lasat in urma lor un cal gigantic de lemn, „mare cat un munte, cu coastele facute din brazi impletiti”. Fara nici cea mai mica explicatie.

Aceasta absenta a explicatiilor e foarte importanta, caci troienii care, incantati sa vada ca asediul incetase, au venit sa viziteze tabara grecilor, s-au pierdut in supozitii, impartindu-se, evident, in doua tabere: partizanii si adversarii prazii de razboi, adica ai suportului dezinformarii. Thymetes recomanda sa fie introdus in oras, pana in mijlocul citadelei; Laocoon, dimpotri­va, se „teme de greci, chiar si atunci cand aduc daruri”: arunca, din rasputeri, „o lance enorma in coasta animalului si peste burta sa cu scanduri bombate. Lancea se implanta vibrand: astfel lovita, burta rasuna, iar din adancurile sale goale se aude un geamat” Enea, care istoriseste intamplarea, remarca: „Fara orbirea noastra, el [Laocoon] ne-ar fi impins sa infigem fierul in acel ascunzis al grecilor.”

Este o observatie foarte importanta. In realitate, intotdea­una exista mijloace de aparare impotriva dezinformarii. Dar, cel mai adesea, se prefera sa se cada prada orbirii, ceea ce, in termeni tehnici, echivaleaza cu consimtirea tintei. Sa retinem aceasta notiune.

Deci, troienii ezita.

Soseste Sinon, agentul de influenta. Fie-ne ingaduit aici un joc de cuvinte care nu e un simplu calambur: in franceza, Sinon este un nume predestinat. Toti agentii de influenta s-ar putea numi monsieur Sinon (in fr. sinon = daca nu):,Ascultati ce va spun eu - daca nu” Este formula pe care agentii de influenta o repeta continuu, explicit sau implicit.

Sinon explica originea calului. Grecii, care se facusera vinovati in fata protectoarei lor, zeita Pallas Atena, au construit calul pentru a-i aduce zeitei o ofranda de ispasire. Calchas, oracolul, a cerut ca lemnaria „sa se inalte pana la cer, pentru a nu putea sa intre pe poarta, nici sa fie introdusa intre zidu-rile Troiei”, mod in care - iar aici parasim viclesugul de razboi, pentru a intra in plina dezinformare - ofranda ar fi putut „sa readuca poporul troian sub protectia vechiului sau cult”. Reti­neti: grecii nu vor cu nici un pret sa ajunga calul lor in Troia! Iar Sinon insista: „Daca mainile voastre profaneaza aceasta ofranda adusa lui Pallas, va fi o uriasa nenorocire pentru im­paratia lui Priam []. Dar daca il duceti, cu propriile voastre maini, in orasul vostru” - atunci, vrea el sa spuna, va vor fi ingaduite toate sperantele. Montajul e cat se poate de abil.

In acel moment, fie ca zeii conspira pierderea Troiei, fie ca hazardul e de partea grecilor - ceea ce, de asemenea, este o idee importanta caci, la fel ca in cazul gazelor de lupta, nu e posibila nici o actiune de dezinformare fara un vant istoric care sa sufle in directia potrivita - vin niste serpi care ii sufoca pe Laocoon si copiii lui, ceea ce este interpretat imediat ca o pedeapsa pentru sacrilegiul pe care l-a savarsit aruncandu-si lancea asupra calului consacrat lui Pallas Atena. Sa zicem ca e o manifestare a fatalitatii, care sufla adesea in panzele dez­informatorilor competenti.

Opinia publica, aflata in plina ezitare, basculeaza complet in tabara optimistilor si cere sa fie adus calul, nu numai in oras si in cetate, ci chiar in templul lui Pallas, caci - iar aici se afla nodul intregii operatiuni de dezinformare - si troienii o adora pe Pallas si i-au inaltat un templu.

La care troienii isi sparg singuri zidurile cetatii! Da, ei insisi, nu-i asa ca e jalnic? „Toti se apuca de treaba. Sub picioarele co­losului sunt puse roti alunecoase. Se intind franghii de canepa. Masina fatala trece de zidurile noastre, cu burta plina de oa­meni si arme.” Si - ceea ce este esential - „in jur, tineri baieti si fete canta imnuri sacre, bucurosi sa atinga odgonul” care le va grabi pieirea.

Se vede bine ca nu Lenin i-a inventat pe „idiotii folositori”, acei simpatizanti naivi ai idealurilor comuniste, care l-au ajutat sa raspandeasca revolutia in lume. De altfel, fenomenul care consta in a aplauda, in a favoriza propria distrugere, se intal­neste frecvent. Asa-numitul sindrom Stockholm, care pecet­luieste complicitatea ostaticilor cu persecutorii lor, in noaptea de 4 august, harakiri ai nobilimii franceze, entuziasm al bur­gheziei ruse pentru revolutia din februarie, participa la aceasta atitudine de leming care consta, pentru o colectivitate, in a se precipita intr-un neant crezut salvator.

Urmarea este previzibila. Imediat ce populatia este „cufun­data in vin si somn”, grecii ies din burta calului, gatuiesc san­tinelele si deschid portile orasului in calea intregii armate, revenita in secret. Jaful incepe.

Din punct de vedere al dezinformarii, aceasta istorie este de-a dreptul exemplara. Se regasesc aproape toate elementele tehnicilor cu care ne vom familiariza pe parcursul paginilor  vor urma.

Calul de lemn este un suport al dezinformarii.

Tema este protectia lui Pallas, pusa la dispozitia troienilor.

Transmisiunea e asigurata de agentul de influenta Sinon, care acrediteaza tema.

Tinerii cantareti de ambele sexe (uneori, tinerii sunt mai creduli decat batranii) asigura cutiile de rezonanta indispen­sabile actiunii.

Rezultat consimtamantul populatiei este obtinut si se transforma intr-o adevarata psihoza - Enea vorbeste el insusi de „nebunie” si „orbire”. Incepand din acest moment, intra in joc autodezinformarea, printr-un fenomen care nu se poate sa nu fie asociat cu vampirismul. La fel cum, conform legendei, orice om caruia i-a supt un vampir sangele devine el insusi vampir, dezinformatul devine dezinformator, uneori din candoare, dar adesea cu un entuziasm morbid, debordant, ca in propaganda si publicitate, pentru irational.

Iata doua exemple ale aberatiilor de acest gen.

In timpul proceselor staliniste, un acuzat a marturisit ca ascunsese un cui intr-un ou, ceea ce a ajutat la convingerea opiniei publice ca acel om era un monstru.

In anii cincizeci, un podgorean burgund care producea vinuri de soi ales ii asigura pe toti cei ce binevoiau sa-l asculte ca, dupa victoria comunismului, vinurile sale aveau sa devina si mai bune.

Astfel, impotriva sfatului lui Laocoon si al inteleptilor ceta­tii, troienii contaminati de dezinformarea care, initial, fusese numai opera lui Sinon, si-au contaminat concetatenii si s-au repezit cu totii spre propria lor osanda.

Profunda semnificatie a Calului Troian nu le-a scapat celor care au reflectat asupra manipularii opiniei publice. Saint-Marc Girardin scrie: „Astfel inainta Revolutia, era Calul Troian intrand in oras, in aclamatiile poporului.” In acelasi spirit, Hans Huyn a intitulat „Calul Troian” o lucrare consacrata ingenioasei idei de mai jos: conform lui, „casa comuna socia­lista” predicata de elitele comuniste in timpul Perestroikai ar fi trebuit sa fie un mijloc de penetrare si invingere a Occiden­tului.

Sun Ti

Calul Troian poate fi considerat un mit al dezinformarii. Generalul chinez Sun Ti a existat in realitate, chiar daca isto­ricii nu stiu cand anume: in secolul al VI-lea, sau in al IV-lea inainte de Christos? Cartea sa, Arta razboiului, a exercitat o influenta considerabila asupra tuturor strategilor chinezi si japonezi, inclusiv a lui Mao Tse-tung, si a fost studiata in toate scolile militare ale blocului comunist, atat cele moscovite cat si cele din Beijing. Trei sferturi din aceasta lucrare nu ne inte­reseaza in cazul de fata, fiind consacrate unor considerente de ordin strict militar, dar sfertul ramas ne preocupa in cel mai inalt grad, intrucat ilustreaza gandirea esentiala a genera­lului, surprinzatoare, la drept vorbind, sub condeiul unui raz­boinic: „Arta suprema a razboiului consta in a invinge dus­manul fara lupta”.

Or, cum sa-l invingi fara lupta? lipsindu-l fie de mijloacele, fie de dorinta de a lupta. Si cum sa-l lipsesti de aceasta dorinta? Prin dezinformare.

Ambitiile seniorului ideal al razboiului sunt, conform lui Sun Ti, nemarginite: „Trebuie sa aveti scopul de a cuceri intact tot ceea ce se gaseste sub soare”. Obsesia lui este protejarea bogatiilor adversarului: „in razboi, cea mai buna politica este aceea de a ocupa statul intact: ruinarea lui este o politica infe­rioara”. Din acest motiv, „cei care sunt experti in arta razboiu­lui supun armata inamica fara lupta. Ocupa orasele fara a le asalta si rastoarna un stat fara operatiuni prelungite”. Pe scurt, chiar inainte ca seniorul ideal al razboiului „sa-si insangereze spada, tara inamica a capitulat”.

Ne aflam departe de grecii care, inainte de a recurge la elegantissima stratagema a Calului Troian, nu cunoscusera decat lancea si spada. Pentru Sun Ti, „toata arta razboiului se intemeiaza pe inselatorie”, iar „rafinamentul suprem este acela de a ataca planurile inamicului”. Astfel, preocupat continuu de spionajul si contraspionajul defensiv, Sun TI distinge cinci genuri de agenti secreti, formand laolalta „reteaua divina” a suveranului. A cincea categorie, numita „lichidabila”, este spe­cializata in intoxicare, o intoxicare cel putin la fel de rafinata ca aceea manuita de Aliati cu vreo doua mii cinci sute de ani mai tarziu. Judecati si dumneavoastra.

„Seful de stat-major a gratiat intr-o zi un condamnat, l-a deghizat in calugar, l-a pus sa inghita un cocolos de ceara si l-a trimis la tanguti. Sosind, falsul calugar a fost inchis. Le-a vor­bit celor care-l prinsesera despre cocolosul de ceara, pe care la eliminat curand, in scaun. Desfacand ceara, tangutii au citit scrisoarea adresata de seful statului-major comandantului lor de planificare strategica. Capetenia tangutilor, in culmea furiei, l-a executat pe planificator, ca si pe calugarul spion.”

Ne-am putea crede in plina operatiune Tuhacevsky, in legatura cu care s-au emis doua explicatii, aparent la fel de verosimile: fie Hitler l-a facut pe Stalin sa creada ca Tuhacev­sky il trada in favoarea lui Hitler, fapt in urma caruia Stalin si-a decimat propriul stat-major, fie Stalin, cu scopul de a-si deci­ma statul-major, i-a dat de inteles lui Hitler ca Tuhacevksy avea sa tradeze, astfel incat Hitler l-a capturat, dandu-i ocazia de a face ceea ce dorea.

Dar, in cazul tangutilor, ne aflam inca in plina intoxicare. Or, din cartea lui Sun Ti s-au tras invataminte care nu au nimic propriu-zis militar, prefigurand dezinformarea sub cea i nai moderna forma a sa.

* * *

Discreditati tot ceea ce merge bine in partea adversa

s

Stim la ce manevre de demoralizare de acest gen ne-au supus, rand pe rand, serviciile naziste si comuniste - unele, atacandu-ne evreii, celelalte, patronii - si cat de nociva e in prezent influenta americana pentru unele natiuni ca Franta, care ajung sa fie cuprinse de dezgust la adresa propriei lor civilizatii.

S-ar putea sustine ca, in acest caz anume, nu exista nici o actiune concertata din partea americanilor. Vom vedea mai departe ca acest lucru nu e sigur, dar prea putin conteaza: oportunistul Sun Ti stie bine ca discreditarea valorilor traditionale distruge identitatea unui popor, chiar si fara intentii rele din partea unui tert. Biserica crestina n-ar fi invins nicio­data paganismul daca nu-l discredita, in diverse moduri, iar actuala dezcrestinare n-ar fi ceea ce este daca Biserica, in masura in care si ea este o institutie omeneasca, nu s-ar fi dis­creditat la randul ei, in mai multe moduri.

*    *   *

Implicati-i pe reprezentantii claselor conducatoare ale tarii adverse sa intreprinda actiuni ilegale. Submineaza-le reputatia si, la momentul potrivit, supuneti-i dispretului concetatenilor lor!

O privire aruncata asupra politicii franceze contemporane ne-ar putea face sa credem ca actioneaza un inamic necunos­cut, caci exista nenumarate „actiuni ilegale” la care se dedau „reprezentantii claselor conducatoare”. Din pacate, se pare ca liderii nostri sunt capabili sa se ocupe singuri, fara nici un Sun Ti care sa-i ispiteasca. Dar e sigur ca un inamic potential ar putea sa-si puna mari sperante in „dispretul” pe care-l merita si-l obtin escrocii nostri de la putere.

* * *

Raspanditi discordia si galcevile intre cetatenii tarii adverse!

„Dezbina si stapaneste” este un dicton arhicunoscut. Anu­mite tari, printre care si a noastra, au fost intotdeauna prada factiunilor, iar refuzul de a practica fairplay jocul democratic (in care fiecare ar trebui sa prefere binele comun fata de inte­resul individual) accentueaza si mai mult tendinta spre schis­me si fronda a francezilor. Comunistii, in special, au stiut foarte bine sa profite de pe urma acestei racile, pentru a-i instiga pe francezi unii impotriva altora. Ne putem gandi la muncitorii fabricilor de armament care sabotau grenadele destinate combatantilor din Indochina, sau la hamalii care, in timpul razboiului din Algeria, puneau in pericol vietile militarilor si ale civililor francezi.

Intaratatii pe tineri contra batranilor!

Ridiculizati traditiile adversarului!

Conflictele dintre generatii sunt firesti, dar ele pot fi ate­nuate sau accentuate. O dramatizare intensa a avut loc in luna mai a anului 1968, si cunoastem atat complicitatile externe care au amplificat evenimentele, cat si slabirea spirituala, inte­lectuala, politica, civica, economica, materiala, care a rezultat de aici pentru Franta. Or, era vorba intr-adevar de instigarea unei generatii impotriva alteia si de distrugerea temeliei tra­ditiilor care, inainte, le unisera la un loc.

In Algeria, armata franceza crease o miscare de tineret care contura imaginea unei Algerii indisolubil legata de Fran­ta, ca o idee mai seducatoare pentru generatiile in ascensiune decat o independenta obligatoriu regresiva, care urma sa amal­gameze Algeria printre tarile subdezvoltate din Lumea a Treia. In joc exista o carte interesanta pe care se putea miza, in stilul lui Sun Ti. Am precizat, in capitolul intai, ca sistemul de cadre al tineretului algerian fusese sabotat la cel mai inalt nivel.

Se crease un altul, care ar fi putut avea cele mai fericite consecinte. Generatiile nu sunt singurele pe care le strabat conflictele. Sexele furnizeaza si ele opozitii care pot fi exploa­tate. Musulmanii algerieni primeau cu satisfactie masurile de emancipare luate in favoarea lor si, daca ar fi fost urmarita aceasta politica, Occidentul ar fi dispus la ora actuala, in plin Maghreb, de un cap de pod format din femei impermeabile fata de islam. E o tema de meditatie.

* * *

Sun Ti nu se opreste aici. El mai recomanda, pe deasupra, folosirea cantecelor si a muzicilor lascive, folosirea prostituatelor, cadourile „din jad si matase”, adica arta de a incuraja la adversar un hedonism care la inceput moleseste si, in perspec­tiva, paralizeaza.

Observam ca, in cazul sau, nu e vorba de modificarea infor­matiei ca atare, ci de manipularea adversarului prin influente care pana la urma il lipsesc de orice posibilitate, de orice velei­tate de rezistenta. Aceasta actiune nu poate fi exercitata decat prin comunicarea ideilor, a modelor, stilurilor, atitudinilor, motiv din care credem ca ea tine in mod clar de resortul dezinformarii, astfel incat specialistii au perfecta dreptate s-o de­numeasca, tehnic, „influenta”.

O ilustrare tipica: sloganul defetist, de o sonoritate geniala, in germana ca si in engleza: Besser rot als tot, Better red than dead. G,Mai bine rosu decat mort”.) Este adevarat ca in fran­ceza suna mai putin sugestiv, lipsindu-i rima: Plutot rouge que mort. Astfel, sloganul devine mai inapt sa afecteze sensi­bilitatea irationala a auditoriului si mai putin propice memo­rarii instinctive. Totusi, el poarta acelasi mesaj pacifist, deci de inspiratie sun-ti-iana. Marele chinez scria: „O armata vic­torioasa invinge inainte de a porni lupta; o armata sortita in­frangerii se lupta fara nici o speranta de a invinge.”

In rest, Sun Ti, ca un adevarat profet al dezinformarii, a inteles perfect ca nu de dezinformator depinde sa-si creeze, de la cap la coada, o situatie favorabila. Cu siguranta, Sparta n-ar fi preferat sa se inroseasca decat sa moara, cum n-ar fi facut-o nici Franta secolului al XVII-lea sau cea a Revolutiei. Dezinformatorul trebuie „sa ia trenul din mers” si sa-l detur­neze in folosul sau, trebuie sa exploateze conflictele deja existente si sa le invenineze, trebuie sa dezvolte in mod mon­struos tendinte deja prezente, ceea ce presupune sa-si fi facut bine temele si sa-si fi invatat lectiile: in terminologia econo­mica, sa fi efectuat un studiu aprofundat al pietei.

Imaginea pe care o foloseste Sun Ti pentru a spune acest lucru e seducatoare: ,Astfel, trebuie sa se profite de pe urma situatiei, la fel ca atunci cand trimiti de-a rostogolul un bulgare pe o panta abrupta. Forta initiala e minima, iar rezultatele,

enorme.”

Totusi, dupa cum vom vedea mai departe, in capitolul „Un caz de scoala”, de la Sun Ti incoace s-au inregistrat progrese. Metodele de dezinformare actuale nu mai necesita o exploa­tare atat de scrupuloasa a pantelor naturale. Cu alte cuvinte, „revolutia voluntarista” a lui Mucchielli poate, la ora actuala, sa fie teleghidata.

Eschin

Exemplele de agitatori platiti care-si desfasoara activita­tile in folosul unei cauze sau al unui sef de stat sunt nenumarate. Sa ne referim la unul, pentru a fixa ideile: Eschin.

Filip al II-lea al Macedoniei, care a trait in secolul al V-lea inainte de Iisus Christos, nu auzise niciodata, cu siguranta, vorbindu-se despre Sun Ti, dar era patruns de o filosofie ase­manatoare. „Nici un oras in care poate ajunge un catar incar­cat cu aur,” spunea el, „nu este de necucerit.” Nu se referea numai la cunoasterea venalitatii oamenilor; era vorba de o intelegere a importantei opiniei publice si a necesitatii de a o manipula. Intreaga cariera a lui Filip, cu alternativele sale de pace si razboi care urmareau toate acelasi scop, si recunoaste­rea lui finala ca arbitru politic al ligii elenice, ar putea fi con­siderata o ilustrare a doctrinei sun-ti-iene.

In primul rand, Filip si-a atins scopurile, dupa batalia de la Cheronea, prin manipularea concertata a opiniei. Agentul sau la Atena a fost Eschin, rivalul si dusmanul personal al lui Demostene. Victor Martin si Guy de Bude spun urmatoarele: „Calitatile sale oratorice trebuia sa-i asigure o puternica influ­enta asupra unui public popular ca acela din Atena si se inte­lege de ce regele Macedoniei si-a folosit toate mijloacele pen­tru a face din acest glas inimitabil instrumentul politicii lui. S-ar putea sa se fi folosit, ca sa reuseasca, de argumentele rasunatoare in care credea Demostene, sau sa-l fi cucerit pe Eschin cu ajutorul vanitatii (); in orice caz, rezultatul a fost acelasi: Eschin a servit interesele Macedoniei, iar discursul sau nu ne permite in nici un caz sa afirmam ca aceasta atitu­dine i-ar fi fost inspirata de conceptii politice personale si coe­rente. Dar, gratie talentelor sale oratorice, a devenit purtatorul de cuvant al unei parti considerabile.”

Pe scurt, in cazul lui Eschin avem cutia ideala de rezonan­ta. Vom analiza aceasta functie intr-un capitol ulterior.

Tentatiile Bisericii

Ne putem imagina ca, pentru un ateu, tot imensul efort . ii propovaduitii savarsite de diferitele religii care s-au succedat pe Pamant poate fi asimilat unei actiuni de dezinformare.

Sa ne recapitulam criteriile: opinie publica, scopuri politice, mijloace deturnate.

Misionarul se adreseaza opiniei publice, lucru de necontes­tat, iar Sfantul Pavel, declarandu-le atenienilor ca venise sa pre­dice despre „zeul necunoscut” caruia acestia ii consacrasera deja un templu poate fi numit, pe buna dreptate, un manipu­lator de opinie. Dar, se va obiecta, scopurile prozelitismului nu sunt politice. Ramane de vazut. Cele ale lui Pavel nu erau, desigur, dar oare acestea sunt intotdeauna absente din preocu­parile misionarului si ale reprezentantilor sai? Iar in ceea ce priveste mijloacele deturnate Stim ca paganii, de exemplu, recurgeau la subterfugii cum ar fi ascunderea unui preot in statuia unui zeu, pentru a-l pune sa proclame profetii cu glas puternic si inteligibil. De asemenea, au mai existat si preotii care interpretau cuvintele incoerente ale Pythiei de pe trepie­dul sau, iar natura umana nu ar fi cea care este, daca interpre­tii ar fi rezistat intotdeauna tentatiei de a le orienta intr-un sens favorabil sentimentelor sau intereselor lor. Plasandu-ne in pos­tura ateului care nu crede nici in imaculata conceptiune, nici in reinvierea lui Christos, am putea spune chiar ca propagarea credintei crestine tradeaza o mistificare la scara planetara, si ca muzica de cor, orgile, clopotele, toaca, tamaia, repetarea tan­guitoare a litaniilor, insusi simbolul crucii, tin de conditionarea sistematica; pavloviana, a reflexelor credinciosului.

Fara indoiala ca asa este, dar predicatorul nu se deghi­zeaza pentru a avea efect asupra opiniei, ba chiar dimpotriva. Refuzandu-si navigatia sub pavilion fals, propovaduitorul actio­neaza sub uniforma ornamentelor sacerdotale si, deci, nu poate fi asemanat cu un franctiror. Chiar si cand foloseste viclesugurile iezuite, nu-si ascunde scopul esential, care este ad majorem Dei gloriam. Batranul preot de tara al lui Una-muno care, convins de utilitatea crestinismului pentru popor, il propovaduieste cu devotament desi el si-a pierdut credinta, nu e un dezinformator. Ii lipseste masca.

Totusi, exista doua cazuri aparte de examinat.

Mai intai, cand Biserica crestina era in plina expansiune, ea si-a anexat tot felul de manifestari politeiste, gasind ca era mai util sa le boteze decat sa le combata: solstitii, echinoctii, izvoare, munti celebrati de catre pagani din vremuri imemo­riale, au fost consacrate brusc unor personaje mai edifica­toare: ne putem imagina intalnirea dintre nimfa deposedata si sfantul caruia ii este dedicata de-acum fosta ei fantana Da, se poate spune ca s-a profitat de imprejurari si s-au ex­ploatat reflexe deja formate, ceea ce nu e lipsit de legatura cu tehnicile dezinformarii.

Apoi, in relatiile dintre ele, diversele Biserici aparute din schisme si erezii au recurs uneori la calomnie si, cel mai ade­sea, la o tacere care urmarea sa le dea credinciosilor convin­gerea ca nu exista nici o alta cale decat aceea in lumea careia s-au nascut ei. Ce stim, sigur, despre cathari sau nestorieni? Unii ruteni n-au devenit uniati intrucat credeau ca Papa se convertise la ortodoxism? Cum se face ca doi elenisti, doi filosofi crestini, contemporani unul cu celalalt, locuind in acelasi oras, consacrandu-se unor cercetari paralele, ca Simone Weil si Serghei Bulgakov, nu s-au intalnit niciodata si nici macar nu si-au cunoscut unul altuia gandirea? Si aici, in aceasta ten­dinta de a face sa avorteze ipotezele, in acest plan pervers de a „fura cheia cunoasterii”, care nu este monopolul fariseilor, putem recunoaste o inrudire indepartata cu dezinformarea.

Dar, una peste alta, nu prea putem asimila operatiunile de propaganda sau de retinere a informatiilor religioase cu dez­informarea propriu-zisa: scopul e mult prea vizibil.

In schimb, daca bisericile nu sunt surse de dezinformare, ele ii furnizeaza totusi, uneori, ocazia si terenul. Sistemul de infiltrare al Bisericii crestine a fost intotdeauna unul dintre obiectivele comuniste.

Dincolo de Cortina de fier, conform marturiei patriarhului Alexei al II-lea insusi, se pare ca secretul anumitor spovedanii a fost incalcat in solda regimului. Este mai mult decat probabil ca unii agenti comunisti sa se fi hirotonisit preoti: am relatat destinul unuia dintre ei in romanul meu Le Tretre (Calambur intraductibil, intre pretre, „preot”, si traitre, „tradator” - n. tr.). Si mai nociva a fost, la ordinul lui Lenin, crearea asa-zisei Biserici Vii, care urmarea sa submineze Biserica ortodoxa rusa: totusi, Providenta a vrut ca „portile iadului sa nu o invin­ga”, iar „Biserica Vie” s-a imprastiat ca un fum urat mirositor. Se poate spune ca in Occident, printr-un paradox, actiunea subversiva a dat mai multe roade. Consiliul ecumenic al Bise­ricii a fost infiltrat din abundenta. Oameni de buna-credinta, indusi in eroare, le-au imprimat diverselor Biserici nationale o orientare politica deloc conforma cu vocatia proprie Biseri­cii romano-catolice si nici cu vointa papilor. Numerosi preoti si pastori s-au lasat deturnati de la principala misiune a cresti­nismului, luand partea imparatiilor din aceasta lume, si aproa­pe intotdeauna intr-un sens direct sau indirect favorabil comu­nismului.

Un pacifism care nu a condamnat niciodata atrocitatile comuniste, ci numai ofensele americane; o atitudine sociala urmarind sa absolve pe oricine era dezavantajat si sa culpabilizeze pe oricine se bucura de o oarecare bunastare; un simt absolut marxist al luptei de clasa; pozitii adoptate fara discer­namant cu privire la energia nucleara si economie; transfor­mari ale amvonului in tribuna politica; o delasare stupefianta in materie de morala; o incapacitate flagranta de a mentine disciplina in randurile clericilor; preluarea de catre unii a unei erezii aberante, numita „teologia eliberarii”, care il reprezenta pe Christos, in America de Sud, pe cruce, cu automatul in banduliera; insumarea tuturor acestor trasaturi lasa prea pu­tine indoieli cu privire la manipularile carora le-au fost supuse Bisericile.

Marturisim ca, in comentariile de mai sus, am anticipat unele etape din scurta noastra istorie a dezinformarii. In Bise­rici nu a functionat numai relatia gura-ureche; o anumita presa, dupa cum vom vedea, a facut de asemenea ravagii. In orice caz, actiunea de la gura la ureche era limitata. Scrisul si mai ales tiparul aveau sa multiplice posibilitatile dezinformarii in toate domeniile.

Capitolul IV

E ADEVARAT, FIINDCA AM CITIT

Intrucat inventarea scrisului, imemoriala de altminteri, nu a modificat prea mult conditiile comunicarii de la gura la ure­che, se poate spune ca trei fenomene principale trebuia sa ajute trecerea dezinformarii de la o copilarie incoerenta la o tinerete luminata:

-       inventarea tiparnitei de catre Gutenberg, in anul 1434, dand posibilitatea de reproducere nelimitata a dezinformarii.
Aceasta inventie a antrenat dupa sine:

-       lansarea primului periodic (la Koln, in anul 1470), urmat rapid de o multitudine de alte periodice, de unde a aparut posi­bilitatea de a modifica dezinformarea de la o zi la alta. Aceasta lansare a avut ca rezultat:

-       importanta crescanda, incepand din secolul al XVIII-lea, a ceea ce se numeste opinia publica in viata politica a Occidentu­lui, urmata de ocazii inmultite la nesfarsit pentru dezinformare.

Practic, cartea si ziarul, intrand in toate caminele unde cel putin o persoana stia sa citeasca, aveau sa priveze rapid puterea regala de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastica, de monopolul cunoasterii.

Astfel a luat fiinta cercul vicios contemporan si democratic: cu cat conteaza mai mult opinia publica, cu atat ea cere mai multe informatii; cu cat primeste mai multe informatii, cu atat conteaza mai mult Or, aceste informatii sunt obligatoriu viciate de doza de dezinformare amestecata in ele.

Se observa clar ca, timp de cel putin doua secole, autori­tatea exercitata de cuvantul tiparit asupra unui public de buna-credinta, care nu era intotdeauna foarte avizat, a ramas necon­testata. Conceptia „este adevarat, fiindca am citit” a ajuns sa treaca drept o dovada de veridicitate pentru multi oameni.

La fel de adevarat e ca, in secolul al XIX-lea, existenta pole­micilor dintre partide opozante a usurat intrucatva aceasta sufocare de catre hartia ziarului, aceasta otravire cu cerneala de tipar, iar practica permanenta a duelului i-a facut pe gaze­tari sa devina cat de cat mai prudenti in intrebuintarea calom­niei si a defaimarii/Astazi, intrucat responsabilitatea fizica a ziaristului nu mai este angajata si toate ziarele, fie ca se declara de dreapta sau de stanga, spun cam acelasi lucru, cu un voca­bular abia diferit de la un caz la altul, situatia e si mai nelinistitoare decat in trecut.

Marea Enciclopedie

Fara a face aici istoria completa a influentei cuvantului tiparit asupra opiniei, sa amintim cateva exemple.

Putem cita fie si numai actiunea marii Encyclopedie din Franta, care nu a fost absolut inocenta. Fara indoiala, asa-zisii „filosofi” nu doreau decat sa-si propage pretinsele „lumini” dar acestea erau lumini numai dupa parerea lor si, in cel mai insidios mod, au inceput sa distruga prejudecatile politice si religioase ale epocii, pentru a scorni altele, care nu intotdea­una erau mai adevarate.

A fost oare aceasta o dezinformare?

S-ar putea obiecta ca telul Enciclopediei se etala in ochii tuturor. Dar dorinta de a influenta opinia era cat se poate de prezenta, atat spre scopuri politice, cat si prin mijloace detur­nate, din moment ce obiectivul marturisit nu era altul decat acela de a lumina publicul cu privire la arte si meserii.

Diderot a scris, fara false pudori: „Caracterul pe care tre­buie sa-l aiba un bun dictionar consta in a schimba modul comun de a gandi”, lectie care avea sa fie aplicata de multi din­tre succesorii lui, dupa cum vom vedea in curand, iar Louis Blanc a inteles perfect ideea: „Cenzurata prin edictele Papei, atacata de deciziile consiliului, expusa furiei Parlamentului, Enciclopedia a ramas in picioare. Un nou Cal Troian intrase intre zidurile cetatii asediate. Vechea societate il vazuse din capul locului cum, fara sfidare, se infiltra in mijlocul ei; si, curand, condusi de Ulise, filosofii au iesit inarmati, pentru a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revolutiei Fran­ceze - o idee vazuta cu ochi deloc rai.

Voltaire, manipulatorul

Un caz particular de presiune pe care cuvantul scris avea s-o exercite asupra opiniei consta in valul mareic de pamflete, fascicule, brosuri diverse, care s-a revarsat asupra Frantei in secolul al XVIII-lea, provenind din Provinciile-Unite. Bastion al unui protestantism avansat, Provinciile-Unite, care nu se intreceau cu simpatia la adresa monarhiei franceze, le-au permis scriitorilor contrariati de cenzura regala sa se expri­me liber asupra tuturor subiectelor pe care le aveau la suflet, iar opusculele lor, trecand clandestin frontiera, faceau deliciul unui public contestatar in mod firesc. Unul dintre utilizatorii acestei filiere a fost Voltaire.

Se stie ca, spre sfarsitul vietii, Voltaire si-a descoperit voca­tia de corector al greselilor si si-a consacrat mari eforturi rea­bilitarii sau achitarii multor personaje pe care le considera acuzate sau condamnate pe nedrept

Remy Bijaoui, autorul cartii Voltaire, avocatul, afirma pe buna-dreptate ca Voltaire considera aceasta activitate un „raz­boi contra fanatismului si a superstitiei” si nu se poate nega faptul ca afacerea i-a dat ocazia de a-si infiltra ideile in socie­tate, „isi pregateste campania ca un adevarat strateg, definind sarcini prioritar, repartizand roluri tuturor agentilor executivi, dandu-le ordine unora, sugerandu-le manevre utile altora, co­ordonand actiunile, fara a neglija nici un detaliu.” isi haituieste, bineinteles, prietenii, amantele, judecatorii, avocatii, printii straini pe care ii cunoaste, pe rege insusi - „Sa urnim mereu cerul si pamantul, acesta e refrenul meu” - dar, in realitate (si tocmai prin asta ne intereseaza), tinta sa este opinia publica.

O declara limpede, in legatura cu un memoriu pe care prietenii sai n-au vrut sa-l inainteze decat judecatorilor: „Mi se pare ca trebuie sa pastram pentru noi insine ovatiile publice.” Stie bine ca, atunci cand moda va ajunge la Calas, la Sirven, la La Barre, judecatorii vor fi obligati sa se supuna, altfel ris­cand sa treaca drept niste reactionari obscurantisti. La drept vorbind, cate^cazuri se cunosc in care magistratura nu a cedat presiunilor populare? Aproape zero, ceea ce inseamna ca Pilat din Pont nu e singur in situatia lui.

Voltaire inmulteste memoriile, diatribele, faptele: Piese originale despre moartea Sirilor Calas si judecata pronuntata la Toulouse, Cerere catre Rege si Sfatul sau, Scrisoare a Dom­nului de Voi catre Domnul Dam, Comentariu despre Delic­te si Pedepse, Dispretul lui Atras, Relatii despre moartea cava­lerului de La Barre, Cerere de gratiere a servilor din Saint-Claude, Strigatul sangelui nevinovat si zeci de alte scrieri, pana la Fragmente despre India, pentru ca, nu-i asa, „intotdeauna trebuie sa trezesti curiozitatea cu ceva nou”, ca sa nu fii nevoit a insira la nesfarsit subiectul nefericitului Lally-Tollendal.

Uneori, Voltaire semneaza aceste pledoarii cu propriul sau nume, alteori ii da cuvantul insusi cavalerului de La Barre, sau unui „tanar avocat din Besanton” care ramane anonim, sau unui „Domn Cassen; avocat in Sfatul regelui”, care nu exista. Adevarul faptelor conteaza prea putin pentru autor, cu conditia sa il incante cauza. Triseaza cu varsta, cu atitudinile religioase, cu situatia pecuniara a personajelor pe care le apara, daca prin aceasta le poate face sa para mai simpatice.

In schimb, tine o socoteala scrupuloasa a sensibilitatii pu­blicului. Cutare memoriu e „pentru Franta” si a fost copt „la bain-marie”. Altul, cu „carnea mai cruda”, e destinat tarilor straine. Dupa ce l-a modificat de la cap la coada pe un al trei­lea, se nelinisteste sa afle „daca se va permite intrarea in Paris a unei noi editii conforme cu ceea ce s-a tiparit deja si foarte circumspecta in ceea ce se va adauga”, circumspectie si con­formitate de pura fatada, bineinteles. Ceea ce il intereseaza e ,,framantarea constiintelor, pregatirea opiniei”. „Cand estimea­za ca spiritele sunt pregatite”, se angajeaza pe „calea legala”. Caruta inaintea boilor? Exista rezultatele care dovedesc ca nu-si gresise strategia. Jurnalul enciclopedic ii reproduce me­moriile in extenso. In afacerea Montbailli, efectul interventiei voltairiene a fost imediat: „Consiliul de Stat, compus din toti ministrii de Stat si consilieri in sutana ai Bisericii, prezidat de cancelar, a admis in unanimitate petitia in revizuire. Doua zile mai tarziu, regele a casat hotararea.”

De fapt, tribunalele epocii nu erau complet oarbe fata de influenta pe care o putea exercita Voltaire: cu corpul cavalerului de La Barre recunoscut vinovat de sacrilegiu, s-a dat foc Dictionarului filosofic.

Cateva cuvinte despre notiunea de transmitator - pe care am vazut-o deja aparand in cazul Calului Troian - aplicata actiunii voltairiene.

A cauta emotionarea opiniei publice astfel incat sa se obtina o anumita actiune din partea factorilor de decizie, inseamna deja a folosi un transmitator, configurat in acest caz de catre opinie insasi. Dar aceasta opinie nu putea fi atinsa decat prin alti transmitatori. Principii europeni, care dadeau fondurile, simpatizantii care alertau saloanele, pseudonimele, oamenii de paie, sfatul regelui si, uneori, regele insusi, erau transmi­tatori ai actiunii intreprinse de Voltaire pentru protejatii sai.

Poate va trebui sa mergem si mai departe.

De unde ii venise lui Voltaire aceasta pasiune brusca pen­tru protejarea celor oprimati? isi descoperise cumva, amintin-du-si de vechile vremuri, o „inima sensibila” in stilul lui Rousseau? Sau, poate, protejatii lui insisi nu erau decat transmita­tori in razboiul personal pe care il purta de mult timp contra unei Weltmschauungbazata pe sacru, pe care el o gasea, bine­inteles, „gotica” si „fanatica”? ,Acest edificiu imens pe care, cu mainile [sale] mari, il sapa lent”, avea sa se prabuseasca la unsprezece ani dupa moartea lui, luand cu sine pentru totdea­una „placerea de a trai”, de care era atat de atasata „mondeni­tatea”. Din fericire pentru el, nu a apucat sa guste din roadele propriei sale victorii.

Colonizarea spaniola

Alt exemplu de dezinformare.

Un american, Philip W. Powell, a povestit in cartea sa Tree - >( Hate („Copacul urii”) istoria a ceea ce numeste el „legenda neagra”, cea a colonizarii Americii de Sud de catre spanioli, colonizare care, fata de publicul anglo-saxon, trece drept a fi         o st deosebit de sangeroasa.

Or, chiar daca nimeni nu se indoieste ca a facut sa curga mult sange, ca toate colonizarile, se pare totusi ca spaniolii nu i-au haituit niciodata pe indigeni ca la vanatoarea cu caini, cum u facut englezii in Australia, nici nu au practicat genocidul indienilor, ca americanii din America de Nord - unde se poate spune chiar ca genocidul a continuat in plan cultural, din mo­ment ce au ramas cam un milion de locuitori autohtoni care traiesc in rezervatii, cu o rata de sinucideri de doua ori mai mare decat media nationala si o speranta de viata de patru­zeci si sase de ani, fata de saptezeci. Spaniolii, dimpotriva, o data incheiata cucerirea, au practicat o integrare progresiva a raselor in toate tarile Americii de Sud care depindeau de ei. Atunci, de unde provine proasta reputatie a latinilor cato­lici? Din necesitatea de a-i dezvinovati pe anglo-saxonii pro­testanti care, prin influenta Statelor Unite, dispuneau de mij­loace universitare superioare. Fara a ni-i imagina pe puritanii cu palarii ascutite manipuland agentii de influenta pentru a deturna atentia dinspre propriile lor nelegiuiri, trebuie sa re­cunoastem ca intreaga comunitate intelectuala a lumii s-a aso­ciat mult timp contra pac/recilor din Castilia, uitand ca nici pas­torii evanghelisti nu fusesera niste ingeri.

Satele lui Potemkin

Exemplul satelor lui Potemkin este interesant din mai multe puncte de vedere.

Multe carti de istorie, altminteri respectabile, ne asigura ca in 1787, cand Ecaterina cea Mare a calatorit in Crimeea pentru a vizita noile teritorii rusesti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, printul Potemkin, a ordonat ca pe traseul imparate­sei sa se dispuna decoruri de teatru care erau deplasate pe ma­sura ce se deplasa si ea, pentru a o face sa creada ca tara ar fi fost mai populata decat in realitate. Prin urmare, ar fi avut loc o manevra cel putin de intoxicare - daca nu de dezinformare, din moment ce nu urma sa fie inselati decat suverana si invitatii ei.

In realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodata, sau mai bine zis era vorba de sate adevarate, care fusesera zugravite proaspat pentru acea ocazie. Printul de Iigne, martor ocular care a insotit-o pe imparateasa, denunta si vestejeste deja aceasta legenda, a carei sursa e cunoscuta. Un ziarist monden german, numit GA.W. von Helbig, un soi de diplomat de cancan care se invartea pe la curtea din Sankt Petersburg, ofensat ca nu fusese invitat si el in voiajul din Crimeea, s-a hotarat sa-l ridiculizeze prin toate mijloacele si a publicat fabula satelor din carton intr-o revista din Hamburg numita Minerva, sub titlul Potemkin in Taurida (1797-1800). Grotes-ca fabulatie le-a placut tuturor si, in ciuda dezmintirilor lansate de printul de Iigne, a fost publicata iarasi in germana (1804), in olandeza (1806), in franceza (1808), de doua ori in engleza (1812 si 1813) si chiar in rusa (1811). De atunci, s-a impus expresia de „sat al lui Potemkin” (sau „potemkiniada”), cu sen­sul de „fatada mincinoasa, mistificare, escrocherie”. Este o  mare arta, aceea de a insela atribuind victimei o inselatorie. Oriunde s-ar afla acum, Herr von Helbig mai rade inca, cel putin daca nu s-a pocait tardiv pentru ipocrizia sa.

Dezinformarea  revolutionara

Revolutia franceza a dat nastere mai multor manevre de manipulare a opiniei publice. Revolutionarii erau pe deplin constienti de importanta ei: ii consacrasera chiar si o sarbatoare, una dintre zilele numite sanculottides. Fenomenul me­rita sa fie analizat in Raportul pentru Conventia nationala in sedinta din 3 a lunii a doua din al doilea an al Republicii franceze, Fabre d'Eglantine a scris urmatoarele, in legatura cu calendarul re­volutionar pe care urma sa-l propuna membrilor conventiei:

„Regenerarea poporului francez, instaurarea republicii, au antrenat cu necesitate reforma erei vulgare. Un indelungat obicei al calendarului gregorian a umplut memoria poporului cu un numar considerabil de imagini pe care acesta le-a vene­rat mult timp si care astazi inca mai constituie sursa erorilor sale religioase; prin urmare, este necesar ca acestor viziuni ale ignorantei sa li se substituie realitatile ratiunii, iar presti­giului sacerdotal, adevarul naturii. Astfel, incepand de la intai de Germinai, se va zugravi fara efort in imaginatie, prin ter­minatia cuvantului, faptul ca incepe primavara, prin construc­tia cuvantului si imaginea pe care o prezinta cuvantul, ca ger­menii se dezvolta.

Ne ramane sa va vorbim despre zilele numite inainte epa-gomene. Ne-am gandit ca aceste cinci zile aveau nevoie de o denumire colectiva. Ni s-a parut posibil, si mai cu seama drept, sa se consacre printr-un cuvant nou expresia de sans-culotte, care reprezinta etimologia lor. Din perioada de glorie a Anti­chitatii, galii, stramosii nostri, isi facusera cinste cu aceasta' denumire. Istoria ne invata ca o parte din Galia, numita mai apoi Lyonnaise (patria lyonezilor) se numea Galia cu nadragi, Gallia braccata; in consecinta, restul galilor, pana pe malurile Rinului, formau Galia fara nadragi; prin urmare, parintii nos­tri au fost inca de-atunci sans-culottes. Indiferent care este originea acestei denumiri antice sau moderne, ilustrata de libertate, ea trebuie sa ne fie scumpa, ceea ce este de ajuns pentru a o consacra solemn. Prin urmare, vom numi cele cinci zile la un loc „sanculottidele”. Quintidi, a cincea si ulti­ma dintre sanculottide, se va numi Sarbatoarea Opiniei.

Aici se inalta un tribunal de soi nou, in acelasi timp vesel si cumplit (). In ziua unica si solemna de Sarbatoare a Opi­niei, legea deschide gura tuturor cetatenilor asupra moralei, personalului si actiunilor functionarilor publici; legea deschi­de cariera imaginatiei glumete si vesele a francezilor. Cante­cele, aluziile, caricaturile, sarea ironiei, sarcasmele nebuna­tice vor fi in ziua aceea leafa aceluia dintre alesii poporului care il va fi inselat sau se va fi facut dispretuit ori detestat de acesta. Animozitatea particulara, razbunarile private, nu sunt deloc de temut; opinia insasi ii va face dreptate temerarului detractor al unui magistrat stimabil. Tribunalele pot fi corupte, dar opinia, nu. Cea mai cumplita si cea mai profunda dintre armele franceze contra francezilor este ridicolul; cel mai poli­tic tribunal e acela al opiniei. Aceasta sarbatoare a opiniei este numai ea pavaza cea mai eficace contra abuzurilor si a uzur­parilor de tot felul.”

Si, o suta de ani mai tarziu, gravul domn Thiers supralici­teaza: „Opiniei ii revine rolul de a face dreptate, opiniei insasi si tuturor magistratilor nu le ramane decat sa se apere prin vir­tutile lor contra adevarurilor si a calomniilor din aceasta zi.”

Este o naivitate delicioasa, cu conditia sa nu fie ipocrizie.

Ei nu ca asta-i buna, „tribunalele pot fi corupte, opinia nu”!

Dar, draga domnule Fabre d'Eglantine, daca nu cautati sa „corupeti” opinia cu cupoane, nu v-ati straduit s-o manipulati cu ideile dumneavoastra, care nu valorau nici ele mai mult? Oare cu inocenta ati eliminat din calendar numele sfintilor pentru a le inlocui cu nume care va erau mai simpatice, cum ar  fi «Copaie, Teasc, Poloboc, Gasca, Cartof, Tartacuta, Papadie au Noduroasa, Ciuperca, Zorea si Lacrimioara»? Ne putem imagina cu cata spontaneitate aveau sa-si dea intalnire agricultorii din Basse Bretagne, ca sa va faca placere, la „Ciuperca viitor”, sau sa ceara trei gologani cu imprumut pana „in zece, cand cade Lacramioara”! Iar Barere nu v-a divulgat planul, cand a declarat: „suprimarea numelor mistice din calendarul gregorian le va pricinui mai mult rau preotilor decat confiscarea averilor lor”, inainte de a adauga pe fata: „sfintii sunt ii Urnii emigranti ai Revolutiei”?

In acelasi spirit de manipularea opiniei, noul regim a incercat sa modifice si toponimia.

Cuvintele „oras”, „burg”, „sfant”, „castel”, „rege”, „conte”, .cruce” au fost interzise. Asttfel, Bucy-le-Roi a devenit Bucy-a-Republique, iar Argenton-le-Chateau, Argenton-le-Peuple. /d Fontaine nu se mai nascuse la Chateau-Thierry, ci la Kgalite-sur-Marne. Saint-Tropez a fost rebotezat Heraclee, iar Monaco, Fort d'Hercule, Rocroy a devenit Roc-Libre, iar Irelibre nu era altceva decat localitatea Grenoble rebotezata. ! Pentru Saint-Do, care nu are nimic acvatic, s-a gasit o solutie si mai buna: i s-a dat numele de Ceint-d'eau. S-au inversunat chiar si impotriva numelor care nu aveau nimic tipic aristo­cratic sau religios: Toulon ezita daca sa se numeasca Ville-Plate sau Port-la-Montagne; prin efectul unui fericit joc de cuvinte, Montmartre s-a transformat in Mont-Marat; Vaureal a devenit, cu umilinta, Lieux.

A iesit o asemenea confuzie incat, la 10 messidor anul II, Comitetul Salvarii Publice a emis urmatoarea doleanta: „intrucat numeroase comune si-au schimbat numele si nu se gasesc, cu aceste noi denumiri, in dictionarele geografice si nici pe harti, iar alte comune poarta nume asemanatoare, Comitetul se intampla uneori sa nu stie nici de unde i se scrie, nici unde sa raspunda, drept pentru care rezulta obstructii regretabile in guvernare. Pentru a face sa inceteze aceste inconveniente, Comitetul invita toate administratiile, societatile populare, functionarii publici si, in general, toti cetatenii care ii vor scrie, sa adauge pe langa numele actual al comunei si pe acela pe care-l purtase inainte.”

Dupa cum se vede, dezinformarea risca uneori sa-si depa­seasca propriile obiective.

Dincolo de latura anecdotica, raman urmatoarele.

Revolutia, care triumfase gratie agitatiei intretinute de cafe­nele, cluburi, societatile de gandire si o aristocratie ocupata-foc sa-si taie singura creanga de sub picioare, adica gratie unei opinii publice prelucrata savant, a avut inteligenta de a trage concluziile care se impuneau: aceasta opinie care o adusese la putere nu trebuia lasata in nici un caz sa fie dezarmata, ci tre­buia sa fie hranita cotidian cu sentimente de ura si angoasa si sa fie convinsa, in pofida sangelui care curgea prin rigolele Parisului, ca avea dreptate, ca avusese intotdeauna dreptate. De unde si cultul zeitei Ratiune - ce conteaza ca rolul era jucat de o diva de opera - si, de asemenea, cautarea neobosita (si niciodata zadarnica) a tapilor ispasitori buni de infierat, pen­tru a-i ghilotina ca sa fie infierati si mai bine.

Genocidul din Vendae

Ar trebui sa se realizeze un studiu asupra metodelor de stapanire a opiniei in timpul Revolutiei.

Monarhia, in cel mai rau caz, nu urmarea decat sa inter­zica anumite moduri de a gandi - o atitudine de un autorita­rism deplorabil, recunoastem. Revolutia, din partea ei, s-a straduit sa impuna anumite moduri de a gandi: ale sale, ceea ce reprezinta o atitudine totalitara. Numai ea singura detinea adevarul: prin urmare, avea toate drepturile. In acest sens, trebuie sa-i aducem omagiul de a fi practicat o coerenta abso­luta. Din moment ce stapanea monopolul adevarului, datora, isi datora si era datoare Frantei sa-i impuna acest adevar, scop in care urma sa ia toate masurile necesare, printre altele si aceea de a truca istoria, ceea ce se observa deosebit de clar in tratamentul aplicat populatiei din departamentul Vendee.

Acest trucaj avea sa se constate abia peste doua secole, in preajma Bicentenarului din 1989, mai ales gratie lucrarilor lui Pierre Chaunu, ale lui Xavier Martin, Reynald Secher si Jean de Viguerie, care s-au straduit sa denunte, fiecare in felul lui, „genocidul franco-francez” din timpul insurectiei vendee-ne, care a costat Franta peste o jumatate de milion de morti si pe care, timp de doua sute de ani, istoricii au reusit sa-l escamoteze.

Nu intra in preocuparile subiectului nostru sa determinam motivul pentru care Revolutia franceza a simtit nevoia de a anihila populatia vendeeana. „Nu vom lasa nici un corp etero­gen in republica”, a scris Garnier de Saintes. „Striviti complet aceasta oribila Vendee”, ordona Comitetul Salvarii Publice. „Vendee nu trebuie sa fie altceva decat un cimitir urias”, de­clara Turreau. „Trebuie ca provincia Vendee sa fie anihilata, pentru ca a indraznit sa se indoiasca de binefacerile liberta­tii”, proclamau reprezentantii in misiune. „N-am luat nici un prizonier. Soldatii libertatii erau prea indignati de aceasta hoarda de sclavi care au indraznit sa-i deranjeze de la cina”, raporta generalul Mieskowski, in timp ce Babeuf chema pe fata la „populicid”. Ceea ce ne intereseaza aici este modalita­tea pe care a gasit-o Revolutia pentru a justifica a priori si a pos­teriori aceasta exterminare, caci e o modalitate care face sa apara doua elemente importante ale tehnicilor de dezinforma­re: tema si logomachia, asupra carora vom reveni mai incolo.

Tema campaniei contra vendeenilor este simpla, la fel ca toate temele adecvate ale dezinformarii, simpla si scutita toto­data de orice veridicitate si logica, lucru foarte important, caci o tema veridica sau logica prilejuieste contestari, ceea ce trebuie evitat in primul rand. In cazul vendeean, tema e urma­toarea: „Vendeenii nu sunt oameni la fel ca toti ceilalti.”

Logomachia, la care La Harpe facea deja aluzie numind-o plimba inversa”, permite exprimarea acestei teme in public. Iata cateva dintre amabilitatile proferate sau scrise de administratorii si militarii revolutionari la adresa vendeenilor: „tarani feroci, banditi, fanatici, scelerati, tigri insetati de sangele francezilor, hoarda de sclavi, banda scelerata, armata mizerabila de talhari, drojdie feroce si fara minte, barbari, rasa rebela, rasa de hoti, rasa abominabila, monstri, monstri fanatizati de sange si carnagiu”.

La drept vorbind, „scelerat” nu este decat o injurie, dar folosirea cuvantului „tarani” e deja mult mai grava intr-o perioa­da cand Voltaire ii numea pe agricultori „neciopliti care tra­iesc in colibe cu femelele lor si cateva animale”, sau Buf fon ii gasea pe „oamenii de la tara () mai urati decat cei de la oras”, iar La Bruyere ii descria ca „animale salbatice, masculi si femele, raspanditi prin tara, negri, livizi si complet arsi de soa­re”. Cuvantul „fanatici” trimite la gandirea aceluiasi Voltaire: „Astazi, prin fanatism se intelege o credinta religioasa sum­bra si cruda.” Epitetul „talhari” e aplicat de Barere unor „oameni nedemni sa se numeasca francezi”. Intram in esenta subiectului cu cuvantul „barbari”, care inseamna ca vendeenii nu fac parte din natiune (Saint-Just urma sa spuna despre Ludovic al XVI-lea: „a combatut poporul, e un barbar, un stra­in”). Termenul de „monstri” ii azvarle pe vendeeni in afara speciei umane. „Tigri” ii asimileaza explicit animalelor. Iar „rasa”, acest termen care revine atat de des, confirma ca nu sunt, la un nivel colectiv, congenital, asemenea noua, celor­lalti.

Continutul rasist al acestei logomachii ne poate surprinde, dar adevarul este ca sensibilitatea noastra e diferita de aceea a secolului al XVIII-lea, oricat de luminat se pretindea acesta.

Jean de Viguerie aminteste pe buna dreptate ca Buf fon ii califica pe laponi drept un „popor abject si vrednic de dispret () ai carui indivizi nu sunt altceva decat niste avortoni, cu totii”, ca Rousseau gasea „organizarea creierului mai putin perfecta” la „negri”, ca Voltaire le reprosa „insasi masura inteligentei lor [care introduce] intre ei si celelalte genuri de oameni dife-rente prodigioase”, iar blandul abate Prevost nota, in legatura cu o revolta a sclavilor negri: „O turma de mizera­bili care nu au decat infatisarea de oameni nu ar merita sa i se dea mai multa atentie decat deranjului broastelor si al muste-lor, daca forta si ura lor, mai redutabile decat le sunt spiritul si ratiunea, nu ne-ar obliga sa luam mai multe masuri de prevedere pentru a ne apara”.

Pe scurt, in Secolul Luminilor, era perfect posibil ca un rrup de oameni sa fie exclus din restul omenirii si, odata ex­clus, nimic nu impiedica exterminarea acestuia. Instructiva concluzie.

Se observa ca retorica revolutionara nu le reproseaza vendeenilor opiniile regaliste sau credinta catolica - ci rasa. ( eea ce va permite sa fie anihilati, fara a face deosebirea intre partizanii vechiului regim si aceia ai celui nou: „Comitetul a luat masuri care tind sa extermine aceasta rasa rebela a ven-fleenilor”, spune Barere. Iar la data de 15 brumar anul II (5 noiembrie 1793), declara cu satisfactie „ca departamentul care .i purtat prea mult timp infricosatorul si perfidul nume de Vendee nu mai este in acest moment decat un maldar de ce­nusa si un pustiu intins”. Aceasta, cu constiinta absolut impa­cata. De asemenea, locuitorii din Angers, eliberat de marea ar-i nata catolica si regala, „au ars tamaia patriei pentru a purifica zidurile de pangarirea regalistilor”. Cu aceasta, satanizarea vendeenilor ca atare era consumata definitiv. Asupra acestui termen vom mai reveni.

E interesant de consemnat, in treacat, aceasta aluzie la numele departamentului Vendee (care, dupa cum se stie, a fost inlocuit temporar cu Venge = Razbunat): importanta acordata unui nume propriu calificat in mod bizar drept infricosator si perGd arata foarte clar ca ne aflam in plin razboi al cuvintelor.

Timp de doua secole, dezinformarea asupra genocidului vendeean a fost intretinuta de invatamantul Republicii, nu atat prin calomnie cat prin subinformare. In scolile primare ale Republicii a III-a si cele secundare din Republica a IV-a, unde mi-am facut si eu studiile, abia daca se mentiona acest mic incident care risca sa prejudicieze buna reputatie a Revolutiei pentru Drepturile Omului. Intreaga atentie a profesorului si a elevului erau dirijate sistematic fie spre pericolul pe care il reprezentau coalitiile straine pentru cuceririle Revolutiei, fie spre instaurarea eminamente simpatica a sistemului metric.

Malet si Isaac

In acest sens, mi-a venit ideea de a lua din nou manualul de istorie scris de Malet si Isaac, care ma iritase deja in tre­cere cand aveam varsta studierii lui. Am constatat ca iritarea mea de adolescent nu fusese nejustificata. Manualele pot fi excelente relee ale dezinformarii; in continuare, vom intalni si alte exemple. Deocamdata, sa observam cum este descrisa executia lui Ludovic al XVI-lea.

Autorii nostri vorbesc despre „procesul” si „moartea” rege­lui, termeni destul de neutri, care servesc la a descrie un pro­ces pseudojuridic in care Conventia a fost atat judecator cat si parte in litigiu si care a permis sa se taie in public capul unui tata de familie in varsta de treizeci si noua de ani. Acest „proces” si aceasta „moarte” au fost cauzate de „descoperirea intr-un dulap de fief a unor documente care dovedeau „carda­sia intre Curte si suveranii straini”. Ceea ce e interesant aici este, pe de o parte, cuvantul „Curte” - nu se spune ca regele era complice cu suveranii straini, ci se da de inteles, ceea ce echivaleaza cu a-i vota moartea - si, pe de alta parte, caracte­rele italice ale „dulapului de fier”. S-ar crede ca documentele ar fi fost mai putin compromitatoare, daca Ludovic al XVI-lea . le tinea intr-un dulap de lemn. Orice are efect asupra imagi­natiei cititorului e de folos. Un dulap de fier, ia ganditi-va! Era cum nu se poate mai drept ca un guvern atat de tiranic incat folosea dulapurile de fier sa piara pe esafod. Nu m-ar mira ca aici sa se fi dorit o reamintire a dulapurilor in care Ludovic al XI-lea isi inchidea dusmanii, se pare, astfel incat sa nu poata face nici o miscare.

Montagnarzii nu raman nici ei necriticati de Malet si Isaac, din punct de vedere cripto-marxist, dupa cum era si de astep­tat: „nu doreau sa existe presiuni din partea poporului asupra Adunarii”, le „repugna interventia Statului in viata economica”, pe scurt, „erau niste burghezi”. Totusi, printre ei se gaseau si „aparatori sinceri ai claselor sarace, ca Robespierre si Saint-Just”.

Pericolul pe care il reprezentau pentru Franta coalitiile provocate de Conventie este, evident, scos in evidenta. El va permite, la nevoie, sa se scuze atrocitatile comise in Vendee. De altfel, modul in care sunt povestite evenimentele din Ven­dee merita sa fie examinat mai indeaproape.

„Conventia a ordonat o recrutare de trei sute de mii de voluntari. Aceasta masura a fost semnalul rascoalei din Ven­dee: vendeenii, inca dinainte foarte ostili Constitutiei civile a clerului si masurilor luate contra preotilor refractari, au refu­zat sa se inroleze.” (Atunci, de ce se mai vorbeste despre „voluntari”?)

„Intre 10 si 15 martie 1793, s-au rasculat sub conducerea unui paznic de vanatoare, Stofflet, si a unui vizitiu, Cathelineau.” (Nici o vorba despre printul de Talmont.)

„Lupta dintre vendeeni, sau «albi», si revolutionari, sau «albastri», a dobandit inca de la inceput un caracter de o cru­zime atroce.” (Dar nu se mentioneaza nici ca Albastrii erau aceia care invadasera departamentul Vendee, nici ca Albii nu au ucis niciodata altceva decat soldati inamici, in timp ce Albas­trii exterminau populatiile civile.) „Absenta trupelor regulate, aflate atunci la frontiere, si mediocritatea comandantilor repu­blicani, au facilitat inaintarea insurectiei. Vendeenii au cucerit localitatile Cholet si Saumur, amenintand orasul Nantes (iunie, 1793).” (Nimic despre calitatile militare ale vendeenilor, care sunt considerati „rasculati”, cand putem considera la fel de bine ca si Conventia s-a „rasculat” contra puterii regale, consi­derata legitima de mii de ani.)

Titlurile paragrafelor sunt la fel de instructive: „Primele masuri ale salvarii publice”, „Revolutia in pericol”: se capteaza simpatia cititorului. Acum, acesta va fi facut sa se teama de tot ce poate fi mai rau, in acelasi timp vendeenii fiind discredi­tati ca niste aliati ai strainatatii: „Toate frontierele erau fortate: englezii austriecii prusacii In interior, rascoala vendeeana avansa: unii nobili, Charette, La Rochejacquelein, ii preluasera conducerea si o transformau intr-o mare revolta regalista si catolica. Regalistii actionau si in alte parti: au ridicat la lupta orasul Lyon, apoi Marsilia, si in curand aveau sa predea portul Toulon flotei engleze.” (Exploatarea patriotismului prezumtiv al cititorului.)

„La Paris, Marat a fost asasinat de o tanara regalista, Char-lotte Corday.” (Fals: Charlotte Corday era republicana.)

„In Adunare, contrarevolutionarii sadeau suspiciuni, ii impingeau pe deputati sa ia masuri extreme, pentru a deveni nepopulari.” (Pe scurt, contrarevolutionarii sunt cei vinovati de Teroare. Ce frumos.)

Fragmentul se termina printr-o interogatie demna* de un roman de aventuri: ,Aveau sa reuseasca montagnarzii sa sal­veze Franta si Revolutia?”

Continuarea, in numarul viitor.

Iar restul, mai vedem noi.

Istoria Rusiei

Va trebui sa se scrie intr-o buna zi istoria dezinformarii sistematice careia Rusia i-a fost si, intr-o anumita masura, inca ii mai este victima, fara a pune la socoteala si mitul satelor lui Potemkin.

Primele inexactitati savarsite de francezi in legatura cu istoria rusa i-au apartinut lui Voltaire, in lucrarea consacrata lui Petru cel Mare, dar ignoranta si reaua vointa au inceput sa se alieze, dezlantuite, din primii ani ai secolului al XIX-lea: prin­tul de Ligne se plangea deja de acest lucru.

In randul intai al dezinformatorilor, ii gasim pe Marchizul de Custine, care nu-i iertase Rusiei faptul de a fi fost rugat sa paraseasca tara din cauza moravurilor lui mai speciale, si pe Alexandre Dumas, care pretindea ca bause vodka dintr-un samovar, la umbra unei cliuvce stufoase, ceea ce le-a dat rusi­lor prilejul sa dea un sens nou cuvantului kliuvka: „Baliverne indrugate de straini despre Rusia”.

Dar nici rusii nu sunt curati ca lacrima: de la contesa de Segur, nascuta Rostopcin, care a creat personajul bufon al generalului Durakin, al carui nume deriveaza de la durak, „naiv”, pana la Alexandre Herzen care, ambuscat in Occident, a facut toate eforturile sa denigreze Rusia in general si taris­mul in special, trecand pe la Turgheniev care, traind pe picior mare in Franta pe seama iobagilor sai, nu se sfiia sa critice iobagia.

Este oare cazul sa vedem in aceasta complicitate a rusi­lor cu prejudecatile alimentate de altii impotriva lor un simt al dreptatii extrem? Sau un anumit masochism?

Intrebarea nu este lipsita de interes din punctul de vedere care ne intereseaza. Am pus deja accentul pe consimtaman­tul fara de care dezinformarea nu e posibila, dar era vorba de consimtamantul publicului, nu al victimei. In cazul rusilor, este vorba de consimtamantul victimei. Ei reprezinta atat obiectul, cat si subiectul operatiunii. Autodezinformati si autodezinformatori pe propria lor socoteala. A fi victima unei dezinformari e una; a te complace in ea, cu o placere morbida, e cu totul altceva.

In anii douazeci, elevii francezi invatau pe de rost ca „Ru­sia este o campie intinsa, bogata in grau, locuita de un popor barbar”, sic, dar rusii emigrati, cand li se cerea sa arate cum mancau ei lumanari, cum li se dusese vestea, raspundeau ca le pastreaza „pentru desert”, iar marele pianist de reputatie internationala Uninsky, excedat de suficienta francezilor care-l luau drept un salbatic cumsecade, a ajuns sa simuleze ca nu mai vazuse un pian in viata lui, inainte de a incepe sa „improvizeze” ca un mare maestru ce era.

Lasand la o parte posibila responsabilitate a anumitor rusi, ni i s-ar putea atribui genul de toxicitate care inconjoara Rusia, mai ales in spiritul intelectualilor occidentali? Distantei ecografice, diferentelor religioase, impartirii Poloniei, incen­dierii Moscovei, ranchiunei tenace a rentierilor francezi care nu i-au iertat niciodata imperiului tarist celebrul „imprumut rusesc”? Nimic din toate acestea nu pare sa explice multumii vointa lor incapatanata de a fi maltratati.

De cate ori a trebuit sa explic ca Alexandru al II-lea a fost cel ce a suprimat iobagia in Rusia, dintr-o trasatura de condei, in anul 1861, inca inainte ca sclavia sa fi disparut in Statele Unite cu pretul unui razboi civil, numit si Razboiul de Sece­siune, care a costat aproape sapte sute de mii de morti! De cate ori n-a trebuit sa reamintesc ca nu Nicolae al II-lea ci, dimpotriva, bolsevicii au semnat pacea separata de la Brestitovsk, abandonandu-i pe Aliati in plina framantare, pe cand Nicolae al II-lea riscase si-si pierduse tronul, pentru a le rama­ne fidel! Ce satisfactie morbida am vazut pe fetele multor occi­dentali de fiecare data cand asupra Rusiei se abatea inca o nenorocire! Si pe ce ton superior ii auzeam vorbind pe toti cei ce se refereau la seful statului rus, care totusi si-a eliberat poporul de tirania comunista cu ajutorul primei revolutii ne-sangeroase a tuturor timpurilor!

Toate acestea ar trebui sa fie elucidate odata pentru tot­deauna: caci se vede bine de ce Bisericile rivale au interes sa-si atace reciproc popularitatea, de ce comunistii si compli­cii lor considerau ca era avantajos sa desconsidere regimul imperial, dar exista ceva straniu in aceasta unanimitate a ani­mozitatii, in acest refuz incapatanat de a se informa despre o mare tara. E o tema de meditatie. Am putea include si o ana­liza a obisnuitelor scorneli despre sufletul slav, farmecul slav, fatalismul slav si butada nu prea inteligenta a lui Churchill despre o Rusie-ghicitoare ascunsa intr-un plic invaluit in mis­ter. Aceasta e o rea-vointa flagranta a Occidentului, pe care ar fi interesant s-o demontam piesa cu piesa.

Depesa din Ems

Un alt exemplu despre aptitudinile dezinformatoare ale cuvantului scris: celebra depesa din Ems.

Situatia este destul de tulbure. Sa incercam s-o clarificam.

Suntem in anul 1870. Tronul Spaniei e vacant. Spania i-l propune lui Leopold de Hohenzollern, var al regelui Wilhelm I al Prusiei. Leopold este de acord, Bismarck e entuziasmat, Wilhelm nu are nici el nimic impotriva. Franta se agita si pro­testeaza. Ambasadorul Benedetti il cauta pe Wilhelm la Ems, unde se afla la bai, intre doua chioscuri de fanfara. Franta doreste sa obtina o declaratie a regelui, dezavuand candida­tura si angajandu-l pe Leopold sa se retraga. Wilhelm e impa­ciuitor: raspunde ca este o problema de familie si, daca Leo­pold isi retrage candidatura, isi va da si el asentimentul.

Afacerea s-ar fi putut opri aici.

Dar Franta insista, intr-un mod destul de grosolan. Ducele de Gramont, Ministrul Afacerilor Externe al lui Napoleon al II-lea, il trimite pe Benedetti pentru a-i cere regelui sa-l sfa­tuiasca pe Leopold sa renunte la tronul Spaniei. Wilhelm considera ca s-a mers prea departe. Totusi, intrucat stie deja ca printul Carol-Anton, tatal lui Leopold, accepta sa retraga candidatura fiului sau, promite sa dea un raspuns in douazeci si patru de ore.

Inca o data, afacerea ar fi putut sa se suspende.

Or, Gramont nu e satisfacut nici de data asta. Benedetti, intalnindu-se cu regele intr-un parc, in sunetele vesele ale or­chestrei de la cazinou, ii cere acum sa aprobe renuntarea in scris si sa se angajeze ca niciodata nu va mai sustine candi­datura unui Hohenzollern la tronul Spaniei.

Aceasta este intr-adevar o exagerare. La umbra ulmilor clin Ems, regele ii raspunde ambasadorului: „Spuneti-i clar imparatului ca imi consider verii oameni de onoare. Daca au retras o candidatura pe care o acceptasera, n-au facut-o in nici nu caz cu gandul ascuns ca mai tarziu s-o ia de la inceput (). V-am dat cuvantul meu si nu mai am nimic de adaugat. Per-l11 itetkni sa ma indepartez.”

Dupa care, ii ordona aghiotantului sau Abeken sa-l puna la curent pe cancelarul Bismarck, care, la randul sau, se afla la bai, in Karlsbad.

Iata textul depesei din Ems, semnata de Abeken:

Maiestatea Sa mi-a scris: „Contele Benedetti m-a oprit in timpul unei plimbari, cerandu-mi, cu o insistenta deplasata, sa-l autorizez sa telegrafieze numaidecat ca pe viitor ma angaja sa nu-mi mai dau niciodata acordul, in cazul ca membrii familiei Hohenzollern ar reveni asupra candidaturii lor. In cele din urma, l-am concediat cu severitate, caci nu se poate si nici nu are dreptul sa ceara asemenea angajamente pentru totdea­una ().” Maiestatea Sa () a hotarat sa nu-l mai primeasca pe ambasadorul Frantei, ci sa-i transmita prin intermediul aghiotantului sau ca Maiestatea Sa a primit intre timp de la print confirmarea acestei stiri anuntata deja de la Paris lui Benedetti si nu mai are nimic sa-i comunice. Maiestatea Sa ii cere Excelentei Voastre sa judece daca aceasta noua interven­tie a lui Benedetti si refuzul sau ar trebui sa fie comunicate imediat, atat ambasadorilor nostri, cat si presei.

Este data de 13 iulie. Bismarck primeste scrisoarea, in timp ce se afla la dejun, cu doi militari gata de lupta - genera­lii Moltke si Roon, care fac niste mutre uite-atat de lungi: situatia pare sa se calmeze, nu vor mai avea ocazia sa-si prac­tice meseria. Dar, din fericire pentru ei, pornind de la depesa amanuntita a lui Abeken, cancelarul redacteaza urmatorul text lapidar:

Vestea retragerii printului mostenitor de Hohenzollern a fost comunicata oficial guvernului regal spaniol de catre guver­nul francez. (De ce se amesteca guvernul francez?) Intre timp, ambasadorul francez i-a adresat regelui, la Ems, cererea de a-i aproba sa telegrafieze la Paris ca regele se angajeaza sa nu mai permita niciodata si cu nici un chip reluarea candida­turii. (Evident, aceasta cerere e jignitoare.) La aceasta, M.S. regele a refuzat sa-l mai primeasca pe ambasador si i-a trans­mis prin aghiotantul sau de serviciu ca nu mai are nimic sa-i comunice. (Aici intervine o ruptura, din moment ce se da sen­zatia ca ambasadorul a fost alungat in special formula „aghio­tant de serviciu”, cand in original se spunea doar „aghiotant” reprezinta o mica inspiratie de geniu, care accentueaza afron­tul.)

Fara indoiala, actualii nostri sefi de stat sunt obisnuiti sa deguste alte afronturi, dar in secolul al XIX-lea, de indata ce depesa a fost remisa, sub aceasta noua forma, ambasadorilor straini si presei, Franta nu a mai avut de ales: a fost obligata sa declare razboi, ceea ce a si facut, la data de 19 iulie 1870, cu rezultatele care se cunosc.

Pe cine intoxicase, dezinformase, manipulase Bismarck?

Pe toata lumea.

Guvernul francez, pe care l-a constrans sa intre in razboi; pe propriul sau rege, obligandu-l de asemenea; si populatia germana, mai ales cea din sudul tarii, in randurile careia per­spectiva unui razboi nu dezlantuia entuziasmul, dar care n-avea de gand sa se lase insultata in persoana regelui sau, chiar daca acesta era de origine nordica.

Frumoasa operatiune de dezinformare. Suport: incidentul neinsemnat relativ la succesiunea Spaniei, care a dat nastere manipularii depesei. Transmitatori (magnific alesi in tabara adversa): Ducele de Gramont si consilierii lui Napoleon al III-lea.

Protocoalele inteleptilor Sionului

Unul dintre procedeele de dezinformare consta in a-i atribui adversarului afirmatii pe care acesta nu le-a facut.

Un altul consta in a-i atribui lucruri pe care nu le-a spus, dar care se pot extrage din declaratiile lui cu ajutorul decupa­jelor, al aproximarilor, al retusurilor: este ceea ce se numeste amalgamare.

Un al treilea, pe cat de pervers, pe atata de naiv, are scopul de a-i atribui ceea ce s-ar putea crede ca ar fi spus daca era sincer.

In 1905, Serghei Nilus a publicat la Moscova, sub titlul Protocoalele inteleptilor Sionului, un text prezentat ca si cum ar fi constituit concluziile secrete ale Primului Congres Sionist de la Bale. Autenticitatea acestuia este mai mult decat indoiel­nica, atat de mult ii pune autorul pe sionisti sa spuna ceea ce vede el ca ar fi spus in mod firesc. Este oare acest autor Nilus insusi, sau „protocoalele” sunt rodul unei colaborari intre mai mite personaje nelinistite de progresul sionismului? Fara k loiala, n-o vom sti niciodata. Dar rasunetul acestui fals tradus in germana cu incepere din 1919, in poloneza, engleza si franceza din 1920, a fost imens si l-a inspirat, printre altii, pe Adolf Hitler.

In esenta, consta in a le atribui unor „intelepti” ipotetici ambitia de a domni asupra intregii lumi, scop in care urmaresc:

-       sa atate popoarele la discordie;

-       sa-i extermine pe nobili si pe marii proprietari de pamanturi;

-       sa provoace tulburari printre muncitori;

-       sa urmareasca o actiune de dezagregare prin intermediului presei;

-       sa raspandeasca in randurile opiniei publice confuzia;

-       sa depraveze tineretul;

-       sa submineze justitia;

-       sa lupte contra religiei.

Se observa in ce masura se apropie aceste porunci, reale sau imaginare, de doctrina lui Sun Ti, si nu a fost nevoie de mai mult pentru ca evreii sa fie banuiti de a fi vinovati de aceste
practici.

Autenticitatea documentului a fost intens discutata. Sur­sele sale par sa se revendice din Dialog in Infern intre Machiavelli si Montesquieu, scris de Maurice Joly in 1864. Publicarea, autentificata imperfect in mai multe tari, pare sa dateze din 1901, in Rusia. Tribunalele din Berna au declarat documentul un fals, in 1935; in 1937, au revenit asupra deciziei.

Dar, la drept vorbind, trecand peste cercetarea unor falsuri autentice sau a unor originale false, ceea ce ne intereseaza aici este faptul ca un text probabil apocrif, a putut avea efecte cu consecinte incalculabile, ca niste oameni de buna-credinta s-au putut lasa influentati si ca in acea epoca se putea duce la indeplinire o operatiune de dezinformare reusita doar cu un minimum de verosimilitate.

Este indiscutabil ca o anumita actiune subversiva, intre­prinsa in decursul secolului al XIX-lea, a folosit, intre alti afili­ati, si anumiti evrei: e vorba de revolutia rusa. Iar aici ajungem la unul dintre cele mai eficiente resorturi ale dezinfor­marii: generalizarea. Niste sionisti au putut intreprinde actiuni subversive: imediat, se va trage concluzia ca evreii reprezinta un element subversiv. Aceasta tendinta pe care o avem de a simplifica lucrurile va fi exploatata din abundenta in continua­re, permitand inzestrarea tuturor partizanilor Vietnamului sau ai Vietminhului, a tuturor afiliatilor F.L.N. sau OA.S., a tuturor etnicilor Tutsi sau a tuturor etnicilor Hutu, a tuturor azerilor sau a tuturor armenilor, a tuturor sarbilor bosniaci sau a tuturor bosniacilor musulmani, cu toate virtutile sau cu toate viciile.

Publicarea Protocoalelor inteleptilor Sionului a cauzat un efect de bumerang, care nu este nici el lipsit de interes, din moment ce unii au acuzat Ohrana, politia politica a monarhiei ruse, de a fi cautionat aceasta publicare. Pentru moment, o asemenea asertiune pare lipsita de temei: un fals contra altui fals; documentul a emanat mai degraba din cercurile antise­mite private care ar fi incercat sa forteze mana guvernului tarist pentru a provoca masuri care, din fericire, nu s-au pus in apli­care niciodata. Intre altele, se pot reciti pe aceasta tema scrie­rile lui Babei si se poate revedea Crucisatorul Potemkin de Eisenstein, care demonstreaza ca regimul tarist, contrar unui zvon larg raspandit, se impotrivea pogromurilor antisemite.

Vagonul plumbuit

Una dintre cele mai mari operatiuni de dezinformare - sau, mai bine zis, de influenta - a fost desfasurata de germani in 1917.

Cand monarhia rusa a fost inlocuita, in luna februarie a acelui an, de un guvern provizoriu inept dar hotarat sa conti­nue razboiul alaturi de Aliati, statul-major german a decis sa-l trimita in Rusia pe Lenin, care in ceea ce-l priveste era hota­rat sa faca pace cu Germania. Urmarea se cunoaste: Lenin traverseaza Europa intr-un „vagon plumbuit” (care, de altfel, se pare ca numai plumbuit nu era), ajunge in Rusia, declanseaza lovitura de stat din 7 noiembrie, cufunda tara in teroare, foamete si, curand, razboi civil, distruge disciplina militara si fi trimite pe Tfotky sa negocieze tratatul de la Brest-Litovsk, care e semnat in ziua de 3 martie 1918 si prin care Rusia ince­teaza sa mai fie parte beligeranta. Pierde, este adevarat, Polo­nia, Tarile Baltice, Finlanda, Ucraina, Basarabia, o parte din Bielorusia si locurile strategice din Caucaz, dar lui Lenin putin ti pasa. Dupa aceea, degeaba va declara el „rusinos” acest tratat si-l va anula, in data, de 13 noiembrie, caci operatiunea, din punctul de vedere al germanilor, reusise: Rusia fusese scoasa din lupta, cu ajutorul unui agent de influenta de prima calitate.

Bineinteles, Lenin, stiindu-le numai pe ale lui si fiind finantat de germani, nu lucra pentru ei, ci pentru el insusi si pentru partidul sau: rezultatul ramane neschimbat si se poate spune ca exista o suprema eleganta in a intrebuinta un agent de influenta cu propriul sau acord, pentru o cauza care nu ii apartine.

De altfel, la fel de valabil e si contrariul: folosit de germani, Lenin ii facea sa actioneze pentru el si, cu distantarea pe care ne-o ofera istoria, putem spune ca Lenin avea dreptate, iar statul-major german a dat dovada de o miopie tragica. Divi­ziile ruse au fost inlocuite rapid cu divizii americane, deznoda­mantul razboiului nu s-a modificat, monarhia prusaca s-a pra­busit si astfel s-a deschis era totalitarismelor, cu toate conse­cintele cunoscute. Desigur, nu acestea erau rezultatele pe care contasera generalii germani.

Propaganda de razboi

Sa mentionam, pentru a se retine - si pentru a le deosebi de dezinformarea propriu-zisa - propagandele de razboi ale tuturor tarilor, pe parcursul acestor doua conflicte mondiale.

Nu prezinta mult interes pentru specialisti, in pofida min­ciunilor grosolane la care au recurs, pentru ca niciodata nu si-au dat osteneala de a se masca serios. Era firesc ca brita­nicii si francezii sa tipareasca aberatii ca germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii antisemiti sa publice nelegiuirile evreului Suss. Singurul aspect care poate fi demn de retinut al acestor propagande consta intr-o modificare a filosofiei razboiului in sensibilitatea Occidentului.

Timp de secole, motivul de razboi considerat ca fiind cel mai onorabil fusese cucerirea, altfel spus, pofta de a jefui veci­nii si a le acapara teritoriile. Pe plan moral, nimeni nu gasea nimic de comentat, nici macar in epoca ebraica sau crestina, chiar daca aceste victorii antrenau exterminarea unor popoare intregi, cum ar putea depune marturie filistinii sau indienii, daca inca ar mai exista intr-un numar suficient de mare.

Incepand din Evul Mediu, unele masacre au fost justifi­cate de o anume motivatie morala: fidelitatea fata de suveran. Nimeni nu se preocupa de cauzele razboiului: oamenii isi „slujeau regele”, lucru considerat glorios si, de asemenea, o datorie, pentru nobili in orice caz. In epoca Renasterii, raz­boaiele religioase au fost deosebit de feroce si considerate ca fiind cu atat mai meritorii: iti injunghiai fratele crestin ca sa-l inveti cum sa traiasca. Sub Revolutia Franceza, s-au declansat razboaie ofensive pentru a elibera celelalte popoare de tirania suveranilor lor, de care oamenii erau, in ansamblu, destul de multumiti. In secolul al XIX-lea, sensibilitatea s-a modificat: meseria militara ramanea cea mai nobila, cea mai admirata, dar vocatia ei consta in apararea propriei patrii, nu in cucerirea patriei altora (cu o exceptie confortabila in cazul colonizarii, chipurile destinata sa raspandeasca lumina si progresul prin­tre niste popoare fericite in inapoierea lor).

In Primul Razboi Mondial apare o noua schimbare, bogata in consecinte.

Razboiul in sine se releva acum ca un rau si nu se mai jus­tifica decat daca adversarul este prezentat ca un raufacator, Idee complet noua si contra careia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, Moliere, Corneille, Goethe si, practic, toate marile spirite occidentale (fara a-i mai pune la socoteala si pe chinezi), dintre care nici unul nu a con­damnat razboiul ca atare.

Ar trebui sa distingem aici o influenta a moralei puritane si de tip cowboy, white hats („palarii albe**), contra black hats („palarii negre**), ca in westernuri? Sau mai degraba ar fi cazul sa consideram ca tipul de razboi medieval, considerat ca un sport de catre cei care il practicau, nu depasea pragul de tole­ranta a populatiilor, cata vreme recrutarea de tip revolutionar si napoleonian, impusa unor popoare in esenta pasnice, n-a putut fi sustinuta de acestea pe termen lung decat cu sprijinul unor motivatii satisfacatoare din punct de vedere moral? Se cuvine sa recunoastem doar ca, ponderea opiniei publice de­venind determinanta in desfasurarea actiunilor politice, aceasta opinie trebuia doar sa fie convinsa, iar morala furniza teme propagandistice usor de dezvoltat? Ori vom spune, mult mai simplu, ca ipocrizia omeneasca progreseaza din generatie in

generatie?

Nu vom spune absolut nimic, fiindca ar insemna sa ne

abatem de la subiect

Totusi, sa remarcam in treacat ca informarea si dezinformarea, imediat ce incepe sa li se faca simtita importanta, cauta sa creeze un maniheism fundamental in care cei buni sunt complet buni, iar cei rai, iremediabil de rai. Informarea nu poate exista fara deformare - si, intotdeauna, in sensul unei simplificari moralizatoare.

Din pacate.

Capitolul V

ZILELE RADIOULUI

Inventarea radioului nu a adus cu sine noi procedee de dez­informare, dar a servit mult in perioada marcata de ascensiu­nea national-socialismului si de al Doilea Razboi Mondialf de fapt, radioul - sau telefonul fara fir, cum i se spunea pe atunci - reuneste avantajele relatiei gura-ureche cu cele ale tiparului.

Aceasta epoca a fost dominata de doua personaje care, de altfel, au sfarsit prin a purta un adevarat duel, prin intercala­rea dezinformarii.

Goebbels

Goebbels, mare tribun al viului grai si abil utilizator al ra­dioului, nu a fost un dezinformator in sensul exact al cuvantu­lui, ci un propagandist care folosea minciuna intr-un mod atat de constant si de cinic, incat ne permitem sa ni-l insusim aici.

„Micul doctor”, caruia i se atribuie expresia „O minciuna repetata de o mie de ori ramane minciuna, o minciuna repe­tata de un milion de ori devine adevar”, a mai spus: „Propa­ganda nu are nimic in comun cu adevarul” si pretindea ca putea „sa se joace cu sufletul poporului la fel cum se canta la pian”. Programul sau consta in „a dezlantui pasiuni vulcanice, a provoca explozii de furie, a pune in miscare masele ome­nesti, a organiza ura si disperarea cu un calcul rece”, iar pen­tru a-si defini doctrina, nu-si menaja cuvintele: „Propaganda buna este aceea care duce la succes, iar propaganda^ rea e aceea care-si rateaza scopul, oricat ar fi de inteligenta, caci propaganda nu are misiunea de a fi inteligenta, ci de a asigura succesul (). Prin urmare, nimeni nu poate spune: propagan­da dumneavoastra este prea brutala, prea vulgara (). Daca cineva zice «Propaganda dumneavoastra nu are tinuta morala», e inutil sa mai discut serios cu el.” Este foarte posibil ca Goebbels insusi sa nu fi crezut in nici una dintre ideile national-socialiste pe care le profesa. Putin conta pentru el continu­tul teoriei pe care le-o transmitea maselor, nu-l interesa decat adeziunea acestora: „Esenta propagandei consta in a castiga fiintele pentru o idee, intr-un mod atat de intim, de viu, incat sa sfarseasca prin a i se darui complet si a nu mai putea sa renunte la ea”.

Lui Goebbels nu-i lipsea nici simtul umorului: a ajuns sa determine un subprefect de politie sa-si dea demisia, dupa ce, in toate discursurile sale, ii atribuise prenumele ridicol de „Isidor”,* iar cand s-a hotarat sa impiedice premiera filmului Nimic nou pe Frontul de Vest, in loc de a organiza o manifes­tatie politica, s-a multumit sa introduca in sala soareci si naparci. De altfel, isi semna de buna-voie textele cu formula „Goebbels, capetenia banditilor”, pentru ca un adversar politic il insultase cu aceste cuvinte.

Bineinteles, Ministrul Reichului pentru luminarea popo­rului si propaganda - acesta fiind titlul sau cand nazistii au preluat puterea - nu se multumea numai sa tina discursuri, radiodifuzate sau nu. Defilarile, drapelele, facliile si tobele, salutul hitlerist, strigatele de Sieg-Heil scandate sonor, toata mizanscena de la Niirnberg, ii servea sa „dezradacineze” individul (in sensul weilian al termenului) si sa faca din el un automat care nu se mai putea lipsi de partid si devenea capa­bil ca, in numele lui, sa savarseasca toate actele de eroism si toate atrocitatile.

La apogeul nazismului, Goebbels dispunea de trei sute de ofiteri si cinci sute de angajati care munceau douazeci si patru de ore pe zi la manipularea informatiei, iar in timpul razboiului a creat „companii de propaganda” in care corespondentii de razboi isi satisfaceau stagii de opt zile.

Nu trebuie sa uitam ca, desi a inventat si si-a asumat „razboiul total”, Goebbels fusese ostil razboiului in sine, conside­rand, in maniera lui Sun Ti, ca spada nu trebuie sa fie scoasa din teaca decat in ultima instanta: nu obtinuse el rezultate miraculoase, fara a se trage nici un foc de arma, cu reocuparea Renaniei, restabilirea serviciului militar, revenirea bazinului Sarre, Anschlussul cu Austria, anexarea teritoriului Sudetilor si Memelului, stabilirea unui protectorat in Cehoslovacia?

Daca-l asculta, Hitler ar fi putut obtine coridorul din Dantzig pe cale pasnica, rezolvand la fel si problema coloniilor. Dar zeii au vrut altfel.

Cand a sosit Gdtterdammerung-ul din final, propaganda lui Goebbels a atins niveluri fantastice. A mers pana la a pune sa se intocmeasca manuscrise false ale lui Nostradamus, scrise pe pergament si legate cu piele din secolul al XVT-lea, in care ilustrul mag prezicea victoria „ostirilor ce poarta cruce cu ca­pete incarligate”. A sustinut pana la capat ca aveau sa obtina aceasta victorie cu ajutorul unei „arme miraculoase” si, pen­tru a incheia, a resuscitat mitul oamenilor-lupi, atribuindu-le acest apelativ baietilor tineri care aveau sa actioneze in spatele liniilor inamice.

Sefton Delmer

in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, britanicii au adus intoxicarea la un inalt grad de perfectionare, creand un birou intitulat Doublecross („Cruce dubla”; inselatorie, paca­leala) cu specialitatea de a camufla escadrile de false avioane si regimente de false tancuri, pentru a insela inamicul asupra locurilor de debarcare. Dar au facut mult mai mult decat atat: cu Sefton Delmer si al sau „radio negru”, englezii au practicat cu succes dezinformarea propriu-zisa.

Delmer era constient ca „niste stiri atent alese, prezen­tate abil, formeaza cea mai subversiva propaganda”. Avea grija sa nu recurga la minciuna decat cu vigilenta si parcimo­nie: „Nu trebuie sa mintim decat deliberat, niciodata din intam­plare sau neglijenta”. Si isi rezuma tehnica astfel: „Cea mai simpla si mai eficace operatiune «neagra»“ (cum numea el actiunile de dezinformare) „este aceea de a scuipa in supa cuiva, strigand «Heil Hitler».”

Delmer emitea in limbile germana sau italiana si, departe de a face propaganda antinazista vulgara, transmitea, de exem­plu, dandu-se drept un post de radio al armatei germane care difuza muzica si buletine de stiri „destinate camarazilor nostri din Wehrmacht”. Evident, informatiile difuzate nu erau de na-tura sa-i incurajeze pe respectivii camarazi. De pilda, nelinis­teau combatantii cu privire la soarta sotiilor lor-care ar fi ramas la discretia comandantilor nazisti, daca soldatii mureau pe campul de onoare. Alteori, Delmer se prezenta ca un post de radio republican fascist si transmitea stiri menite sa-i pertur­be pe italieni: afirma ca lira avea sa fie devalorizata si ca se de­clansase goana dupa bani; cu alta ocazie, Aliatii au promis o „zona de gratie” din nordul Italiei pe care aveau sa se abtina de a o bombarda si, nu peste mult, Mussolini a inceput sa-i acuze pe italienii fara constiinta care-si abandonau munca pen­tru a alerga sa se refugieze acolo - la care, Delmer a difuzat din abundenta declaratia lui Mussolini.

Intrucat Goebbels declarase ca avea sa le distribuie pro­vizii muncitorilor din uzine, postul de radio al lui Delmer a anuntat ca aceste alimente urmau sa contina Pervitin, pentru a le mari productivitatea. Cand copiii familiilor bombardate la Hamburg erau evacuati spre est, Delmer a lansat zvonul ca in lagarele unde aveau sa fie primiti faceau ravagii epidemiile, sub forma urmatorului anunt: „Doctorul Conti, ministrul Sa­natatii Reichului, ii felicita pe medicii-ofiteri din lagarele de copii () pentru devotamentul exemplar cu care au tratat epi­demia de difterie care s-a declarat printre copiii din grija lor. Ministrul isi exprima speranta de a-i vedea triumfand asupra tragicei penurii de medicamente, putand reduce astfel rata mortalitatii la o medie de saizeci de morti pe saptamana.”

Delmer a transmis muzica interpretata de Marlene Dietrich (care era antinazista) la postul sau de radio pretins nazist, pre­cum si insulte la adresa Papei, din partea unor asa-zisi fascisti. Efectul de bumerang a fost atat de puternic incat, dupa raz­boi, Delmer a fost nevoit sa publice o carte pentru a dezminti anumite neadevaruri care emanau de la el si carora li se acordase prea multa incredere. Unele nu fusesera raspandite de „radioul negru”, ci prin alte procedee de dezinformare, si mai vicioase.

Astfel, Delmer a aruncat din avioane porumbei voiajori morti, avand legate de picioare chestionare ale Aliatilor, chipu­rile completate de unii germani influenti care ar fi avut de gand sa tradeze, „astfel incat Gestapo-ul a primit ordin sa-i aresteze pe cativa dintre cei mai importanti membri ai partidului nazist”.

A aranjat ca niste polonezi, asasinand un german, sa lase urme care indicau ca acesta fusese omorat de o miscare ger­mana de rezistenta.

A facut ca in Germania sa ajunga o brosura referitoare la „problema cresterii numarului de dezertori”, care ii „invita pe ofiteri sa-si mareasca vigilenta”.

Cu ajutorul organizatiilor norvegiene de rezistenta, a apli­cat la Oslo afise care reprezentau un soldat german greu de re­cunoscut, despre care se afirma ca era cautat pentru un omor. Textul preciza ca omul era periculos, deghizat in capitan Luft-waffe sau in Sonderftihrer al partidului nazist si ca trebuia sa fie predat, „viu sau mort”, politiei militare. „in Norvegia”, afir­ma el, „am avut rezultate excelente, gratie acestui procedeu”.

A pus la punct o eticheta cu instructiuni asupra modalita­tii de a sabota submarinele. Aceste etichete au fost lipite de luptatorii norvegieni din Rezistenta pe submarinele germane. „Scopul operatiunii nu era atat acela de a incita echipajele sub­marinelor sa-si saboteze propriile nave () cat de a nelinisti serviciile germane de informatii.”

A redactat un manual de instructiuni medicale pentru obti­nerea concediilor. Scopul urmarit era dublu: sa-i incurajeze pe simulanti si sa-i incite pe medicii germani spre a gasi chiu­langii chiar si acolo unde nu era cazul. Germanii au gasit acest manual atat de abil, incat l-au tradus pentru a-l raspandi in ar­matele aliate. Efect bumerang.

A publicat o revista de astrologie intitulata Zenit, care con­tinea horoscoape negative pentru principalii conducatori ai Reichului si previziuni lipsite de optimism pentru operatiu­nile ce implicau submarine. Unele numere, antedatate, anun­tau infrangerile de la El-Alamein si Stalingrad.

Cu ajutorul complicilor polonezi, a facut sa apara in presa germana articole aparent patriotice, in care fusesera strecu­rate expresii pesimiste. De exemplu, unul dintre acestea cele­bra a cincizecea aniversare a Amiralului Doenitz in cei mai respectuosi termeni. Totusi, textul preciza ca, „din cauza unei pierderi de circa treizeci de submarine pe luna, amiralul [si-a] pierdut o parte din energia si prospetimea sa tinereasca.”

Nu e de mirare ca intre Delmer si Goebbels s-a declansat un adevarat duel. Este vorba de bonurile germane de rationali­zare a alimentelor. Delmer tiparise bonuri false, cu care RAF. inunda Germania, parasutandu-le. Germanii au observat stra­tagema, evident, si au publicat o circulara in care semnalau cele cateva diferente dintre cupoanele autentice si cele false. „Dar aceste deosebiri erau atat de subtile, incat nu se puteau remarca decat cu instrumente speciale si, bineinteles, comer­ciantii nu distingeau nimic.” Tipografii germani au schimbat modelul bonurilor. Britanicii le-au copiat la perfectie. Atunci, pentru a dovedi ca falsurile engleze erau stangace si usor de detectat, „putandu-i baga in inchisoare pe cei care le foloseau”, Goebbels a pus sa se imprime falsuri ale falsurilor, „intr-un mod atat de grosolan, incat contrafacerea devenea vizibila imediat”.

In toate aceste trucuri, se remarca folosirea stralucita a transmitatorilor in materie de dezinformare. Delmer ii viza atat pe chiulangiii medicali, cat pe medici insisi, nu atat sub­marinele, cat serviciile de informatii, il facea pe Mussolini sa lucreze pentru el si nu ezita sa foloseasca insusi Gestapo-ul sau politia militara germana, pentru a-si realiza carambolajele.

De mare arta.

Capitolul VI DEZINFORMAREA SE ORGANIZEAZA

Inventia lui Marconi adaugandu-se celei a lui Gutenberg, care la randul ei se adaugase relatiei gura-ureche, dezinfor­marea a atins varsta majoratului intr-un moment care coinci­dea aproape perfect cu apogeul comunismului - la scurt timp dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Coincidenta nu este intamplatoare, doctrina asa-zisa marxist-leninista fiind in sine o metoda de dezinformare, din moment ce nu valoreaza nimic fara agitatia politica. In acest caz, trebuie sa ne reamintim clar paradoxul lui Mucchielli: nu agitatia poli­tica a fost pusa in slujba unei teorii de economie politica ci, dimpotriva, o teoria de economie politica a fost folosita pen­tru a face o revolutie.

O marturisire in trecere. Nestiinta mea despre Extremul Orient ma determina sa-mi recunosc impasul cu privire la dez­informarea comunista din China. Inteleg clar ca Mao Tse-tung, cititor al lui Sun Ti, i-a folosit cu succes invataturile: formule cum ar fi „cele O Suta de Flori”, „Marele Salt inainte” si, mai ales, „Revolutia Culturala” (1966-l969) sunt destinate, evident, sa manipuleze opinia nationala si internationala. De altfel, cand ne gandim la succesul in cercurile intelectuale franceze a ceea ce s-a numit „maoism” si consta, mai ales, in a purta camasi cu guler „Mao”, nu putem decat sa ne inclinam in fata genialitatii autorului Carticelei rosii. Dar subiectul este prea vast si toto­data prea specific pentru a putea face aici mai mult decat sa-l semnalam.

Trebuie sa fim constienti de faptul ca partidul social-democrat rus, care avea sa preia ulterior numele de partid comu­nist (b) - cu (b) de la „bolsevic” - se dezvoltase pe parcursul anilor in doua traditii esentiale: clandestinitatea si propagan­da. Manipularea opiniei publice in mod clandestin era pentru el o a doua natura si nu trebuie sa ne miram daca a reusit in cel mai glorios mod.

Lenin si dezinformarea

Lenin a practicat mult si propaganda, si dezinformarea, intre altele, sub forma unor sloganuri mai mult sau mai putin imitate dupa Marii inaintasi si epigonii acestora: „Bolsevis­mul este puterea sovietelor plus electrificare”, „Razboi palate­lor, pace bordeielor”, „Ia cu forta ceea ce ti s-a luat cu forta” si alte expresii la fel de primare l-au ajutat sa-si instaureze puterea in Rusia, dar aici nu era vorba decat de o propaganda interna, in care nu a dat tot ce avea mai bun in el.

Mai cu seama, Lenin a fost genial in modul de a trata Occi­dentul capitalist caruia ii visa pieirea. Aceasta atitudine se poate rezuma in patru formule esentiale:

-       „Spuneti-le ceea ce vor sa auda” este insasi deviza oricarui soi de dezinformare;

-       „Le vom vinde franghia cu care sa se spanzure” demonstreaza importanta pe care o acorda, pe buna dreptate, matu­ritatii politice a inamicilor sai si avantajelor pe care le putea obtine de pe urma ei;

-       „Idiotii utili” era denumirea sa favorita pentru cei care
au fost numiti, mai magulitor, „tovarasii de drum”;

-       „Lada de gunoi a Istoriei”, pe care le-o rezerva cu amabi­litate inamicilor si rivalilor sai, reaminteste ca denigrarea ad­versarului este unul dintre procedeele favorite ale lui Sun TL

Nu ne putem abtine sa citam aici extrase ample din memo­randumul adresat de Lenin in 1921 lui Cicerin, comisarul sau de afaceri externe:

„In urma observatiilor directe pe care le-am putut realiza personal in timpul anilor de emigrare, trebuie sa marturisesc ca asa-numitele cercuri cultivate din Europa de Vest si Ame­rica sunt incapabile sa inteleaga atat situatia actuala, cat si raportul real de forte. Aceste cercuri trebuie sa fie considerate surdo-mute ().

Tinand seama de marele decalaj de timp necesitat de dez­voltarea revolutiei socialiste mondiale, trebuie sa se recurga la manevre speciale care pot accelera victoria noastra asupra tarilor capitaliste.

a)        Sa se anunte, pentru a-i linisti pe surdo-muti, despartirea fictiva a guvernului si a organelor noastre guvernamentale de partid si de Politburo, si mai ales, de Komintern. Acesta din urma trebuie sa fie calificat ca o grupare politica indepen­denta, tolerata pe teritoriul Uniunii Sovietice. Surdo-mutii ne vor crede.

b)        Sa ne exprimam dorinta de a stabili imediat relatii diplo­matice cu tarile capitaliste, pe baza unei totale neingerinte in afacerile lor interne. Surdo-mutii ne vor crede si de aceasta data. Vor fi chiar incantati si ne vor deschide larg portile; prin aceste porti, vor intra rapid emisarii Kominternului si ai ser­viciilor de informatii ale tarii noastre, sub camuflajul reprezen­tantilor diplomatici, culturali si comerciali Capitalistii din lumea intreaga si guvernele lor vor inchide ochii asupra genuri­lor de activitati despre care am vorbit, iar acesti surdo-muti vor deveni orbi de-a binelea. Ne vor trimite credite, care ne vor ajuta sa sustinem partidele comuniste din tarile lor. Ne vor fur­niza materialele si tehnologiile care ne lipsesc si ne vor reconstitui industria militara de care avem nevoie pentru a lansa apoi atacuri victorioase asupra furnizorilor nostri. Cu alte cuvinte, vor actiona spre a-si pregati propria sinucidere.”

Lucrarile lui Thierry Wolton ne demonstreaza cu ce suc­ces s-a realizat programul profetic al lui Lenin, autorul unor maxime paralele, in plan geografic si ideologic, cu cele ale lui Goebbels (pe care le-au precedat in timp). Sa nu uitam ca ine­fabilul tovaras Lenin este cel care a scris, cu litere de-o schioa­pa: ,A spune adevarul este o prejudecata burgheza meschina”.

Pravda

Apropo de „adevar”, nu fara umor, desigur, Lenin a botezat astfel ziarul partidului comunist, fondat in 1912.

La drept vorbind, pravda nu este decat unul dintre cele doua cuvinte rusesti care inseamna „adevar”, celalalt fiind istina. Istina e adevarul, considerat contrar minciunii; pravda e adevarul cu sens de dreptate. Prima culegere de legi ruse, promulgate de Iaroslav cel intelept in secolul al XI-lea, se nu­mea „pravda rusa”. Prin urmare, ziarul oficial de partid pretin­dea atat ca spunea adevarul, cat si ca fundamenta dreptatea.

Observatorii occidentali, mai exact cei noncomunisti, au fost indignati sa vada ca un ziar care se numea Adevarul apara, la interval de numai cateva zile, teze opuse, isi schimba punc­tul de vedere ca pe o camasa si modifica istoria dupa bunul sau plac. Unii au gasit ca era chiar spiritual sa-l ia in ras. Aceas­ta insemna o intelegere gresita a modului in care vedeau lucru­rile Lenin si succesorii sai.

Pentru Lenin, singurul adevar era absenta oricarui adevar. Iar singura justitie era vointa partidului.

Din moment ce oamenii se ataseaza cu naivitate de aceste cuvinte gaunoase, ca „adevarul” si „dreptatea”, le vom folosi pentru a le face placere, dar in realitate rolul perfect adecvat al ziarului a constat in a decreta adevarul si dreptatea „zilei” care, spre deosebire de „specialitatile zilei” din restaurante, numai rareori sunt aceleasi cu cele de ieri sau de maine. Em­pirismul dezorganizatori lui Lenin consta in a adapta la nece­sitatea cotidiana principii prezentate ca imuabile, de unde si fluiditatea constanta a comunismului, care i-a lasat atat de perplecsi pe adversarii acestuia. Comunismul presupune la fel de usor colectivizarea pamanturilor, cat si necolectivizarea lor, revolutia mondiala ca si revolutiile locale, internationalismul ca si nationalismul exacerbat si, intrucat trebuie totusi ca mi­litantul de baza sa se orienteze, acesta are nevoie de o gazeta care sa-i precizeze zilnic unde se afla.

Astfel se explica, in paranteza fie zis, tirajele enorme ale ziarelor Pravda (unsprezece milioane si Komsomolskaia Prav­da {Pravda tineretului comunist, cu douazeci si doua de mili­oane) , cel putin in perioada de glorie a comunismului. Dupa caderea regimului, Pravda, interzisa o vreme, a cazut la un tiraj de o suta cincizeci de mii de exemplare, iar Komsomolskaia Pravda, devenita de altfel foarte putin comunista, la un milion trei sute4e mii de exemplare.

Am facut aceste precizari pentru a demonstra in ce masura statea dezinformarea in insasi natura comunismului, sau mai degraba - din nou paradoxul lui Mucchielli - in ce masura comunismul nu era, una peste alta, decat o forma de dezin­formare deosebit de nociva. Nu poate fi o intamplare ca cei trei conducatori principali ai primei generatii au preferat sa traiasca sub nume false. Lenin, Trotky si Stalin nu sunt chi­puri, ci masti - mastile lui Ulianov, Bronstein si Djugasvili. Mai este cazul sa reamintim, in acest sens, cuvintele lui Soljenittn? Acesta afirma urmatoarele: ar fi de ajuns ca rusii sa inceteze a mai minti si comunismul se va prabusi dintr-o data.

Stalin si dezinformarea

In cazul lui Stalin, dezinformarea dobandeste dimensiuni de-a dreptul metafizice.

Nu numai ca Stalin si-a traficat propria biografie - pana la data nasterii sale, care e falsa, si identitatea tatalui, care nu se cunoaste sigur - dar gasea o voluptate maligna in a incurca itele, uneori chiar fara nici un motiv. A mintit in legatura cu datele sederilor sale in exil: De ce? intelegem mai usor ca si-a ascuns probabila apartenenta la Ohrana (politia politica taris­ta) - dar nu e sigur daca in acest sens l-a mintit si pe Lenin, care putea gasi avantajos sa aiba la dispozitie un agent dublu. Astfel, se pare ca Stalin a ajuns sa denunte politiei tarului comunisti la ordinul lui Lenin insusi. Evident, a bulversat istoria revolutiei: era preocupat sa-si acorde un rol eroic, astfel incat a mers pana la a inventa comitete inexistente carora afir­ma ca le fusese sef - si toti istoricii sovietici si-au potrivit pasul, cu respect, dupa al lui.

Iar insolenta nu se opreste aici: dupa ce l-a exilat pe Trotky si a pus sa fie asasinat, nu i-a fost de-ajuns ca i-a pus capat vie­tii, ci a dorit sa-l faca si sa nici nu fi existat vreodata. Numele lui Trotky a disparut din istorie, chipul sau a fost sters din celebra fotografie unde era vazut alaturi de Lenin care tinea un discurs agitatoric multimii si, in Marea enciclopedie sovie­tica, paginile care ii fusesera inainte consacrate acum au fost lipite laolalta: unii oameni le puteau dezlipi, dar in acest fel se stergea cerneala, iar textul devenea ilizibil. Am incercat si eu. Publicul sovietic folosea exemplare mutilate astfel si nu parea sa se mire: era adevarul „de moment”.

Aceeasi insolenta - cel putin daca nu e vorba de o mare naivitate - se regaseste si in faimoasa declaratie a lui Stalin: „Viata a devenit mai fericita, viata a devenit mai vesela”, facuta in timp ce prizonierii din gulag se numarau cu milioanele, iar taranii dezchiaburizati ajunsesera in situatia de a muri de foa­me sau de pe urma actelor de canibalism.

Un alt exemplu de dezinformare metafizica: notoriile pro­cese. Nu e nici locul si nici momentul de a face istoria lor, sau de a schita un epilog pentru a afla ce motive (tortura, drogurile, teama pentru ai lor, speranta gratierii, credinta in partid, vanitatea de a accepta moartea in loc de a le fi impusa) i-au determinat pe acuzati sa marturiseasca tot felul de crime imaginare, uneori chiar straduindu-se sa le prezinte si mai verosimil decat figurau in actul de acuzare, dar trebuie sa remarcam ca dezinformarea a ajuns aici sa fie impinsa la cul­me, as spune chiar la un anumit nivel de nebunie, din moment ce sprijinitorii inselatoriei erau atat complici de buna-voie, cat si victime ale acesteia.

Inca un exemplu de manipulare stalinista. Acest fost se­minarist care vanase crestinismul cu o ura la fel de feroce ca aceea a lui Lenin, cand invazia germana l-a obligat sa-i ofere poporului rus motive pentru a lupta, nu a ezitat sa redeschida bisericile si un seminar, sa instaleze un nou patriarh si, in pro­priile sale discursuri, sa inlocuiasca virilul apelativ „tovarasi” cu un onctuos „frati si surori”.

Astfel, Dumnezeu insusi a devenit transmitatorul lui Stalin in noua operatiune de manipulare. Se poate ajunge mai depar­te de atat?

Tovarasii de dram

»

De cand s-a prabusit comunismul, s-a pierdut socoteala cartilor scrise de fosti „tovarasi de drum” care rareori se bat in piept facand „mea culpa”, ci isi explica laborios greselile, inca legitime si de inteles in ochii lor, indiferent la ce conse­cinte au putut duce.

Nu adoptam aici nici un punct de vedere politic, nici unul moral, ci privim problema sub aspect tehnic. Dezinformarea nu este o magie; dezinformatorul nu e niciodata singurul responsabil; dezinformatul nu se lasa nicicand inselat fara a consimti in mai mica sau mai mare masura, iar aceasta con-simtire este cea pe care tovarasii de drum ne vor ajuta s-o conturam.

Dupa articolele aparute in L'Illustration la inceputul anilor douazeci, Occidentul ar fi putut sa stie, daca dorea, ca atroci­tatile comuniste din Rusia depaseau, in cantitate si oroare, tot ceea ce se intamplase pe lume de la inceputul istoriei. (Stiu ca aceasta afirmatie va surprinde, dar desfid pe cineva sa-mi citeze alte cazuri mai ingrozitoare, atat cantitativ cat si calita­tiv.) Marturiile emigrantilor abundau deja; nu peste mult, au urmat si cele ale transfugilor. Andre Gide nu a mintit descriind ceea ce vazuse. A venit apoi procesul Kravcenko, au avut loc evenimentele din Polonia, Germania, Ungaria, Congresul al XX-lea al partidului comunist, unde Hrusciov a denuntat el insusi excesele stalinismului. Dar tovarasii de drum nu au tras nici o concluzie din toate acestea, numai o condamnare vaga a lui Stalin si a „cultului personalitatii”, pentru a absolvi si a glo­rifica si mai mult comunismul ca atare.

Aceasta orbire sistematica, lunga de peste o jumatate de secol - si care, pentru unii, inca mai dureaza - trebuie sa aiba motivele ei. Interesul material a trebuit sa joace un rol impor­tant: e de la sine inteles ca scriitorii care acceptau lucrativele preturi oferite de Lenin si Stalin, sau nu erau decat tradusi in U.R.S.S., tara unde tirajele de o suta de mii de exemplare erau considerate modeste, nu puteau sa nu cante imnuri de slava regimului. Si la fel de usor se intelege ca membrii partidelor comuniste straine erau obligati, sub pedeapsa cu excluderea, sa vegheze nu atat la reputatia patriei mume, cat la a partidu­lui tatane. Dar, in pofida tuturor argumentelor, faptul ca atat de multi intelectuali au impins asa de departe bunavointa si reaua-credinta depaseste orice ratiune. Totusi, sa incercam sa ne lamurim.

Desigur, revolutia rusa desteptase o uriasa speranta uto­pica si cand, pentru a relua cuvintele lui Michel Heller, „uto­pia” a fost adusa „la putere”, majoritatea celor care crezusera in ea nu au avut curajul de a constata ca implinirea utopiei cufunda omenirea intr-o nenorocire cum niciodata nu mai cunoscuse. Nu am nici un dram de compasiune pentru aceasta lasitate intelectuala: cand omul s-a inselat, cand a cautionat, prin adeziunea lui, erori si crime, nu exista decat un singur remediu: confesiunea publica, din moment ce publicul e cel care a fost influentat pe cai necurate. Or, putini tovarasi de drum au dat dovada de o asemenea loialitate, mai ales atata timp cat dividendele sovietice au continuat sa curga. Dar toc­mai in aceasta magma a motivelor mai usor sau mai greu de marturisit, desi unele au fost etalate cu emfaza, trebuie sa cau­tam secretul consimtamantului fara de care dezinformarea ar fi fost imposibila. Putina credulitate, putina cupiditate, putin conformism, putin snobism si gata treaba!

Realismul socialist

Stalin a facut dezinformarea sa intre in domeniul stiintei trecute si prezente. Iablocikin inventase becul electric. IJsenko garanta ereditatea caracteristicilor dobandite, dincolo de cer­cul polar se cultivau patlagele cubice si, pentru georgieni cel putin (Stalin fiind unul dintre ei), durata de viata parea nelimi­tata. Era si cazul, din moment ce trebuia sa se cucereasca lu­mea, iar asa ceva nu se face cat ai bate din palme. Un dome­niu in care, cu multa inteligenta, Stalin si-a dus mult mai de­parte teoria „inginerilor de suflete”, a fost literatura.

Contrar majoritatii sefilor de stat moderni care au invatat in diverse scoli primatul economic ce este in curs de a ne dis­truge civilizatia, fostul seminarist Stalin intelesese perfect ca „omul nu traieste numai cu paine” si ca necesitatile spirituale, intelectuale, filosofice, artistice si ludice fl guverneaza in egala masura cu painea si vodka de zi cu zi. Ii placea sa se incon­joare de creatori: Gorki, Solohov, Sostakovici. L-a protejat in­trucatva pe Mihail Bulgakov. A incurajat muzica, atunci cand povestea ziua de munca a unui stahanovist, pictura, cand zu­gravea propriile lui portrete, si mai ales literatura care, de­parte de a se consacra artei pentru arta, propasea dictatura proletariatului.

Realismul socialist este o doctrina literara al carei princi­pal criteriu e cat se poate de simplu: tot ceea ce ajuta revo­lutia sa avanseze, e bun; tot ce o incetineste, e rau.

De aici decurge o intreaga serie de precepte care presu­pun sa existe:

-       un „erou”, personaj agreabil si neaparat comunist;

-       o „cauza” pe care o serveste eroul, fie cercetarea pentru un nou produs chimic, fie simpla exploatare a pamantului destelenit;

-       o „eroina” care ii va sta alaturi in toate eforturile;

-       dusmani de clasa, care pot fi aristocrati, chiaburi sau agenti straini - la alegere;

-       un deznodamant fericit, care sa promita un „viitor luminos”.

Se observa prin ce se deosebeste realismul socialist de realismul pur si simplu, ca si de arta pentru arta: este, de fapt, apoteoza romanului cu teza, se poate spune chiar a romanului care construieste, cu conditia ca doctrina propagata sa fie re­volutionara. Fadeev scria: „Realismul socialist nu este o sim­pla copie a realitatii, ci contine un nemaivazut potential de imaginatie, dupa parerea mea, presupune forme mai sintetice decat cele pe care le intrebuintam”, iar Radek a spus: „Realis­mul socialist nu semnifica numai cunoasterea realitatii asa cum e ea, ci a realitatii in miscare”.

Exista o intreaga estetica, pe care Kulik, presedintele Uniunii Scriitorilor Ucraineni, a exprimat-o in urmatorii ter­meni: „Daca un scriitor reflecta fidel realitatea in operele lui, atunci el este in esenta un realist, iar metoda sa e realismul. Daca e vorba de un scriitor care sustine programul regimu­lui sovietic, aceasta inseamna ca e un scriitor revolutionar si ca metoda lui este revolutionara. Daca acest scriitor se straduieste sa participe la construirea socialismului, sa creeze o literatura socialista, atunci metoda lui va fi socialista. Iata de ce, tovarasi, metoda care ar trebui sa ne calauzeasca pe toti nu se poate numi altfel decat realism revolutionar socialist”. Toate acesta erau destinate sa raspunda asteptarilor publicu­lui, care trebuia sa fie manipulat invatandu-l sa-si doreasca ceea ce se voia sa i se ofere: artistul era dator sa satisfaca „aspiratia maselor care ii cer artistului sinceritatea si adeva­rul unei descrieri realiste socialist-revolutionare a Revolutiei proletare” (Literaturnaia Gazeta).

De aici a derivat o scolastica intreaga, cu codurile si alego­riile sale, cu pedagogia, militantismul, congresele si ipocrizia ei, asupra careia ne da o idee Stejarul si vitelul de Soljenitin. Se poate observa pana la ce grad de didacticism fosilizant ajunsese aceasta scolastica, cu ajutorul unui esantion de ex­presii culese de la teoreticienii ei.

Si mai intai, a contrario: „Realismul socialist nu este, nu cere, nu stie, nu poate sa adopte, nu are cum sa accepte, nu se multumeste cu”

Ce anume respinge atat de energic realismul socialist?

„Punctul de vedere,al lui Zola, care isi propunea sa descrie realitatea asa cum e, principiul lui Zola, conform caruia imagi­natia nu mai are nici un rol, simpla fotografiere a miscarii, de­scrierea pur si simplu a ceea ce exista, lirismul antirealist, indi­vidualismul, oglinda tinuta in fata omenirii, infrumusetarea rea­litatii.”

In schimb, „plaseaza in centrul preocuparilor sale, cere, datoreaza, proiecteaza, colaboreaza activ la, revendica repre­zentarea, arata, propune, implica, exprima, pune problema”

Si ce cauta el cu atata osardie?

„Edificarea socialismului, lupta proletariatului, omul nou, toate relatiile si medierile complexe ale procesului istoric, punctul de vedere al victoriei proletare, tendintele de dezvol­tare reala, luptele din viitor,.eroismul, implinirea viitorului, realitatea in miscare, o alegere a punctului de vedere, uniunea dintre reprezentarea veridica si transformarea ideologica a indivizilor, educarea muncitorilor in sensul socialismului.”

In ce scop toate acestea? Pentru „a participa la miscare, la lupta pentru o noua renastere a omenirii”.

Numarul lucrarilor literare pe care unii scriitori, nu intot­deauna lipsiti de talent, le-au stors pornind de la acest sablon, fara a mai pune la socoteala imitatiile cinematografice care au urmat, depaseste orice imaginatie. Reteta nu pare sa fi produs nici macar o singura mare opera, iar rusii pe care ii intalnim acum ne marturisesc ca preferau sa-l citeasca in infernul biblio­tecilor, clandestin, pe emigrantul Bunin, decat aceasta pseudo-literatura industriala etalata pe toate tarabele. La fel de adeva­rat este ca aceasta actiune de dezinformare prin literatura ramane una dintre cele mai elegante care au fost incercate vreodata: nu era vorba numai de a manipula opinia publica a unei tari date, la un moment dat, asupra unui subiect dat, ceea ce ramane la un nivel rudimentar, ci de a urmari posteri­tatea si absolutul, de a pregati o dezinformare pe scara istori­ca si mondiala.

Cu alte cuvinte, nu-si faceau deloc complex.

Slava Domnului ca n-au reusit.

Limba  de lemn

La Harpe vorbea despre „limba inversata”. Frantoise Thom a facut o analiza pertinenta a „limbii de lemn” din co­munism.

Se poate spune ca limba de lemn este capodopera dezin­formarii, din moment ce e imposibil sa fie folosita fara ca vor­bitorul sa devina, prin efectul vampirismului despre care vor­beam mai sus, dezinformat si dezinformator in acelasi timp: „La fel cum Biserica Vie creata de bolsevici serveste la anihi­larea religiei, falsele alegeri folosesc la dezamorsarea veleita­tilor democratice, falsa legalitate la impiedicarea nasterii unui drept autentic, limba falsa blocheaza comunicarea si ingheata formarea unei societati civile care ar pune in pericol puterea comunista, atrage gandirea pe linii moarte, anchilozeaza dez­voltarea unui subiect in interiorul lui homo sovieticus. Printre toti zombii pusi in miscare de ideologie, limba zombi prezinta cel mai mare pericol”, scrie Frantoise Thom.

Iar comunismul, efectiv, nu s-a multumit cu a pretinde sa se actioneze asa cum trebuia si sa se gandeasca asa cum trebuia: a dorit sa se si vorbeasca asa cum trebuia, stiind bine ca gandirea este neputincioasa fara cuvant si ca un anumit voca­bular condamna nu numai la minciuna exprimata, ci si la ratio-nare deformata.

• limba de lemn suprima, atat cat se poate, propozitiile sub­ordonate circumstantiale, inlocuindu-le cu substantive prece­date de o prepozitie: „Prin decizia si clarificarea situatiilor politice anterioare” (Barbusse), „Prin dezvoltarea unei largi activitati in randurile maselor” (L'Humanite). Prefera pere­chile verb-substantiv in locul verbelor corespondente: „a-si gasi expresia, a-si gasi reflectarea, a lua decizia, a acorda aju­torul”, in loc de „a se exprima, a se reflecta, a decide, a ajuta”. Face sa dispara pronumele „eu”, in favoarea lui „noi”, care este mai usor de opus prenumelui „ei”. Acest punct e cu atat mai interesant, caci cititorul, sau ascultatorul, nu indrazneste sa se asimileze „eului”, cata vreme in „noi” este inglobat, prin respingerea „lor” (a celorlalti).

Limba de lemn prefera intorsaturile de fraza pasive si im­personale: „A inregistrat un bun avans constructiv, relatia reci­proca s-a strans, s-au exprimat urari, s-a acordat o atentie deo­sebit de mare”: chipul omenesc se sterge din ce in ce mai mult.

Gradele de comparatie permit sa se sublinieze aspectul nedesavarsit al lumii: „Politica puterii monopolurilor nu poate da nastere decat unor contradictii mai profunde, mai intinse, acest aspect al analizei doctrinei marxist-lenininste ocupa un loc mereu mai important, legatura dintre progresul economiei si progresul social-politic si spiritual devine tot mai stransa”, citeaza Franfoise Thom. De asemenea, se prefera sa se vor­beasca despre coacere si descompunere, despre germeni, de­spre tinere mladite, seminte, teren, despre deja si despre nu inca, despre etape, paliere, stadii, salturi gigantice, inflorire, ac­celerare, consolidare, inmultire, dezvoltare, intarire, aprofun­dare, crestere, zbor, imbogatire, largire, depasire si desfasurare.

Se foloseste tot arsenalul mijloacelor lingvistice care ser­vesc la semnificarea obligatiei: a trebui, a fi dator, a avea de, a.fi invitat sa, cu necesitate, negresit, obligatoriu, fatal.

„Imageria razboinica se intinde pana la domeniile cele mai bucolice prin traditie, fie ca e vorba de mulgerea vacilor sau de culesul cartofilor; nu se mai aude vorbindu-se decat de­spre fronturi, lupte, atacuri, rezistenta, luari cu asalt (). De altfel, aceasta predilectie se gaseste () si in vocabularul lim­bii naziste, unde cuvintele Kampf, kampferisch, marschieren reveneau fara incetare.”

Functia adjectivului de lemn consta in a inscrie substan­tivul de lemn intr-o obedienta dezinformatoare stricta: „forte progresiste, abundenta colhoznica, legalitate revolutionara”. Epitetele decolorate servesc la marcarea numelor cu un semn pozitiv sau negativ, astfel incat inaltat, larg, apropiat, devin sinonime simpatice, cata vreme jos, stramt, indepartat sunt percepute ca tot atatea sinonime antipatice.

Verbele servesc mult la a descrie participarea comunis­mului la mersul Istoriei; „a ajuta, a juca un rol, a orienta, a faci­lita, a crea conditii pentru, a frana, a perfectiona, a accelera, a stimula, a dezvolta, a intari, a apara, a dirija energia maselor”.

Oricat de abstracta este limba de lemn, ea recurge uneori la metafore stereotipe: „Comunistii sunt carnea carnii, sange­le sangelui clasei muncitoare. Lenin este intruchiparea ideala a revolutionarului. Structura economica trebuie sa incarneze idealurile noii societati.”

Totusi, limba rusa e saracita in mod sistematic. Dictionarul fundamental al lui Dahl contine douazeci si doua de mii de cuvinte; scriitorii sovietici foloseau o mie cinci sute.

Stilul de lemn recurge energic la alegorie, la personificare, la metonimie, dar acestea nu sunt niciodata inocente. Daca se doreste sa se desemneze Uniunea Sovietica, se spune: „Par­tidul si guvernul”; cand e vorba de Statele Unite, se spune „Wall Street” sau „Pentagonul”. Metalepsia permite sa se pre­supuna ca fiind demonstrat un lucru care nu este, ca in Juste­tea tezelor leniniste”, pe care nimeni nu ar indrazni s-o aduca in discutie.

Limba de lemn este in primul rand maniheista: forma si continut, abstract si concret, obiectiv si subiectiv, tot si parte, natura si aparenta - toate se opun fara nuante, ca niste „falci ale ideologiei”, cum inspirat se exprima Frangoise Thom, iar aceste categorii de gata permit sa se gandeasca fara a se mai asuma niciodata riscul originalitatii.

Limba de lemn isi insuseste marturisirea lui Goebbels: „Nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obtine un anu­mit efect” Avantajul limbii de lemn este acela de a fi codificata. „Anumite sunete, ca «revizionist», «dusman al poporului», dau semnalul de atac; altele, ca «eroare», «lipsa de vigilenta», servesc drept avertisment sau amenintare; aceleasi pot marca supunerea.”

Frantoise Thom consemneaza ca „functia limbii de lemn este dubla”:

-       pe de o parte, ea amplifica puterea ideologica. De exem­plu, declarand: „Trebuie sa se dea dovada de o vigilenta spo­rita”, se indica faptul ca se crede in fictiunea cu dusmanii infil­trati, se semnaleaza propria delasare si se indica intentia „de a propaga aceasta infierare asupra altora” - ceea ce, trebuie sa recunoastem, e foarte economic din punct de vedere lingvistic;

-       pe de alta parte, limba de lemn permite sa se participe momentan la putere si sa se demonstreze vrednicia de a par­ticipa si mai mult, in masura „in care se manuieste ireprosabil limba de lemn, adica in masura in care se proclama propria fidelitate fata de ideologie”.

Intrucat in cercurile conducatoare nu este admisa nici o alta limba in afara limbii de lemn, iar limba de lemn nu autori­zeaza nici o divergenta individuala, oricine face jocul limbii de lemn este silit sa-l joace si pe cel al ideologiei de guvernare si, in consecinta, al oamenilor de la putere.

Ar fi interesant in acest sens sa se studieze amanuntit modul in care domnul Eltfri, crescut in serai si mare utilizator al limbii de lemn, nu si-a depasit conditia decat cu mare efort, la mult timp dupa ce abandonase ideologia comunista. La drept vorbind, n-a, facut-o decat in amintiri sau in conversatiile parti­culare: in public, nu stie sa se exprime decat cu ghiulele lingvis­tice legate de picioare.

„Discursul de lemn”, continua Frantoise Thom, „este un discurs cu sens unic; nu admite replica. Singurul raspuns posibil pentru un discurs de lemn este un alt discurs de lemn; omul poate, in caz de nevoie, sa se apere in limba de lemn () dar nu poate in nici un caz sa se exprime.”

limba de lemn, eliminand conceptul de „eu”, urmareste sa elimine omul ca subiect Interzice memoria: „Vai celui care vadeste variatii si contraziceri ale liniei [partidului]; pentru a trai in liniste, trebuie sa stie sa uite.”

Limba de lemn reprezinta cazul extrem de logomachie (pe care o vom examina in Capitolul XII, cel dedicat accesori­ilor verbale ale dezinformarii). Limba de lemn este logomachia devenita ea insasi limba.

E absolut remarcabila analiza unei limbi de lemn imagi­nare, Newspeak (Noua limba), realizata de George Orwell in memorabilul sau roman 1984:

Ne amintim ca, in Oceania, domneste tiranul Big Brother, bazandu-se pe o doctrina totalitara, Ingsoc („socialism englez”). Newspeak-i, pe care partidul de la putere il impune tot mai strict populatiei, face ca „o gandire eretica, adica o gandire divergenta fata de principiile Ingsocului, sa devina literal­mente de neconceput, cel putin in masura in care gandirea depinde de cuvinte”, imediat ce Oldspeak, limba actuala, va fi uitata. Acest rezultat se obtine „partialmente prin inventarea de cuvinte noi, dar mai ales prin eliminarea cuvintelor indezi­rabile, spoliind cuvintele ramase de orice semnificatie hetero-doxa si, pe cat posibil, de orice semnificatie secundara, oricare ar fi aceea.” De altfel, „fara a vorbi despre suprimarea cuvin­telor categoric eretice, reducerea vocabularului era conside­rata un scop in sine si nu se lasa sa supravietuiasca nici un cuvant care putea fi economisit.” „Fiecare reducere reprezenta un castig, din moment ce, cu cat se avea mai putin de ales, cu atat se reducea tentatia de a gandi.”

Nu mai exista exceptii gramaticale: toate se conjuga si se declina la fel. (Ne-am crede in Franta, cand ne ameninta cate o noua reforma ortografica.) Vocabularul este specializat, astfel incat nici un tehnician sa nu poata intelege un altul. Se incurajeaza crearea cuvintelor pornind de la silabe trunchiate, al caror sens e uitat (in stilul Gestapo, de la Geheime Staats Polizei, sau Komintern, de la Kommunisticeskii International). „Se intentiona ca discursul, si mai ales discursul referitor la un subiect lipsit de neutralitate ideologica, sa devina pe cat posibil independent de constiinta. Pentru necesitatile vietii cotidiene, era fara indoiala necesar - sau uneori necesar - sa se reflecte­ze inainte de a vorbi, dar un membru de partid care urma sa pronunte o judecata politica sau etica trebuia sa poata arunca opiniile pozitive cu acelasi automatism cu care o mitraliera isi scuipa gloantele.”

Marii autori, Shakespeare, Milton, Dickens, sunt in curs de a fi tradusi in Newspeak, iar cand traducerile se vor termi­na, originalele vor fi distruse. O idee de geniu. Vedem aici unul dintre principalele obiective ale dezinformarii, si anume, acela de a se substitui informatiei veritabile: din acest motiv, sursele de informare care se prezinta ca „obiective” sau „moderate” sunt cele mai periculoase, caci avem tendinta de a nu recurge decat la ele.

Totusi, limba de lemn nu reprezinta monopolul comunistilor si al semenilor lor.

Toti specialistii au limba lor, de neinteles pentru altii si fata de care simt o afectiune deosebita, in care se simt instalati comod: oamenii legii, medicii, preotii, filosofii, militarii fran­cezi cu nenumaratele lor insemne compuse din initiale, sau cei rusi, cu cuvintele lor facute din cioturi de cuvinte: komdivy de la „comandant de divizie”. Diferenta este aceea ca respec­tivele jargoane specializate inseamna ceva, cel putin pentru initiati, si deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei care le inteleg, nici pentru cei care nu le inteleg.

Dimpotriva, limba de lemn nu inseamna nimic. Pentru cei care-i inteleg sensul codificat, ea semnalizeaza; pentru cei care incearca s-o descifreze ad literam, mistifica. „E clar”, scrie Orwell, „ca unele persoane capabile sa foloseasca asemenea expresii au uitat ca vorbele au o semnificatie.” Si astfel, vrand sa spuna un lucru pentru unii si altul pentru altii, limba de lemn reprezinta o mare reusita a dezinformarii. Cine spunea ca Fransois Mitterrand nu a devenit niciodata socialist, dar a invatat sa vorbeasca asemenea unui socialist?

Koestler nu se inselase, evident, asupra importantei limbii de lemn. In Timpuri eroice, autorul parodiaza trucajul marxist al vocabularului, dand cateva definitii dupa gustul zilei. Astfel, „democratia” trebuie sa fie definita ca „expresia unanima a voin­tei unanime a poporului unanim”; „libertatea”, ca „dreptul de a vota pentru lista unanima a poporului unanim”; „adevarul”, ca „libera relatie dialectica intre cuvinte si fapte”; „cucerirea Bastiliei” ca „act de banditism anarho-fascist”; iar „istorie”, ca „tre­cutul elastic si fluid, determinat de necesitatea prezentului”.

Limba de lemn ecleziastica

Clerul, mai ales daca e la curent cu ultimele noutati, are si el limba sa de lemn, iar istoricul protestant Fransois Bluche si abatele catolic Philippe Sulmont, cu un umor intristat, au inven­tat un joc inspirat din literatura ecleziastica progresista con­temporana. Ne propun o suta saizeci de mii de exemple de

Capitolul VII

PERIOADA CLASICA

Dezinformarea si serviciile speciale

Secolele precedente nu au cunoscut conceptia noastra organica asupra „serviciilor speciale”, pe care omul de pe strada le numeste, intr-un mod mai potrivit poate, „servicii secrete”, si care raspund unei nevoi a epocii noastre.

Desigur, spionajul s-a practicat dintotdeauna, intotdeauna au existat actiuni clandestine ai caror adevarati autori negau orice responsabilitate, iar notiunea de agent dublu nu dateaza de ieri, de azi. In Franta, Richelieu avea retelele parintelui Joseph, iar Ludovic al XV-lea a creat Secretul Regelui, dar acestea erau mai degraba mijloace de a practica o diplomatie paralela, decat servicii speciale. Ohrana tarista stia sa pene­treze perfect organizatiile teroriste si nu avea mijloacele nece­sare pentru a se debarasa de ele! Austriecii se ocupau in pri­mul rand de deschiderea clandestina a scrisorilor particulare, in vestitul lor „cabinet negru”. Iar in ceea ce-i priveste pe ame­ricani, ei si-au suprimat in 1929 biroul de decriptare, pentru ca Secretarul de Stat Stimson considera ca „un gentleman nu citeste corespondenta altora”.

Majoritatea natiunilor moderne nu au adoptat decat pe parcursul secolului XX doctrina RAP: Renseignement, Action, Protection - Informatii, Actiune, Protectie.

Renseignement este un termen pudic pentru a desemna spionajul. Action, un termen modest cu sensul de ingerinta vio­lenta dar discreta in afacerile altora. Protection, o sintagma delicata pentru a denota activitatea secreta prin excelenta: contraspionajul ofensiv. Contraspionajul ofensiv nu are nimic de-a face cu apararea prietenilor secreti, care este o actiune a politiei si tine de resortul securitatii (in Eranta:, al D.S.T. -Direction de la Surveillance du Territoire - Directia de Supra­veghere a Teritoriului; in Statele Unite, al FB.I. - Federal Bureau of Investigation - Biroul Federal de Investigatii. Contra­spionajul ofensiv consta in a penetra, a „infiltra”, cum se spune in jargon franco-englez (sau, mai bine zis, franco-american), serviciile speciale adverse.

Or, filosofia dezinformarii se inrudeste foarte strans cu filosofia contraspionajului ofensiv, din moment ce urmaresc ace­lasi scop: sa patrunda in gandirea adversarului, sa reuseasca sa gandeasca in locul lui - fie in locul serviciilor sale speciale (contraspionaj ofensiv propriu-zis), fie in locul opiniei sale publice (dezinformare). Astfel, se pot vedea romane science-fiction care povestesc invazii ale planetei de catre larve care se grefeaza pe creierul oamenilor si reusesc sa gandeasca in locul lor, deci sa le determine actiunile: acesta e sensul pro­fund al actiunii de contraspionaj, ca si al actiunii de dezinfor­mare.

Departamentul A din KG.B.

Prin urmare, nu trebuie sa ne miram ca, in U.R.S.S., dezin­formarea a fost incredintata serviciului special care era bratul inarmat al partidului comunist Acest serviciu a purtat, succe­siv, denumirile de Ceka, G.P.U., O.G.PU., G.U.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., iar din 13 martie 1954 s-a numit K.G.B., Ko-mitet Gosudarstvennoi Beznopasnosti, - Comitetul pentru Securitatea Statului.

K.G.B.-ul era constituit in esenta din trei servicii, numite „directii principale”: prima se ocupa de afacerile externe, a doua de securitatea interna, iar a treia pazea frontierele. Pri: ma directie principala continea un anumit numar de „depar­tamente”, dintre care cel care se ocupa cu „masurile active” -aktivnye meropriatiya - a nu se confunda cu „treburile umede”, mokryedela.

„Treburile umede”, cele pe care serviciile franceze le nu­mesc actions homo (adica, pentru a nu incapea nici o confuzie, asasinatele la ordin), depindeau de departamentul 13 al pri­mei directii principale care, in anii saizeci, a devenit Departa­mentul V, mostenitor al O.O., Osobyy Otdel, „Departamentul Particular”, si al faimoasei Smers, combinatie a grandilocven­telor cuvinte Smert spionam, „Moarte spionilor!”. In schimb, „masurile active”, in aparenta mai inocente, mai putin sange­roase in orice caz, erau masuri de dezinformare si, tot in cadrul primei directii generale, tineau de Departamentul D, care in 1968 a devenit Departamentul A, denumire sub care e mai cunoscut.

Structura ierarhica era asadar urmatoarea: KG.B.-ul conti­nea prima directie principala (afacerile exterioare), care inclu­dea Departamentul A (masuri active de dezinformare). Acest departament isi avea sediul in Casa Albastra, fostul hotel al contilor Rostopcin, amanunt caruia nu-i lipseste savoarea, guvernatorul Moscovei fiind deja manipulatorul avizat care a dat foc capitalei in 1812, sub nasul lui Napoleon, iar fiica sa, alias contesa de Segur, facand multe pentru a acredita in Fran­ta - dupa cum am vazut - o imagine absurd de ridicola a Rusiei.

Multa vreme, s-a crezut ca Departamentul A era dirijat de un consistoriu de specialisti care stiau atatea secrete incat le era interzis sa paraseasca Uniunea Sovietica si chiar sa apara in public, fiind porecliti sapki nevidimki, „sepcile invizibilitatii”, dupa acele tichii care se gasesc frecvent in basmele rusesti si au acelasi rol cu inelul lui Gyges. Evident, cei ce au misiu­nea de a elabora minciunile cunosc adevarul mai bine ca ori­cine, in masura in care acest adevar exista - altfel spus, linia politica pentru anii viitori, astfel incat autoritatile au tot intere­sul sa-i pazeasca strict. In romanul pe care l-am consacrat aces­tei probleme, Montajul am tradus expresia sapki nevidimki prin „palariile-ascunzatori”, dar se pare ca am exagerat invizibilitatea sefilor departamentului: li se mai intampla sa se depla­seze in strainatate, dupa cum se va vedea mai jos.

Generalul Agayants

Primul sef al departamentului dezinformarii a fost genera­lul Ivan Agayants, armean de origine, un domn distins, grizo-nat, eficient si auster, a carui biografie va trebui sa fie scrisa intr-o buna zi si din care, sub numele de Mohammed Moham-medovitch Abdoulrakhmanov, am facut unul dintre personajele principale ale Montajului.

Agayants a fost „rezident” (adica, sef de post) al KG.B.-ului in Iran, pare sa fi prezidat destinul asociatiei Franta-U.RS.S., a inspectat cu regularitate serviciile de dezinformare ale tarilor-sateliti, a vizitat Suedia in 1962, iar in 1965, Pakistanul si Indonezia, unde a dirijat o importanta campanie de dezinfor­mare. S-a nelinistit de puterea crescanda a Chinei. A conceput operatiunea Svastika, pe care o vom relata in continuare. Vor­bea o limba rusa a vechiului regim si era un mare admirator al picturii siA al literaturii ruse traditionale: ii placea realismul lor funciar. In schimb, pictorii suprarealisti nu erau pe gustul lui si, in 1965, a fost alarmat de evolutia Cehoslovaciei, unde se puteau vedea deja spectacole de cabaret cu fete imbracate sumar. Agayants se temea ca aceasta influenta occidentala sa nu marcheze inceputul sfarsitului comunismului.

Agayants a avut cativa adjuncti: Kondrasev, care s-a depla­sat la Bonn pentru a organiza o campanie de defaimare la.adre-sa conducatorilor Germaniei de Vest; Iiudin, alias Modin, care a petrecut zece luni in New Delhi, unde a pregatit falsuri des­tinate sa influenteze alegerile din 1967 in India; Ciuciukin, care avea camuflajul de prim-secretar la New York. Si, binein­teles, a .delegat multe misiuni departamentelor omoloage din tarile-sateliti, mai ales la Departamentul D al S.T.B. cehoslo­vace, Statni Bespecnost, Securitatea Statului.

Personalul folosit de Departamentul A era cuprins intre zece si cincisprezece mii de persoane. Fondurile distribuite atingeau douazeci si cinci de mii de dolari pe an. Beneficiarii faceau parte din nouazeci si opt de organizatii, repartizate in optzeci de tari.

Metoda

In majoritatea cazurilor, metoda Departamentului A era cam aceeasi:

-       culegerea de elemente permitand acreditarea unei anu­mite dezinformari: de exemplu, prelevarea de semnaturi ale diplomatilor americani de pe felicitarile de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operatiunii;

-       recrutarea unui transmitator sau a mai multora;

-       alegerea unei teme de dezinformare;

actiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanta,
unele manipulate direct, contra plata sau sub diverse presiuni,

altele repetand din credulitate informatiile false puse in circu­latie;

- psihoza dorita, finalizata prin dezinformare.

Operatiuni pacifiste

Aplicand principiile lui Sun Ti, K.G.B.-ul a incurajat tot timpul pacifismul adversarului^ desi propaganda oficiala din U.R.S.S. era adesea belicoasa. In anii cincizeci, sloganul „sa luptam pentru pace” era insotit, pe afisele occidentale, de porumbelul lui Picasso; in U.R.S.S., il ilustra un soldat inarmat cu un pistol-mitraliera.

Apelul de la Stockholm, lansat in ziua de 18 martie 1950, care avea sa primeasca doua sute saptezeci si trei de milioane de semnaturi, avea scopul de a crea, in opinia publica mondi­ala, o miscare ostila la adresa bombei atomice, pentru ca Sta­tele Unite o aveau, iar Uniunea Sovietica inca mai lucra la con­structia ei - din rasputeri, ce-i drept.

De asemenea, influenta KG.B.-ului nu a fost straina de majoritatea manifestatiilor antinucleare, iar Departamentul A este cel care a orchestrat campania pacifista din 1979, incer­cand sa impiedice desfasurarea rachetelor de croaziera si Pershing 2 de catre NAT.O. si vis bellum, para pacem (la adversar).

Operatiunea von Auen (1956)

Doctorul Lodgman von Auen era purtatorul de cuvant al organizatiei germanilor din Sudeti, Die Sudetendeutsche Landsmannschaft

Serviciile cehoslovace, pe care le deranja, le-au trimis unor personalitati antigermane scrisori purtand semnatura lui; in aceste scrisori, doctorul Lodgman von Auen le multumea pen­tru sprijinul acordat cauzei Sudetilor. Destinatarii, furiosi, au raspuns cu insulte sau, in cel mai bun caz, cerand explicatii. Pentru a complica si mai mult lucrurile/cardinalul Spellman, personaj de marca al catolicismului american, a expediat o scrisoare de sustinere (fictiva, bineinteles). Bietul doctor von Auen n-a gasit alta solutie decat s-o transmita presei. Nu peste mult, serviciile cehoslovace au demonstrat ca scrisoarea cardinalului era falsa.

Pentru toata lumea, a reiesit clar ca farsorii erau doctorul von Auen si ceilalti conducatori ai miscarii din Sudeti.

Operatiunea Svastika (1957-l960)

Daca Statele Unite erau „inamicul numarul 1” al Uniunii Sovietice, Germania de Vest era cu siguranta inamicul numa­rul 2, si putem intelege ca rusii, care fusesera nevoiti sa lupte cu Germania de doua ori intr-un sfert de secol, s-au straduit sa incetineasca la maximum posibil reinvierea inamicului ereditar.

Operatiunea Svastika nu a fost la inceput decat o „treaba umeda”, desi cam complexa: era vorba de asasinarea lui Andre-Marie Tremeaud, prefectul Rinului de Jos, nu atat pen­tru a-l face sa dispara, cat ca sa acuze de disparitia lui misca­rile neo-naziste si, in special, „Liga Combatanta pentru Inde­pendenta Germaniei”. Afacerea a deraiat. Coletul care conti­nea trabuce-capcana nu a fost deschis de domnul Tremeaud, ci de sotia lui, care cu acel prilej si-a pierdut viata: in fond, pentru K.G.B. prea putin conta; se obtinuse dovada existen­tei unei miscari neo-naziste capabile de orice. Toate acestea se intamplau in anul 1957.

In 1958, in Germania s-a starnit o mare agitatie, pentru ca un profesor de liceu facuse declaratii antisemite, fusesera pro­fanate morminte ale evreilor, iar unele familii de evrei primi­sera scrisori de amenintare. Totul ar fi ramas fara urmari, daca generalul Agayants n-ar fi preluat personal ideea. Constatand emotia pe care o provoca in lume exprimarea sentimentelor antisemite, Agayants a decis sa exploateze aceasta forma de sensibilitate aparte. Observa, aici aptitudinea unui mare dez­informator de „a lua trenul din mers”.

Mai intai cu titlu de incercare sau de studiu al pietei, Aga­yants a pus sa se profaneze un cimitir evreiesc, la o suta de kilometri distanta de Moscova: pietrele funerare au fost ras­turnate, iar pe pereti s-au inscris cruci gamate si sloganuri antisemite. Reactiile satenilor au fost impartite: unii s-au ener­vat vazand emblemele inamicului in tara lor, dar antisemitismul latent al celorlalti s-a desteptat. Lui Agayants nu-i mai ramanea decat sa-si lanseze operatiunea in Germania.

Mai intai, au fost redactate amenintari antisemite in rusa, fiind apoi traduse in germana, de catre un anume Rupert Sigl (care, mai tarziu, avea sa fuga in Apus, marturisind masinatia). Doi tineri din Germania de Est, comunisti bineinteles si lucrand pentru Departamentul A, au fost trimisi in Vest, unde au ade­rat la un partid neo-nazist. Unul dintre ei a comis greseala de a pastra, ascunsa sub reverul pardesiului, o insigna a parti­dului comunist, dar in acea perioada nimeni nu i-a dat mare atentie. In noaptea de Craciun a anului 1959, acesti tineri au desenat zvastici pe zidurile sinagogei din Koln, adaugand inscriptia: „Germania cere expulzarea evreilor”.

In noptile urmatoare, au aparut desene si sloganuri asemanatoare in peste douazeci de orase din Germania de Vest in timpul weekendului din 31 decembrie, au avut loc manifes­tari de acelasi gen la Londra, Oslo, Viena, Paris, Parma, Glas-gow, Copenhaga, Stockholm, Milano, Anvers si New York. In 3 ianuarie 1960, a venit randul Australiei, cu mazgalituri razbunatoare la Melbourne, Manchester, Athenes si Perth. La data de 6 ianuarie, orasele Bogota, Buenos Aires, Milano si Viena au cunoscut acelasi soi de manifesari. Au aparut grafitti-uri naziste pana si pe zidurile resedintei de vara a regelui Dane­marcei. S-a folosit si telefonul: un membru evreu al Camerei Comunelor a primit amenintari cu moartea si a trebuit sa i se asigure o garda de corp. Amenintarile proveneau de la un mem­bru anonim al unui misterios* „partid nazist britanic”.

Reactia din lumea intreaga a fost violenta. Diplomatii vest-germani au inceput sa fie boicotati, s-au concediat salariati vest-germani, produsele vest-germane au fost retrase de pe piata. Poetul american Cari Sandburg a cerut pedeapsa cu moartea pentru oricine desena crucea gramata. Ziarul New York Herald Tribune a titrat: „Orasul Bonn nu poate elimina otrava nazista”. Pravda nu s-a lasat mai prejos, evident:, Aceste scandaloase provocari naziste si aparitii ale crucii gamate sunt destinate sa incurajeze Razboiul Rece si sa instige popoarele unele contra altora”, declara un articol, adaugand toate comen­tariile comuniste obisnuite.

Intre Craciunul anului 1959 si jumatatea lunii februarie din 1960, cand neo-nazismul si-a incetat activitatile la fel de brusc pe cat le incepuse, in Germania de Vest s-au inregistrat opt sute treizeci si trei de manifestai! antisemite. Primii doi respon­sabili au fost arestati: au exprimat sentimentele naziste care se asteptau din partea lor. In total, au fost retinuti si interogati doua sute treizeci si patru de vinovati, iar politia germana a publicat urmatoarea statistica, nu lipsita de interes sociologic:

-       24% sentimente naziste subconstiente

-       8% extremisti de dreapta sau de stanga

-       48% betivi sau vagabonzi

-       15% copii

-      5% instabili mintal.

Nu vom sti niciodata, desigur, in care categorie se ascun­deau agentii KG.B. care declansasera epidemia, sau daca, asa cum e mai verosimil, majoritatea dintre ei nu s-au lasat cap­turati.

In aceasta eleganta operatiune, cea mai interesanta este din nou folosirea tehnicii transmitatorilor.

Tinta e alianta nord-atlantica.

Transmitatorul 1: manifestari antisemite compuse integral de KG.B.

Transmitatorul 2: manifestari antisemite spontane, izbuc­nite ca imitatii ale primelor.

Transmitatorul 3: presa mondiala, americana in special, sensibila in mod firesc fata de riscurile renasterii nazismului in Germania.

Transmitatorul 4: opinia publica.

Rezultat: Alianta nord-atlantica a fost slabita.

Operatiunea Tanzania (1964)

La data de 10 noiembrie 1964, domnul Kambona, ministru al afacerilor externe al Tanzaniei si secretar general al Uniu­nii Africane Tanzaniene, a dezvaluit un plan occidental de ras­turnare a guvernului tanzanian. Ziarele locale Dar es-Salaam si Nationalist au reprodus aceasta declaratie, iar Nationalista publicat o dovada a conspiratiei, sub forma a trei documente.

Primul document era o scrisoare a ambasadei americane din Leopoldville, care incuraja Portugalia sa bombardeze pozitiile chineze strategice din Tanzania. A doua, scrisoarea unui ofiter congolez adresata ambasadei americane, continea dovezi ale preparativelor americane destinate sa rastoarne guvernul Tanzaniei. A treia, presupusa a proveni de la ambasa­da americana, prezenta orasul Dar es-Salaam ca pe un loc de stocare a materialelor militare destinate scopurilor subversive.

Documentele incriminate au fost puse la dispozitia ameri­canilor, care au atestat ca erau niste falsuri. Dar falsurile au fost subtilizate de agentii cehoslovaci si transmise domnului Kambona, care s-a grabit sa le autentifice. Concluzia presei a fost urmatoarea: „Republica Unita [a Tanzaniei] a reunit sufi­ciente dovezi pentru a confirma existenta unui complot urzit de anumite puteri europene spre a rasturna guvernul tanzanian si a reprima miscarile nationaliste de eliberare cu baza in Republica Unita.”

Organizatia solidaritatii popoarelor afro-asiatice a cazut in capcana. Ziarele Al-Akhbar, Al-Jumhurriyah, Vigilance Africa, Evening News din Acera au denuntat conspiratia americana contra Tanzaniei. Nationalist a considerat ca scrisorile publi­cate nu erau decat „partea vizibila a aisbergului” si ca acest complot reprezenta o prelungire a activitatilor N.A.T.O. In Africa. Vigilance Africa a anuntat ca „neocolonialismul, mai ales cel de origine anglo-americana, foloseste noi tehnici pen­tru a intrerupe progresul care tinde spre crearea unei uniuni continentale si pentru a asigura continuarea exploatarii eco­nomice a bogatiilor Africii”, tragand concluzia: „Departamen­tul de Stat, Pentagonul si mai ales C.I.A. Intreprind continuu activitati subversive in Africa.”

Ceea ce, in sine, nu era obligatoriu eronat, dar nu fusese dezvaluit decat prin actiunea mincinoasa cu buna stiinta a serviciilor cehoslovace, autoarele falsurilor care declansasera acest scandal.

John Malecela, reprezentantul tanzanian la Natiunile Unite, a acuzat Statele Unite de conspiratie pentru rasturnarea guver­nului. Ben Bella, presedintele algerian, a condamnat intrigile imperialiste din Congo. Ambasadorul sau in Tanzania a con­firmat: ,Acest complot nu este decat una dintre verigile unui lant de intrigi mult mai vaste, urmarind destabilizarea Africii”. Presa din Ghana, din India si din Egipt a protestat de asemenea. Ipoteza unui fals nu era nici macar pomenita. Operatiunea de dezinformare reusise din plin, de vreme ce provocase o psihoza colectiva.

Si, de altfel, aceasta nu era decat prima etapa.

O scrisoare falsa, atribuita ambasadorului Statelor Unite la Leopoldville si adresata domnului Moise Tchombe, presedin­tele din Katanga, garanta dorinta americanilor de „a lua masuri contra tarilor vecine care se gasesc sub influenta comunista”. Era vorba de organizarea, recrutarea si crearea unor unitati speciale, de fonduri destinate acestui scop, de echipamente ne­cesare, cadre tehnice si sinistre „masuri contra regimurilor vecine”. Pe scurt, tot tacamul.

Periodicele UEssor, Sparky Evening News, Advance s-au dezlantuit impotriva Statelor Unite: „Nici U.RS.S. si nici o alta tara socialista nu a combatut vreodata unitatea statului Congo ()• Activitatile rusilor in Congo au fost intotdeauna strict umanitare.” Agentia France Presse a anuntat ca ministrul alge­rian al afacerilor externe, Abdelaziz Bouteflika, declarase ca detinea o scrisoare a ambasadorului Statelor Unite care ii pro­mitea domnului Tchombe sprijinul american. Alger republicati a publicat pornind de aici un articol intitulat: „Washington-ul, complice al unui complot contra statului Congo”.

La reuniunea O.UA - Organizatia Unitatii Africane, de la Nairobi, delegatia din Congo-Brazzaville a acuzat Statele Unite ca erau „responsabile pentru toate dificultatile carora Africa trebuie sa le faca fata”, acuzatie reluata imediat de agentia de presa din Ghana.

Doua saptamani mai tarziu, presedintele Ghanei, domnul Nkrumah, a anuntat urbi et orbi ca guvernul sau avea „dovada indiscutabila ca era in curs de desfasurare o operatiune pentru a rasturna guvernul progresist de la Brazzaville, precum si alte guverne africane socialiste”.

Dezinformatorul cehoslovac Ladislav Bittman, care era implicat in mai multe dintre aceste intrigi, a scris: „Faptul ca au fost acceptate niste falsuri, in ciuda greselilor lingvistice, logice si administrative, demonstreaza clar hotararea tinerelor guverne africane de stanga de a nu lua in considerare decat ceea ce mergea in sensul convingerilor lor politice. In ceea ce priveste blocul sovietic, nu numai ca acesta a iesit basma cura­ta din toata aventura, dar pe deasupra a mai cules si laurii in­vingatorului, trecand drept partenerul ideologic si prietenul privilegiat al tinerei Africi.”

Cititorul are de-acum suficienta experienta in domeniu pentru a demonta singur mecanismul cutiilor de rezonanta si al releelor.

Operatiunea Neptun (1964)

La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nazistii ascunsesera valori si documente in diverse teritorii, printre care si in Boemia. Unele dintre aceste ascunzatori au fost gasite de so­vietici sau de cehi; altele au ramas nedescoperite.

Un anumit Giinther Aschenbach, prizonier al armatei fran­ceze, a dezvaluit existenta unor arhive ascunse in regiunea Stechovice si protejate cu ajutorul minelor. Ascunzatoarea era subterana, ascunsa si camuflata cu copaci plantati deasupra, incepand din 1945, ambasada Frantei a semnalat faptul Minis­terului Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace. Cehoslo­vacia nu a intreprins nici o actiune in acest sens.

Atunci, americanii le-au propus francezilor sa caute impre­una ascunzatoarea, ceea ce s-a facut in 1946. O expeditie co­muna a penetrat pe teritoriul cehoslovac si, dupa ce minele au fost dezamorsate, s-au gasit peste treizeci de lazi, fiind trimise in Germania de Est. Cehoslovacii au protestat si au luat osta­tici mai multi americani. Statele Unite si-au prezentat scuzele si au predat lazile, dar se pare ca nu cu tot ceea ce contineau. Cehoslovacii au banuit ca documentele fusesera fotografiate de americani si ca nu li se predase lista cu numele cehoslova­cilor care colaborasera cu ocupantii germani, ce trebuia sa se gaseasca in arhive. Era conform cu uzantele razboiului: dintre acesti colaboratori, americanii aveau sa recruteze cu siguranta agenti, iar cehoslovacii nu doreau sa fie compromisi.

In ciuda tuturor eforturilor Cehoslovaciei, pe teritoriul sau nu s-a mai gasit nici o alta ascunzatoare. Intre timp, in 1959, austriecii au descoperit pe fundul Lacului Toplitz mai multe milioane de lire sterline false, in bancnote tiparite de germani pentru a perturba economia engleza si aruncate in apa imediat ce infrangerea devenise sigura. Descoperirea acestei co­mori naziste a costat viata unui tanar scufundator vest-german.

Opinia publica mondiala cunostea toate aceste evenimente.

In luna mai a anului 1964, serviciile speciale cehoslovace, supervizate de un „consilier tehnic” sovietic, au aruncat patru lazi gudronate mari in apele Lacului Negru din Boemia. Se presupunea ca aceste lazi contineau celebra lista a colaboratio­nistilor cehi disparuta la Stechovice. Obiectivul urmarit era triplu: sa se ingreuneze prescrierea crimelor de razboi naziste, prevazuta pentru 1965; sa se reinvie amintirile neplacute si sa se declanseze o campanie anti-germana in Europa de Vest; sa se stanjeneasca activitatile serviciilor occidentale de informatii din Cehoslovacia. Lacul Negru fusese ales pentru ca se afla pe itinerariul care uneste Berlinul cu fortareata alpina a lui Hitler, iar accesul era asigurat pe o sosea usor practicabila.

Informatiile continute in lazi fusesera masluite cu grija de Departamentul D, pornindu-se de la arhivele cehoslovace ne­cunoscute publicului. Intrucat Cehoslovacia nu detinea destule documente naziste, sovieticii i-au furnizat un sortiment intreg. A trebuit sa se excluda toate acelea care erau deja adnotate de rusi, in alfabetul chirilic.

Stratagema era urmatoarea.

Televiziunea cehoslovaca trebuia sa turneze un film sub apele Lacului Negru si avea sa descopere intamplator lazile, care ulterior urmau sa fie pescuite de scufundatori ai Minis­terului de Interne si transportate la Praga, unde continutul lor avea sa fie adus la cunostinta publicului.

Era foarte important ca lazile sa nu fie aruncate prea de­parte de margine, pentru a putea fi regasite cu usurinta, dar intr-un loc unde sa nu se scufunde in mal. Se reperase un ase­menea loc. Lazile au fost abandonate la o adancime de circa sase metri si acoperite cu un strat subtire de mazga pentru a da impresia ca se aflau acolo de mai multa vreme.

Echipa de televiziune a sosit in luna iunie si, intamplator, a inceput prin a descoperi niste explozivi cat se poate de reali, care au facut senzatie imediat, pregatind terenul psihologic. Apoi, lazile au fost gasite la randul lor. Maiorul Klika, participant la scufundarea lor, a interzis sa fie atinse, sub pretextul ca puteau contine explozivi. Si a inceput balciul!

La data de 4 iulie, agentia de presa cehoslovaca a publicat un comunicat al Ministerului de Interne, pregatit, evident, prin grija Departamentului D. A fost interzis accesul publicu­lui la lac, iar lazile au fost recuperate. In 16 iulie, un nou comu­nicat a anuntat ca lazile contineau cutii metalice sigilate, in interiorul carora se gasisera hartii naziste care fusesera pre­date expertilor. Lacul Negru a fost redeschis pentru public in ziua de 18 iulie.

Ministrul Strugal a tinut o conferinta de presa. Ziaristilor li s-a predat un document de specialitate despre deschiderea lazi­lor, plin cu izotopi de cobalt si diverse deflectoscopii, pentru a parea cat mai stiintific. Strugal s-a folosit de documente pentru a-i ataca pe criminalii de razboi aflati inca in libertate si a le denunta complicitatea cu serviciile occidentale de informatii. In­tre altele, s-a referit la jurnalul printesei de Hohenlohe, fiica lui Max de Hohenlohe, acuzat de a fi fost nazist „Cred ca publica­rea acestui jurnal in Occident va avea de ce sa nelinisteasca anumite personaje importante” a precizat ministrul, pe un ton amenintator. In legatura cu fiecare document, a folosit cam acelasi limbaj. Presa cehoslovaca mai intai, apoi si presa mon­diala, s-au repezit asupra afacerii. In lumea intreaga, dar mai ales in Germania, multi fosti nazisti care reusisera sa se faca uitati au inceput sa tremure.

Operatiunea Neptun fusese dusa cu bine la indeplinire, si avea sa ricoseze. Austria a cerut copii dupa o parte din docu­mente si le-a publicat. Incantati* sovieticii le-au trimis ceho­slovacilor inca un document: cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg ii fagaduia fidelitate absoluta Fiihrerului, celui de-al treilea Reich si poporului german. Aceasta declaratie purta data de 11 iunie 1938, cand von Schuschnigg era captiv la germani. Trebuia sa serveasca pentru a discredita Oster-reichische Volkspartei, care urma sa se prezinte la alegerile din luna martie a anului 1966. Din nefericire pentru dezinfor­matori, acest proiect nu a reusit, pentru ca cehoslovacii au intarziat cu publicarea documentului. Acesta nu a fost dat publicitatii decat in 1968, iar Schuschnigg a afirmat ca textul declaratiei sale nu era conform cu originalul.

Cehoslovacii au luat atunci legatura cu o organizatie con­sacrata urmaririi criminalilor de razboi in Germania, die Nazi-verfolgten. Rezultatul: o promisiune de colaborare intre Bonn, Praga si Varspvia. Bonn-ul si-a exprimat dorinta ca acestei actiuni sa i se alature si alte tari si a amanat prescrierea crime­lor de razboi pana la data de 31 decembrie 1969. Erau vizati treisprezece mii de suspecti. Un rezultat in plus.

Anumite documente se refereau la represiunea impotriva Rezistentei franceze. Evident, acestea ii pasionau pe francezi. Presa italiana se interesa de fascistii italieni mentionati in do­cumente, dornica sa afle daca nu cumva anumiti agenti nazisti lucrau acum pentru serviciile de informatii vest-germane. Noi si noi rezultate.

In urma operatiunii Neptun, s-au putut relansa si alte documente, care inca nu-si facusera efectul, desi erau cunos­cute. Sa realizat un film despre scufundarile in Lacul Negru, care a fost deosebit de remarcat la festivalul de la Leipzig. Un membru al agentiei cehoslovace de presa, fara a-i trece prin minte ca era vorba de o operatiune de dezinformare, a fost numit sa supervizeze tot ceea ce avea legatura cu Lacul Negru. Anumite documente le-au fost vandute editorilor germani, austrieci sau italieni. Astfel, acesti editori, alaturi de presa, au devenit absolut involuntar transmitatori ai operatiunii. Unele documente referitoare la masacrarea populatiilor evreiesti au fost remise organizatiilor iudaice, care le-au folosit cu mult succes. Comisia pentru urmarirea crimelor de razboi, pe care o furase somnul, si-a reluat activitatile.

Fara a folosi un singur agent, fara a-si asuma cel mai mic risc si cu cheltuieli minime, Departamentul D reusise o opera­tiune in cascada, cu consecinte nemasurate pe langa eforturile depuse.

Operatiunea Transferul (1965)

Operatiunea Transferul a fost, in realitate, mai degraba o operatiune de intoxicare decat de dezinformare, dar este atat de eleganta incat nu-mi pot refuza placerea de a o povesti.

Inainte de al Doilea Razboi Mondial, in Cehoslovacia locu­iau peste trei milioane de germani. Cu acordul tacit al Occi­dentului (care nu se indigneaza pentru deportarile de popu­latii si purificarile etnice decat atunci cand nu participa si el), aceste trei milioane de germani au fost deportati, dupa al Doi­lea Razboi Mondial, in Germania de Vest si de Est. Mai rama­neau in Cehoslovacia cam o suta saptezeci de mii de germani, care nu erau tratati in cel mai fericit mod, lucru de inteles, si care nu cereau decat sa plece, ceea ce iarasi este de inteles: saptezeci de mii depusesera cereri.

Locotenent-colonelului Mihal din S.T.B. (Statni Bespecnost, serviciul cehoslovac de informatii) i-a venit ideea de a recruta sute de germani ca agenti, sau mai bine-zis ca pseudoagenti. Desigur, aveau sa accepte jucarea acestui rol pentru a putea parasi Cehoslovacia, si la fel de sigur, imediat ce treceau fron­tiera, urmau sa se confeseze serviciilor vest-germane de infor­matii, provocandu-le astfel o indigestie de agenti adversi: aceste servicii aveau sa inteleaga rapid ca erau victimele unui montaj dar, intrucat nu se excludea posibilitatea si chiar pro­babilitatea ca, in fluxul de falsi agenti, sa existe si cativa auten­tici care treceau drept falsi, obligatia de a-i interoga, a-i exa­mina, contrazice, confrunta si sonda ramanea valabila. Era o ocupatie de durata pentru Bundesnachrichtendienst (Servi­ciul Federal de Informatii) si Bundesamt fiir Verfassungs-schutz (Biroul Federal de Aparare a Constitutiei), deturnandu-le de la activitati mai profitabile.

Impotriva serviciilor germane se intorcea tocmai propria lor vigilenta si competenta. O stiau, si totusi erau constranse sa faca jocul.

Superb.

Operatiunea E.M. (1966)

Senatorul turc Haydar Tunckanat intrase in posesia unor documente care dovedeau ca Statele Unite complotau pentru a face sa dispara ofiteri turci liberali si sa fortifice Partidul Dreptatii, aflat la putere. Aceste documente contineau si o scrisoare redactata de un spion infiltrat in partid si adresata unui anumit E.M., precum si o scrisoare a aceluiasi E.M.

adresata atasatului militar american, colonelul Donald D. Dickson.

Ziarele turce au denuntat ingerinta americana, fara sa ezite decat asupra identitatii lui E.M.: acesta putea fi Edwin Martin, consilier al ambasadei, sau capitanul de nava E.M. Morgan. Ce importanta avea? Era american, iar in Turcia s-a declansat o explozie de sentimente anti-americane. Scrisorile, se pare, erau false si emanau de la Departamentul A al K.G.B.-ului.

Senatorul Haydar Tunckanat servise drept transmitator pentru a influenta opinia publica turca.

Operatiunea razboiul biologic (1968)

De cand inventeaza mijloace din ce in ce mai perfectionate de a se razboi, oamenii au tendinta de a declara ca unele din­tre acestea - in general, cele proprii - sunt fafrplay, cata vreme cele ale adversarului nu sunt - mai ales, desigur, daca permit sa se ucida mai multa lume, cu cheltuieli mai mici. Acest gen de repulsie, care s-ar putea sa nu fie intru totul ipocrita, s-a aplicat „arcurilor lungi” de la Azincourt, prafului de pusca, gloantelor dum-dum, armelor automate, minelor, bombei ato­mice, iar acum continua sa se aplice armelor chimice si bac­teriologice. A acuza adversarul ca foloseste una dintre aceste arme inseamna a trezi deja suspiciunea ca o face, iar incrimi­narea echivaleaza cu partiala lui „destabilizare”.

In 1968, ziarul Free Press Journal din Bombay (primul transmitator) a publicat o scrisoare pe coala cu antet, trimisa redactorului sef de catre un anume Gordon Goldstein, de la Biroul american de cercetari navale. Domnul Goldstein afir­ma ca americanii nu stocau cu nici un fel de intentii rele arme bacteriologice in Vietnam si Thailanda. Dar stocasera sau nu? Nu conteaza. Ceea ce conteaza e ca domnul Goldstein nu scri­sese niciodata acea epistola, ci trimisese cuiva pe o coala cu antet, in urma cu un an, o invitatie la un simpozion stiintific international.

Peste cateva zile, ziarul Times din Londra (al doilea trans­mitator) a reprodus scrisoarea publicata la Bombay.

Al treilea transmitator: Radio-Moscova, care atata astepta, a preluat subiectul si a citat scrisoarea ca dovada a vinovatiei americane pentru o epidemie de boli contagioase in Vietnam.

Al patrulea transmitator: saptamanalul indian Blitz a titrat: „Razboi biologic si nuclear - Statele Unite marturisesc”.

Faptul ca Statele Unite nu marturisisera nici un moment asa ceva nu avea importanta: lumea intreaga le banuia ca pre­gateau un „razboi murdar” (de parca ar exista si razboaie cu­rate) .

Operatiunea Soljenitin (1981)

Ar fi necesar un volum intreg pentru a relata campania intreprinsa de KG.B. contra lui Alexandr Soljenitin, mai ales cu ajutorul primei sale sotii. Dar ceea ce seamana mult cu o operatiune de dezinformare este publicarea, in 1981, a doua volume intitulate in jurul lui Soljenitin, sub semnatura unui anume A. Flegon. Cele doua tomuri, prezentate destul de agreabil si, de altfel, foarte scumpe, au fost publicate in limba rusa, la Londra, de un editor a carui identitate sociala este Flegon Press, 30 Baker Street, London W. 1. Nu am avut curio­zitatea de a verifica daca strada lui Sherlock Holmes adapos­teste intr-adevar aceasta editura, de care din alte surse n-am auzit, desi propune un catalog surprinzator - Biblia, Arta ero­tica rusa, Prostituatele noastre in Occident - dar cartea nu e lipsita de un anumit interes.

Se gasesc in paginile ei, de-a valma, o polemica impotriva lui Soljenitin, invective contra lui Soljenitin, caricaturi ale lui Soljenitin (ca ofiter tarist, ca prostituata, ca Iisus Christos, in tinuta sumara si obscena), plus o harababura de critici la adre­sa vechiului regim, fotografii trucate, satire pe seama Biseri­cii, ilustratii cu scene de tortura, diatribe contra CIA. si contra editorului de la Ymca Press, anecdote pornografice, versuri porcoase atribuite (poate pe buna dreptate) unor mari poeti rusi si o mare cantitate de istorioare evreiesti. Teza recunoscuta de domnul Flegon este ca Soljenitin ar fi antisemit, dar intrucat domnul Flegon, nu Soljenitin, insira cu darnicie toate aceste povesti, ne aflam in plina confuzie. a

Nu m-as hazarda sa atribui defaimarea in jurul lui Soljenitin Departamentului A, care in general era mai subtil. Sa remar­cam numai ca serviciile K.G.B.-ului au facut tot ce le statea in putinta pentru a-l discredita pe Soljenitin, iar domnul Flegon a actionat in acelasi sens.

Operatiunea Boeing (1983)

Avionul Boeing coreean doborat de U.R.S.S. la data de 1 septembrie 1983 a dat nastere unei campanii de dezinformare, care nu mai era ofensiva ci, in mod exceptional, defensiva. Pentru a nu se compromite, trebuia sa se gaseasca o scuza a acestei fapte care, pare-se, nu fusese decat o regretabila eroa­re. Campania nu a convins pe toata lumea, dar a obtinut doua rezultate marcante: primul-ministru al Greciei, domnul Papandreu, a declarat in 3 octombrie ca avionul coreean „executa o misiune de spionaj pentru CIA. si violase spatiul aerian sovie­tic pentru a spiona anumite obiective”; din partea sa, revista britanica Defense Attache a publicat un articol care demon­stra activitatile de spionaj ale Boeing-ului. Dandu-si seama ca fusese dezinformata, a dezmintit ulterior afirmatiile, dar raul se produsese.

Operatiunea SIDA (1983-l985)

Operatiunea consta in a se da de crezut, mai ales in tarile din Lumea a Treia, ca virusul HIV e produsul unui laborator american de razboi biologic. Evident, obiectivul era incuraja­rea sentimentelor antiamericane, dar si, se pare, deturnarea atentiei mondiale dinspre atentatul la viata Papei, unde mul­tora li se parea ca depistau urme ale K.G.B.-ului.

Informatia a fost lansata initial in India (tot prin transmita­tor), apoi reluata de Literatutrnaia Gazeta si Pravda, unde o insotea o caricatura: reprezenta un medic predandu-i unui general o eprubeta cu virusul HIV, in schimbul unui teanc de dolari; in jurul lor se vedeau picioare desculte, presupuse ca apartinandu-le celor morti de SIDA; nu se intelege foarte bine de ce fiecare virus avea surprinzatoarea forma a unei cruci gamate.

In 1987, sovieticii au recunoscut ca era vorba de o opera­tiune de dezinformare, dar marturisirile lor sunt departe de a fi convins pe toata lumea, mai ales in Africa si Asia. Poate ca, de altfel nici n-o doreau

Operatiunea KKK (1984)

Sportivii din anumite tari africane au primit amenintari semnate de Ku Klux Han, cu scopul de a-i descuraja sa participe la Jocurile Olimpice. Presupunem ca si aceasta era o operatiune a KG.B.-ului, intrucat Ku Klux Klanul nu se ames­teca niciodata in relatiile internationale.

Afacerea Pathe

Afacerea Pathe, pe care am lasat-o pour la bonne bouche, desi e putin anterioara celor precedente, este singura pe care o cunoastem de la un capat la altul, pentru ca Pierre-Charles Pathe este singurul agent de influenta care a fost vreodata prins asupra faptului, arestat, judecat, condamnat si gratiat.

Simpatizand de mult timp cu Uniunea Sovietica, domnul Pathe descria teroarea stalinista ca pe „durerile facerii” paradi­sului terestru si se casatorise cu o rusoaica. Nu detinea secrete  de Stat, dar cunostea multa lume si fusese recrutat de KG.B. pentru a lucra ca informator „de ambianta” - adica, stabilea „profilul” persoanelor importante pe care le intalnea si pe care KG.B.-ul intentiona sa le recruteze. Nu peste mult, KG.B.-ul si-a dat seama ca, in calitate de informator, domnul Pathe nu valora mare lucru, dar putea fi util ca agent de influenta, asa ca l-a luat in primire Departamentul A

Domnul Pathe a creat un buletin intitulat C.I.S.E.P. (Cen­trul de Informatii Stiintifice, Economice si Politice) si, sub pseudonimul de Charles Mo/and, a scris articole in France-Observateur, Liberation, UEvenement, Le Nouvel Observa-teur, Realite, Option, La Revue des Cadres C.G.T., Vie Ouvri-ere. A finantat o scrisoare confidentiala de informatii, intitulata, Synthesis, a KG.B.-ului. Synthesis numara cam cinci sute de abonati: patruzeci si unu de ziaristi, doua sute nouazeci si noua de deputati, o suta treizeci si noua de senatori, paisprezece ambasadori si sapte persoane particulare. Spre deosebire de celelalte publicatii la care colabora, domnul Pathe nu lauda pe fata Uniunea Sovietica, dar denunta sistematic amenintarile chineze si americane.

Manipulat mai intai de Kondraciov, adjunctul lui Agayants, domnul Pathe a trecut apoi in mainile ofiterilor KG.B. Gremia-kin, Borisov si Kuznetov Domnul Pathe, care avea o adevarata avere personala, nu s-a codit sa incaseze si micile bacsisuri ale KG.B.-ului - in total, o suta de mii de franci in douazeci de

ani, se pare, suma in care se recunoaste usor laba KG.B.-ului: plati mici pentru a nu rasfata agentul, plati suficiente pentru a-l compromite. Banii ii erau predati lui Pathe cash, in plic sau in interiorul cate unui ziar schimbat discret cu un altul, pe par­cursul unor intalniri clandestine prin cafenele de la periferie.

Arestat de D.S.T. In 1979, cu prilejul unui contact cu ofite­rul sau de legatura, asupra lui au fost gasite exemplare din Synthesis, proiecte de articole pe care le supunea aprobarii KG.B.-ului si lista de abonati.

Evident, ofiterul de legatura a fost expulzat, iar procesul lui Pathe, avand loc in luna mai a anului 1980, a fost exemplar din mai multe puncte de vedere.

Acuzatia tindea sa demonstreze ca Pathe nu fusese un spion propriu-zis, ci un „scrib al KG.B.-ului” si ca, intr-un conflict atat de profund ca acela dintre U.R.S.S. si lumea libera, faptul de a-i transmite informatii reale inamicului putea fi mai putin grav, in ultima instanta, decat furnizarea de informatii false liderilor de opinie din Franta. Curtea pentru Siguranta Statului a dat curs acuzarii, cel putin pana la un anumit punct: relatiile informative cu o tara straina fusesera dovedite, iar legea autoriza o pedeapsa de douazeci de ani. Pathe a primit cinci.

In presa scrisa, s-a manifestat o miscare de protest gene­ral. Ziaristii stau indignat, pentru ca domnul Pathe (in varsta de saptezeci de ani), era prea batran ca sa mai fie condamnat s-ar fi scandalizat oricum, si daca era prea tanar, prea bolnav, prea sarac, prea simpatic sau prea marginal.

Fie presa nu intelegea, sincer, in ce sens un agent de influ­enta e mai periculos decat un spion, fie se simtea vizata de aceasta condamnare.

„Tot ceea ce i se reproseaza, e ca a fost «agent de influen­ta», o marioneta care practica intoxicarea la cel mai inalt nivel, in contul Uniunii Sovietice” a scris Le Figaro, recunoscand ca era „agentul perfect al noii politici practicata de K.G.B., care consta in a raspandi «dezinformarea».”

Le Monde l-a prezentat ca pe „un rusofil convins” (ceea ce era o mare ipocrizie: „sovietic retribuit” ar fi fost mai exact), induiosandu-se pentru cei „douazeci de ani de eforturi pentru a face sa existe si sa supravietuiasca niste buletine confiden­tiale”, dar uitand ca unul dintre acestea, cel putin, fusese sub­ventionat de un serviciu extern strain. Cand ministerul a declarat public ca nu era vorba de „crearea unui nou mac-carthysm, o noua vanatoare de vrajitoare”, Le Monde a scris, sententios si suspicios: „Aceasta asigurare nu face nici doua parale.”

Peste cateva zile, in 30 mai 1980, Le Monde a mers si mai departe cu spiritul subversiv: „Cand sanctiunea depaseste orice masura, e atinsa libertatea insasi Legea care a fost aplicata condamna cu precizie orice relatie informativa cu o putere straina, atunci cand e «de natura sa dauneze situatiei militare sau diplomatice a Frantei sau intereselor ei esentiale». Cine a daunat, in cazul de fata, intereselor esentiale ale Fran-tei? Domnul Pierre Pathe, bunul analist (sic) redus de-acum la tacere? Sau cei care vor sa-i inchida gura?” Sa ajuns la limita absurdului. „Bunul analist redus de-acum la tacere” actiona contra plata in beneficiul unei puteri straine care nu-si ascun­dea intentia de a raspandi in lumea intreaga dictatura prole­tariatului, in rest, pe parcursul procesului se dovedise din abundenta ca interventiile domnului Pathe urmareau sa per­turbe relatiile Frantei cu aliatii ei si, in consecinta, „sa dauneze situatiei [ei] diplomatice”.

In acelasi numar, stiind bine ca trebuia sa puna punctul pe i, Le Monde a reprodus opinia U.N.S.J. (Uniunea Nationala a Sindicatelor Jurnalistilor) care estima ca domnul Pathe nu fusese condamnat „in calitate de spion, ci ca agent de influ­enta si «dezinformare»“. (Observati indispensabilele ghilimele, acesti ghimpi de care Le Monde nu poate sa se lipseasca.) in continuare, uniunea sindicala protesta contra unei decizii care ii permitea unei jurisdictii de exceptie sa hotarasca, „in arbitra­rul cel mai total, ce este si ce nu este activitate informativa”, si anume, „sa inchida un om in numele ratiunii de stat, numai pentru natura convingerilor lui”. Iata-ne din nou in plina abera­tie: de cand este „o jurisdictie de exceptie” o curte oficiala a sta­tului, cu sediu permanent, de cand reprezinta ea „arbitrarul cel mai total”? Iar cand un om e inchis nu „numai pentru natura convingerilor lui”, ci pentru ca a jucat, pe bani sunatori si stralucitori, rolul unui „agent de influenta si dezinformare”, cum se poate interpreta revolta U.N.SJ.?

Protestele presei au avut un prim efect imediat. In 27 mar­tie 1981, Le Monde a publicat o petitie semnata de saizeci si noua de ziaristi „si alte personalitati” .care, in sfarsit, isi dadeau arama pe fata: „Domnul Pathe,” scriau ei, „nu a fost judecat pentru a fi transmis sovieticilor documente confidentiale, ci pentru continutul scrierilor lui, care ar fi facut din el un agent de influenta si dezinformare! Care ziarist, care scriitor, atunci cand isi prezinta publicului analizele sau cugetarile, nu este, de buna-voie sau involuntar, un agent de influenta?” Sic, sic, sic. Sofismul e amuzant, dar si revelator. Cei saizeci si noua de gazetari „si alte personalitati” se simt cu musca pe caciula, se tem sa nu fie luati drept „agenti de influenta”. Dar de ce? isi insemnau ei cumva in agende cruciulite misterioase si se duceau sa-si avanseze regulat proiectele de articole agentilor de legatura din K.G.B., prin fundul micilor cafenele din Aron-dismentul XX sau din Courbevoie? Sau simteau intr-un mod confuz ca, repetand te miri ce, mereu in acelasi sens, deve­nisera realmente agenti de influenta „de buna-voie sau in­voluntar”?

Un al doilea efect s-a manifestat putin mai tarziu. La data de 4 iulie 1981, Le Figaro anunta gratierea unui agent de influ­enta, in acelasi timp cu eliberarea unui militant corsican deti­nut pentru un atentat cu exploziv si aceea a unui militant gua-dalupean suspectat ca participase la mai multe atentate si la sechestrarea unei ziariste.

Mi-e usor sa mi-i imaginez pe ofiterii din Departamentul A izbucnind intr-un ras feroce, in birourile lor din Casa Albastra.

Superioritatea sovietica in materie de dezinformare

Dupa cum vom vedea in capitolul urmator, alte tari au in­cercat si ele operatiuni de dezinformare dar, in perioada cla­sica, situata intre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si destramarea Uniunii Sovietice, suprefnatia rusa in acest dome­niu a ramas incontestabila.

Aceasta se justifica, pe de o parte, prin avantajele pe care le avusese din pornire U.R.S.S., iar pe de alta parte, prin han­dicapurile Occidentului democratic.

In plan istoric, dupa cum am vazut, partidul comunist avea atat experienta clandestinitatii, cat si pe aceea a manipularii opiniei.

Pe plan filosofic, oportunismul comunist permitea ca ade­varul sa fie adaptat cu mare usurinta dupa gusturile de moment

Sa insistam asupra acestui punct. Lenin avea o viziune aristocratica asupra societatii. Jos era poporul; mai sus parti­dul. Dar partidul insusi era descompus in subalterni, facuti pentru a crede si a se supune, putand fi sacrificati dupa bunul plac, si superiori, croiti pentru a comanda, deci pentru a spune adevarul absolut al momentului. De unde si posibilitatea de a lansa teme de dezinformare perfect concertate, pe care nimeni n-ar fi venit sa le conteste.

Comunismul dispunea de un criteriu fundamental care il impiedica sa se dezinformeze pe el insusi: ceea ce-i folosea comunismului era bun, frumos si adevarat; ceea ce-l prejudi­cia, era rau, urat si fals.

Comunismul nu avea decat un singur obiectiv, vizibil clar pentru oricine nu incerca sa se orbeasca singur: dictatura pro­letariatului in lumea intreaga. In aceasta se gaseau doua avan­taje considerabile:

-       unul se baza pe unitatea si pe concertarea tuturor actiunilor intreprinse in slujba unui singur plan;

-       celalalt, pe insasi lipsa lui de masura: nu se pot „dezinforma” cateva persoane: nu se dezinformeaza decat masele. Cu cat e mai extins campul dezinformarii, cu atat focul se aprinde mai usor. Cu cat e mai generalizata psihoza obtinuta, cu atat e mai profunda. Cu cat e mai lunga parghia, cu atat este mai pu­ternica.

Sa mai adaugam ca, in dezinformare, continuitatea intentiei reprezinta nu numai un avantaj determinant, ci aproape o con­ditie sine qua non pentru ca o dezinformare bine conceputa nu se poate exercita decat pe o durata relativ lunga. Or, direc­tia partidului comunist a putut adesea sa traga linie si chiar sa faca stanga-mprejur in repetate randuri, fara a deranja cu nimic continuitatea de intentie, pentru ca planul de baza nu constatase niciodata in altceva decat in triumful mondial al comunismului, care se putea implini, dupa cum nu vom obosi niciodata s-o re­petam, atat prin alianta cu Hitier, cat si prin razboiul contra lui Hitier, atat prin colectivizarea pamanturilor cat si printr-un si­mulacru de economie liberala, atat prin revolutia intr-o singura tara, cat si printr-o razmerita a proletarilor de pe tot globul.

Aceasta continuitate subiacenta si invariabila a fost servita prin mentinerea acelorasi sefi la putere, pe parcursul unor perioade prelungite.

De la Revolutia din octombrie 1917 pana la prabusirea sis­temului comunist in 1991, Uniunea Sovietica a fost condusa de Lenin, Stalin, Malenkov, Hrusciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, opt oameni timp de saptezeci si patru de ani, ceea ce revine la aproape zece ani pentru fiecare personaj, opt oameni a caror intentie principala ramanea aceeasi, neabatuta, in acea perioada, cati presedinti de Consiliu si prim-ministri avusese Franta? Cincizeci. Sub doi ani de persoana. Cati pre­sedinti avusesera Statele Unite? Doisprezece.

Ceea ce reprezinta, in medie, urmatorii ani de exercitiu al puterii:

Uniunea Sovietica:                                     9,21
Statele Unite:                                              6,25

Franta:                                                         1,28

Din 1953 si pana in 1991, CIA a avut paisprezece direc­tori, sau directori interimari; din 1954 pana ia 1991, K.G.B.-ul a avut opt si, daca ii numaram predecesorii, Ceka, G.P.U., O.G.RU., CU.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., vedem ca din 1917 pana in 1991, „organele rusesti” au fost comandate de saisprezece oameni. Din 1944, data crearii lor, si pana in 1991, serviciile speciale franceze (S.D.E.C.E., apoi D.G.S.E.), au avut treisprezece directori.

Ceea ce in medie inseamna, ca ani de exercitiu la comanda:
Uniunea Sovietica:                                     4,62
Statele Unite:                                              2,71

Franta:                                                        3,61

Sa adaugam la aceasta ca toti secretarii generali ai RC.U.S., deci toti prim-ministrii Uniunii Sovietice, erau prin definitie comunisti si ca, bineinteles, toti sefii serviciilor lor speciale si toti membrii acestor servicii erau si ei comunisti. In Statele Unite, pentru perioada avuta in vedere, numaram cinci pre­sedinti democrati si sapte republicani. Evident, acestia ii ale­geau pe directorii C.I.A conform propriei lor linii politice, cata vreme agentii ramaneau liberi sa voteze cu Partidul Mare si Vechi al Elefantului sau cu cel al Magarului, dupa cum ii taia capul.

In Franta, cei aproximativ cincizeci de premieri si presedinti ai Consiliului care s-au succedat apartineau celor mai diverse partide si nu le placea deloc sa-si incredinteze serviciile speciale unor oameni cu care nu se puteau intelege. In ceea ce-i priveste pe agenti, printre acestia au existat dintotdeauna catolici si francmasoni, regalisti si socialisti, si nu ne-am mira sa aflam ca s-au infiltrat si cativa comunisti.

Sa zicem deci ca, din punct de vedere ofensiv, U.RS.S. era bine plasata pentru a dezinforma lumea intr-un mod coerent.

Pe plan defensiv, era o citadela de necucerit, din moment ce statul comunist dispunea de toate mijloacele de informare in masa. Abia daca erau ascultate cateva posturi de radio, ca Radio Europa Libera sau Vocea Americii, de catre o infima minoritate a publicului sovietic. Satelitii, faxurile si modemurile aveau sa schimbe aceasta stare de fapt, dar mult mai tarziu.

In ceea ce priveste Occidentul, si el era cat se poate de prost plasat. Pe plan ofensiv, nu avea nici intentie, nici metoda, nici mijloace, nici un proiect politic vast; la nivel defensiv, era la fel de vulnerabil, de altfel inconstient de pericolele dezinformarii care-l pandeau, pentru ca nu cunostea nici termenul, nici feno­menul.

Un oras deschis, contra unei citadele invincibile.

Capitolul VIII

TENTATIVE OCCIDENTALE

In timp ce dezinformarea sovietica isi facea de cap in lume, serviciile speciale ale Occidentului se multumeau sa practice R.A.P.-ul traditional: Informatii, Actiune, Protectie. Totusi, nevoite sa studieze tehnicile KG.B.-ului, a inceput sa li se trezeasca dorinta de a-si imita dascalii. Din motivele pe care le-am enuntat la sfarsitul capitolului precedent, acesta va fi mai scurt. Serviciile occidentale nu aveau nici o sansa contra celor sovietice.

Sa dezvaluim, totusi, cateva tentative de uz intern sau ex­tern.

Afacerea Oldfield

Conform anumitor surse, Sir Maurice Oldfield, fostul sef al MI6 (Military Intelligence 6- spionajul britanic) si coordo­natorul activitatilor informationale din Irlanda de Nord, a fost nevoit sa se pensioneze sub presiunea MI5 {Military Intelli­gence 5 - contraspionajul britanic), care raspandise zvonuri despre presupusa lui homosexualitate.

Se cunoaste bine rivalitatea care a opus intotdeauna MI6 -orientat spre operatiunile exterioare - si MI5 - mai preocupat de securitatea interna, dar e cam greu de inteles cum ar putea da nastere un razboi al serviciilor unei adevarate campanii de dezinformare a opiniei publice - cu atat mai mult cu cat acuza­tia Gustificata sau nu) la adresa lui Sir Maurice nu avea nici o sansa sa intalneasca un public la fel de receptiv ca in epoca lui Oscar Wilde.

Documentele Gestapoului

In memoriile sale, Alexandre de Marenches povesteste ca, facand intr-o zi turul anexelor S.D.E.C.E., a gasit, intr-o cazemata, niste baloturi enorme care contineau hartii.

-        Ce-i aici?

-        Arhivele Gestapoului si ale Abwehrului, rechizitionate
la Eliberare, domnule director general.

-        Cate documente sunt?

-        Zece tone, domnule director general.

S-a evaluat ca, folosind o echipa de doi ofiteri, mai multi subofiteri si cativa secretari bilingvi care cunosteau acel gen de arhivistica, inventarierea ar fi durat cam doi ani, costand foarte scump. „Prin urmare, am pus sa se efectueze cateva sondaje, la voia intamplarii”, relateaza Marenches. „Rezultatul a fost dezagreabil, daca nu chiar penibil. Sau gasit personali­tati bine vazute care fusesera, sau sustineau ca fusesera luptatori in Rezistenta sau buni patrioti. In realitate (), colabo­rau cu serviciile germane. Au semnatpana si state de plata ale tradarii.”

Inventarul complet nu s-a facut si, se pare, „zece tone de hartie inca mai dorm undeva in apropierea Parisului, dintre care unele sunt absolut incriminatoare pentru niste oameni importanti”*. [Vezi Sam Izdats, Hitier contra Iuda, Editura SAMIZDAT, 1999 (n. tr.).] Iar Marenches adauga: „Nu stiu daca am avea ceva de castigat din reglarea acestor conturi.”

Este adevarat, exista o datorie fata de memorie si un drept la uitare. Dar se poate deduce usor ca, dezvaluind existenta acestor documente si facand o aluzie, fie si vaga, la continutul lor, Alexandre de Marenches efectua in contul serviciului sau o manevra care nu poate sa nu aminteasca operatiunea Neptun din Cehoslovacia. Practic, fie ca exista circa zece tone de documente compromitatoare, fie ca sunt numai cateva kilo­grame sau chiar nici unul, posibilitatile de manipulare care rezulta de aici, pentru oricine pretinde ca le detine, sunt aproa­pe aceleasi.

Domnul de Marenches mi-a povestit ca una dintre distrac­tiile sale favorite era aceea de a alege cate un domn important, la un dineu, pentru a-i sopti la ureche:

-    Stiu totul.

Sau, in zilele cand avea mai putin chef de gluma

Afacerea Daniel-Siniavsky

CIA {Central Intelligence Agency, Agentia Centrala de Informatii a Statelor Unite) contine un Directorate for Opera-tions calificat pentru a desfasura toate acele special activities indispensabile unui serviciu secret modern, de la rapiri pana la dezinformari, asasinatele fiindu-i de catva timp interzise. La drept vorbind, operatiunile americane de dezinformare pura au fost rarisime: nu au servit, in epoca pe care o evocam in acest capitol, decat la pregatirea unor interventii paramilitare, ca aceea care l-a costat pe presedintele Salvador Allende func­tia si viata, in 1973.

Este cazul sa atribuim denumirea de „dezinformare” ope­ratiunilor lungi si laborioase intreprinse de CIA sub forma propagandei radiofonice (Radio Liberty, Radio Free Europe, Voice of America) si sprijinului pe care „Compania” l-a adus multor publicatii anticomuniste? N-am crede. Desigur, era vorba de manipularea opiniei publice in scopuri politice, nici unul dintre participantii angajati nu era platit oficial de CIA, iar informatiile transmise ascultatorilor sau cititorilor erau orientate. Dar daca de ce?-ul ramanea voalat, factorul contra cui? se vedea limpede: era clar pentru toata lumea ca aceste publicatii si posturi de radio luptau deschis contra comunis­mului. Prin urmare, respectand conceptia mea asupra dezin­formarii, aici era vorba mai degraba de o propaganda usor voalata.

In plus, CIA a fost acuzata de a le fi transmis sovietici­lor indicatiile necesare pentru arestarea scriitorilor disidenti Daniel si Siniavsky (1965), spre a deturna atentia lumii intregi dinspre bombardamentele americane din Vietnam. Un fleac, dupa cum se vede.

Mai savuros e episodul urmator.

Afacerea Sukarno

Anul o mie noua sute cincizeci si sapte. Agentul insarcinat cu afacerea, Joseph B. Smith, povesteste.

Ahmed Sukarno, primul presedinte al republicii Indonezia, nu este complet surd fata de cantecul sirenelor comuniste si tinde spre o „democratie ghidata”, mai degraba decat spre democratia in stil american, numita scurt: democratie. Un grup de colonei iau pozitie contra lui Sukarno. Se varsa sange, dar nu prea mult. Sukarno isi continua politica de apropiere de comunism.

Americanii se pregatesc sa-i sustina pe colonei. Doresc ca partidul procomunist al lui Sukarno sa piarda alegerile. Con­sidera ca amorurile presedintelui ar putea fi exploatate in acest sens. De fapt, in decursul unui voiaj facut in U.R.S.S., * Sukarno a fost insotit permanent de o frumoasa animatoare blonda, iar cand presedintele Vorosilov a vizitat Indonezia, aceeasi tanara a fost vazuta de mai multe ori in compania lui Sukarno.

La modul ideal, ar trebui ca domnul Sukarno si amanta lui sa fie filmati in plina actiune, dar nu exista aproape nici o san­sa de reusita. Cuiva ii vine geniala idee de a gasi o sosie a dom­nului Sukarno si o partenera acceptabila. In fond, filmele pornografice arata foarte putin chipurile actorilor, iar un mexican chel, cu ten bronzat, ar putea juca satisfacator rolul: politia din Los Angeles are cu duiumul. Perfectionista, CIA prefera sa confectioneze o masca reprezentand trasaturile lui Sukarno, destinata actorului porno care urmeaza sa-i joace rolul.

Filmul este realizat, dar deodata se intelege ca nu va soca pe nimeni in Indonezia, unde moravurile sunt foarte libere si, din moment ce nu exista nici o sansa de a-l santaja sau a-l com­promite pe domnul Sukarno, operatiunea este abandonata, terminandu-se in coada de peste.

Atata amatorism ne surprinde: KG.B.-ul n-ar fi efectuat un studiu al pietei atat de jalnic, inainte de a consacra un ase­menea buget si eforturi unei masinatii care n-avea sa vada niciodata lumina zilei.*

* O alta legenda cu privire la acelasi subiect sustine urmatoarele: cu ocazia vizitei in U.R.S.S., lui Sukarno i s-au pus la dispozitie numeroase dame de companie, iar inainte de plecare a fost „invitat” la o proiectie cu filmul tutu­ror ispravilor lui amoroase - in speranta evidenta de a-l aduce astfel la dis­cretia rusilor. La care, replica presedintelui indonezian ar fi fost urmatoarea: „Dragi prieteni, nu mi-ati putea da o copie a filmului s-o duc in tara? Poporul meu ar fi atat de mandru de mine!” (n. tr).

Capitolul IX

CINE A CASTIGAT RAZBOIUL RECE?

In fata inegalitatii de talente si mijloace puse in actiune de catre comunism si de Occident, se impune o intrebare legiti­ma: cine a castigat Razboiul Rece?

Occidentul, ba bine ca nul

La prima vedere, aceasta intrebare iese din sfera noastra de interes si am putea afirma mult si bine fie ca respectivul conflict a fost castigat de indarjirea presedintelui Reagan si cacealmaua cu Razboiul Stelelor, fie ca nu l-a castigat nimeni, ci a fost pierdut din cauza caracterului aberant al economiei comuniste. Nimic din toate acestea nu este neadevarat, dar totusi a existat si un razboi al informatiilor care ne intereseaza in primul rand.

Asupra prabusirii Uniunii Sovietice nu mai incape nici o indoiala, iar studiile anilor care au precedat acestui fiasco, inca dinainte de perestroika, denota o stupefianta scadere de tonus a regimului. Lenin avusese dreptate sa foloseasca teroarea ca mijloc de guvernare: uri regim atat de utopic cum era comu­nismul nu se putea mentine fara coercitie. Or, in mod destul de curios, nici o teroare nu se poate prelungi la nesfarsit calaii insisi sfarsesc prin a se molesi, prin a nu mai „crede”.

In acest sens, afacerea Soljenitin reprezinta un exemplu tipic: ni-l putem imagina pe Stalin incapabil sa gaseasca un mijloc expeditiv pentru a impiedica publicarea Arhipelagului gulag?

La fel de tipica este incetinirea marilor actiuni de dezin­formare: in anii optzeci, nimic nu se mai compara cu Svastika sau Neptun. Sar putea ca acest lucru sa se datoreze faptului ca tehnicile de dezinformare au fost in sfarsit denuntate in Occident; cu siguranta, este vorba si de o lipsa de entuziasm din partea executantilor.

In plus, nu s-a putut ca libera circulatie a informatiilor, din ce in ce mai inevitabila, sa nu smulga din izolare populatia rusa. Delasarea propagandei comuniste, proliferarea literaturii samizdat, emisiunile radio din lumea libera indreptate spre U.R.S.S. (fie cu scopuri politice, ca din partea americanilor, fie cu intentii culturale, ca in cazul francezilor) si, in sfarsit, construirea satelitilor de retransmisie a emisiunilor occidentale de televiziune au deschis ochii publicului rus, atat asupra minciunilor comunismului, cat si cu privire la prosperitatea materiala a Occidentului. De asemenea, toate aceste fenomene l-au indus in eroare referitor la anumite aspecte: Occidentul i-a aparut ca inamicul fundamental al marxismului, cand el insusi era marxizat profund, dar ce conteaza: aceste dezvaluiri, exacte sau eronate, au actionat in acelasi sens. Publicul rus a inteles ca se putea trai. si altfel decat traia el.

In mod naiv, s-ar putea deci celebra victoria adevarului asupra minciunii si sarbatori triumful Occidentului asupra comunismului.

Si daca, totusi, au invins comunistii?

Si totusi, la data scrierii acestor randuri (1999), unde se afla, in spiritul cetateanului european mediu, imaginea comu­nismului?

Comunismul, chiar si pentru cei care il condamnau, nu este decat un rau relativ pe langa raul integral, absolut, care e nazismul.

Ideea comunista, se aude adesea, era generoasa in sine. Pur si simplu, a fost aplicata prost de rusi, ceea ce nu e deloc surprinzator, din moment ce ei nu au cunoscut niciodata democratia. Stalin (despre a carui „inima iubitoare” vorbea, inca nu demult, Paul Eluard) a provocat avortul ideilor fru­moase ale lui Lenin. Incercati sa va prezentati intr-un salon sau intr-un birou ca un nazist, fie si pocait: veti vedea rezul­tatul. Daca va declarati comunist activ, aceasta depinde de mediu, unii vor indrazni poate sa va priveasca piezis; ca fost comunist veti fi primit bine oriunde - spun clar: oriunde. Nu demult, un prim-ministru francez si-a omagiat in public cole­gii comunisti si nimeni nu l-a scuipat in fata.

Comunistii au reusit sa se faca sa uite: *

-        ca regimul comunist a costat viata a o suta de milioane de fiinte omenesti, cel putin;

-        ca a inventat lagarele de concentrare;

-        ca a deportat populatii intregi;

-        ca a reintrodus oficial tortura in interogatorii;

-        ca a dus la falimentul economic al tuturor tarilor unde a fost implantat;

-        ca a sterilizat pe plan intelectual popoare intregi;

-        ca le-a prejudiciat iremediabil bancile genetice;

-        ca a violat independenta mai multor tari;

-        ca a recurs sistematic la teroare si la minciuna, ca mijloace de guvernare.

Jos palaria!

Nazismul, care a facut aproximativ de zece ori mai putine victime decat comunismul, a fost definitiv si pe buna dreptate vestejit de procesele de la Nürnberg si supus unei eradicari totale, printr-o politica de denazificare aplicata ca cel mai efi­cient mod.

Comunismul nu a facut obiectul nici unei sanctiuni, in nici o tara, si continua sa apara in opinia multor oameni ca o mis­care politica onorabila, alaturi de toate celelalte.

Recunoasteti ca asa ceva e de-a dreptul incredibil si este greu sa nu o consideram o victorie a dezinformarii - nu ma refer la Departamentul A ca atare, ci la entitatea comunista in sine - in favoarea consimtamantului patologic al Occidentului.

Se regasesc toate: manipulare mascata (comunismul se ascunde acum sub masca social-democratiei sau, in Rusia, a nationalismului); manevrare a opiniei publice pasive; infor­matii deturnate, ignorate, filtrate savant, si scopuri politice evidente:

-        in Rusia, reconstructia unei societati a privilegiilor cu tendinte mafiote, gata sa faca orice concesii Rusiei ortodoxe si traditionale;

-        in Occident, distrugerea definitiva a tuturor valorilor mostenite de la crestinism si constituirea unei societati fara alte structuri decat cele care se ivesc din coruptia ambianta.

Da, avem toate motivele sa ne intrebam: cine a castigat Razboiul Rece?

Capitolul X

CUM SE CONCEPE?

Inainte de a ne continua expozeul istoric si a vorbi despre dezinformarea de astazi si de maine, as dori, pentru a fixa ide­ile, sa analizam o operatiune de dezinformare tipica, recunos­cand ca toate se abat de la tipar intr-un sens sau altul.

Modul cel mai simplu de a expune o operatiune de dezin­formare consta in a o compara cu o operatiune de publicitate, retinand totodata urmatoarea diferenta: publicitatea, dupa cum am vazut in cazul propagandei, se supune „predestinarii simple” (anumiti oameni sunt predestinati mantuirii: cutare detergent spala mai alb), cata vreme operatiunile de dezinfor­mare se supun principiului „dublei predestinari” (anumiti oa­meni sunt predestinati mantuirii, altii, damnarii: comunismul e binele, capitalismul e raul).

Prin urmare, vom incerca sa observam in acest capitol cum se concepe o operatiune de dezinformare; in capitolul urmator, vom vedea cum functioneaza.

Clientul

Cutare companie care fabrica un anumit produs, cutare stat care nutreste anumite ambitii, sunt clientii obisnuiti ai publicitatii si ai dezinformarii. Uneori, clientul reprezinta si tema campaniei, de exemplu un candidat la un post ales care poate plati un organism pentru a se vinde mai bine alegato­rilor. La acest nivel, deosebirea dintre publicitate si dezinfor­mare devine subtila si se refera la scopurile politice.

in perioada pe care am analizat-o, principalul client pe piata dezinformarii era partidul comunist cu vocatie interna­tionala, sub forma Politburo-ului din P.C.U.S.

Clientul este acela care beneficiaza de pe urma operatiu­nii si care achita nota de plata. Fie cu banii lui, fie cu banii unui protector mai bogat decat el, fie cu bani furati poporului sub forma de cotizatii sau impozite.

Agentul

In publicitate, clientul se adreseaza unei agentii specializate. O data ce a fost acceptata de catre client, agentia raspunde pentru toata campania de publicitate. Jean Anouilh a lucrat pentru o agentie de publicitate si e posibil ca acolo sa fi invatat arta cuvantului care loveste drept la tinta - pe aceea a conci­ziei, in orice caz.

In dezinformare, cea mai buna agentie pe care am intal­nit-o pana acum a fost Departamentul A din K.G.B.

O agentie de dezinformare foloseste agenti, numiti in ge­neral agenti de influenta.

Studiul de piata

Nici un agent publicitar si nici un dezinformator demni de numele lor nu se lanseaza in actiune fara a fi studiat care „pro­dus” va putea fi acceptat si cum poate fi facut sa fie acceptat. Publicul este intotdeauna „luat la ochi”: un ruj de buze nu se vinde la fel ca un computer, nici macar aceleiasi femei de afa­ceri. Si, de asemenea, nu se dezinformeaza intelectualitatea unei tari occidentale la fel ca oamenii de pe strada din Lumea a Treia. Acest studiu de piata determina obligatoriu alegerea suportului caruia i se vor atasa transmitatorii, ca vagoanele dupa o locomotiva.

Suporturile

In publicitate, suportul va avea in general un caracter anecdotic si propriu mai degraba sa frapeze, sa surprinda, sa seduca, decat sa convinga, pentru ca publicul nu se lasa cu adevarat tras pe sfoara de tot ceea ce citeste sau vede: el stie bine ca se doreste sa i se vanda un anumit produs, iar convin­gerea viitorului cumparator se va obtine mai mult cu ajutorul interesului si al repetarii „spotului”, decat cu al probabilitatii sau chiar al verosimilitatii acestuia. Putin conteaza daca dumneavoastra credeti sau nu ca un anume detergent spala intr-a­devar mai alb: e de ajuns sa-l cumparati si sa nu va dezama­geasca prea mult. Prin urmare, se va vedea o gospodina anti-margarina luand o anumita margarina speciala drept unt de Normandia, sau un baiat pe care toate fetele frumoase incep dintr-o data sa-l sarute pentru ca si-a schimbat pasta de dinti, in cele doua exemple de mai sus, suporturile sunt gospodina si margarina, fetele si pasta de dinti.

In dezinformare, dimpotriva, publicul trebuie sa fie deter­minat nu numai sa infulece, ci si sa creada.

Prin urmare, suporturile vor fi fapte marunte, adevarate sau pretinse ca fiind adevarate. Cand Departamentul A scria, pe o coala cu antet american, o scrisoare presupusa a fi fost scrisa de un american si urmarind in realitate sa prejudicieze America, aceasta scrisoare in sine inca nu era dezinformare: nu era decat un fals. Utilizarea ei, intr-un anumit context, o transforma in suportul unei operatiuni de dezinformare.

Transmitatorii

O operatiune de publicitate este relativ simpla, iar transmitatorii ei cei mai evidenti sunt pur si simplu mijloacele pe care le foloseste: cuvantul si imaginea transmise de presa scri­sa, vorbita, filmata, televizata, informatizata.

Totusi, chiar si aici, se impune notiunea transmitatorilor
multipli: o anumita revista de televiziune ii face reclama unei
anumite emisiuni de televiziune care face reclama unui anu­me produs. De altfel, emisiunea de televiziune poate face publicitate si pentru revista care ii face ei publicitate. Actiunile tuturor acestor transmitatori multipli se aduna si, in cele mai bune cazuri, se inmultesc.                                                                                                                                                     x   ,

Exista si transmitatori mai putin vizibili. Cand un sportiv sau o actrita cunoscuta sunt angajati de o agentie pentru a face publicitate unor indispensabili sau unui parfum, devin trans­mitatori de gradul doi. Nu voi cumpara cutare parfum pentru ca fabricantul sau agentul sau (pe care ii evit) imi spun ca acel parfum e bun, ci pentru ca mi-o spune, in numele lor, acea actrita (pe care o admir).

In publicitate, un transmitator este util. In dezinformare, sunt indispensabili mai multi transmitatori, altfel s-ar reveni la cazul propagandei, veridica sau mincinoasa, nu conteaza. Moscova nu se poate indigna de crearea virusului HIV de catre americani decat fiindca s-au indignat mai intai indienii. Dezinformatorul cauta sistematic un complice, in general inconstient, care va putea deveni tapul ispasitor al operatiunii, daca aceasta nu reuseste.

Tema

Agentii publicitari o stiu: orice campanie trebuie sa aiba o tema cat mai simpla posibil.

Se va spune ca detergentul cutare spala mai alb, sau costa mai putin decat altele, rareori amandoua in acelasi timp. Nicio­data firma Leclerc nu a pretins ca produsele sale sunt mai bune decat altele; Guerlain nu a afirmat niciodata ca ale sale erau mai ieftine.

Apelul de la Stockholm, al carui obiectiv final era acela de a face Occidentul sa tinda catre sistemul comunist, nu facea nici un elogiu al acestui sistem: insista numai asupra dorin­telor de pace ale Uniunii Sovietice si dorintelor razboinice ale Statelor Unite.

Tratarea temei

Pentru a-si trata tema, publicitatea se limiteaza in general la a-si repeta fara sa oboseasca sloganurile si imaginile: altce­va nu are de oferit.

Dezinformarea, din partea ei, isi poate trata tema in mai multe moduri: fie nedifuzand o informatie, fie difuzand o infor­matie incompleta, tendentioasa ori de-a dreptul falsa, fie satu­rand atentia publicului printr-o suprainformatie care face sa se piarda sensul a tot ceea ce e important si ce nu este, fie prin comentarii subiective.

Aceste comentarii trebuie sa fie exprimate intr-un limbaj accesibil publicului si, adeseori, intr-un anumit cod. Publici­tatea are ea insasi codurile ei: am vazut ca unele expresii, cum ar fi „Cu Carrefour, pozitivez”, sau „E Morgan dupa mine” nu inseamna propriu-zis nimic, si tocmai pentru ca nu inseamna mare lucru ele reusesc sa ajunga, fara a trece prin nivelul inte­ligentei, la sensibilitatea viitorului cumparator multumit ca a inteles, facandu-l sa deschida portofelul. La fel se intampla si in cazul dezinformarii. Daca tema nu e complet rationala, are sanse mai mari sa fie acceptata.

Cutiile de rezonanta

In publicitate, cutiile de rezonanta sunt in primul rand mijloacele pe care le parcurg mesajele publicitare si, in al doi­lea rand, daca mesajul a fost bine receptionat, insusi publicul care il repeta, fie pentru a vorbi de bine un produs pe care l-a gasit pe gustul sau, fie numai fiindca mesajul i-a placut, in modul in care place un cantecel de copii. Se mai aud chiar si in zilele noastre persoane varstnice repetand Du beau, du bon, Dubonnet („Frumos, bun, Dubonnet”, logogrif fonetic: „Diibo, Dtibon, Dubone”) iar altele, Souriez Gibbs („Zambiti Gibbs”), din placerea de a reproduce o formula familiara. Si eu am indrugat adesea: „Republicile trec, vopseaua Soudee ramane”, fara de care as fi uitat cu siguranta existenta acestei vopsele care, daca nu ma insel, a sfarsit prin a succeda Repu­blicilor. Melodioarele publicitare pe care le auzeam in copila­rie - Colgate, Colgate, Dop, Dop, Dop - continua sa mi se repete in memorie, desi nu am folosit niciodata vreunul dintre aceste produse. Prin urmare sunt, in acest sens, o cutie de rezonanta. Si de cate ori n-ati spus Un Ricard sau nimic, eventual inlocuind cuvantul Ricard cu altul?

In dezinformare, situatia e mult mai complexa.

Tema, echipata cu suporturile ei, este in general incredin­tata unui agent de influenta, care va gasi calea pentru a o face sa ajunga la public. Poate i-o va transmite unui prieten ziarist, ca pe o informatie secreta, rugandu-l sa n-o divulge (urmarea se ghiceste de la sine). Poate va vinde el insusi informatia, unei anumite organizatii. Sau poate, daca dispune de o scri­soare confidentiala difuzata unor abonati - cum am vazut ca a fost cazul lui Pierre-Charles Pathe - va putea afecta direct un anumit public, pentru inceput restrans.

Dar o singura cutie de rezonanta nu este de ajuns pentru a duce o operatiune la bun sfarsit. Trebuie ca tema simfoniei dezinformatoare sa fie reluata de toata orchestra, ceea ce nu e atat de dificil pe cat s-ar crede, caci mijloacele de informare au tendinta de a se copia unele pe altele, de a vorbi despre „ceea ce se vorbeste” si exista, desigur, ziare sau emisiuni considerate ca fiind cele mai importante si dupa care celelalte au tendinta sa-si potriveasca pasul. Prin urmare, va fi suficient sa existe o relatie in redactia „potrivita” de presa sau de tele­viziune, pentru ca orchestrarea temei sa porneasca pe calea cea „buna”.

Agentul de influenta angajat in mod direct de un serviciu special este in general platit acest lucru permite sa fie tinut in   _ mana mai usor. Sau poate sa fi fost „muiat” - compromis in prealabil.

Prima cutie de rezonanta poate actiona de asemenea in schimbul unor sume de bani sau cedand unui santaj, dar acest lucru nu e indispensabil: serviciile cerute sau prestate, returnarea unor datorii, simpatiile politice, favorurile acordate pot fi de ajuns: agentului ii ramane sa decida. Daca nu exista o plata directa, cutia de rezonanta va fi considerata un „corespon­dent onorabil”.

Americanii declara ca agentii de informatii se recruteaza din patru motive. O pasiune pentru acronimele mnemotehni­ce - acesta fiind fonetic si aproximativ - rezuma aceste patru motive prin cuvantul MICE („soareci”): Money, Ideology, Sex, Ego („bani, ideologie, sexualitate, orgoliu”). Aceleasi considerente se aplica si pentru agentii de influenta si cutiile de rezonanta care depind de ei.

Tinta

Tinta este, prin definitie, opinia publica a populatiei vizate. Conform teoriilor comandantului Coignet, despre care am vorbit mai sus, numai sapte la suta din membrii unei populatii / date sunt complet refractari la publicitatea scrisa si orala. E foarte posibil ca acest procentaj sa fi scazut drastic odata cu aparitia televiziunii.

Tinta, care a facut obiectul unui studiu de piata, trebuie sa consimta, a priori, mai mult sau mai putin. Ar fi greu sa li se vanda umbrele de ploaie tuaregilor (decat, eventual, prezentandu-le ca umbrele de soare). Acelasi lucru e valabil si pen­tru dezinformare.

Toleranta dezinformarii este limitata. Ea e direct propor­tionala cu nestiinta populatiei asupra unui subiect dat. Si e invers proportionala cu prejudecatile defavorabile actiunii de

dezinformare. O actiune de dezinformare consta adesea in a-i crea initial tintei prejudecati care vor fi favorabile pentru viitoa­rea campanie de dezinformare, urmand ca apoi sa se lanseze respectiva campanie.

De exemplu, daca scopul campaniei este acela de a pregati o actiune ostila, se va crea sau se va stimula ostilitatea pe care o anumita populatie o poate simti fata de inamicul care se do­reste sa i se atribuie. Mai intai, se va incerca a-i face pe ameri­cani antipatici, iar apoi se va scrie Go home pe toate zidurile. Sau, se va incepe prin a-l asemana pe Sadam Hussein cu Hitler, dupa care se va pregati opinia publica mondiala pen­tru a-l bombarda pana la moarte. Acest procedeu este denu­mit cu un termen nou, care figureaza continuu in presa dar inca nu pare sa-si fi croit drum in dictionare:

Satanizarea (sau diabolizarea - la alegere)

Satanizarea nu tine de domeniul propagandei, ci de acela al dezinformarii, in masura in care se bazeaza pe date trucate si face parte dintr-un plan de ansamblu. Este practicata tot tim­pul, bineinteles, dar simplul fapt ca expresia a aparut spontan in limbajul scris si vorbit arata ca ea a inceput sa fie folosita mai sistematic, din moment ce se simte brusc nevoia de a o defini. Consta, pur si simplu, in a spune cat mai multe lucruri rele posibil despre inamicul potential, adesea intr-un mod ab­solut gratuit, dar bazandu-se pe suporturi ale dezinformarii - informatii false, declaratii false, fotografii false.

In publicitate, satanizarea nu se practica pe fata. Denigra­rea produsului unui concurent ar risca sa atraga atentia asu­pra acestuia.

Maniheismul

Asa cum aratam mai sus, dezinformarea urmareste aproa­pe intotdeauna sa creeze doua tabere, a celor buni si a celor rai. Imi amintesc ca, in copilarie, invatand la scoala comunala istoria Armagnacilor si a Bourgignonilor, nu reuseam sa inte­leg care erau cei rai si care cei buni. Or, nu ma indoiam ca, in orice conflict, trebuie sa existe obligatoriu unii buni si altii rai. In cele din urma, am hotarat sa-i consider „buni” pe cei din tabara familiei Armagnac, pentru ca numele lor mi se parea mai frumos.

Opinia publica e ca un copil mare si procedeaza cam la fel, cu ajutorul unui sufleur: dezinformatorul.

Psihoza

O operatiune de dezinformare reusita creeaza, in randurile publicului:

-       pe de o parte, o cvasiunanimitate a caracterului psihotic;

-       pe de alta parte, o stare irationala care il impinge sa nu mai vada decat ceea ce se intampla in sensul dezinformarii, sa o imbogateasca, sa se dezinformeze el insusi, prin fenome­nul vampirismului la care am facut deja aluzie, dezinformatul devenind dezinformator.

Aceste manifestari, care tin de ceea ce se numeste „zvonul public” si au fost studiate din abundenta de catre sociologi, constituie materia asupra careia actioneaza dezinformatorul. Se poate spune ca acesta a atins succesul deplin atunci cand dezinformarea ajunge sa se lipseasca de contributia lui. Genul de prestigiu care a inconjurat si inca mai inconjoara partidul comunist, in pofida crimelor sale recunoscute si a esecurilor patentate, ia parte la aceasta fascinatie ingaduitoare care ince­pe prin consimtire si se termina prin psihoza colectiva.

Trebuie sa se retina clar ca dezinformarea nu se adreseaza decat la suprafata inteligentei publicului pe care pretinde ca-l induce in eroare; in profunzime, ea se adreseaza sensibilitatii sale la toate nivelurile: al inimii, al viscerelor, al sexului, pasiu­nile fiind intotdeauna mai puternice in om decat convingerile.

Capitolul XI

CUM SE PRACTICA?

Trebuie sa examinam acum care sunt trucajele posibile ale informatiei sau, cel putin, care sunt trucajele cunoscute la ora actuala.

Se poate spune, simplificand, ca un fapt poate fi prezentat in sapte moduri diferite:

-       afirmat;

-       negat;

-       trecut sub tacere;

-       amplificat;

-       diminuat;

-       aprobat;

-       dezaprobat.

Dar, in loc de a judeca in abstract, sa ne propunem o misi­une precisa de dezinformare si sa vedem cum am putea-o duce la bun sfarsit.

Imaginam urmatorul fapt: domnul Dupont a batut-o pe doamna Dupont. Misiunea noastra este aceea de a-l exonera pe domnul Dupont in ochii opiniei publice. In mod stereotip, se disting douasprezece moduri profesioniste de a o face.

Negarea faptelor

Daca publicul nu are nici o cale de a-si confirma ceea ce s-a intamplat in realitate, putem pur si simplu sa negam fap­tele: „Domnul Dupont”, vom spune noi, „nu a batut-o pe doam­na Dupont”. Totusi, daca ne-a fost incredintata misiunea de a-l disculpa pe domnul Dupont, inseamna ca, probabil, publicul este deja la curent, intr-un mod vag, cu o scena de familie din casa Dupont. De exemplu, ar fi fost dificil sa se nege cu desa­varsire samavolniciile lui Pol Pot din Cambodgia.

Din acest motiv, in locul negarii faptelor, dezinformatorul avizat va prefera:

Inversarea faptelor

Daca aceasta este metoda pe care o alegem, vom declara pur si simplu, sustinand sus si tare, ca „Doamna Dupont l-a batut pe domnul Dupont”. Acest lucru justifica scena casnica despre care publicul a prins de veste, il dezvinovateste com­plet pe domnul Dupont si, intr-o epoca moralizatoare si victi-mofila, il face cu atat mai simpatic, cu cat varianta respectiva inspira antipatie fata de doamna Dupont.

Este foarte evident ca manipulatorii nu recurg decat rare­ori la metode atat de extreme. Prefera amestecul intre adevar si minciuna.

Amestecul intre adevar si minciuna, cu diverse titluri

Ramanand in perspectiva in care publicul este mai mult sau mai putin la curent cu incidentele si unde ar fi nechibzuit sa-l mintim in proportie de suta la suta, putem amesteca in mod savant realitatea cu falsul. De exemplu, nu vom nega ca domnul Dupont a lovit-o pe doamna Dupont, dar vom spune ca ea a inceput.

Ceea ce ne aduce la tema agresiunii - foarte folosita in dezinformare. Cine pe cine a agresat? (Agresatul beneficiind, in conceptia actuala, de toate drepturile.)

De remarcat ca insasi notiunea de agresiune e extrem de ambigua. Daca dumneavoastra imi faceti un repros relativ aspru, daca eu va insult, daca-mi dati o palma, daca va dau un pumn, daca scoateti cutitul, daca eu scot pistolul, cine pe cine a agresat?

Germania din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial ne apare ca agresoare la adresa Aliatilor. Dar clauzele draconice si umilitoare ale tratatului de la Versailles ii dadeau sentimentul ca ea fusese cea agresata. Se va raspunde: tratatul de la Versailles a fost atat de draconic numai fiindca Germania era deja agresoare in momentul Primului Razboi Mondial. Iar Ger­mania va raspunde ca nu ea il asasinase pe arhiducele Austriei. Sarbii, la randul lor vor raspunde ca, daca Austria nu coloniza Serbia

Dar dezinformatorul nu are nevoie sa cunoasca toate aceste lucruri. Studiind bine societatea noastra, el are avantajul de a o face sa planga pentru soarta domnului Dupont batut de sotia lui. (intr-o alta societate, ar fi fost preferabil sa declare: „Da, a batut-o si bine a facut: chiar daca el nu stia de ce, ea, cu siguranta, stia/”)

Unul dintre cele mai frecvente cazuri de amestec intre adevar si minciuna consta in inexactitatea numarului de victime anuntat, in care se pare ca nu exista nici o limita pentru exagerarile sau diminuarile abuzive.

Modificarea motivului

La prima vedere, daca aflati ca domnul Dupont a batut-o pe doamna Dupont, veti considera ca a vrut s-o faca sa sufere si ca e un om foarte rau. Dar daca presupunem ca a fost vorba de o flagelare erotica, iar doamna Dupont l-a rugat indelung, inainte ca el sa se hotarasca s-o satisfaca? Totul se schimba. Faptele raman aceleasi, fie, a batut-o. Dar il veti invinui pentru asta? Dimpotriva, daca n-ar fi batut-o, l-ati fi putut acuza de sadism, de misoginie, de a nu fi destul de sensibilizat fata de drepturile femeii.

Contrar afirmatiilor lui Stalin, faptele nu sunt incapatanate. In mainile unui bun dezinformator, devin maleabile aproape la nesfarsit

Carrier, autorul masacrarii vendeenilor, se lauda: „Dintr-un principiu de umanitate, curat pamantul libertatii de acesti monstri.” Dupa cum credea Republica a III-a, colonizarea Asiei si a Africii avea rolul de a le face sa profite de bineface­rile gazului curent in orase si ale democratiei.

Modificarea circumstantelor

Avand in vedere ca raportul de forte dintre domnul si doamna Dupont nu este cunoscut, putem sa declaram ca e un cuplu a la Dubout, doamna Dupont cantarind o suta de kilo­grame, domnul Dupont doar cincizeci, si sa tratam inciden­tul pe un ton glumet. N-a izbucnit doamna Dupont cea dintai in ras, cand domnul Dupont i-a aruncat manusa? Aceasta mo­dificare a proportiilor in fortele prezente e o formula foarte curenta. Se poate ascunde, de exemplu, faptul ca armata A este echipata mai modern decat armata B, dar insistand din greu asupra superioritatii numerice - adevarata sau falsa - a armatei B.

Toate celelalte imprejurari pot fi modificate de asemenea. Domnul Dupont are obiceiul de a-si bate sotia, sau a cedat unui moment de tensiune pentru care ea era responsabila? Nu cumva tocmai aflase, de exemplu, ca-i pusese coarne? Sau era nervos pentru ca in aceeasi dimineata isi pierduse slujba? Ori trebuie sa-i iertam totul, fiindca a copilarit la orfelinat?

La fel stau lucrurile si in politica. Nu degeaba presa mon­diala a incercat sa creeze impresia ca Saddam Hussein ar avea „a patra armata din lume”, iar acum auzim spunandu-se ca a cincea ii apartine Coreei de Nord.

Estomparea

Acest procedeu consta in a ineca faptul respectiv sub o masa de alte fapte fara nici o legatura cu el si, daca e posibil, mai apte de a suscita interesul publicului. Daca domnul Dupont este campion la fotbal, de exemplu, sau daca a traversat Atlan­ticul de unul singur, ori e un actor celebru, faptul ca a batut-o sau nu pe doamna Dupont are sanse sa paleasca mult in ochii publicului.

De exemplu, atunci cand un presedinte de republica se pregateste pentru un razboi virtuos si democratic, conflictele personale trec in planul secund.

Suprainformarea deliberata este o forma de estompare.

Camuflajul

Camuflajul e o varianta a estomparii. Se va povesti in cele mai mici detalii cearta dintre domnul si doamna Dupont, atribuindu-i-se domnului Dupont rolul pozitiv, si se va trece peste loviturile date cu formule de genul: „Nu e exclus ca in cele din urma cei doi soti sa fi ajuns la paruiala”, sau: „Discutia a putut lua, intr-un anumit moment, o forma fizica, dar atitudi­nea doamnei Dupont tot incalificabila ramane” etc.

Aceasta tehnica a fost folosita mai ales in timpul razboiului din Cecenia, cand nu se punea accentul decat pe cruzimile rusilor, cata vreme actele teroriste ale cecenilor erau camuflate. O metoda asemanatoare a actionat in favoarea Statelor Unite, cu ocazia invaziei din Panama: activitatile reprobabile ale presedintelui Noriega au facut sa se dea uitarii faptul ca americanii invadasera, fara declaratie de razboi, un stat inde­pendent, ucigand cinci sute saisprezece panamezi (cifra oficia­la) sau vreo sapte mii (cifra neoficiala). Aceeasi tehnica, apli­cata sarbilor si kosovarilor in 1998, a facut ca rebeliunea kosovara sa fie trecuta sub tacere, iar represiunea sarbeasca, scoasa in evidenta.

Interpretarea

Fara a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, fap­tele se pot prezenta si comenta intr-un mod favorabil sau nefa­vorabil. Logomachia, indeosebi, permite sa se suscite emotii pozitive sau negative, la alegere. Se poate pronunta un rechi­zitoriu contra domnului Dupont, numindu-l bruta; se poate pronunta o pledoarie pentru el, declarandu-l impulsiv. Se poate spune si ca, in cazul de fata, actiunea lui a fost aproape justifi­cata, pentru ca doamna Dupont facuse o criza de nervi, aceea era singura cale de a o calma, iar domnul Dupont, cunoscut pentru firea lui blanda, a trebuit sa-si asume neplacuta sarcina de a o lovi, fiind apoi chiar mai nefericit decat ea, dupa care si-au prezentat cu siguranta^ scuzele unul altuia si s-au impa­cat unul in bratele celuilalt: a fi casatorit inseamna a sti sa-ti asumi responsabilitatea, oricat de dezagreabila, pentru parte­nera de viata.

Interpretarea evenimentelor sub forma de comentarii este rolul care le revine editorialistilor din presa scrisa, vorbita sau televizata - iar acestia, desigur, se avanta din tot sufletul sa prezinte in lumina propriilor lor idei tot ceea ce se intampla in lume. E omeneste. Un editorialist poate fi un dezinforma­tor; cel mai adesea, este dezinformat dar, dupa ce a adoptat o pozitie asupra unei anumite conjuncturi, se va stradui in mod firesc sa demonstreze ca a avut dreptate, sa nu dezvaluie decat incidentele care ii confirma punctul de vedere si sa le comenteze in acest sens. Va ajunge cu usurinta la dezinfor­mare, fara ca macar sa fi procedat cu rea vointa.

Generalizarea

Unul dintre procedeele care permit sa se diminueze res­ponsabilitatea domnului Dupont consta in a demonstra ca nu e singurul in acea situatie, ca exista nenumarati barbati care isi bat nevestele, ca in anumite civilizatii acest lucru e conside­rat indispensabil, ca femeile putin cam primitive pot chiar sa vada in aceste rele tratamente o dovada de dragoste. Ne biot nejaleet, „daca nu ma bate, nu ma iubeste”, spune un proverb rus.

Astfel se intampla, de exemplu, ca intr-un razboi civil sa fie scuzate atrocitatile unei parti beligerante - „E regretabil, dar asa s-a procedat dintotdeauna” (condamnandu-le, evident, pe ale celeilalte parti, care vor fi prezentate ca fiind iesite din comun). Acelasi lucru e valabil si pentru o invazie care se doreste a fi scuzata („Chiar si grecii” sau „Chiar si egipte­nii”) - cata vreme, in cazul unei invazii careia i se doreste condamnarea, nu se va face referire nici la greci si nici la egipteni, ci numai la „drepturile omului” sau la „drepturile popoarelor de a-si hotari singure soarta”.

Ilustrarea

Se poate trece de la particular (conduita domnului Dupont), la general (comportamentul multor soti). Se mai poate porni, cu rezultate asemanatoare, de la general, pentru a ajunge la particular, considerat ca o ilustrare a unei reguli universale. In loc de a incepe cu conduita domnului Dupont, se vor pro­nunta mai intai cateva generalitati asupra conduitei sotilor pentru a ajunge la o ilustrare a acesteia: comportamentul dom­nului Dupont. De exemplu, se va profita de aceasta pentru a demonstra ca, in comparatie cu alti soti, domnul Dupont a dat dovada de moderare: la urma urmei, doamna Dupont n-a murit, din cate stim.

De obicei, in cazul unei manifestatii politice, se vor justifica vandalismele si pradaciunile: „Aceste excese nu sunt decat o ilustrare destul de banala a ceea ce se poate intampla foarte usor in asemenea imprejurari. De altfel, ar fi putut sa fie si mai rau: n-au facut decat sa jefuiasca magazine si sa dea foc catorva masini, n-au omorat pe nimeni.” Sau „n-a murit decat un singur om”. Si asa mai departe.

Parti inegale

Acuzatiei la adresa domnului Dupont i se va acorda un minut de emisie televizata sau o nota intr-o pagina de ziar, iar meritele lui vor fi proslavite timp de o ora sau pe o pagina in­treaga.

Aceasta inegalitate ajunge uneori pana la proportia de suta la suta. De exemplu, n-am observat ca presa sa fi repro­dus si punctul de vedere al domnului Noriega, in conflictul americano-panamez.

In paralel, aparatorii doamnei Dupont vor fi lasati sa se exprime cat mai pe scurt posibil. Ii se vor intrerupe interven­tiile, li se vor trunchia articolele, dar li se va mentine partici­parea la dezbatere, pentru a da senzatia de impartialitate. Dim­potriva, se va face cat mai mult zgomot posibil in jurul domnu­lui Dupont. In dezinformare, cantitatea joaca un rol esential. Sa presupunem ca un ziar publica scrisori ale cititorilor asupra problemei: poate sa fi primit o mie de scrisori favorabile doam­nei Dupont, nu va publica decat una; daca a primit zece scri­sori in sprijinul domnului Dupont, le va publica pe toate.

Parti egale

Procedeul „partilor egale” se practica mai ales in ultima faza a unei operatiuni de dezinformare, cand opinia publica a devenit deja majoritar favorabila tezei dezinformatorului si trebuie sa se ia atitudine pentru a obtine o cvasiunanimitate, mizand pe instinctul gregar.

Sa reluam exemplul cu corespondenta din partea cititori­lor. Dorindu-se „obiectiv”, ziarul va anunta ca rezerva acelasi numar de randuri atat acuzarii, cat si apararii. Va publica cele mai prost intocmite scrisori acuzatoare, cele mai pline de ura, provenind de la personaje care pot deveni antipatice in ochii publicului si, dimpotriva, cele mai convingatoare scrisori apa­ratoare, trimise de personaje simpatice.

Variatiuni pe aceeasi tema

Iata lista diverselor procedee de dezinformare pe care obisnuiesc sa le prezint in cuprinsul conferintelor mele si pe care am publicat-o, cu cateva mici deosebiri, in Montajul si in Dezinformarea, arma de razboi. Pe parcursul unei calatorii, am avut placerea de a intalni cititori care formasera un grup de vigilenta antidezinformare si efectuau lucrari practice din care mi-au incredintat unele esantioane. Din nefericire, nu le-am notat numele si nu le pot multumi aici asa cum ar merita. Daca citez aceste randuri, vor vedea ca am avut de castigat de pe urma eforturilor lor.

Faptul de la care pornisera era „cainele a mancat friptura”, aveau misiunea de a dezvinovati cainele si au conceput un anumit numar de prezentari dezinformatoare ale evenimen­tului:

-       De acord, e cainele, dar alaltaieri, era pisica.

-       Nu era decat o bucatica de carne veche si arsa, uitata in frigider.

-       Friptura era pusa in farfuria cainelui, care n-a facut decat s-o linga, mai ales ca nu mancase de trei zile.

-       N-a mancat-o, a oferit-o unei prietene.

-       E un ciobanesc german de cinci ani care, anul trecut, si-a salvat stapanul de la inec. Pazeste casa, aduce ziarul in bot, latra si mananca mult.

-       Farfuria cu friptura era din faianta albastra. Era o fleica de doua kilograme. Cainele statea inchis in casa din cauza ploii. Vecina l-a lasat sa manance friptura.

-       Cainii sunt nefericiti in apartamente, pentru ca bancile nu acorda imprumuturi cu dobanda mica pentru a li se con­strui adaposturi langa casa.

-       Hrana pentru caini Untel, cu apa calda, permite sa se evite asemenea probleme.

-       E scandalos ca niste stapani sa-si infometeze asa cainele.

-       Baietelul afirma ca un caine vagabond a furat friptura.

-       A fost un reportaj la televizor in care se arata ca un caine nu e responsabil atunci cand nu a primit o educatie corecta.

-       Atentie! Sa spus deja ca a muscat pe cineva, acum trei
saptamani, cand de fapt fusese alt caine. Erati de fata cand a disparut friptura? Nu? Atunci, gasiti mai intai friptura, inainte de a acuza acest biet caine, victima a atator calomnii.

-       Cainele a murit: friptura era otravita.

Cititorul va fi recunoscut un mare numar dintre procede­ele enumerate mai sus.

Capitolul XII

ACCESORII VERBALE

Sa observam clar urmatoarele: dezinformarea nu este pro­dusa intotdeauna de un dezinformator in solda unui serviciu specializat Adesea, ea e marturia unei stari de spirit colective, care poate sa fi fost cauzata initial de un dezinformator, sau pe care un dezinformator o poate deturna in folosul lui.

Trebuie sa fim constienti de faptul ca majoritatea copiilor nostri sunt lasati, aproape fara aparare, la discretia unor pro­fesori dintre care unii sunt indoctrinati cu teorii subversive pe care incearca sa le propage sub efectul unui idealism proba­bil sincer si cu atat mai nociv.

Manualele

Am observat deja rolul dezinformator jucat de manualele de istorie franceza sub Republicile a III-a si a IV-a, dar de atunci s-au mai facut multe.

Spre anul 1984, manualele de stiinte umaniste folosite la cursul terminal prezentau „viata in U.RS.S.” si „viata in S.U A” sub forma a doua fotografii, pe pagini opuse: prima reprezenta un grup de studenti de ambele sexe, razand si inghesuindu-se la iesirea dintr-o universitate; a doua arata niste negri famelici pe treptele unei baraci.

Editorul Hatier s-a angajat in lupta politica din Republica a V-a: „Intoleranta”, proclama el, „isi gaseste sursele intr-un spirit ingust si intransigent. Unii cred ca au intotdeauna drep­tate, ca detin adevarul si ca le sunt superiori celorlalti. Fanatis­mul religios, sectarismul politic, iau nastere din intoleranta. Pot duce la ura si la persecutii asupra altora”. Fanatismul reli­gios e desemnat nominal, cata vreme fanatismul antireligios ramane trecut sub tacere.

Editorul Magnard reproduce aceste conceptii intr-un ma­nual destinat aceleiasi clase: „Orice idee, orice credinta este demna de a fi luata in considerare; devine demna de respect daca este ea insasi toleranta.” Remarcati ca, pentru Magnard, toleranta e singura virtute care merita automat respectul.

In Practica vocabularului pentru clasele a VI-a si a V-a, editata de Hatier, se gasesc tabele lexicale ca acesta:

-       a lichida pe cineva;

-       a fi bagat in puscarie;

-       a ucide;

-       a face o caricatura;

-       a nimeri drept la tinta;

-       a sti sa-ti tii gura;

-       a denunta;

-       a lovi pe cineva;

-       a fi incarcerat

Toate, cu o ilustratie insotita de urmatorul text: „Un tip care aseara a luat-o pe cocoasa!”

Un manual de franceza pentru clasa a IV-a publicat de Hachette propune doua texte spre a fi explicate sub titlul glo­bal De la constatare la revolta. Primul e celebrul pasaj din La Bruyere despre taranii care „traiesc cu paine neagra, apa si radacini”. Conform autorului manualului, este vorba de o „Constatare a nedreptatii” si, bineinteles, acesta are grija sa se abtina de a mentiona ca in secolul al XVII-lea cuvantul „radacina” nu insemna altceva decat „leguma”. Celalalt text, consacrat „revendicarilor in fata nedreptatii”, este un extras din monologul lui Figaro despre „pedeapsa de a te naste”: in acest monolog, conform autorului manualului, Beaumarchais denunta, „cu patru ani inainte de Revolutia Franceza, prin vocea lui Figaro, valetul inteligent si cu experienta, nedrepta­tile unei societati aflate in plina criza.” Ceea ce e un mod prin­tre altele de a justifica Teroarea fara a o spune.

Recunoasteti ca impartialitatea nu este punctul forte al anumitor pedagogi.

Gramatica franceza si impertinenta

Un alt exemplu: cartea Grammaire frangaise et imperti­nente, aparut la Payot.

„Impertinenta” nu este decat in aparenta. Se pare ca, dim­potriva, isi propune un plan absolut deliberat, judecand dupa exemplele care ilustreaza regulile. Iata cateva dintre ele, pro­puse atentiei copiilor nostri:

- isi conduce cu respect fermecatoarea mama batrana si
neputincioasa la veterinar pentru a-i face o injectie.

-       Brutarul cel vesel a scuipat in varza tocata1.

-       Bernard a tarat-o pe Genevieve in desis si i-a bagat mana-n pravalie.

-       Drama la vanatoare: vanatorul isi confunda tatal cu un mistret si il impusca. Apoi, il mananca.

-       „Pe lumea cealalta exista supermarketuri?” intreba ea, nelinistita.

-       Frankenstein, Dracula, Landru, Pius al XIIIea, Al Capone, sunt nume proprii2.

-       Bernard a spart toate vitraliile Catedralei din Chartres cu prastia lui3.

-       Pentru a-si face cainele sa taca, mestesugarul i-a pus botnita4.

-       In cursa de landouri, s-au spart multe cauciucuri si multi bebelusi5.

-       Unui carmangiu din Lourdes, deosebit de cucernic, i-a venit ideea sa vanda siraguri de carnati binecuvantate6.

-       Pasiunea pentru minore poate provoca Hecazuri7.

-       Bernard i-a dat foc bunicii sale infigandu-i un taciune in coc.

-       Eu imi urasc mama, tu iti urasti tatal, el isi uraste sora, noi ne uram bunica, voi va urati matusa, ei isi urasc fiii.

-       Uraste-ti aproapele, sa ne uram stramosii, urati-va semenii.

1.      Sinonimie: pate a choux. 1. varza tocata; 2. tarta umpluta (n. tr.).

2.      Sinonimie intraductibila - propre: 1. propriu; 2. curat (n. tr.).

3.      Sinonimie intraductibila - fronde: 1. prastie; 2. fronda (n. tr.).

4.      Sinonimie intraductibila - etau: 1. menghina; 2. botnita (n. tr.).

5.      Sinonimie: landeau - landou: 1. trasura decapotabila cu doua banchete
fata in fata; 2. carucior pentru copii (n. tr.).

6.      Sinonimie - chapelet sirag 1. de carnati (sau alte obiecte); 2. de margele
sfinte, rozariu (n. tr.).

7.      Sinonim intraductibil - mineur. 1. minor; 2. miner (n. tr.).

-       Nici macar sinuciderea maica-sii nu l-a putut face sa
rada.

-       Scuzati-ma, sunt grabit, trebuie sa-mi asasinez mama.

-       Ei au dat foc degetelor de la picioarele bunicului lor.

-       Soferul de camion i-a zambit tancului dupa ce l-a calcat.

-       De cand a facut un Iisus, Sfintei Fecioare i s-a urcat la cap.

-       Puah! Dumneata ai facut asta? o intreba medicul pe
tanara mama, aratandu-i noul nascut.

-       Ai habar, strengar mic, ca tocmai ti-ai omorat bunica?

                Se va spune ca aceste exemple gramaticale nu sunt decat niste glume de un gust indoielnic? Ca nu contin nici o infor­matie deformata? Si ca, in lipsa unor scopuri politice, nu e vor­ba de dezinformare? In orice caz, tehnica e asemanatoare. In cazul de fata, transmitatorul este gramatica pe care se sustine ca o invata elevii; agentii: autorul si graficianul; tema: distru­gerea valorilor traditionale, a religiei, a familiei, a bunelor mo­ravuri; psihoza dorita: nihilismul moral al tinerelor generatii. Iar preceptele lui Sun Ti cu privire la sabotarea societatii adverse par sa fie aplicate perfect.

Inseamna oare ca autorul si ilustratorul trebuie sa fie con-siderati agenti ai Departamentului A? Ma indoiesc. Teama mi-e ca nu sunt decat niste dezinformati deveniti autodezinformatori, apoi dezinformatori ai celorlalti.

Din nou vampirismul.

Substantivele proprii din Le Petit Robert

Dictionarele au servit si ele mult la exprimarea sensibili­tatii politice a autorilor lor. Ar merita un studiu aprofundat. In cazul de fata, trebuie sa ne multumim cu cateva exemple.

Imi propun sa atrag atentia asupra mai multor ilustratii din dictionarul Le Petit Robert des nomspropres (1974), fara a ma ocupa nici de alegerea personajelor care obtin sau nu obtin ilustratie (aceasta alegere reprezentand in sine un pro­gram intreg) si nici, fara exceptie, de textul articolelor.

La articolul Bismarck (Otto von), nu exista un portret, ci o caricatura a Cancelarului impreuna cu regele lui, Wilhelm I.

La Candide, o gravura reprezentand un sclav cu un singur picior si doi domni inarmati cu pusti; unul dintre ei ii spune celuilalt: „Cu acest pret mancati dumneavoastra zahar in Eu­ropa”.

La Chine (China), Marele Zid, instalatii siderurgice, o re­colta de ceai, si un grup de pionieri cu cravate in apropierea unui steag rosu.

La Cholokhov (Solohov, Mihail Alexandrovici), cu portret, aflam ca a descris „poporul muncitor cu finete si tandrete” si a aparat „fara concesii pozitiile oficiale ale realismului socia­list”. Nicaieri nu se mentioneaza ca, dupa toate probabilitatile, nu el este autorul principalei opere atribuite lui, Pe Donul linistit

La Communisme (comunism), are cuvantul ziarul L’Humanite, cu un afis cat se poate de lizibil, care recomanda: „Faceti ca ei”.

La Diaz (Porfirio), nici un portret, ci un tablou intitulat Revolutia contra dictaturii lui Porfirio Diaz.

La Dollfuss (Engelbert), o caricatura: „Dollfuss imitandu-i pe Mussolini si Hitier”.

La Effel Qean), o caricatura a generalului de Gaulle cu Marianne.

La Ensor Qames), un tablou mare, reprezentand „Intrarea lui Christos in Bruxelles”, sub o banderola rosie proclamand Vive la Sociale.

Pe contrapagina, un bronz solemn reprezentandu-i pe Engels si Marx, la articolul Engels (Friedrich).

La France (Franta), numeroase ilustratii, printre care si o „manifestatie la Paris, in luna mai a anului 1968”, cu doua drapele rosii.

La Grece (Grecia), intre alte ilustratii, o fotografie cu lup­tatori veseli de gherila din ELAS (miscarea comunista).

La Hitler  nici o ilustratie.

La Ho Chi Minh (Ho Si Min), cu portret, aflam ca a luptat „pentru libertatea poporului sau”, ca s-a opus „vitejeste politi­cii americane” si ca „numeroasele sale poezii sunt caracteri­zate printr-o gandire foarte elevata”.

La articolul Lenine (Lenin - Ulianov, Vladimir Ilici), in lo­cul portretului propriu-zis, figureaza un tablou reprezentan-du-l in timp ce tine un discurs la Congresul al II-lea al Sovie­telor, incadrat de steaguri rosii.

La Maiakovski (Maiakovski, Vladimir Vladimirovici), cu portret, regimul comunist este exonerat de moartea poetului: acesta s-a sinucis „dezamagit, fara indoiala, de evolutia lenta a revolutiei, epuizat de dificultatile personale si de ostilitatea anumitor cercuri literare si politice fata de futurism”*.* In legatura cu moartea lui Maiakovski se spune ca ultimele sale cuvinte, inainte de a se sinucide, au fost: „Nu trageti, tovarasi!” (n. tr.).

La Mussolini (Benito), fara portret, o caricatura si o plansa reprezentand „incendierea ziarului AvanW de catre fascisti.

La Rouge (Rosie, Piata), Piata Rosie, plina de drapele rosii.

La Terreur (Teroare), nici o ilustratie, dar la Teroarea Alba, o stampa reprezentand „Asasinarea maresalului Brune de catre regalisti”.

La Volga, o fotografie in care se vede o intindere de apa peste care flutura steagul rosu.

Pe aceeasi pagina, la articolul Volgograd, se vede o colo­nada maiestuoasa, iar legenda nu omite sa precizeze ca ne aflam in Piata Lenin.

Uitasem: la Thorez, Maurice Thorez inconjurat de clovnii circului din Moscova. O scapare din neatentie, fara indoiala.

Una peste alta, nenumarate drapele rosii si caricaturi cu orientare politica. Iar dovada intentiei politice se gaseste in editia din 1996 care, intrucat comunismul cazuse, militeaza vizibil mai putin in favoarea lui. La Candide nu mai e nici o gravura. In China au disparut pionierii. La Comunism, afisul ziarului L’Humanite a fost inlocuit cu un afis al Comunei. DollAiss nu mai are caricatura. Nici Engels nu mai apare sculp­tat in bronz. Gata cu steagurile rosii in Franta: doar o sarba­torire a bicentenarului Revolutiei din 1789. S-a zis si cu gherilerii veseli din Grecia. Nici un drapel rosu la Rosie si Volga, aceste cuvinte nemaifiind ilustrate in nici un mod. Lenin nu mai e mentionat la Volgograd. Imaginea cu Thorez si clovnii a disparut


Dictionarul sinonimelor, Larousse, 1977

La un dictionar de sinonime ne putem gandi ca la o cule­gere de informatii lingvistice, cat de obiectiva posibil. Lucru­rile nu stau intotdeauna astfel. De exemplu, sa luam Dictionnaire des synonymes publicat de Larousse in 1977. Cuvintele sunt insotite de fraze destinate sa le ilustreze semnificatia Aces-tea nu sunt citate, ci expresii originale, compuse de autori anume pentru scopul respectiv.

Se intelege ca simpatiile lor politice apar in legatura cu unii termeni deja incarcati de sens politic, ca „nobil” sau „so­cialist”, dar ne cam miram sa vedem cuvinte neutre, ca long, lourd, maigre, raide, sec si chiar pour*, folosite pentru a infil­tra in spiritul cititorului o anumita atitudine politica. Sa ni se ierte citatul putin cam lung: ceea ce cautam sa aratam se va distinge numai prin acumularea exemplelor. [* „Lung”, „greu”, „slab”, „teapan”, „sec” si, respectiv, „pentru” (n. tr.)]

Adherer (adera, a):,Adera la partidul socialist”.

AfSrmer (afirma, a):,Afirm ca toti acesti acuzati sunt ne­vinovati”.

Affranchir (elibera, a): „Sa eliberat de valorile traditionale”.

Agissements (actiuni): „Vom mai suporta mult timp actiu­nile directorului?”

Attaquer (ataca, a): „Opozitia a atacat guvernul in termeni foarte violenti”.

Auditoire (auditoriu): „Ministrul cauta sa impresioneze auditoriul cu ajutorul unor mari efecte oratorice”.

Avancer (avansa, a): „Manifesta opinii avansate”.

Batard (bastard): „Regii Frantei au avut multi bastarzi”.

Batire (bate, a): „Eu zic ca un tata care isi bate copilul nu e un bun pedagog”.

Bourgeois (burghez): „Duceau, in casa lor calduta, o viata dintre cele mai burgheze”, „poezia nu avea nici un efect asu­pra acelui spirit burghez”, „fusese crescut dupa principiile celei mai burgheze morale”.

Condamner (condamna, a): ,A condamna un nevinovat”.

Conforme (conform/a): „Se supunea regulilor celei mai conformiste morale”, „uraste conformistii”.

Confus (confuz): „Comunicatul sefului Statului a semanat confuzia”.

Contester (contesta, a): „Va contest dreptul de a ma pune

in arest la domiciliu”.

Courage (curaj): „Trebuie sa ai curaj pentru a face greva cand stii ca-ti pui situatia in joc”.

Ciitique (critica): „Deciziile guvernamentale au fost sever criticate de opozitie”.

Debrouiller (descurca, a): „inca din copilarie, a trebuit sa invete sa se descurce singur”. a

Decevoir (deceptiona, a): „in timpul carierei sale militare, a trecut prin multe deceptii”.

Declarer (declara, a): „Reprezentantii sindicali le-au declarat ziaristilor ca greva avea sa continue”.

Defense (aparare): „Credeti ca arma nucleara este intr-ade­var o aparare eficace?”

Degommer (destitui, a): „Directorul l-a destituit: iata-l so-

mer”.

Dejouer (dejuca, a): „Opozitia a dejucat manevrele guver­nului”.

Deleguer (delega, a): „Un delegat sindical refuza sa voteze o chestiune pentru care nu a fost mandatat de sindicatul sau”.

Desaccord (dezacord): „Diferent, conflict care opune sin­dicatele si patronatul”.

Dominer (domina, a): „Despuierea urnelor de referendum nu s-a terminat, dar pentru moment domina «nu»-urile”.

Enregimenter (inregimenta, a): „Sa lasat inregimentat intr-un grupuscul de extrema dreapta”.

Famine (foamete): „Salariu de foamete (de mizerie)”. |

Gloire (glorie): „Generalii vii uzurpa gloria soldatilor morti”.

Imprevu (neprevazut): „Succesul stangii a fost complet

Neprevazut”.

Lent (lent): „Lentorile administratiei provoaca verva cupletistilor”.

Limite (limita): „Guvernul isi folosea puterea fara limite”.

Uvrer (livra, a; deda, a se): „Politia s-a dedat la un interogatoriu violent al suspectului”.

Loi (lege): „In acest diferend, legea era de partea taranilor”; „nobilii se prefaceau ca respectau legile onoarei”.

Long (lung): „Lungimea negocierilor ii exaspera pe mun­citori”.

Lourd (greu): „Impozite grele loveau veniturile mici”.

Machiner (masina, a; manevra, a; manipula): „Militarii masinasera (manevrasera, manipulasera) caderea guvernului le­gal”.

Maigre (slab): „Munca la camp e grea, iar salariul slab”.

Majorer (majora, a): „Pretul laptelui s-a majorat”, „salariile au fost majorate foarte putin”.

Mecontent (nemultumit): „Politica sociala a guvernului a provocat nemultumirea generala”.

Meler (amesteca, a): „Politia l-a amestecat intr-o afacere de moravuri”.

Menace (amenintare): ,,Amenintarile directorului nu au avut nici un efect asupra liceenilor”.

Mensonge (minciuna): „Afirmatia ca oamenii sunt egali in fata legii este o minciuna”.

Ministere (minister; pastorat): „Preotul-muncitor isi exer­cita pastoratul la uzina”.

Miserable (mizerabil; neinsemnat): „Tribunalul l-a con­damnat pentru un neinsemnat furt din buzunare”.

Monarque (monarh): „Monarhistii francezi nu au nici o influenta”.

Monde (lume): „Revolutionarii vor sa transforme lumea”.

Montrer (arata, a): „Romancierul arata mizeria in care traiesc muncitorii”.

Mutin (revoltat, rebel): „Revolta prizonierilor a fost provo­cata de relele tratamente”.

Noble (nobil): „Mai demult, nobilii aveau drepturi exorbi­tante”.

Opprimer (oprima, a): „Armata oprima libertatea”.

Optimisme (optimism): ,,Afirmatiile optimiste ale presedin­telui nu convinsesera pe nimeni”.

Orateur (orator): „Termenul de «tribun» i se potriveste in primul rand unui orator care apara interesele paturilor sociale exploatate”.

Ordre (ordine): „Ministrul pretindea ca grevele tulburau ordinea publica”.

Ouvrier (muncitor): „Muncitorii nu vor vota cu acest can­didat de dreapta”.

Petit (mic): „Cei mici trag intotdeauna ponoasele”.

Porter (purta, a): „Veteranul isi purta ostentativ decoratiile”.

Pom (pentru): „Alegatorii s-au pronuntat pentru candida­tul stangii”.

Pourrir (putrezi, a; imputi, a se; descompune, a se): „Gu­vernul a lasat situatia sociala sa se imputa”; „descompunerea situatiei sociale e nelinistitoare”.

Present (prezent): „Dificultatile prezente ale economiei noastre erau previzibile”.

Primordial (primordial): „Rolul armatei a fost primordial in pregatirea loviturii de stat”.

Prison (inchisoare): „A fost aruncat in inchisoare pentru un fleac”.

Professer (profesa, a): „Partidul monarhist isi profeseaza opozitia fata de democratie”.

Promulguer (promulga, a): „In pofida opozitiilor, legea pentru ajutorul de somaj a fost promulgata”.

Provenir (proveni, a): „Regii pretind adesea ca autorita­tea lor provine de la Dumnezeu”.

Punir (pedepsi, a): „Copilul era pedepsit pentru cea mai mica pozna”.

Race (rasa): „Rasa Capetinilor s-a stins”. (?)

Raide (teapan): „Tonul teapan al contramaistrului ii exas­pera pe muncitori”.

Reactionnaire (reactionar): „Partidul regalist afisa un program reactionar”.

Recevoir (primi, a): „Muncitorii faceau greva pentru a pri­mi o prima de periculozitate”.

Resoudre (rezolva, a): „intreprinderea si-a rezolvat proble­mele concediind muncitori”.

Retribution (retributie): „Retributia era cam mica pentru munca solicitata”.

Salaire (salariu): „Salariile nu au crescut cu aceeasi viteza ca preturile”.

Satisfaire (satisface, a): „Patronul a trebuit sa satisfaca re­vendicarile muncitorilor”.

Scandale (scandal): „Guvernul trebuie sa revina asupra acestei decizii scandaloase”.

Sec (uscat, sec): „Seful serviciului avea relatii seci cu sub­alternii”.

Socialisme (socialism): „Istoria socialismului inca nu s-a terminat”.

Tourment (chin): „Contesa isi chinuieste camerista”.

Triomphe (triumf: „Triumful ideilor noastre este asigurat”.

Usine (uzina): „inchiderea uzinei a lasat fara locuri de munca peste o suta de muncitori”.

Vaurien (canalie): „Exista mai multe canalii in cercurile de afaceri decat printre scursorile societatii”.

Vice (viciu): „inaltele personalitati ale regimului traiau in viciu”.

Din fericire, exista si cuvantul orienter (a orienta): „Ziarele de informare sunt la fel de orientate ca si publicatiile unui partid politic.” Fara indoiala. Iar despre dictionare, ce sa mai vorbim! Daca veti consulta editia din 1996 a Noului dictionar de sinonime, veti constata ca toate exemplele citate mai sus au ramas prezente, cu o varianta: nu mai scrie „ader la partid socialist” ci „am aderat.”.

Intrebare. Un apel atat de sistematic la ura de clasa merita denumirea de dezinformare?

In cazul de fata, cred ca da. Sa reluam definitia care trebuie sa ne serveasca drept piatra de temelie: Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate.

-        Exista intr-adevar un tratament aplicat informatiei, in cazul de fata, lingvistic.

-        Exista intr-adevar o tentativa de manipulare a opiniei - altfel, de ce aceasta insistenta si convergenta?

-        Aceasta tentativa urmareste intr-adevar un scop politic: lupta de clasa.

Foloseste intr-adevar mijloace deturnate, din moment ce se exprima sub forma unui dictionar si cu referire la cuvinte proprii sa vehiculeze sensuri politice.

Fara indoiala, operatiunea nu recurge la minciuni ca atare: au existat, cu siguranta, contese care-si chinuiau cameristele si inalte personalitati care duceau o viata de vicii.

Dar exista o tema: chemarea la lupta de clasa si refuzul oricarei autoritati traditionale. Exista un suport: dictionarul insusi. Exista o cutie de rezonanta: editorul, mai intai, urmat de multi altii: toti ziaristii care vor vorbi despre acest dictionar, toti profesorii care il vor folosi la cursuri, toti elevii care vor repeta ceea ce au invatat, toti cei care vor repeta concluziile. Exista o tinta: oricine va folosi acest dictionar sau va cadea sub influenta cuiva care il va fi folosit. Exista un maniheism: toti sindicalistii si toti muncitorii sunt presupusi a fi buni, toti patronii, militarii, politistii, guvernele, tatii ~ rai. Psihoza plu­teste in aer. Exista agenti de influenta? Da, cei trei autori! Care fac parte din Universitatea Fransois-Rabelais (saracul Rabelais! Cat i-ar mai fi detestat pe acesti scribalai!)

Exista un client?

Aha! Acum ajungem la delicatul punct al autodezinformarii.

Ar fi o naivitate sa presupunem ca Departamentul A din K.G.B. a recrutat trei profesori ai Universitatii Frantois-Rabelais, dandu-le bacsisuri pentru a sapa bazele societatii fran­ceze. Ar fi mai putin naiv sa ne imaginam ca partidul comunist i-a luat in brate pe cei trei universitari ai nostri, platindu-le salariul pentru colaborare Dar, la drept vorbind, cred ca nici Departamentul A si nici partidul comunist nu au bagat mana in buzunar: cei trei pioni nefericiti au fost victimele unei dez­informari care-i depasea de foarte departe. N-au facut decat sa-si dea curs viselor rebele, intr-un mod simplu si prostesc gandindu-se, din cand in cand, si la cariera lor, caci pe par­cursul anilor saptezeci si optzeci, in cercurile de invatamant, nu era deloc dezavantajos, cu siguranta, sa instigi cu ferocitate la lupta de clasa.

Logomachia

Logomachia - „lupta cu cuvintele” - incepe de la invective. Omul cauta in mod spontan sa-si exprime ura prin vocabule care incearca sa injoseasca dusmanul, sa-l ridiculizeze, sa-l faca si mai odios.

De remarcat ca insulta e cu atat mai grava daca se adre­seaza unei colectivitati sau unei familii, decat unui individ. Ganditi-va la toate cuvintele dispretuitoare cu semnificatia de „evreu” sau „arab”. In timpul razboiului, pentru francezi, ger­manii nu mai erau germani, ci Boches, Fritz, Frises, Frido-lins si, mai curios, Chleuhs, cand Chleuhs-ii sunt berberi din Muntii Atlas. Britanicii, din partea lor, avand un simt de orien­tare mai bun, desi aproximativ inca, ii numeau pe germani „huni”. Nici o injuratura ad hominem nu este atat de dureroa­sa pentru auz ca o injurie ad familiam. Insultei i se adauga un venin deosebit de puternic daca se aduce in discutie virtutea mamei (traditie latina), agresiunile sexuale propuse a fi savar­site asupra respectivei mame (traditie slava), sau relatiile inces­tuoase atribuite adversarului cu mama sa (traditie afro-americana si, nu de mult timp, franceza).

Imediat ce s-a depasit stadiul invectivelor, iar insulta pre­supune o judecata de valoare, nu doar o simpla reactie de antipatie, nu mai e mult pana la dezinformare: nu fara intentie, germanii ii numeau pe luptatorii din Rezistenta „teroristi”, pentru ca luptau fara uniforma si atacau pe la spate oameni uneori dezarmati.

In timpul razboiului din Algeria, veteranii din Indochina i-au botezat Viets pe luptatorii de gherila pe care altii ii desem­nau in general cu denumirea de fellaghas, ceea ce inseamna „cei care taie drumurile”, semnificatie ignorata de cei mai multi. Prescurtau adesea cuvantul fellagha sub formele fell sau fellouze, care aveau o sonoritate dispretuitoare. Populatia mu­sulmana nu a recurs niciodata la termenul fellaghas. Daca era favorabila rebeliunii, vorbea despre moudjahidine (mujahedini), adica „luptatorii credintei”; daca era, ca in majoritatea cazurilor, neutra, ii numea „cei din padure”; iar daca era favo­rabila prezentei franceze, ii declara, pur si simplu, Ies salopards („ticalosii”, „banditii”).

Se intampla ca un ofiter francez sa foloseasca termenul moudjahidine, ceea ce era, desigur, regretabil, caci atunci avea aerul de a-i absolvi sau chiar a-i glorifica pe „cei care taie dru­murile” (si capetele). In rest, luptatorii sunt intotdeauna parti­zanii sau mujahedinii cuiva, si teroristii sau fellaghas-ii altora.

Astfel, Frantoise Thom comenteaza ca, atunci cand sovieticii vorbeau despre propriii lor ofiterii de informatii, acestia erau intotdeauna razvedciki (cercetasi), cata vreme ofiterii de infor­matii straini nu puteau fi decat spionii (spioni). De asemenea, sovieticii au pretins ca „eliberau” tarile baltice, Polonia, Ceho­slovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, ale caror popoare se sim­teau mai degraba „cucerite” de ei.

Anumite expresii logomahice au avut nasteri cat se poate de fericite. De exemplu, „dusman al poporului” a aparut in timpul Revolutiei Franceze. A numi pe cineva „dusman al poporului” inseamna a face apel la solidaritatea intregului po­por contra unui singur om, deci a-l transforma pe acel om in tap ispasitor pe care toti ceilalti sunt gata sa-l lapideze.

„Burghez” nu este nici el un termen negativ in sine, desi reprezenta un termen dispretuitor in vocabularul nobiliar si, in consecinta, nimeni nu voia sa fie „burghez”, nici privit de sus in jos, nici de jos in sus. „Burghez” a primit diminutivul dispretuitor bourge, dupa cum si de la „aristocrat” s-a ajuns la aristo, acesta din urma reluat adesea intr-un sens non-peio-rativ de cei care considera ca au dreptul la un asemenea ape­lativ: am auzit adesea expresia Nous, Ies aristos, dar niciodata Nous, Ies bourges („Noi, aristocratii»“ si, respectiv, „Noi, burjuii”).

Lui Jean Ferre ii place sa comenteze scamatoria logomachica realizata in legatura cu cuvintele „aristocrat” si „demo­crat”, care erau antonime perfect simetrice, unul insemnand „partizan al guvernarii elitelor”, iar celalalt, „partizan al guver­narii poporului”. Cand „aristocrat” a ajuns sa insemne „nobil”, „democrat” a ramas fara nici un antonim, ceea ce e foarte practic pentru democrati, dar dezastruos pentru o gandire politica lipsita de dialectica indispensabila luptei contrariilor. Conceptului de democratie nu i se mai gaseste alt opus decat cel al dictaturii, ceea ce de altfel e cu atat mai regretabil si de­concertant, cu cat dictaturile, de la Caesar pana la Hitler, sunt cel mai adesea de origine si chiar de vocatie, democratica, adica populara. De unde se ajunge la o confuzie care s-ar pu­tea sa nu fie intru totul inocenta.

Un exemplu elegant de logomachie este expresia „vana­toare de vrajitoare”, folosita pentru prima oara, se pare, in legatura cu anchetele intreprinse de senatorul McCarthy asu­pra personalitatilor americane suspectate de activitati comu­niste. Aceasta expresie, ilustrata de piesa lui Arthur Miller Vrajitoarele din Salem, este deosebit de adecvat aleasa, pen­tru ca se adreseaza unui public care nu crede in vrajitorie. Prin urmare, vanatoarea de vrajitoare fiind in spiritul lui un exercitiu pe cat de absurd, pe atat de inuman, publicul e con­dus spre a gandi ca la fel de absurd si inuman e ca autoritatile sa fie alarmate de pericolul comunist. Bine jucat.

Evident, numai adversarii nostri practica „vanatoarea de vrajitoare”. Cand e vorba de noi insine, gasim alti termeni pen­tru a desemna aceeasi activitate.

D'ANOUVILE (putin intristat): - Maiestatea Voastra se gandeste sa faca o epurare?

NAPOLEON (frapat): - Sa epurez! Iata un cuvant la care nu m-as fi gandit. (il priveste lung pe d'Anouvile.) Nu-ti lip­seste talentul, micutule. Pacat ca esti cu capul in nori, te-as fi angajat! Pana acum, s-a vorbit numai de represiune. Era prea direct. (Articuleaza cuvantul degustandu-l cu incantare): -„Epurarea”. Are un aer usor igienic. Interesanta descoperire! Ai niste tablite? (D'Anouville i le intinde.) Notez cuvantul. (Repeta, savuros): - „Epurarea”. (Ii vine o idee): - Si eliminare, eventual? Nu, suna murdar, a colici. (Repeta, satisfacut): -„Epurarea”.

()

NAPOLEON: - Imi scriu lista pentru epurare. Am nevoie

de dumneata.

MARESALUL (surprins): - Epurare?

NAPOLEON (incantat): - Da. E un cuvant nou, pe care l-am gasit si-mi place. Represiunea nu mai intra in noua mea

linie.

Jean Anouilh, La Foire d'empoigne

„Anticomunismul primar” sau „anticomunismul visceral” sunt doua expresii logomachice inspirate, pentru ca iau act de o anumita atitudine a interlocutorului si ii atribuie cauze umilitoare, pe care interlocutorul e obligat sa le nege, ceea ce il destabilizeaza. De altfel, comunistii, urmati in aceasta directie de partidul Mladoros-ilor (Tinerii rusi), elaborasera o in­treaga metoda de destabilizare a interlocutorului, numita politgrammata, pe care ar fi interesant s-o studiem in voie.

Logomachia este cu atat mai eficace, cu cat recurge la rime, pentru ca atunci beneficiaza de un impact non-intelectual si patrunde pana la acel nivel irational si cu atat mai efi­cient pe care trebuie sa-l vizeze intotdeauna dezinformarea. Am semnalat deja principiul beserrotals tot in lipsa rimelor, ritmul rezolva uneori el problema: Make Iove not war („Faceti dragoste, nu razboi”). Piciorul metric din trei silabe urmate de doua Al-ge-rie Fran-gaise („Al-ge-ri(a) fran-cez(a)”) era presupus a avea o putere de incantatie. Iar celebra „arie a lampioanelor” este tot o forma de logomachie.

Cand nu exista nici ritm, nici rima, se poate folosi o meta­fora, mai ales daca e incoerenta. Sefton Delmer lansase dicto­nul defetist: LJeberein heiler Kreuz als ein eiserner, care s-ar putea traduce prin Mai bine o sanatate de Ser, decat o Cruce de Fier.

In timp ce tineam o conferinta despre logomachie in fata unui auditoriu de ofiteri ai jandarmeriei, unul dintre acestia mi-a atras atentia ca omisesem sa semnalez o expresie.

-       Care, domnule colonel?

-       Bavure (Bavura; (aici) abuz - al fortelor de ordine).

Intr-adevar, termenul bavure e bine gasit Nu numai ca are o rezonanta respingatoare, dar destabilizeaza fortele de ordine, care sunt singurele susceptibile de a comite abuzuri, faptele asemanatoare cu cele savarsite de elementele din afara legii, manifestanti sau teroristi nefiind decat o aplicare justificata a programului lor revolutionar.

Mic vocabular logomachie

Anti-independantistes (anti-independentisti): loialisti sau fideli, cand vorbiti de pe o pozitie contrara lor.

Assassiner (a asasina): a ucide, atunci cand faptasii sunt dusmanii dumneavoastra.

Bavure (abuz): nu se aplica decat fortelor de ordine, nicio­data fortelor subversive.

Charnier (in engleza, mass-grave): groapa comuna in care inamicii v-au ingropat prietenii.

Chasse aux sorcieres (vanatoare de vrajitoare): practicata de un inamic superstitios si naiv, dar crud. Expresia are avan­tajul de a-l ridiculiza, pe langa ca-l face sa para odios.

Criminel de guerre (criminal de razboi): cel care a luptat in tabara adversa. Termen folosit frecvent (si perfid) de catre dezinformatori, pentru a desemna o persoana inculpata dar inca nerecunoscuta ca.vinovata de crime de razboi.

Ennemi du peuple (dusman al poporului): adica, al dum­neavoastra.

Extreme droite (extrema dreapta): oricine se afla mai la dreapta decat dumneavoastra.

Fasciste (fascist): insulta pe care trebuie s-o pronuntati primul, pentru ca se poate aplica nu numai inamicului, ci si dumneavoastra. Putin cam demodata.

Integriste (integrist): oricine are opinii ferme pe care nu le impartasiti.

I.V.G.: termen din logomachia defensiva, cu sensul de „avortare”, daca sunteti pentru.

Legitimiste (legitimist): denumire pe care si-o atribuiau regalistii francezi partizani ai aripii mai varstnice pentru a da de inteles ca partizanii aripii tinere nu detineau nici o legitimi­tate, pe cand partizanii aripii tinere aveau o legitimitate baza­ta pe alte considerente.

Negationniste (negationist): vezi revisionniste.

Orleans. nume atribuit in Franta de catre regalistii fran­cezi partizani ai aripii varstnice mostenitorilor proveniti din aripa tanara. Deosebit de eficace in opozitia igs Bowbons et Ies Orleans („Bourbonsii si Orleansii”), pentru a ascunde fap­tul ca si unii si ceilalti erau Bourboni.

Primaire (primar): se aplica „anticomunismului”, dar ar putea face cariera si cu „anticorect-politiceste”, de exemplu.

Raciste (rasist): insulta aplicabila oricui face o deosebire intre popoare, religii, nationalisti, sexe, varste. Americanii, mereu in frunte, au format pornind de la acest model cuvintele sexist (adept al discriminarii sexuale) si agist (adept al discriminarii pe baza de varsta), care permit ca invectiva res­pectiva sa fie orientata mai precis.

Revisionniste (revizionist): insulta cu atat mai eficace, cu cat e foarte vaga. Pare sa se poata aplica oricui pune la indo­iala istoria asa cum este predata, mai ales aceea a celui de-al Doilea Razboi Mondial. De fapt, e o insulta care, in discutii, suna mai „de bon ton” decat fascist

Sans-papiers (fara acte): termen al logomachiei defensive, care tinde sa disculpe orice emigrant clandestin sugerand ideea ca, daca nu are acte in regula, nu e vina lui, ci a adminis­tratiei tarii in care s-a instalat fara autorizatie.

Terroriste (terorist): oricine recurge la forta, daca nu e de partea dumneavoastra.

Touchepas amonpote (nu te-atinge de pretenaru' meu): expresie remarcabila, rezultata dintr-un brain storming reusit Are avantajul nu numai de a reda o expresie foarte populara, atat prin suprimarea negatiei, cat si prin folosirea unui termen familiar, ci si de a face apel la unul dintre cele mai nobile sen­timente: fidelitatea in prietenie. Reluata sub diverse forme C,nu te-atinge de familie”, „nu te-atinge de copii”), de catre mis­cari cu orientari diverse, la fel cum regalistii compusesera versurile unei „Marseieze albe” pentru a beneficia de acor­durile mobilizatoare ale lui Rouget de Lisle. Pe aceeasi arie, carmelitele de la Compiegne care kveau sa fie ghilotinate in timpul Terorii aplicasera un text de inspiratie religioasa. In general, aceste tentative de uzurpare nu sunt incununate de succes.

P   Visceral (visceral): vezi primaire.

Acest scurt esantion este departe de a fi exhaustiv. Cititorul e invitat sa-l completeze ad libitum, ca o tema de lucrari practice.

Capitolul XIII

ACCESORII SENZORIALE

Moda se schimba. In anii cincizeci, se credea in eficacita­tea mijloacelor subliminale; acum, parerile sunt impartite, iar mie imi lipseste competenta pentru a-i departaja pe experti, mai mult decat remarcand in trecere ca diavolului ii prinde bine oricand sa dea de crezut ca nu exista. Totusi, sa incercam o analiza mai atenta a subiectului.

Un stimul trebuie sa posede anumite caracteristici, pentru a provoca o senzatie constienta. Daca aceste caracteristici nu ating un anumit prag, subiectul nu e constient de perceperea stimulilor, care atunci se numesc „subliminali”. Nu sunt cu nimic mai putin prezenti si pot produce anumite efecte asupra subiectului.

Un abuz de limbaj a facut ca unii sa foloseasca termenul de subliminal pentru a desemna nu numai mesajele clandes­tine vizuale, ci si pe cele auditive. Mesajele clandestine audi­tive exista si pot fi eficiente. Dupa cum vom vedea in conti­nuare, intrucat sunetele se transmit mult mai lent decat imagi­nile, ele nu se situeaza literalmente dedesubtul pragului per­ceptiv si, deci, nu trebuie sa fie numite subliminale.

Imagini subliminale

Perceptia subliminala a fost descoperita in 1917, la Viena, de catre Otto Poetzl.

Poetzl le prezenta subiectilor sai o imagine complexa - o scena din Far West, cu personaje, cai, carute - timp de cateva sute de milisecunde, apoi ii intreba ce vazusera. Nu-si amin­teau nimic - sau, aproape nimic. Dupa ce-i lasa sa se odih­neasca sau sa dormiteze, le punea din nou aceeasi intrebare: subiectii raspundeau cu o descriere mult mai completa a sce­nei, in anii saizeci, acelasi test a fost repetat cu stimuli care inlocuiau somnolenta, pentru a se obtine un rezultat la fel de frapant.

Elementul subliminal clasic este celebra a douazeci si cincea fotograma pe secunda, introdusa intr-un film si care se deruleaza prea rapid pentru ca ochiul s-o poata transmite con­stiintei, astfel incat se presupune ca ajunge direct in subcon­stient.

Insusi principiul cinematografului se bazeaza pe faptul ca ochiul nu percepe intervalele de timp care despart imaginile fotografiate succesiv, de unde si iluzia gestului continuu sau a desfacerii unei flori. In consecinta, apare o tentatie puternica de a introduce o imagine suplimentara in fluxul lor, imagine care contine un „mesaj” diferit de al celorlalte si e perceputa de spectator fara ca acesta sa stie ca a perceput-o. Inca din 1896, psihologul ruso-american Boris Sidis a confirmat faptul ca anumite mesaje subliminale permit spectatorilor sa ghiceasca literele sau cifrele care le-au fost prezentate fara cunostinta lor. La data de 8 octombrie 1998, Le Quotidien du medecin conti­nua sa descrie experientele reusite intreprinse de un labora­tor afiliat C.N.R.S.

Problema este aceea de a sti daca toate acestea au vreo utilitate din punct de vedere al publicitatii si al dezinformarii. Raspunsul ramane deschis discutiilor.

In 1957, Vance Packard, bazandu-se pe experientele - sau pseudoexperientele, cum afirma acum unii - ale lui James . Vicary, avea o credinta de neclintit in persuasiunea clandestina. Vicary insusi afirma ca profitase de o vizionare cinemato­grafica pentru a proiecta, la fiecare cinci secunde, mesaje Drink Coca-Cola si Hungry? Eat popcorn „Beti Coca-Cola” si „Va e foame? Mancati popcorn”). Vanzarile acelei bauturi vulgare si ale acelui aliment gretos (pentru mine, in orice caz) au crescut respectiv cu 57,7% si cu 18,1%.

Impostura? Adevar? Profesorul Weiner a facut experiente cu cuvantul „vita” transmis la nivel subliminal si efectul aces­tuia asupra vanzarii de sandvisuri cu carne de vita. Profeso­rul Dixon afirma ca stimulii subliminali exista intr-adevar, dar ca nu pot modifica nici atitudinea, nici comportamentul. Profesorul Horst Brand vorbeste despre „legenda mesajelor secrete”. Profesorul Key, autor al unui best-seller asupra pro­blemei (vandut intr-un tiraj de doua milioane de exemplare), afirma ca, dimpotriva, toate agentiile de publicitate practica „inserarea”, adica folosirea subliminalelor, mai ales in mesa­jele cu un caracter sexual accentuat. Radio-Canada a facut in acest sens unele experiente „neconcludente”.

Oricum ar sta lucrurile, National Association ofBroadcasters - Asociatia Nationala a Profesionistilor de Radio si Televiziune din Statele Unite, Consiliul Radio-Televiziunii Cana­diene si Institute of Practitioners in Advertising - Institutul pentru Practica Publicitara din Marea Britanie au interzis toate trei folosirea mesajelor subliminale in publicitate. Avem mo­tive sa credem ca nu sunt atat de inocente pe cat ar dori sa ne dea de crezut anumiti specialisti contemporani. Un caz parti­cular: cel al mesajelor subliminale fabricate in folosul presedin­telui Mitterrand.

Mesajele subliminale si presedintele Mitterrand

Faptele sunt simple si nimeni nu le-a contestat vreodata serios, nici postul de televiziune Antenne 2, nici Palatul Elysee. De altfel, Palatul Elysee nici n-a avut nimic de contestat, din moment ce, printr-o repulsie ereditara la adresa crimei de lez­majestate, nimeni nu a indraznit sa implice presedintia in aceasta afacere, ceea ce s-ar fi intamplat imediat in alte tari democratice.

In timpul campaniei electorale din 1988, genericul de stiri al postului Antenne 2 a transmis de 2 949 de ori o imagine a presedintelui Mitterfand, candidat, imagine care nu era vizi­bila cu ochiul liber, decat daca se incetinea proiectia, in care caz imaginea devenea evidenta si putea fi chiar fotografiata.

Directia postului Antenne 2 a cautat si a gasit tot felul de scuze contradictorii: ba ca nu stia despre existenta acelei ima­gini in generic, ba ca imaginea fusese inserata alaturi de cele ale lui Ronald Reagan, ale Papei, ale TG.V.-ului si a lui Georges Marchais scotand limba, ba ca era complet invizibila, ba ca „fusese impusa”, intrucat Fransois Mitterrand era presedinte al Republicii (uitand ca era si candidat). Simpla idee ca ar fi putut exista o intentie politica era prezentata ca fiind „ridicola si grotesca”.

C.N.C.L, studiind problema, s-a pronuntat contra „utilizam imaginilor imperceptibile, oricare ar fi acestea, in genericul unui jurnal de actualitati”, sub pretextul ca ar putea „sa aduca atingere principiului general conform caruia telespectatorii au dreptul de a cunoaste genul de mesaj care le este propus”. Sa remarcam in treacat ca nimic nu e mai vag decat termenii „sa aduca atingere”, „principiu general”, „au dreptul”, „genul de mesaj” si ca adevarata problema - si anume, daca „presedin­tele Republicii a practicat sau a permis sa se practice un proce­deu de dezinformare, la adresa poporului suveran” - nici ma­car nu a fost formulata. Niciodata. Nici macar de ziaristul vigi­lent care depistase escrocheria, sau de presedinta Comisiei de „Etica si Drepturile Omului” a Clubului 89, care cerea anularea scrutinului prezidential.

Presedintele Mitterrand a continuat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, ca si cum n-ar fi fost prins cu mata-n sac. Ma asteptam, cu naivitate, la o sinucidere sau cel putin la o demi­sie. Nnt! A candidat pentru realegere si a fost reales.

Si totusi, un ziar bine informat publicase un nume care, chiar fara sa-i aduca atingere presedintelui, intr-o prima faza, ar fi putut suscita investigatii: specialistul responsabil cu ope­ratiunea (care, neputandu-i nega existenta, ii nega anvergura) era un personaj suspect, care traia sub un pseudonim de natio­nalitate straina, dupa ce crease in Franta, apoi si in Statele Unite, doua filiale ale unei societati consacrate „filmarilor de inalta definitie”. Se gasise o pista. Au avut grija sa se abtina de a o urmari.

Caci, dincolo de o manevra evident de dezinformare si pre­zumtiv eficace - altfel, de ce ar fi fost incercata? - reactiile presei si cele ale publicului au consternat printr-o orbire delibe­rata. Nu exista om mai surd decat cel care nu vrea sa auda.

In Statele Unite, de exemplu, s-ar fi reclamat pe loc masuri de impeachment, atata vreme cat nevinovatia presedintelui candidat la realegere nu era confirmata in mod formal: e adevarat ca americanii au un simt al cinstei mult mai exigent in materie de informatii.

In Franta, cu cateva rare exceptii, mass-media si publicul s-au inversunat sa dezvinovateasca, impotriva tuturor dovezilor, atat postul de televiziune, cat si omul politic, al carui trecut imi favoriza, totusi, o incredere oarba.

Sa nu mai vorbim despre realizatorul care nu inserase in generic un portret al lui Frantois Mitterrand decat spre „a crea un efect de oglinda pentru sigla Antenne2”, pentru care „nu a avut loc nici o manipulare”, conform caruia „nici un stu­diu nu a putut masura efectele publicitatii subliminale” si care considera ca interdictia C.N.C.L constituie „un veritabil aten­tat la adresa libertatii de creatie”. Sa nu mai vorbim nici despre directorul redactiei, care s-a debarasat de toata afacerea decla­rand-o „ridicola si grotesca”. E de inteles ca vinovatii cauta sa se disculpe. Dar in acest caz, pentru limitarea pagubelor s-a repezit toata presa, cea de dreapta sarind in ajutorul celei de stanga.

Exemple:

Imaginea presedintelui este „foarte neclara”. Afacerea nu e grava decat „daca ii dam crezare ziaristului Jean Montaldo, un fost angajat la Minute care a «divulgat complotul»“ (terme­nul „complot” trebuit sa fie luat intr-un sens profund ironic, evident), „Este portretul lui Mitterrand o imagine subliminala? Raspuns: nu, fiindca poate fi observat cu ochiul liber” (da, se poate, dar numai deruland imaginile cu incetinitorul). „Istoria «experientei» citata de Le Quotidien apartine mitologiei popu­lare.” „Cifrele citate? O fantasmagorie.” De altfel, „imaginile subliminale nu determina nici o modificare de comportament, sau prea putine. In caz extrem, nu ii influenteaza decat pe cei care sunt deja convinsi. Iar «impresia directa asupra subcon­stientului» ar fi o fabula.” (Sa remarcam in trecere ghilimelele si conditionalurile atat de dragi unei anumite parti a presei.)

Unii comentatori, este adevarat, sunt mai lucizi: „Ne putem intreba totusi. In mod legitim asupra motivelor care au deter­minat postul Antenne 2 si pe realizatorul David Niles sa alea­ga, tocmai cu sapte luni inaintea unor alegeri prezidentiale, portretul lui Frantois Mitterrand pentru un generic difuzat de patru sau cinci ori pe zi”, a scris unul dintre ei. Gu toate acestea, respectivul nu vrea sa mai auda vorbindu-se despre intreaga poveste: „Ne vom opri aici cu polemica: impactul imaginilor subliminale este inca imperfect cunoscut, inclusiv de catre oamenii de stiinta.” Dar nu impactul imaginilor sub­liminale e in joc, bunule domn, ci deontologia unui om de stat!

Pe un ton glumet, un alt comentariu, intitulat Sublhninale-ment votre („Subliminal, al dvs.”, aluzie la formulele gen „Cu respect, al dvs.” etc.) ne cufunda si mai mult in ceata. Aflam ca efectul subliminal exista intr-adevar dar, asa cum se preci­zeaza intr-un chenar negru gros, numai pentru durata de o suta de milisecunde. Pe scurt, ceea ce n-a existat, n-a existat, si chiar daca ar fi existat, nu a avut nici o importanta. In toate acestea, bineinteles, asupra presedintelui nu planeaza nici o banuiala: toata lumea e gata sa-si faca jocul favorit, acela al intreruperii circuitelor. Directorul campaniei electorale a lui Jacques Chirac merge pana la a declara: „in cazul acestui gen de imagine, profesionistii publicitatii isi cunosc bine pute­rea de persuasiune clandestina”, ajungand chiar sa insinueze: „Nu vreau sa cred ca actiunea a fost orchestrata, dar” si are mare grija sa lase in suspensie acest „dar”! In clasa politica franceza, exista lucruri care nu se fac, nici macar intre concu­renti.

Singurele comentarii de bun-simt pe aceasta tema au apar­tinut unui mare specialist in publicitate: „Este genul de metoda care se preteaza prin excelenta manipularilor (). Cu ocazia celei de-a doua campanii electorale a lui Ronald Reagan, cerce­tatorii de la Universitatea Berkeley vizionasera tot ansamblul filmelor publicitare pentru a verifica daca in spoturile presedin­telui fusesera strecurate sau nu imagini subliminale (). In Franta, pare sa se considere ca totul este anodin (). Tot ce va pot spune e ca persoana care transmite aceste imagini nu poate sustine ca nu stie ca ele apeleaza la subconstient”

Foarte bine. Dar unde este explozia de furie a poporului suveran de care si-au batut joc? Iar acum, dupa zece ani si mai bine, unde e amintirea colectiva a acestei afaceri? Majoritatea au facut asa incat s-o uite si, daca aveti prostul gust de a le-o aminti, va vor raspunde: „A, da! Am auzit vorbindu-se vag de asa ceva in perioada aceea, dar e clar ca n-a schimbat cu nimic rezultatele.” in urma unor cercetari facute asupra colectiilor mai multor ziare diverse, se pare ca Le Monde nici macar nu a mentionat afacerea.

Naucitor? Elementar!

„Ceva despre care nu vorbesc, nu exista.” Una dintre pri­mele axiome ale dezinformarii.

Daca analizam incidentul din punct de vedere tehnic, vom obtine, in ordine, urmatoarele momente:

1.    prima operatiune de dezinformare subliminala pentru a ajuta la realegerea lui Frantois Mitterrand. Client Frantois Mitterrand sau comanditarii lui;

2.    punerea in aplicare de catre un agent, autorul „insertiei” fotografiei in generic;

3.    transmitator (prezumat inocent): postul Antenne 2;

    4. operatiunea este denuntata de presa, nu poate fi dezmin­tita pentru ca exista dovezi si, in consecinta, trebuie sa fie in­trerupta;

5.     se lanseaza o a doua operatiune (presupusa spontana), destinata sa disimuleze existenta celei dintai sau cel putin sa diminueze impactul negativ pe care l-ar fi putut avea dezvalui­rea acesteia;

6.     consimtamantul publicului francez, care detesta atat de tare sa fie victima farsei, incat prefera politica strutului.

Evaluari:

-    prima operatiune. Intrerupta in plina desfasurare. Eficacitate imposibil de evaluat. In orice caz, Fransois Mitterrand a fost reales;

-    a doua operatiune. Reusita completa a camuflajului, mergand pana la a sterge amintirea primei operatiuni.

Mesaje clandestine auditive

Mesajele clandestine auditive se bazeaza pe tehnici diferite. Este vorba de strecurarea unor solicitari in inregistrari, de obicei muzicale. Nu sunt percepute, dar se receptioneaza totusi la nivelul subconstientului. Este cam ca si cum subconstientul nostru ar auzi sunetele fluierului pentru caini fara ca stratul constient sa-si dea si el seama.

Pentru imprimarea mesajului subliminal se folosesc cinci tehnici:

-    frecventa modulata;

frecventele foarte joase (intre paisprezece si douazeci de cicli pe secunda);

-        frecventele inalte (intre saptesprezece mii si douazeci de mii de cicli pe secunda);

-        viteza variabila (audibila numai cu ajutorul unui aparat specializat anume in acest scop);

-        mesajul inregistrat invers, neavand nici un sens asa cum este auzit, dar avand unul, de preferinta subversiv, in ordinea inversa a fonemelor (a nu se confunda cu palindromurile gen Ele fac cafele care, in ceea ce le priveste, se adreseaza inteli­gentei).

Conform diverselor studii care s-au intreprins asupra aces­tui subiect, se pare ca „atunci cand creierul e stimulat in mod prelungit de un anume semnal ultrasonic, se produce o reac­tie biochimica echivalenta cu o injectie de morfina, dupa cum indica insusi numele: endomorfina (morfina naturala). Reac­tia produce un dublu efect o stranie senzatie de bine si o acti­vare a proceselor mintale. Este ca si cum hiperactivitatea creierului i-ar permite acestuia sa inteleaga cu mai multa luciditate mesajul subliminal. Se amorseaza un cerc vicios.” (Regimbal). In virtutea acestei reactii endocrine, se pot adresa mesaje clan­destine unui ascultator cu atat mai receptiv, cu cat este incon­stient.

Formatiile rock'n'roll nu se sfiiesc sa exploateze aceasta posibilitate: intre altele, Alice Cooper, The Beatles, Black Sabbath, Elvis Presley, KISS, Led Zeppelin, Rolling Stones, TheWho.

Exemple de mesaje inversate: in cantecul Beatles-ilor Re-volution Number 9 se aude de zece ori o serie de sunete ase­manatoare cu Number nine, number nine (Numarul noua, numarul noua), dar care, de la coada la cap, devin Turn me on, dead man (Excita-ma, mortule) - mortul respectiv parand sa fie Iisus Christos. Melodia When Electricity comes to Arkansas a formatiei Black Oak Arkansas e si mai explicita: ascultate invers, cuvintele inteligibile proferate de interpreti rezulta in Satan, Satan, he is god, he is god (Satan, Satan, este Dumnezeu, este Dumnezeu).

Se va obiecta ca aceste mesaje nu sunt de ordin politic. Si totusi:

-       elogiaza perversiunile sexuale sub toate formele;

-       fac apologia sinuciderii;

-       incita la violenta si omor;

-       recomanda convertirea la satanism.

Toate aceste solicitari s-ar inscrie perfect intr-o campanie gen Sun Ti - dar, in acelasi timp:

-      cheama la revolta contra ordinii stabilite, ca interpretii americani de rap al caror refren preferat este, dupa cum se stie, KU1 a pig*, care nu mai e chiar atat de departe de politica. [Pig= porc, dar in argoul american inseamna politist (n. tr.).]

Revista Rolling Stones declara deschis: „Rock-ul e mai mult decat muzica, este centrul energetic al unei noi culturi si al unui tineret in plina revolutie.” In best-seller-ul sau Do It  „Faceti-o”), anarhistul Jerry Ruhin scrie: „Elvis ne-a desteptat trupurile, schimbandu-le in intregime. Hard rock-ul animal al carui secret se ascunde in beat-nl energic patrundea cu caldura in interio­rul corpului nostru; ritmul antrenant facea sa navaleasca toate pasiunile care fusesera refulate, retinute. Bancheta din spate a unui automobil era teatrul revolutiei sexuale cata vreme radioul masinii servea drept mijlocitor al acelei subversiuni. Mu­zica rock a marcat inceputul revolutiei. Am fuzionat o noua viata politica, avand un stil de viata psihedelic. Modul nostru de a trai, acidul nostru, hainele noastre freaky, muzica noastra rock, aceasta e adevarata revolutie!”

Se observa ca pentru anumiti adepti ai rock-ului, politica nu mai e chiar atat de departe.

In orice caz, statul Arkansas, urmat de celelalte State ame­ricane, a demonstrat ca situatia era luata in serios, interzicand vanzarea oricarui material audiovizual care continea un mesaj a carui prezenta nu era semnalata pe ambalaj.

Si, dimpotriva, daca se doreste, psihologia industriala intre­buinteaza curent mesajele clandestine amestecand cu muzica difuzata in supermarketuri un glas inaudibil care recomanda insistent sa nu se fure din rafturi. Specialistii au constatat, in Statele Unite, o reducere a furturilor, atingand, se pare, pro­portia de optzeci la suta.

Capitolul XIV

CUTIILE DE REZONANTA

Mijloacele de informare: cutii de rezonanta

Ceea ce, vazut din exterior, deosebeste dezinformarea adresata opiniei publice de intoxicarea care vizeaza „factorii de decizie” este faptul ca cea dintai nu se poate concepe fara cutii de rezonanta.

In lumea moderna, se gasesc toate, cel putin la un nivel po­tential: sunt mijloacele de informare, despre care, de altfel, se spun mai multe lucruri rele decat ar trebui. In realitate, mass-media nu stau decat rareori la originea operatiunilor de dezin­formare, chiar daca constrangerile meseriei le determina sa faca totul pentru a le facilita.

Mijloacele de informare sunt predispuse la dezinformare prin insasi functia lor, care consta in a vinde o informatie sus­ceptibila de a seduce, de a interesa, de a soca, de a gadila, de a speria in mod agreabil inainte de a linisti bland, pe scurt, infor­matia cea mai placuta posibil. Or, dezinformatorului ii este usor sa faca fictiunea mai atragatoare decat adevarul, fie si - lucru esential - facand-o mai usor de inteles si de asimilat.

Sa nu uitam si ca adevaratele scopuri ale dezinformatoru­lui si ale ziaristului se intalnesc intr-un anume punct. Chiar daca, la un nivel fundamental, ziaristul este insarcinat sa infor­meze, iar dezinformatorul sa dezinformeze, in realitate aman­doi sunt determinati sa creeze o emotie: pentru dezinformator, emotia este aceea care antreneaza actiunile dorite de el; pentru ziarist, emotia se vinde mai bine decat informatia.

Principiul cutiei de rezonanta mediatice se studiaza cel mai usor pornind de la modelul sovietic.

La un capat, se gaseste propaganda, sub forma ei cea mai cruda.

Departamentul D, de exemplu, a tiparit in 1964 o serie de brosuri antiamericane cu titluri ca America a colonizat doua­zeci de milioane de negri sau Americanii, cei mai buni prieteni.

Este adevarat, de exemplu, ca Le Monde diplomatiquea indraznit sa compare criticile la adresa dezinformarii cu denun­tarile evreilor in timpul Ocupatiei. Era o acuzatie deliranta, care a fost sanctionata de tribunale. Dar inseamna aceasta ca ziaristul care a scris o asemenea fraza absurda era agent sovie­tic, inversunat sa-i dezonoreze pe cei ce-i atacau modul de a-si castiga existenta? Intr-un sens, as prefera aceasta varianta, caci astfel s-ar limita numarul indivizilor capabili sa scrie orice. Dar ma tem ca, in asertiunile de acest soi, e mai multa rautate pur si simplu, prostie, delasare morala si intelectuala, retorica gaunoasa, decat angajament politic, platit sau nu. Totusi, rama­ne o alegatie dezinformatoare.

Acestea fiind zise, „totul se intampla ca si cum”, cu anumite ocazii, daca e sa-l credem pe domnul Jacques Legris, Le Monde ar fi indeplinit intr-adevar rolul cutiei de rezonanta, in mod constient sau nu.

Mai intai, Jacques Legris deosebeste „obiectivitatea de intentie”, care „isi propune in primul rand sa cunoasca eveni­mentele, faptele, oamenii, ideile, si abia apoi pronunta o jude­cata asupra lor, de „obiectivitatea de aparenta”, care implica „o judecata stabilita dinainte, dar se fereste s-o dea de stire”. Ne aflam in miezul problemei. Informam pentru a informa, sau pentru a converti?

Domnul Legris nu-si face nici o iluzie cu privire la „intentia de obiectivitate in materie de presa”, care „intampina nume­roase obstacole”. Aceasta consta, dupa cum indica el, in „a practica trierea si amputarile inevitabile fara a falsifica prea mult nici perspectiva si nici proportiile, a cauta sa se umple golurile si sa se lumineze zonele obscure, cu prudenta si rigoa­re”. Tinand seama de rezervele pe care ni le-am exprimat, chiar la inceputul acestui eseu, cu privire la imposibilitatea de a transmite o informatie absolut obiectiva, nu putem decat sa fim de acord cu aceasta definitie.

In schimb, „obiectivitatea de aparenta are efectul de a influ­enta clandestin constiinta cititorilor”. Demontand pas cu pas sistemele care trec prin „cenzura deliberata” si ajung pana la „autocenzura instinctiva”, domnul Legris arata ca este vorba de „a programa, in mod deturnat, selectia pe care cititorul va fi determinat s-o opereze in cadrul seriei de informatii care ii sunt transmise zilnic, din moment ce n-ar putea nici sa citeasca, nici sa retina totul.”

Procedeele sunt variabile: „in stil, se va aplica uneori intro­ducerea unei simple propozitii subordonate, aproape inciden­tale, care va fi de ajuns pentru a colora tot articolul - de altfel, intr-o nuanta senina si moderata. Mai poate fi folosirea unui cuvant ambiguu, a unei formule cu dublu sens” si, adaugam noi, a ghilimelelor care, dupa cum spune ziaristul Partick Besson, sunt in Le Monde ceea ce e french cancan-ul la „Mou-linRouge”.

Paginatia ofera alte resurse: o mica nota in chenar sau o caricatura alaturata unui articol lung ii poate distruge efectul. Punctele de suspensie care indica o intrerupere pot frustra cititorul de elementul esential. Sau, „se raporteaza fapte exacte, dar alaturi figureaza si versiunea lor trucata (favorabila partii care se doreste sprijinita), situata aproape pe acelasi plan”. Ori, cele „sase randuri” care, pe un ton profesoral si cu litere groase, prezinta opinia redactiei, schimba convingerea citi­torului fara voia acestuia.

Textul in sine se preteaza, evident, la toate manipularile: „False simetrii, argumente specioase prezentate ca niste do­vezi; uitarea trecutului unora, reamintirea trecutului altora () sau, si mai comod, umpluturi stufoase la sfarsitul carora citi­torul se va repezi cu nesat asupra frazei finale, care va avea meritul de a fi clara si de a decreta concluzia ce se dorea a fi impusa.    

Toate acestea, bineinteles, converg in aceeasi directie, alt­fel nu ar folosi la nimic: aceste efecte-soc apar cu regularitate in serviciul acelorasi cauze, al acelorasi idei, al acelorasi oameni.” Observati aceasta convergenta, aceasta repetare, aceas­ta modalitate de a pune punctul pe i care reprezinta simpto-mele clare ale unei operatiuni de dezinformare in plina actiune.

Khmerii rosii

Exemplele de manifestari ale „obiectivitatii aparente” abun­da si este firesc sa fie astfel, mai ales in ziarul care se lauda cu cea mai mare obiectivitate: Le Monde. La limita, n-ar trebui sa existe intr-un ziar infeudat pe fata unui partid, ca L'Huma-nite. Michel Legris, care si-a facut cursurile la Le Monde, de­monteaza ca un om in cunostinta de cauza procedeele folosite de acest ziar cand a relatat evenimentele din Cambodgia, in 1975.

Pe prima pagina, cu caractere italice in chenar, aparea mai intai o scrisoare descriind „entuziasmul” populatiei din Phnom Penh „eliberata” de „khmerii revolutionari”.

Dupa care, khmerii rosii i-au inchis pe toti strainii si i-au expulzat din oras pe cei doua milioane de locuitori ai acestuia. Le Monde: „Primul si cel mai spectaculos gest al revolutiona­rilor khmeri dupa victoria lor din 17 aprilie a fost acela de a goli orasul Phnom Penh de locuitori - dintre care trei sferturi erau refugiati care se repliasera in capitala de la inceputul raz­boiului - si de a aplica aceeasi masura tuturor oraselor ramase pana in ultimul minut sub control republican.”

Nu numai ca nu se observa nici o urma de indignare in fata acestui act barbar, nu numai ca redactorul ii gaseste chiar si o scuza (cele trei sferturi de expulzati nu aveau nici o trea­ba acolo), dar doua trucaje ii permit sa dezamorseze situatia: aceasta decizie monstruoasa nu e decat o „masura” care se va aplica si in alte locuri, deci pare deja normala si constituie un „gest spectaculos”, fara ca substantivul „gest” si adjectivul „spectaculos” sa aiba vreo conotatie negativa.

In continuare, redactorul formuleaza un comentariu: aceas­ta „masura” nu i se pare deloc inumana, ci doar „neasteptata”. Ne-as-tep-ta-ta! (Sincer vorbind, atributul „neasteptata” valo­reaza cat propria sa greutate in nuoc-mam*.= Sos vietnamez condimentat, pe baza de peste fermentat (n. tr.).)

Mai departe, descrierea situatiei: „Pe drumuri, zeci de mii de refugiati” (De ce zeci? Ramaseseram la doua milioane, adica la douazeci de sute de mii.)

„Anumiti militari cereau o plecare rapida” („O plecare rapi­da!” Oho, ce de cuvinte galante! Cum se spune los, los, schnell, schnell in cambodgiana?). „Altii s-au aratat mai ingaduitori” („ingaduitori”, ce dragut). „Oamenii, in dezordine” (putina demnitate, ce naiba!) „obtineau de la un grup o amanare, pen­tru ca intr-o ora sa fie rugati sa plece de catre un alt grup, apa­rut intre timp. Bogatii nu mai stiau cu ce sa-si umple masinile. Pentru saraci, alegerea era usoara.”

Impachetat, vandut: iata-i pe khmerii rosii exonerati defi­nitiv pe seama celor care, intr-o anumita parte a presei, sunt intotdeauna de vina: bogatii.

Cupletul nu s-a terminat. Categoric, khmerii rosii jefuiesc, „dar pentru acesti oameni banii nu valoreaza nimic. Fara indo­iala, considera ca nu fura, ci doar se servesc de la bogati sau le ard bunurile”. Redactorul se fereste sa declare ca aproba aceasta „considerare”, dar nici nu o condamna. Soldatii khmeri, nu neaga nimeni, „par sa aiba un anume gust pentru aparatele de radio”, dar l-au crutat pe cel al trimisului special de la Le Monde. Deci, totul merge spre mai bine in cea mai buna Lume posibila*. Joc de cuvinte: Le Monde - Lumea (n. tr.).

E adevarat ca anumite marturii sunt mai putin tolerante, dar autorul articolului are grija sa le dezamorseze pe masura ce scrie: nu sunt exacte, se contrazic, se schimba de la o zi la alta, „emotia, revolta au putut impinge la exagerari”. Unii mar­tori vorbesc despre „fapte ingrozitoare”, dar acestia sunt cei care nu stiu sa piarda si au inteles „ca nu se poate trata cu noul regim la fel cum se facea cu cel vechi”. Culmea bucuriei (si a neverosimilului): „Nimeni n-a vazut pe cineva ucis in fata sa.” (Sigur, asta schimba totul!) E adevarat ca se vorbeste de­spre „mii de cadavre putrezind in soare la portile oraselor”, dar nimeni nu le-a vazut „cu ochii lui”.

In orice caz, dupa parerea redactorului, actiunea e justifi­cata: „Aceasta evacuare fusese considerata indispensabila, tinand seama de experientele similare din trecut, pentru a «reorganiza orasul». Trebuia sa se «revolutionarizeze» orase­nii, sa fie «purificati», trimitandu-i sa lucreze la tara. La fel cum de atatea ori, in Asia, caderea unei dinastii a fost insotita de abandonarea capitalei, taranii khmeri au dorit si ei sa dis­truga orasul pe care il considerau un satelit al strainilor, mai

intai francezi, apoi americani, acest oras care fusese cladit din sudoarea muncii lor fara a le aduce nimic in schimb.”

Aceasta expulzare nu este decat o „evacuare”, justificata de altfel printr-o lunga traditie, prin doua ocupatii straine, prin utilitatea de a-i pune la munca pe burghezi („trebuia”!) si, evi­dent, prin acea faimoasa „sudoare” a poporului pe care toti il exploateaza in propriul lor profit, redactorii de la Le Monde la fel ca si ceilalti zbiri.

Si n-am terminat.

Redactorul declara ca nu intelege evacuarea totala a spi­talelor care adaposteau cam douazeci si cinci de mii de raniti si bolnavi. Dar, pe de o parte, conditiile sanitare din spitale erau deplorabile („Uneori, pacientii isi imparteau patul cu ca­davrul cate unei femei moarte de cateva zile” - de ce mereu o femeie?), iar pe de alta parte, cand multi dintre cei care au „plecat pe patul cu rotile sau pe targa” aveau sa moara pe drum, „cati ar fi murit oricum in mizerie?” Pe scurt, iertarea e daruita din toata inima.

In rest, in toata aceasta afacere, Le Monde e foarte pornit pe inchiderea ochilor.

Khmerii rosii impunandu-le tuturor locuitorilor o noua identitate, un membru din anturajul printului Sihanouk a renuntat sa se intoarca in Cambodgia, unde n-ar mai fi putut niciodata sa-si regaseasca cei doisprezece copii care nu-i mai purtau numele. Le Monde are raspuns la toate: „In Africa nea­gra”, compara redactorul, „mai multe guverne au constrans locuitorii sa-si abandoneze prenumele crestine si, in anumite cazuri, patronimele, atunci cand erau de origine straina”. Si citeaza exemple care, bineinteles, nu au nici o legatura cu fami­liile cambodgiene dezmembrate prin impunerea pseudonime­lor: astfel, aflam ca generalul Joseph-Desire Mobutu se numes­te acum Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wazabanga, ca domnul Tombalbaye a renuntat la prenumele sau Frantois pentru a se numi Ngarta, iar generalul Gnassingbe Eyadema se numise odinioara Etienne. Familiile cambodgiene au nu­mai motiv de bucurie: dezradacinarea, spolierea suprema, aceea a numelui, a primit binecuvantarea celui mai obiectiv cotidian din toate.

Intrucat ziarul VAurore se declarase socat, in 15 mai 1975, ca Le Monde a „participat la o campanie destinata sa dea de crezut opiniei publice ca exodul a peste doua milioane de cambodgieni este in fond un fenomen cat se poate de firesc”, si-a atras un raspuns rasunator, in care redactorul merge pana la a recunoaste ca „«dogmatismul anonim» al khmerilor rosii risca sa-i faca sa piarda importantul capital de simpatie pe care il acumulasera pe parcursul a cinci ani de lupta curajoasa”.

Scamatoria este executata cu o mana de maestru: autorii masacrelor si ai expulzarilor nu sunt vinovati decat de „dog­matism”,, iar cititorului i se lasa totusi la dispozitie notiunile de simpatie si curaj.

Eu unul ii admir.

„Onagrele”

Jacques Vindex si Gabriel Veraldi au publicat o carte de­spre „agentii de influenta sovietici, de la Lemn la Gorbaciov”. Autorii au atins esentialul mai ales in studiul cutiilor de rezonan­ta occidentale. Pentru a le desemna, au ales cuvantul onagre, care li s-a parut cel mai indicat, din moment ce dictionarele ii dau urmatoarea definitie:

ONAGRE: substantiv masculin - 1. specie de magar de talie inalta; 2. masina de lupta folosita la distrugerea fortifi­catiilor.

Autorii observau ca, din 1988, „U.R.S.S. simte nevoia de a-si curati psiho-strategia, la fel cum Mafia isi spala banii mur­dari. Retragerea tactica a celor nouazeci de partide comuniste a impins deci in linia intai organizatiile de fatada”. Analiza lor nu a fost contestata si ar fi interesant sa prezentam aici lista pe care au prezentat-o cu trei ani inainte de caderea regimului comunist, intrebandu-se oare cu ce s-or fi ocupand acum aces­te organizatii.

1.       Consiliul Mondial al Pacii (Helsinki);

2.       Federatia Mondiala a Sindicatelor (Praga);

3.       Organizatia de Solidaritate a Popoarelor Afro-Asiatice (Cairo);

4.       Federatia Mondiala a Tineretului Democratic (Buda­esta) ;

5.       Uniunea Internationala a Studentilor (Praga);

6.       Institutul International al Pacii (Stockholm);

7.       Organizatia Internationala a Ziaristilor (Praga);

8.       Conferinta Crestina pentru Pace (Praga);

9.       Federatia Internationala Democratica a Femeilor (Berlinul de Est);

10.    Federatia Internationala a Avocatilor Democrati (Bruxelles);

11.    Conferinta Asiatica si Budista pentru Pace (Ulan Bator, Mongolia);

12.    Organizatia Solidaritatii Popoarelor din Africa, Asia si America - faimoasa „Tricontinentala” (Havana);

13.    Federatia Mondiala a Cercetatorilor Stiintifici (Londra).

Autorii nostri il citeaza pe finlandezul Otto Kuusinen, con­siderat mentorul spiritual al lui Andropov in materie de dez­informare si de masuri active: „Trebuie sa cream un soi de sistem solar complet al micilor organizatii care graviteaza in jurul Partidului si actioneaza in campul lui de influenta.” il mai citeaza, de asemenea, pe Willi Münzenberg, care repeta ca intelectualii non-comunisti isi imprumuta adesea numele si sprijinul pentru o cauza comunista, cu conditia ca promo­torii acesteia sa nu le afiseze afilierea, si fabricand pe banda rulanta celebrele „Cluburi ale inocentilor”.

Guide de la France des lutteS - „Ghidul Frantei lupta­toare”, se spune in prezentarea cartii, trece in revista sute de organizatii si grupari care acopera toate sectoarele miscarilor de masa: Dictionnaire de l'extreme-gauche de 1945 a nos jours - „Dictionarul extremei stangi, din 1945 pana in zilele noastre” urmareste clar aceasta miscare constanta a curentilor receptivi fata de o dezinformare provenita dinspre stanga stan­gii. Indexul numelor de persoana arata, in plus, cum isi inmul­tesc participarile cei mai activi aderenti: astfel, Jean-Paul Sar-tre avea legaturi cu sapte organizatii, de lafaccuse la Secours rouge („Acuz” si, respectiv,,Ajutorul rosu**).

Toate aceste grupuri i-au furnizat comunismului mondial „onagre”. Iar la ora scrierii acestor randuri, „onagrele” respec­tive, care au deprins obiceiul zabalei si al hamului, umbla fara indoiala in cautarea unor noi carausi.

Ghicitori

De unde sunt extrase textele urmatoare?

1.        „Cand saracii isi insusesc unele lucruri, fapta se nu­meste furt. Cand si le insusesc bogatii, se numeste profit.”

2.        „Societatile multinationale reprezinta una dintre structurile puterii care provoaca cele mai mari frustrari si exercita cele mai nefaste efecte asupra dezvoltarii popoarelor.”

3.        „Principalii vinovati de dependenta economica a tarilor noastre sunt puterile inspirate de o dorinta de castig necon­trolata, care duce la dictatura economica si la imperialismul banului.”

4.        „Subdezvoltarea tarilor sarace apare in general ca o rea­litate sociala care este produsul secundar al dezvoltarii altor tari. Dinamismul economiei capitaliste duce la stabilirea unui centru si a unei periferii, care genereaza simultan bogatia unora si saracia multora.”

Raspunsurile oferite de Vindex si Veraldi: 1. un ziar religios american; 2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor; 3. o declaratie in corpore, la Medellin, a episcopilor sud-americani; 4. un pos­tulat fundamental al „teologiei eliberarii”, intr-o carte publicata sub acest titlu de parintele Gustavo Gutierez.

Nu inseamna ca aceste declaratii ar fi neaparat false: la unele, as subscrie si eu. Dar la fel de evident este ca anumite Biserici au servit cu deliberare drept cutii de rezonanta pen­tru unele campanii de inspiratie marxista.

Morala

In acest punct, se ridica o problema morala.

Desigur, problema nu s-ar pune daca am fi convinsi ca, de exemplu, redactorul ziarului Le Monde a fost platit de khme­rii rosii sau de un colaborator de-al lor pentru a le face apolo­gia. Cauza s-ar face inteleasa curand. Dar sa presupunem ca acest redactor era sincer. Sa zicem ca e convins de faptul ca detine adevarul, iar acest adevar e urmatorul: „Orice ar face, khmerii rosii au dreptate.” In acel moment, ajungem la proble­ma morala, care este destul de complexa: „Am dreptul sa te mint pentru a te face sa crezi in adevar?”

Sunt multi cei care au raspuns afirmativ la aceasta intre­bare, incepand cu oracolii care radeau intre ei dar se aratau seriosi in fata poporului, nu numai pentru a-si pastra avanta­jele functiilor, ci si, speram, deoarece, crezand ca posedau adevarurile esentiale, se considerau autorizati sa minta la nivelul amanuntelor - pentru a face sa transpara mai bine adevarul de fond. Un raspuns asemanator autorizeaza toate relicvele false, toate miracolele imaginare, toate stahanovismele fante­ziste, toate victoriile autoatribuite, toate normele asa-zis depa­site, toate planurile cincinale realizate, chipurile, in patru ani si jumatate, toate aceste deformari, poate bine intentionate, ale informatiilor.

Suntem de parere ca, daca propagandistii care se declara ca atare pot avea dreptul de a truca statisticile si de a sustine neadevaruri verificabile, publicul are si el drepturile lui, printre care acela de a accede la informatii nedenaturate. Sau, gasind ca e mai clar sa se vorbeasca in termenii datoriilor decat in cei ai drepturilor, ne gandim ca profesionistii informatiei au datoria de a interpreta vizibil, nu „prin mijloace deturnate”.

„Obiectivitatea de aparenta” este intotdeauna o prezumtie de dezinformare, voluntara sau nu. Recent, un post de radio a pus sa se lipeasca prin Paris afise care proclamau ca „prea multa pasiune dauneaza informatiei”. Este o declaratie cat se poate de agreabila, dar care trebuie sa inspire o suspiciune spontana. Pasiunile stau in firea omului si, chiar daca trebuie, poate, sa incercam sa ne deprindem cu ele, nu trebuie nicio­data sa incercam a-i da cuiva de crezut, si mai ales noua insine, ca am reusit. Oricine declara „Sunt obiectiv” este sau naiv sau mincinos.

Atata vreme cat nu s-a gasit mijlocul de a-i aplica informa­tiei criterii stiintifice (iar suprainformarea contemporana ne interzice pana si sa visam la o asemenea aplicare), ar fi prefe­rabil sa ne informam cu privire la persoanele care isi marturi­sesc deschis prejudecatile.

Imi amintesc o perioada cand, insarcinat sa realizez o revista a presei pariziene pentru un mic ziar din Martinica, ajunsesem sa nu mai conspectez decat L'Humanite si Aspects de la France, pentru ca nici una si nici cealalta dintre aceste publicatii nu pretindeau, cel putin, o obiectivitate ramasa intot­deauna intangibila. Mai adaugam Combat, fiindca acest ziar binecuvantat le dadea voie redactorilor sai sa se contrazica intre ei. Ce lux! si ce deosebire de acest sfarsit de secol in care a aparut notiunea totalitara a „corectitudinii politice” care le interzice nu numai redactorilor unui acelasi ziar, ci si orga­nelor de presa insele, sa se contrazica intre ele altfel decat asupra detaliilor!

Capitolul XV

E ADEVARAT FIINDCA AM VAZUT

Superioritatea imaginii in materie de dezinformare

Tot ceea ce am asimilat pana acum nu e decat un mizilic in comparatie cu dezinformarea prin imagine. Principiul „este adevarat pentru ca am citit” al stramosilor nostri e o nimica toata pe langa „e adevarat fiindca am vazut” al contemporani­lor nostri.

Avantajele imaginii in materie de dezinformare sunt mul­tiple.

In primul rand, este literalmente incontestabila.

Replica Madamei Pernelle: „L-am vazut, cu ochii mei l-am vazut, ceea ce se cheama vazut” e mai valabila ca oricand si nu facem cu adevarat deosebirea intre ceea ce am vazut „cu ochii nostri” si ce am vazut intr-o fotografie, intr-un film, la tele­vizor. Stim bine ca exista trucaje, sau pur si simplu prezentari partiale, dar ceva din noi repeta continuu ca trebuie sa „ne

credem ochilor”. Sfantul Toma si existentialistii, cazand de acord macar in acest caz, aveau dreptate sa nu creada decat in simtul tactil, dar noi nu avem intelepciunea lor.

In al doilea rand, informatia vizuala nu are nevoie sa treaca prin creier pentru a ne afecta, dupa caz, inima sau viscerele.

Creierul este din fire suspicios; din fire, inima si viscerele sunt emotive si e adevarat ca incarcatura emotionala a unei imagini, mai ales in culori, mai ales animata, este mai puter­nica decat expresia verbala corespondenta. Daca cititi „fetita e plina de sange”, nu sunteti la fel de emotionati ca atunci cand vedeti o fetita plina de sange.

In al treilea rand, imaginea, prin insasi natura ei, se pretea­za la toate manipularile: selectie, incadratura, unghi de filmare, eventuala animatie, toate ii stau la dispozitie pentru a orienta atentia spectatorului intr-acolo unde se doreste si pentru a-i sopti interpretarea pe care acesta trebuie sa i-o atribuie.

In al patrulea rand, imaginea se adreseaza maselor intr-o mai mare masura decat cuvantul: este usor de perceput, usor de reprodus si devine imediat subiect de conversatie. Artico­lul trebuie sa fie citit, ceea ce dureaza cel putin cateva minute; afisul sau imaginea de televiziune au un efect instantaneu; prin urmare, articolul pe care il cititi dumneavoastra nu este intru totul acelasi cu cel pe care il citesc eu, cata vreme ima­ginea li se impune, aceeasi si simultan, unor spectatori nenu­marati, si contribuie imediat la masificarea acestora, ceea ce ii lipseste pe loc de mijloacele lor naturale de aparare contra iluziei.

O dezinformare involuntara: Crucisatorul Potemkin

Se povesteste ca, in timpul turnarii filmului Crucisatorul Potemkin (1926), Eisenstein stabilise cu amiralul escadrei sovietice pusa la dispozitia echipei de filmare ca navele sa apara imediat ce regizorul facea un anumit gest cu bratul, pe cheu. Un asistent a schitat un gest pe care amiralul l-a luat drept semnal. Si toate navele au pornit, cand aparatul nici macar nu era incarcat.

Nu aveau cum sa intoarca escadra din drum si ar fi costat prea scump ca sa reia manevra in alta zi, asa ca Eisenstein s-a multumit sa insereze in film imagini documentare de arhiva: astfel, la proiectia filmului, pe ecrane a aparut o adevarata escadra a Marinei Imperiale, mult mai numeroasa decat o permitea starea flotei sovietice.

in marinele occidentale s-a raspandit panica: „Serviciile noastre de informatii nu ne-au tinut la curent: flota ruseasca s-a reconstituit, am vazut-o cu ochii nostri!” Neliniste in randurile guvernelor. Credite deblocate pentru inarmari ale flote­lor, mult mai considerabile decat se prevazuse.

Efectele speciale

Lev Kulesov (1899-l970) a realizat urmatoarea experienta. Un actor (Georges Bigot) priveste in aparat, fara nici o expre­sie pe fata. In film sunt inserate trei imagini, reprezentand o farfurie cu ciorba aburinda, o fetita culcata intr-un sicriu si o femeie bruneta, lasciva. Toti spectatorii „vad” chipul lui Bigot exprimand pe rand foamea, tristetea si dorinta.

In Statele Unite, anumite emisiuni televizate explica meca­nismul mesajelor publicitare. De exemplu, unei familii i se prezinta un spot in care se aude cantand un cocos. Intrebati ce au vazut, mai multi membri ai familiei isi amintesc de niste peisaje rurale care nici n-au fost transmise.

Catorva indivizi li se difuzeaza un film in care un actor vorbeste pe fondul unor zgomote de razboi. Multi spectatori retin ca actorul se comporta agresiv.

Acelasi spectacol erotic este prezentat in fata a doua gru­puri: unuia, in realitate; celuilalt, pe ecranul televizorului. In­dicatorii de sensibilitate (ritm cardiac, transpiratie, tensiune) cresc mai mult in cazul telespectatorilor decat intr-al specta­torilor care vad actiunea desfasurandu-se in fata lor.

Fotomontajele

Fotomontajele dezinformatoare sunt la fel de vechi ca foto­grafia insasi.

Astfel, in plin secol al XBC-lea, s-a putut vedea trupul nein­sufletit al printului imperial, fiul lui Napoleon al III-lea, cu obrazul ras, cand de fapt avea barba; Lecomte si Thomas im­puscati regulamentar de comunarzi, cand in realitate au fost sfasiati in bucati de multime; ostaticii din La Roquette, domi­nicanii de la Arcueil, martirii de pe rue Haxo, exterminati in conditii fanteziste - si, de altfel, periculoase pentru presupusul fotograf, din moment ce, in anumite fotografii, pustile stau in­dreptate direct spre el.

Un anume Appert era specialist in asemenea trucaje.

Ilustrul Hansi si-a pus talentele asemanatoare in serviciul propagandei de razboi dintre anii 1914-l918. In timp ce germa­nii prezentau fotografii ale luptelor de strada din Verdun (!), francezii publicau o falsa Gazette des Ardennes ilustrata, imi­tand-o perfect pe cea reala, care era un organ de propaganda german. S-a dezlantuit o gherila a cartilor postale patriotice, urmarind sa desconsidere inamicul si sa-i glorifice pe aliati. S-au vazut atacuri de cavalerie sau de infanterie transformate in debandade, ofiteri germani prezentati ca niste talhari fiindca inainte de razboi pozasera cu trofeele castigate la concursurile hipice, cadavre ale rusilor asasinati in 1905 la Odessa care erau date drept victime ale atrocitatilor germane la Varsovia. Un ziar cu titlul predestinat J'ai vu - „Am vazut” s-a pretat la multe asemenea contrafaceri. Dupa Primul Razboi Mondial, dorinta de a-i judeca pe Kaiserul Wilhelm, pe Kronprinz, pe Ludendorff si pe Hindenburg ca pe niste criminali de razboi a fost atat de puternica, incat nu s-a ezitat sa fie fotografiati intr-o boxa a acuzatilor imaginara.

Intr-o perioada cand fotografiile de presa nu ajungeau in cateva secunde pana in paginile revistelor, in Franta a aparut obiceiul de a se lipi capetele noilor presedinti ai republicii pe trupurile celor vechi, pentru ca din costumul prezidential sa nu lipseasca nimic.

Desigur, comunistii s-au vadit deosebit de priceputi la misculatiile de acest gen, asa ca Trotky, Stalin, Radek, Buharin, Zinoviev, au fost vazuti aparand si disparand la cerere din ace­leasi fotografii istorice, in functie de imprejurari.

Al Doilea Razboi Mondial a dat nastere tuturor acrobatiilor posibile in acelasi spirit. Germanii au fotografiat in Bretania o cucerire fictiva a Moscovei si, cu ajutorul unei bucle de mon­taj, britanicii au folosit filmul armistitiului de la Rethondes pentru a arata un Hitler demonic care dansa o giga, cand el nu facuse mai mult decat sa bata o singura data cu piciorul in pamant. Intrevederea de la Montoire (1940) intre maresalul Petain si cancelarul Hitler a fost filmata constiincios, dar ope­ratorul a pierdut momentul esential: strangerea mainilor. Aceasta a fost adaugata a posteriori, intr-un plan fix. Celebrele fotografii cu infigerea drapelului la Iwo Jima si cucerirea Reichstagului sunt aranjate. In Les Ecrans de Yombre („Ecra­nele umbrei”), Sylvie lindeperg, care afirma ca „arhivelor li se poate face orice”, povesteste ca diverse montaje ale filmelor cu eliberarea Parisului l-au putut prezenta pe generalul de Gaulle fie aclamat, fie huiduit, in functie de preferintele politice ale indivizilor responsabili de montajele respective. In fotogra­fia cu scheletele vii de la Mauthausen, cadavrele au fost adau­gate ulterior. Insarcinat sa filmeze eliberarea deportatilor de la Bergen-Belsen, Sidney Bernstein i-a cerut sfaturi lui Alfred Hitchcock si a folosit toate resursele studiourilor de la Holly­wood. Sovieticii doreau sa realizeze un film despre eliberarea de la Auschwitz si, negasind destui deportati vii, au recrutat localnici germani din satul vecin, pe care i-au pus sa-i aclame.

Perioada postbelica a fost la fel de fertila in fotomontaje. Imagini cu colaborationisti executati de luptatorii din Rezistenta au fost prezentate drept imagini cu luptatori din Rezistenta executati de colaborationisti, iar o celebra fotografie reprezen­tand razia contra evreilor din Vel d'Hiv*, in luna iulie a anului 1942, este in realitate, conform prefetei lui Jean-Frantois Revel la cartea lui Gerard Le Maree, fotografia unei alte razii: cea impotriva colaborationistilor, in momentul eliberarii Parisului. Pe pagina de ziar care anunta punerea sub urmarire a lui Tito si Mihailovici, fotografia lui Mihailovici a disparut, pen­tru ca Tito sa ramana singurul comandant al partizanilor.

Pentru a protesta contra brutalitatilor politienesti, un ziar francez a transformat in manifestant un politist trantit la pa­mant; altul, nereusind sa obtina o fotografie mortuara a rege­lui George al VI-lea, s-a multumit sa culce pe orizontala un cliseu cu regele in picioare, inchizandu-i artificial pleoapele. Domnul Bidault, presedintele Consiliului National al Rezisten­tei, fusese fotografiat alaturi de generalul de Gaulle, in timpul celebrei treceri pe Champs-Elysees. Ulterior, Bidault a adoptat o atitudine favorabila Algeriei franceze si cand cunoscuta foto­grafie, marita considerabil, a inceput sa impodobeasca peretii metroului cu ocazia diverselor aniversari ale victoriei, domnul Bidaut nu mai aparea in cadrul ei.

Exemplele unor asemenea procedee sunt nenumarate. In timpul razboiului din Algeria, armata franceza a trebuit chiar sa publice un manual despre Metode de trucaj folosite de pro­paganda F.LN.

Televiziunea

Daca imaginea este ambianta naturala a dezinformatorului, televiziunea este paradisul lui, dar un paradis inconjurat cu ziduri, de unde nu exista nici o cale de a-l izgoni. Televiziunea prezinta, efectiv, o intreaga serie de facilitati care devin foarte usor constrangeri.

Stirile din lumea intreaga sosesc rapid, iar directorii de programe au impus regula de a plasa pe primul loc in jurnalul de actualitati ultima „informatie-bomba” si, prin insasi aceasta prioritate, sa-i confere o importanta pe care poate sa nu o detina neaparat in sine. Un eveniment are Ioc la orele 19:30: va aparea in deschiderea telejurnalului de la orele 20:00; are loc la orele 23:00; s-ar putea sa nu se vorbeasca despre el nici macar maine. Aceasta deformare este multiplicata de prolife­rarea telejurnalelor: acum douazeci de ani, in Franta, jurnalul de actualitati de la orele 20:00 parea sa fie de ajuns; acum, se transmit trei dimineata, o editie principala la orele 13:00, o alta la orele 20:00 si o editie medie in jurul miezului noptii.

Scurtimea interventiilor impiedica in mod firesc orice apro­fundare a informatiei. Iata duratele maximale ale interventiilor-tip:

-       comentariu de specialist: 50 secunde;

-       eveniment extern: 75 secunde;

-       reportaj: 120 secunde.

Presupun ca am avut un aer comic cand, novice fiind in­tr-ale interviurilor la televiziune, mi s-a cerut sa vorbesc despre romanul meu Montajul in timp de un minut Am refuzat. Gre­seam. Jacques Merlino povesteste ca se dusese sa-l intervie­veze pe cel mai mare scriitor de limba sarba, care in acel mo­ment era si presedintele Republicii Iugoslave, Dobrita Ciosici. I-a pus trei intrebari. Cele trei raspunsuri au totalizat cincispre­zece minute. A iesit „un interviu reusit”, dar „cvasineexploatabil la televiziune”. Iar Jacques Merlino, un om care nu umbla cu ocolisuri, recunoaste: „Orice gand care are nevoie de peste un minut ca sa se dezvolte este exclus” intr-un telejurnal. Aju­tor, Socrate! Sariti, Spinoza, Bergson, Schopenhauer!

Dar audimatul*( Indice pentru masurarea audientei posturilor de televiziune (n. tr.).) e implacabil, iar reactiile publicului, urma­rite minut cu minut Omul cu telecomanda e cel ce trebuie im­puscat, sau mai bine zis capturat - deci, captivat. „Trebuie sa schimbam subiectul inainte ca telespectatorul sa schimbe ca­nalul” este deviza producatorilor din zilele noastre. Or, telespec­tatorul va schimba canalul daca, in afara marilor confruntari politice, se vede obligat sa suporte orice dezbatere asemanatoare cu un rationament. Emotia, sentimentala sau senzuala, e singura capabila de a-i retine cat de cat atentia. Numai pos­turile pornografice isi pot permite sa-si desfasoare programele cu incetineala. Jacques Merlino isi aminteste o comanda pri­mita prin interfon la orele unsprezece dimineata, pentru o emisiune care urma sa se transmita la orele treisprezece:

- Ia spune-mi, Jacques, n-ai putea sa ne faci o explicatie a Coranului in cincizeci de secunde?

In televiziune se creeaza un vartej de informatii care inter­zice orice dialectica. Jocurile sunt deja facute, opinia publica incalzita pana la incandescenta, oricat de bun si cinstit ar fi reporterul, nu mai poate decat sa caute imagini care cores­pund informatiilor deja difuzate”, scrie domnul Merlino. Aceas­ta caracteristica ar putea fi cea mai periculoasa dintre toate. Contradictia nu este telegenica.*Acumularea, da.

Or, reporterii de televiziune sunt bine platiti si tin la situa­tia lor: deci, nu au nici un interes sa culeaga imagini care nu le vor placea autoritatilor pentru ca nu se inscriu in curentul general admis. Anumite subiecte nu sunt populare si daca, de exemplu, ajutorul umanitar acordat unei tari X este acaparat de profitori, sau daca se instaleaza mortiere in curtile spitale­lor din tara Y in scopuri provocatoare, televiziunea nu va arata decat impartiri idilice de saci cu orez sau revoltatoare bom­bardamente asupra bolnavilor din paturi. In rest, oricat de bine platiti ar fi, reporterii nu-si primesc banii ca sa moara la dato­rie si e firesc sa-si ia masuri de prevedere pentru a nu suferi represalii: in consecinta, isi interzic singuri anumite anchete, in special cele referitoare la organizatiile cele mai agresive.

Piata imaginilor este o facilitate care se transforma in catas­trofa. Agentia W.T.N. vinde imagini tuturor televiziunilor din lume. Daca ofera imagini obiective, realiste, acestea par terne: nu se cumpara decat senzationalul, deci dihatomicul, care este transmis imediat prin satelit. O echipa care se deplaseaza la fata locului si realizeaza un reportaj mai conform cu realitatea nu are nici o sansa de a difuza faptele pe care le-a vazut: „se stie de mult ca e aproape imposibil sa se mai corecteze o infor­matie deformata”. Ceea ce se aplica dezmintirii verbale este si mai valabil pentru dezmintirea care s-ar dori adusa unei imagini ancorate deja in subconstientul spectatorului.

Exista si o bursa a imaginilor: de cinci ori pe zi, marile retele de televiziune fac schimb de imagini; astfel, TF1 sau France 2 primesc circa doua sute de minute de imagini. E usor de ghicit dupa ce criterii sunt alese. Nu costa mult. Nu exista timp pentru a le verifica. Si, evident, nu sunt semnate. Iresponsabilitatea atinge culmea. Dar efectul este cu atat mai zdrobitor asupra publicului cu cat, atat din lene cat si din cauza gustului pentru senzational, toate retelele din lume ajung in cele din urma sa difuzeze aceeasi imagine, care se regaseste pe toate ecranele si al carei impact creste dincolo de orice proportie nu atat datorita interesului pe care il prezinta, cand ca efect al repetarii.

Se observa ca, fie si in cele mai inocente situatii, se reunesc toate elementele pentru a induce telespectatorul in eroare. Plasati la originea informatiei un grup de influenta care are interesul de a dezinforma opinia publica asupra unui anumit punct, iar sabatul vrajitoarelor mediatice se va dezlantui fara ca ulterior sa se mai poata aduce nici o corectie utila, fara ca nici o marturie, oricat de competenta ar fi, sa se mai poata face auzita.

Vom cita numai doua exemple, care nu au avut consecinte grave, dar care demonstreaza usurinta si firescul cu care se dezinformeaza la televiziune.

Emisiunea Arret sur image a prezentat, intre alte cateva sute, urmatorul incident in cursul reluarii transmisiunii unei interventii in Camera Deputatilor de catre un parlamentar ostil guvernului, o emisiune de televiziune a aratat mimica expresiva a primului-ministru, domnul Lionel Jospin. Informa­tiile ulterioare au dezvaluit ca acele expresii fusesera filmate in alte imprejurari si inserate in banda video a reluarii. Dar toti telespectatorii au continuat sa spuna: „Daca am vazut cu ochii mei!”

In timpul unei emisiuni televizate, presedintele Eltin a parut sa aiba un debit verbal ciudat de lent: s-a tras concluzia cam pripita ca i se impleticea limba, pentru ca bause prea mult. Or, adevarul era ca inginerul de sunet, nefacand parte dintre simpatizantii sai politici, incetinise cu deliberare banda. Omul a sfarsit prin a recunoaste dar, bineinteles, era prea tarziu: telespectatorul il „vazuse” pe presedinte beat. Nu si-a schimbat parerea, cum nu si-au schimbat-o nici toti cei care se distreaza sa perpetueze legenda numai pentru ca le con­vine, imi imaginez ca cititorul acestor randuri rade pe sub mustata, murmurand: „Zica Volkoff ce-o vrea, stiu^ bine ca Eltin e un betiv”, fara a avea nici cea mai mica dovada.

Totusi, la fel de adevarat este ca anumite mituri, prost ticluite, nu „prind”.

Se organizase o operatiune de dezinformare pentru a ras­pandi in lume convingerea ca la Timisoara se gasisera gropi comune. In realitate, se fotografiasera doar cadavrele dintr-o morga, iar minciuna a avut picioare scurte.

De asemenea, campania de „satanizare” a Irakului a tras si ea cateva rateuri. O kuweitianca de cincisprezece ani a de­clarat in fata Congresului american ca vazuse soldati irakieni taind alimentarea cu oxigen a incubatoarelor, facand sa moara zeci de sugari. Aceasta marturie a fost citata de opt ori de catre presedintele George Bush in emisiunile televizate unde apa­rea, declansand o emotie enorma in acea natiune unde curg rauri de lapte al tandretei omenesti. In realitate, tanara era fiica ambasadorului^kuweitian la 6.N.U. si nu mai fusese in tara ei de cativa ani. Intrucat afacerea nu se petrecea in Franta, C.B.S. a indraznit s-o demaste.

Sa-i salutam in trecere pe profesionistii de calitate care salveaza onoarea meseriei, aparand o informatie cat mai con­forma posibil cu realitatea.

Capitolul XVI

UN STUDIU DE CAZ

Un caz recent de dezinformare merita sa fie studiat in de­taliu, pentru ca reuneste aproape toate elementele unei opera­tiuni exemplare. Din acest motiv, ii vom consacra cateva pagini. Este vorba de operatiunea „Bosnia”, care ar putea prefigura altele de acelasi gen. Sa reluam structura pe care am definit-o putin mai devreme.

Clientul

O declaratie a agentiei private de relatii cu publicul Ruder Finn Global Public Affafrs, citata de Jacques Merlino in cartea sa Les verites yougoslaves ne sontpas toutes bonnes a dire -„Nu e bine ca toate adevarurile iugoslave sa fie cunoscute”, arata ca, intre lunile august 1991 si iunie 1992, clientul acestei afaceri a fost republica Croatia; din luna mai a anului 1992 pana in decembrie a aceluiasi an, clientul a fost republica Bosnia-Hertegovina (mai exact, fractiunea musulmana a acestei repu­blici); iar dupa octombrie 1992, a fost regiunea autonoma Ko­sovo.

Or, se intampla ca, parca accidental, comunitatea mediatica sa fi sarit in ajutorul croatilor, al musulmanilor bosniaci si al kosovarilor, mereu contra aceluiasi inamic: Serbia.

Totusi, nu e prea verosimil sa presupunem ca aceste doua republici nou-nascute si cea de-a treia - care, la ora cand scriu aceste randuri, inca nu are o existenta legala - au putut achita notele de plata ale agentiei Ruder Finn. Dincolo de aceste ectoplasme, se vad profilandu-se clienti mai seriosi.

Adevarul este ca mizele jocurilor geopolitice din Balcani sunt considerabile.

1. Balcanii controleaza drumurile petrolului si gazelor, nu numai pe cele ale Arabiei, Irakului si Kuweitului, ci si, poten­tial, pe cele din Marea Caspica si Kazahstan.

2.        Prabusirea comunismului ridica problema dominatiei asupra Europei de Est, care debordeaza de materii prime si mana de lucru ieftina si in curand va primi cu bratele deschise toate exporturile occidentale.

3.        Pentru mai multe puteri, printre care Statele Unite si Germania mai ales, e foarte important sa incercuiasca Rusia, inconjurand-o cu o „centura verde” (islamica), sa-i submineze prestigiul, s-o paralizeze cat de mult posibil.

4.        N AT.O., care este chemat sa devina jandarmul lumii, are nevoie sa se antreneze si sa-si experimenteze materialele (de preferinta, pe un teren devotat vendettei universale).

5.        Lumea germanica nu a renuntat la ideea de a-si deschide o iesire la Marea Mediterana.

6.        Islamul arde de nerabdare sa inceapa o „cruciada pe invers” si dispune de mijloacele fabuloase pe care i le ofera petrolul arab.

7.        Tarile islamice vor forma o piata cu sapte sute de mili­oane de cumparatori - nu peste mult, un miliard - oferind si ele o mana de lucru ieftina.

8.        Vaticanul, care a permis sa se construiasca o moschee la Roma fara a cere o actiune reciproca in tarile musulmane, prefera sa sprijine prezenta islamica decat prezenta ortodoxa pe teritoriile pe care in realitate ar dori sa le vada intrate com­plet sub influenta lui.

9.        Dunarea este calea naturala care uneste Estul si Vestul Europei.

10.     Statele Unite doresc ca Europa sa se unifice, pentru a slabi natiunile europene, dar sub o forma dezavantajoasa si, de preferinta, impotriva Rusiei.

Toate aceste puncte sunt piese componente ale unui joc de puzzle. Ca atare, ele nu permit sa se conchida cine este adevaratul client, unul sau mai multi, care se ascunde in spa­tele croatilor, al musulmanilor bosniaci si al kosovarilor. Se poate presupune ca respectivul nu-si va lasa masca sa cada prea curand.

Agentul

                                                                                 

In domeniul dezinformarii, anii nouazeci au adus trei mu­tatii principale:

-       prabusirea clientului principal (comunismul);

-       triumful imaginii;

-       vulgarizarea metodelor. Practic, in zilele noastre, la fel cum este suficient sa se consulte Internetul pentru a sti sa se construiasca, cel putin in teorie, o bomba atomica, tehnica dezinformarii, de altfel destul de simpla, sta la indemana ori­ cui are mijloacele de a o pune in aplicare.

Rezultat privatizarea dezinformarii, care aduce profit, pen­tru moment, mai multor societati americane ce-si asuma, fara mustrari de constiinta, manipularea maselor, contra unor sume de bani sunatori si zornaitori, impodobiti, de preferinta, cu de­claratia In God we trust

Doua dintre aceste societati sunt cunoscute publicului, sau ar putea fi, daca publicul s-ar preocupa de lucrurile de acest gen: agentia HUI and Knowlton, care a intreprins operatiunea de dezinformare despre Irak intr-un mod cam balbait, si agen­tia RuderFinn, care a executat un „parcurs ireprosabil” in afa­cerea bosniaca.

Jacques Merlino l-a interviewat pe directorul agentiei Ru­derFinn, in biroul sau de pe M Street, la Washington D.C., si imprumutam de la el confidentele acestui personaj, numit James Harff.

Societatea, spune el, actioneaza cu ajutorul unui fisier, al unui computer si al unui fax.

Fisierul contine cateva sute de nume: ziaristi, oameni politici, reprezentanti ai asociatiilor umanitare, universitari. Computerul triaza acest fisier conform unor teme incrucisate, pentru a gasi teme eficiente. Faxul trimite informatii precise tuturor tintelor selectionate.

„Meseria noastra”, spune James Harff, „este aceea de a disemina informatii (). Viteza reprezinta un element esential. Imediat ce o informatie devine buna pentru noi, trebuie sa o ancoram imediat in opinia publica. Caci stim perfect ca prima afirmatie e aceea care conteaza. Dezmintirile nu au nici o efica­citate.”

Intre lunile iunie si septembrie ale anului 1992, in folosul musulmanilor bosniaci, agentia a:

-       avut treizeci de intalniri cu principalele grupuri de presa;

-       difuzat treisprezece informatii in exclusivitate;

-       transmis treizeci si sapte de faxuri de ultim minut;

-       expediat saptesprezece scrisori oficiale;

-       inaintat opt rapoarte oficiale;

-       dat patruzeci si opt de telefoane unor membri ai Casei Albe;

-       purtat douazeci de convorbiri telefonice cu senatori;

-       lansat aproape o suta de apeluri unor personalitati din mass-media.

Profesionisti, ascultati-ma pe mine.

Stadiul pietei

Agentia Rader Finn a studiat piata, adica starea de spirit mondiala in privinta Serbiei. Situatia se prezenta foarte prost, de pe urma mai multor factori:

-       sarbii luptasera eroic alaturi de Aliati, in timpul ambe­lor razboaie mondiale;

-       nazistii infiintasera un stat croat, pe care croatii din prezent il revendicau fara pudoare;

-       unii musulmani luptasera alaturi de germani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, furnizandu-le chiar si o divi­zie SS: Handschar Division, cunoscuta pentru silniciile ei;

-       ustasii croati si musulmanii din solda nazistilor savarsisera un genocid contra populatiilor sarbesti, evreiesti si tiga­nesti din Iugoslavia. Numarul victimelor difera in functie de surse (de la trei sute de mii la sapte sute cincizeci de mii), dar faptul in sine nu este contestat;

-       domnul Franjo Tudjman, presedintele Croatiei, publicase in 1989 o carte care poate fi considerata antisemita, Deruta adevarului istoric, si nu-si ascundea deloc admiratia fata de Ante Pavelici, dictatorul nazist al Croatiei;

-       domnul Alja Izetbegovici, liderul musulmanilor bosniaci,
publicase si el, in 1970, o Declaratie islamica in care lua atitudi­ne in favoarea unui stat islamist intins din Maroc pana in Indonezia. De asemenea, se pretindea ca in fiecare zi ii multumea lui Dumnezeu ca nu avea de sotie o sarboaica sau o evreica.

Dezinformatorii de la Ruder Finn au apreciat situatia si au inceput sa astepte cu vigilenta ocazia pentru a o rasturna.

Trebuie sa spunem, pentru a le reduce intrucatva meritele, ca ignoranta opiniei publice mondiale (si indeosebi a celei americane) asupra situatiei din Iugoslavia era stupefianta, marturie fiind acest dialog dintre Warren Christopher, Secre­tarul de Stat al Statelor Unite, si David Owen, mediatorul bri­tanic, citat de Michel Collon:

CHRISTOPHER: - Dumneavoastra, europenii, sunteti de vina ca i-ati lasat pe sarbi sa invadeze Bosnia. OWEN: - Dar acolo locuiau. CHRISTOPHER: - De mult? OWEN: - Dintotdeauna.

Primul suport

Primul suport de care s-a folosit agentia a fost publicarea in ziarul New York Newsday a unor articole despre lagarele de prizonieri unde erau inchisi musulmani. Sa-i omagiem perspicacitatea caci, in fond, ce altceva dovedeste un lagar de prizonieri, decat ca nu toti sunt omorati? Dar pretextul se ga­sise, iar Ruder Finn, care-si infipsese coltii in el ca un buldog, n-avea sa-i mai dea drumul.

Transmitatorul

Ideea de geniu a agentiei Ruder Finn a fost, conform pro­priei sale marturisiri, aceea de a-si asigura un transmitator evreiesc.

Cuvantul „lagar” fiind suficient, dupa cum lesne se poate intelege, pentru a pune pe jaratic acea comunitate, Ruder Finn a abordat imediat trei mari organizatii: B'nai B'rith Anti-Defa-mation League, American Jewish Committee si American Jewish Congress. „Le-am propus sa publice o nota in New York Times si sa organizeze o manifestatie de protest in fata sediului Natiunilor Unite”, declara James Harff, fara nici un echivoc. Acest mod de a specula holocaustul nu il socheaza cu nimic. „A reusit formidabil de bine; intrarea in joc a organizatiilor evreiesti alaturi de [musulmanii] bosniaci a fost o lovitura de poker extraordinara.”

Este cat se poate de adevarat, caci dificultatile dintre Israel si lumea araba sunt cunoscute, cata vreme, in Serbia, evreii au convietuit intotdeauna in termeni buni cu populatia autoh­tona, iar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial au suferit aceleasi masuri de discriminare, sub opresiunea croato-nazista: evreii purtau steaua, iar ortodocsii, brasarda.

Dar jocurile erau deja facute. „Am reusit sa facem ca, in opinia publica, sarbii sa coincida cu nazistii”, declara James Harff, multumit de sine insusi pe buna dreptate. Da, a fost o lovitura de maestru. De-acum incolo, „puteam prezenta o afa­cere simpla, o istorie cu personaje pozitive si negative”. Mani­heism. O arie cunoscuta.

Iar James Harff se felicita cu caldura: „Am ochit intr-ade­var bine, alegand tinta potrivita, tinta evreiasca. Imediat, s-a observat o schimbare de limbaj foarte neta in presa, cu folosi­rea unor termeni de mare putere emotiva, cum ar fi: purificare etnica, lagare de concentrare, etc., totul amintind Germania nazista, camerele de gazare si [lagarul de la] Auschwitz. Incar­catura emotiva era atat de puternica, incat nimeni nu se putea pune contra, riscand acuzatia de revizionism.”

In toate acestea exista si un detaliu savuros, si anume, for-mula „riscand acuzatia de revizionism”. Practic, sarbii nici macar nu sunt banuiti de a fi folosit camere de gazare, dar e de ajuns sa se puna la indoiala anumite atrocitati care le sunt atribuite, pentru a fi asimilat pe loc celor care se indoiesc de existenta lagarelor mortii din Germania - amalgamul fiind unul dintre reflexele spontane ale dezinformatorului.

Se pune problema moralei in afacerile de acest gen? Jacques Merlino i-a atras atentia lui James Harff ca nu avea nici o dovada a realitatii celor afirmate in Newsday.

„Sarcina noastra nu este aceea de a verifica informatiile. Nu suntem echipati pentru asa ceva. Activitatea noastra () i consta in a accelera circulatia informatiilor care ne sunt favo-rabile (). Nu am afirmat ca in Bosnia existau lagare ale mor­tii, ci doar am anuntat ca asa afirma Newsday” Procedeul transmitatorilor functioneaza din plin. „Iar acum”, conchide

onorabilul domn Harff, „daca vreti sa dovediti ca sarbii sunt niste biete victime, n-aveti decat, veti fi singur singurel.”

In cazul de fata, pronumele „noi” si „noastra” sunt foarte interesante. Sunt un „noi” si un „noastra” avocatesti. Domnul Harff vorbeste in numele clientului sau. Daca sarbii ar fi avut inteligenta (si mijloacele) de a-l plati, ar fi fost un fidel si abil purtator de cuvant al sarbilor, ar fi angajat comunitatea evre­iasca alaturi de sarbi, opinia publica mondiala ar fi basculat de partea sarbilor si toti asasinii, violatorii si mancatorii de copii mici ar fi devenit musulmani sau croati - la alegere.

- Nu, n-a fost deloc atat de simplu: e cat se poate de evident ca interesele americane si germane, de exemplu, nu coinci­deau cu interesele sarbesti, ca domnul Harff nu a muncit de­geaba si ca a beneficiat fara indoiala de binecuvantarea sau de ochii inchisi ai guvernului sau. Dezinformarea nu poate reusi cu vantul din prova. Concluzia ramane aceea ca poate efectua niste manevre foarte abile, iar realitatea faptelor e ulti­ma dintre grijile ei.

Tema

Tema operatiunii a constat, dupa cum am vazut, in a-i echi­vala pe sarbi cu nazistii.

Incongruitatea acestei teme nu a avut nici o importanta: sarbii sunt un popor, nu un partid, au luptat contra nazistilor mai bine ca oricine, au suferit mai multe pierderi, proportional, decat oricare, sunt comunisti, sunt ortodocsi, deci in nici un caz nazisti, au fost de partea evreilor in timpul razboiului, nu au purtat un razboi de cucerire ci de aparare a mostenirii lor, au luptat contra musulmanilor, care sunt prin traditie aliatii germanilor: toate acestea nu au avut - si nu au - nici o impor­tanta. Asimilarea a fost realizata de catre mijloacele de infor­mare care s-au aruncat asupra acestei teme ca pestii piranha spre o ciosvarta de carne. Era iremediabila.

Doua elemente au actionat in favoarea temei. Pe de o par­te, oroarea legitima a lagarelor de exterminare naziste. Pe de alta parte, vestigiile marxismului, chiar infrant, chiar si demas­cat. Aceasta ideologie ne-a penetrat cercurile asa-zis ganditoare pana la o asemenea profunzime, incat orice asimilare cu nazismul ne face sa ne pierdem toate reperele bunului simt, din mo­tive care au la fel de multe in comun atat cu detestabilul pact Molotov-Ribbentrop, cat si cu „solutia finala”.

Prin urmare, tema era aleasa perfect. Trebuia sa fie bine primita in mai multe grupuri influente:

-        grupurile israelite, din cauza sensibilitatii lor usor de inteles fata de tema exterminarii unei minoritati;

-        grupurile postmarxiste, din cauza urii lor la adresa unui val care ar fi putut sa fie fericit;

-        grupurile umanitare de toate facturile, atinse de „victimofilie” si avand tendinta de a simpatiza cu primele victime scoase la rampa, victimele sosite mai tarziu interesandu-le mai putin si fiind excluse din randul vedetelor;

-        grupurile de intelectuali nostalgici dupa bolsevism si atasati, prin compensatie, de imaginea de forta pe care o pro­iecteaza Islamul militant.

Restul opiniei publice le-a urmat din doua motive princi­pale:

-        influenta preponderenta exercitata asupra mijloacelor de informare pe care le-am enumerat;

-        dreptul la proeminenta al primului caruia i se da dreptul de a spune „sufar”. In mentalitatea simplista impusa de tele­viziune, daca B a spus cel dintai ca suferea, A nu mai are dreptul sa sufere.

Tema „sarbi = nazisti” a fost energizata de nenumarate ori, cateodata cu o remarcabila eleganta profesionala. Exemplu: doua afise. Pe unul se vedeau doua fotografii, una a lui Adolf Hitler, cealalta a lui Slobodan Milosevici, cu urmatoarea intre­bare dedesubt: „Discursurile despre purificarea etnica nu va amintesc de nimic?” Celalalt afis prezenta tot doua fotografii, din doua lagare de concentrare: una data din al Doilea Razboi Mondial, cealalta fusese facuta recent in Croatia. Si aici, tot o intrebare: „Un lagar unde se purifica etniile nu va aminteste de nimic?”

Ce superba economie de mijloace!

Tratarea temei: alte suporturi

Sapte suporturi principale au servit la operatiunea de dez­informare „Bosnia”, axata pe tema „sarbi = nazisti”: distruge­rile, purificarea etnica, lagarele, violurile, gazele, gropile comune, masacrele de la Sarajevo.

a) Distrugerile

Astfel, numarul din 28 noiembrie 1991 al revistei Paris Match titra: „Dubrovnik, orasul martir - Bijuteria medievala a Croatiei zdrobita de focul armatei iugoslave”. De fapt, vechiul oras Dubrovnik nu a fost lovit nici un moment de focul armatei iugoslave, ramanand practic intact Dar pana si cei care se deplaseaza la fata locului, turistii, vor uita sa faca aso­cierea de idei.

Actuel, in luna decembrie a anului 1993, publica fotografia unui pod, cu urmatorul text: „Punct strategic de eliminat pen­tru sarbi, podul din Vukovar era o splendoare a patrimoniului arhitectural si istoric al orasului croat De la inceputul razboiu­lui, aproape cinci sute de biserici, fortarete, muzee si alte mo­numente istorice din fosta Iugoslavie au fost laminate de arti­leria sarba si transformate in gramezi de moloz.” Cititorul varsa o lacrima^pentru frumosul pod din Vukovar, fara sa se indoiasca de faptul ca si acesta a fost laminat si eliminat, cum insinueaza parsivul imperfect era. Or, la Vukovar nu exista nici un pod. Podul fotografiat se afla la Mostar si a fost dis­trus de croati! Actuel si-a recunoscut eroarea si s-a scuzat pentru confuzia dintre cele doua orase, dar care e ideea care ramane in spiritul cititorului? Distrugerile sarbilor.

L'Evenement du jeudi (12 septembrie 1991), reproducand ziarul Glas Slavonije, a descris atrocitatile savarsite de sarbi in satul Cetekovak - nasuri taiate, urechi smulse, raniti arsi de vii, trupuri decapitate - dupa care satul a fost ras de pe suprafata pamantului. Cetekovakul e la locul lui, dar cine va merge sa verifice?

Toate acestea nu inseamna ca nu au existat distrugeri, nici ca sarbii nu au comis partea lor. Dar inseamna ca dezinforma­rea nu are nevoie de distrugeri reale pentru a-i inspira publi­cului ideea de distrugere.

b)    Purificarea etnica

In cazul de fata, „purificare etnica” este o sintagma care decurge mai mult din logomachie decat din realitate, din mo­ment ce toti iugoslavii sunt asemanatori din punct de vedere etnic. Mai exact ar fi sa se vorbeasca despre o repartizare dificila a teritoriilor intre niste grupuri diferite pe plan religios si cultural. „Purificarea” a fost practicata din abundenta de cele trei grupari prezente dar, in masura in care ecuatia „sarbi= nazisti” fusese deja acreditata, era usor sa se creeze impresia, prin asimilare, ca numai sarbii se facusera vinovati de asa ceva.

c)     Lagarele

O presa onesta a incercat sa demonstreze ca termenul „lagar” nu are nimic inspaimantator in sine si ca, fara a mai Vorbi de taberele de cercetasi, trebuie sa se faca deosebirea intre lagarele de exterminare, lagarele de concentrare, laga­rele de internare, lagarele de triere si lagarele de refugiati. Dar cosmarul lagarelor hitleriste e atat de definitiv consacrat, incat nu mai este nimic de facut: manevrat convenabil, citito­rul vede peste tot lagare ale mortii, in pofida unor marturii avi­zate ca ale doamnei Simone Weil si ale domnilor Elie Wiesel si Simon Wiesenthal, care au declarat totusi sus si tare ca lagarele sarbesti (de prizonieri) nu aveau nimic in comun cu lagarele naziste (de concentrare).

In rest, o alta parte a presei a mers mult mai departe.

Anumiti cititori isi amintesc fotografia unui om emaciat stand in spatele sarmei ghimpate, care a facut turul lumii, inta­rind campania de satanizare a sarbilor. A fost nevoie de vigi­lenta unei nemtoaice de buna credinta, care a remarcat ca sarma ghimpata era prinsa in cealalta parte a stalpilor, pentru ca sotul ei, un ziarist scrupulos, sa se deplaseze la fata locului spre a efectua o ancheta aprofundata, care a dezvaluit ca:

-        in fotografia originala, omul emaciat era inconjurat de alti oameni, care nu erau deloc emaciati;

-        omul emaciat, pe nume Fikret Alici, nu era prizonier, ci refugiat;

-        refugiatii se aflau in afara gardului de sarma ghimpata, iar fotograful, inauntru; sarma ghimpata nu inconjura un lagar, ci o pasune!

Ziaristul Thomas Deichmann a ajuns deci la concluzia ca imaginile, fotografiate cu aprobarea republicii sarbe, fusesera manipulate deliberat pentru a crea iluzia unui lagar de con­centrare. De aici au urmat polemici si procese, in care au fost implicate publicatii diverse ca Novo, Die Weltwoche, The Guardian si Uving Marxism, pentru a nu cita decat cateva.

La nivel absolut, adevarul s-a restabilit, dar cine o stie? Falsa impresie creata de imaginea cu omul emaciat dincolo de sarma ghimpata e mult mai convingatoare decat toate dez­mintirile, oricat de solid argumentate.

d) Violurile

Ideea „lagarelor de violuri” - inca o lovitura de poker, cum ar spune, probabil, James Harff - a fost de-a dreptul geniala. Publicului i s-a creat impresia ca sarbii aveau un „plan siste­matic” de violuri. La Libre Belgique (22 ianuarie 1993) scria: „Violarea femeilor in arsenalul terorii sarbesti.” Le Nouvel Observateur (nr. 1471, ianuarie 1993) adauga: „Nu mai incape nici o indoiala asupra caracterului sistematic al acestei prac­tici in cadrul planului de «purificare etnica».” La Gauche (10 februarie 1993) nu se lasa nici ea mai prejos: „Se pare ca ex­tremistii sarbi folosesc violul ca arma de razboi in cadrul poli­ticii lor de epurare etnica.”

Oroarea era generala. Ziarele titrau: Rape by Order, Rape Horror, Rape Camps, A Pattern of Rape, Viols en Bosnie, UEurope face a l'horreur*„Viol la ordin”, „Oroarea violurilor”, „Lagarele de violuri”, „Violuri sistematice”, „Violuri in Bosnia”, „Europa fata in fata cu oroarea” (n. tr.). si nimeni nu se indoieste ca femei musulmane, croate si sarboaice erau violate ocazional dar, sin­cer vorbind, nu suntem atat de siguri ca pentru asta era nevoie de ordine si ne intrebam cum ar fi putut servi acest amestec fiziologic de grupuri culturale la „purificarea” lor. Totusi, intre­barea nu este aceasta.

 i

Statisticile sunt mai mult decat indoielnice. Jacques Merii-no relateaza ca, la cincizeci de kilometri de lagarul din Tuzla, se vorbea despre patru mii de femei violate; la douazeci de kilometri, nu mai erau decat patru sute. La zece kilometri, ramasesera patruzeci, ceea ce inseamna mult, nu contest. In total, se vorbise cu darnicie despre douazeci sau saizeci de mii de femei musulmane violate. Comisia Natiunilor Unite avea sa estimeze numarul victimelor la doua mii patru sute (din toate cele trei comunitati laolalta), pe baza a o suta noua­sprezece cazuri cunoscute, iar Comisia Consiliului de Securi­tate a interogat doua sute douazeci si trei de victime care au evocat cam patru mii cinci sute de cazuri (inca o data, din toate cele trei comunitati la un loc). Dar ce a retinut publicul? Ca sarbii au violat sistematic - nu episodic - un mare numar de femei musulmane.

Toate acestea sunt ilustrate cu o cantitate minima de foto­grafii, revistele L'Express si Paris Match reproducand-o chiar pe aceeasi.

Este adevarat ca a existat si scrisoarea Luciei Vetruse, o calugarita bosniaca presupusa a fi fost violata impreuna cu alte doua surori de membrii militiilor sarbesti. Lucia Vetruse i-a scris maicii superioare pentru a-i spune ca traise „o experienta atroce, inexprimabila” si pentru a o ruga s-o ajute „sa accept aceasta maternitate nedorita”. Scrisoarea a fost publicata in revista Notizie dei gesuiti dltalia si reprodusa de diverse organe de presa, printre care La Libre Belgique si La Croix, care a prezentat documentul pe prima pagina. In data de 14 ianuarie 1996, La LJbre Belgique a dezmintit onest: „Respon­sabilii au aflat - cu oarecare intarziere, din pacate - ca aceasta scrisoare era un fals, ca fusese redactata (poate pornind de la fapte reale) de un preot din Bosnia, cu scopul de a sensibi­liza comunitatea internationala.”

e) Gazele

Unul dintre modurile de a face un adversar sa para deose­bit de odios, dupa cum am vazut deja, este, acela de a afirma ca foloseste o arma care nu e fair play. Gazele, in special, au o presa proasta, pe de o parte din cauza utilizarii lor de catre germani in timpul Primului Razboi Mondial, iar pe de alta parte din cauza camerelor de gazare din al Doilea Razboi Mondial.

Bineinteles, si acest procedeu a fost pus in aplicare contra sarbilor.

Ziarul Le Soir din 10 aprilie 1995, a scris: „Se pare ca sar­bii au folosit gaze. Surse bosniace si occidentale i-au acuzat pe sarbi de folosirea gazelor.” Este adevarat ca Le Soir pre­cizeaza ulterior ca acestea sunt „gaze iritante (in genul celor folosite pentru mentinerea ordinii)”. Dar Die Welt din aceeasi data de 10 aprilie 1995 anunta fara echivoc: „Sarbii au folosit gaze.” Iar N.B.C. Handelsblad din 28 iulie 1995 declara: „Pur­tatorii de cuvant americani au stabilit ca, la Zepa, sarbii au folo­sit arme chimice.”

f)     Gropile comune

S-a folosit din plin sintagma groapa comuna, care are ceva inspaimantator, desi nu inseamna nimic mai mult decat ceea ce este: o groapa comuna. Nu conteaza ca, in cele din urma, aceste gropi comune s-au dezvaluit ca fiind o nimica toata, sau ca pana in ziua de azi nu s-au gasit in ele nici femei si nici copii, ca un razboi este inainte de toate un macel si produce cadavre care trebuie totusi sa fie ingropate, iar trei mii de musulmani declarati a fi ajuns pe fundul „gropii comune” de la Srebrenica s-au dovedit a fi, in luna septembrie a anului 1996, destul de vii ca sa voteze. Ceea ce conteaza este ca ajun­ge sa se arate la televiziune o parcela de pamant rascolit proas­pat si sa se anunte ca dedesubt s-ar putea sa existe un numar de X cadavre, determinat arbitrar, iar ceea ce va ramane in spiritul telespectatorului nu este „s-ar putea “-ui ci numarul X, care de altfel va avea tendinta sa creasca atunci cand tele­spectatorul le va vorbi prietenilor sai despre emisiune.

g)    Masacrele de la Sarajevo

Sa reamintim faptele: se afirma ca, in datele de 27 mai 1992, 5 februarie 1994 si 25 august 1995, sarbii au bombardat populatia civila (musulmana) de la Sarajevo. Pierderile au fost considerabile, prima oara in fata unei brutarii, celelalte doua dati intr-o piata comerciala. Sarbii neaga ca ei au tras.

Investigatiile au demonstrat ca, in toate cele trei cazuri, ipoteza unui tir sarbesc nu era verosimila. Studiul balistic arata ca mortierele sarbilor nu puteau atinge locurile lovite. Pe de o parte, nu exista gropi in forma de palnie, cum creeaza intotdeauna obuzele de mortiere. Pe de alta parte, victimele nu prezinta rani la cap si la piept, ci numai in partile inferioare ale trupului, ca in urma unei bombe cu explozie la sol. Obser­vatorii militari ai O.N.U. „care au anchetat imediat dupa [ulti­ma] catastrofa au indicat.ca era posibil ca [obuzul] sa fi fost lansat de musulmani” (Telemoustique, 30 noiembrie 1995). De Standaard (3 august 1995) afirma ca, potrivit soldatilor francezi din trupele O.N.U., „un anumit numar de tragatori de elita musulmani actionau pentru a-si dobori cu deliberare propriii civili.” Personalitati militare importante, fara a mai pune la socoteala publicatii ca Die Weltwoche, Foreign Policy, The Nation, Deferise and Foreign Affats Strategic Policy, The Times, The Sunday Times, The Independent London, The Toronto Star, puneau insistent la indoiala atacurile sarbesti, iar lordul Owen insusi a declarat la B.B.C., in 30 octombrie 1995, ca masacrul din 4 februarie 1994 nu putea sa fi fost opera sarbilor.

Toate acestea nu au impiedicat isteria celorlalte organe de presa sa se dezlantuie: „Azi, pe strada principala din Sarajevo, curgeau valuri de sange (). Ploua cu obuze peste civilii din capitala Bosniei” (C.B.S. 27 mai, 1992). „Nebunia sarbeasca a ucis din nou. Carnagiu la Sarajevo” (La Derniere Heure, 29 mai 1992). Sau, scurt si cuprinzator: „Serbia e agresoarea” (De Standaard, 30 mai 1992).

Aceste manifestari de indignare, atat de slab documentate, se finalizeaza bineinteles cu apeluri la represiune si razbunare. , Atrocitatile comise in direct de sarbi cer sa li se acorde ajutor extern celor din Bosnia care nu mai au nici o speranta” (C.B.S, 27 mai 1992). „Se pare ca a fost nevoie de imaginile dramatice ale bombardamentului din centrul orasului Sarajevo comis de armata sarba, pentru a convinge Comunitatea sa ridice tonul” (Le Monde, 29 mai 1992 - observati importanta imaginii). „Oroarea de la Sarajevo zguduie in sfarsit lumea. In fine, Bel­gradul e sanctionat” (Le Sot, 30 mai 1992). „Ultimul masacru a facut sa devina inevitabila o reactie a marilor puteri” (Le Nouvel Observateur, 10 februarie 1994).

Practic, reactiile comunitatii internationale au fost din ce in ce mai brutale. Au inceput cu amenintari la adresa sarbilor si cu livrari de armament din partea Statelor Unite pentru musulmani, si s-au terminat cu trei mii de misiuni ale avioane­lor NAT.O. care au bombardat tinte sarbesti, militare si civile, cand nici una dintre tarile membre NAT.O. nu era in razboi cu Serbia. Unii au fost acuzati de crime de razboi pentru mult mai putin.

Deosebit de interesanta, din punct de vedere al dezinfor­marii, este atitudinea domnului Jean Daniel, care descrie in Le Nouvel Observateur din 31 august 1995 o intrevedere pe care a avut-o cu primul-ministru Alain Juppe. Cei doi cad de acord pentru a recunoaste ca macelul de la Sarajevo este, dupa toate probabilitatile, o provocare musulmana:, Au fost in stare sa pro­voace un carnagiu printre ai lor! am observat eu cu emotie”, consemneaza domnul Daniel. Si; imediat, se pun de acord si sa aprobe atat provocarea, cat si rezultatul acesteia: „Au facut NATO. sa se trezeasca din amortire”, remarca primul-minis­tru; „Pentru mine, acest lucru nu schimba cu nimic cauza bos­niaca”, conchide ziaristul, care se declara a fi un suflet sensibil.

In cazul de fata, ceea ce retine atentia este inlantuirea intentiilor:

-       scopul este acela de a lovi o anumita parte din conflict;

-       pentru aceasta, trebuie ca opinia publica sa ceara lovirea acelei parti;

-       drept care, acea parte trebuie sa fie antipatizata de opi­nia publica;

-       deci, trebuie sa comita atrocitati spectaculare; daca nu comite atrocitati care sa se poata filma si exploata cu usurinta:

-       pe de o parte, se vor inventa;

-       pe de alta parte, vor fi comise de altii si puse in seama ei.

Altfel spus, suportul operatiunii de dezinformare va fi, de aceasta data, fabricat de la inceput si pana la sfarsit:

-       in consecinta, partea vizata e lovita;

-       dar trebuie sa se justifice, a posteriori, aceste lovituri care ies din uzantele tarilor civilizate: atunci, dezinformarea isi dubleaza intensitatea;

-       si asa mai departe.

Falsificari

Dezinformarea si-a lasat frau liber in legatura cu Bosnia, iar lucrul care trebuie retinut e ca numarul de ocazii cand a fost surprinsa in flagrant delict nu schimba cu nimic opinia publica.

Sa citam doar cateva exemple, imprumutate din diverse publicatii:

-       fotografia unei mame prezentata ca fiind croata, la picioa­rele crucii de pe mormantul fiului ei. Pe cruce e scris numele fiului, cu caractere chirilice - deci, e vorba de un sarb.

-       fotografia unui torturat. Ni se spune ca e vorba de un musulman caruia i s-au taiat trei degete pentru a nu mai putea face semnul V al victoriei. Poarta pe inelarul mainii drepte o verigheta: deci, e un ortodox;

-       taranci sarboaice care par sa venereze niste latrine. Ade­varul e ca latrinele au fost construite in locul unei biserici distruse;

-       o taranca, inarmata cu o pusca, urmata de un copil mic.
Ni se spune ca sunt musulmani refugiati, dar copilul are pe cap o ceaikasa (un soi de cascheta militara), tipic sarbeasca;

-       militieni inarmati, deosebit de patibulari, prezentati ca sarbi. Insignele lor reprezinta esichierul croat. (Asupra aces­tui subiect, Le Nouvel Observateur a publicat erate in nume­rele 1470 si 1473);

-       alte ziare publica dezvaluirile micutei Anisa, care i-a va­zut pe sarbi taind nasuri si urechi la Tuzla. Tuzla nu a cazut niciodata in mainile sarbilor;

-       Amnesty International le atribuie sarbilor cosul cu ochi scosi a carui poveste a spus-o deja Malaparte, in legatura cu Ante Pavelici, in timpul celui He-al Doilea Razboi Mondial;

-       Agentia Reuter semnaleaza, la data de 20 iulie 1998, ca Muntenegru este o mica republica iugoslava „populata in majoritate de musulmani”: sunt in proportie de 18%;

-       imagini cu strazile distruse din Vukovar au fost folosite ca decoruri ale luptelor de strada din Dubrovnik, unde nu au avut loc lupte de strada;

-       musulmanul prizonier intr-un lagar de concentrare sarbesc, filmat de B.B.C. In 1992, era Branko Veleci, un ofiter sarb, prizonier intr-un lagar musulman;

-       niste copii omorati intr-un autobuz sunt prezentati ca fiind musulmani. Ritualul funerar care apare apoi e ortodox;

-       o fotografie prezinta o femeie croata plangandu-si fiul ucis la Posusje, intr-un atac sarbesc. Sarbii nu au atacat nicio­data satul croat Posusje care, in schimb, a pierdut treizeci si patru de oameni omorati de musulmani.

Usuratatea din modul de prezentare a informatiilor bos­niace atinge punctul culminant cu acea reactie a unui carica­turist american care, la data de 19 aprilie 1993, a refuzat sa-i trimita redactorului sau sef un desen umoristic referitor la verdictul pronuntat in afacerea Rodney King (negrul ameri­can batut bestial de politisti): „Date fiind complexitatile rasiale si juridice ale acestui proces, am decis ca ar fi preferabil sa nu abordam o asemenea problema cu limbajul sumar al unei caricaturi de actualitate. Va voi trimite, in schimb, un desen despre razboiul din Bosnia” (citat de Peter Brook, Foreign Policy, iarna 1993-l994).

Si sarbii au operat falsificari. Excedat de cautarea violato­rilor sarbi, scriitorul Nebojsa Jevrici i-a facut pe anchetatorii americani sa creada ca cel mai mare violator din toti era un anume Gruban Malic. Gruban Malic este eroul unui roman al lui Bulatovici. Tribunalul penal international s-a grabit sa-l inculpe pe cel mai mare violator pana in momentul cand s-a descoperit pacaleala.

Daca dorim sa studiem serios dezinformarea, trebuie sa revenim la profunda intuitie a marilor inaintasi, Lenin si Goebbels: in psihocratie, adevarul nu conteaza, la limita nici macar nu exista, exista numai ceea ce sunt facuti oamenii sa creada sau, si mai bine, ceea ce sunt facuti sa creada ca cred.

Logomachia

Razboiul din Bosnia a dat nastere unei logomachii de cir­cumstanta.

Am discutat deja despre cuvintele lagar, groapa comuna, purificare etnica. Termenii a elibera si a ocupa au fost si ei de mare folos. Am auzit vorbindu-se despre Krajina „eliberata” de croati si despre Bosnia „ocupata” de sarbi, lucruri de care ar rade si curcile, daca ar sti istorie: dar iata ca publicul n-o cunoaste, iar nestiinta tintei este una dintre marile puteri ale dezinformatorului.

Rauvoitorul joc de cuvinte sarbolsevic este apanajul unui gazetar care l-a inventat, gasindu-l foarte comic. Mai exista si sarbo-valeti care, cel putin, nu are pretentii de umor.

Mai interesanta mi se pare expresia autoproclamata, care i se aplica pe un ton reprobator Republicii Sarbe, de parca nu s-ar fi proclamat singure toate republicile din lume, incepand cu cea franceza si cea americana. La fel de semnificativa este si folosirea sistematica a expresiei criminal de razboi pentru niste persoane inculpate pentru crime de razboi dar inca ne­condamnate si, deci, trebuind sa beneficieze de prezumtia de nevinovatie. Toata lumea a putut auzi la radio ca, in timpul lup­telor dintre sarbi si adversarii lor croati sau musulmani, sarbii erau intotdeauna doar ucisi, cata vreme oponentii lor nu erau decat asasinati, ceea ce da mult mai bine intr-o epoca a victi-mofiliei.

Manualele scolare si dictionarele au luat si ele parte la joc, atribuind operatiunile de purificare asa-zisa etnica numai sar­bilor, cand croatii si musulmanii le-au practicat si ei. Am dori, pentru exemplificare, sa citam in extenso un text aparut in Infos junior din 23-29 septembrie 1995. Aceasta publicatie pentru tineret a ales cuvintele „Bosnia - Marturia de la Fatima” ca text de coperta.

„Cum a inceput razboiul? Dupa caderea comunismului, Iugoslavia s-a spart in bucati. Croatia, in 1991, apoi si Bosnia, in 1992, s-au pronuntat «prin referendum» pentru indepen­denta. Sarbii nu recunosc aceste doua republici, in care sunt minoritari. Vor sa domine regiunea, obtinand maximum din teritoriu. Prin urmare, ataca cele doua tari.”

(Aceasta relatare istorica e ipocrita. Daca referendumul era acceptabil in provinciile Croatia si Bosnia, atunci de ce nu a fost valabil si in Bosnia sarbeasca? Faptul ca sarbii bosniaci au refuzat sa participe la referendumul organizat de musul­mani nu e relatat. Se intretine cu buna stiinta confuzia dintre sarbii din republica Serbia si sarbii din Republica sarbeasca.)

„Ce s-a intamplat la Sarajevo? in luna aprilie a anului 1992, sarbii incep sa asedieze si sa bombardeze capitala Bosniei. Sarajevo simbolizeaza ceea ce urasc sarbii «ultranationalisti»: un oras unde traiesc impreuna musulmani, croati si chiar sarbi. Ii acuza pe musulmanii bosniaci ca vor sa cladeasca o «republica islamica» dupa modelul iranian. Ceea ce e fals, caci acestia sunt europeni, iar cultura si modul lor de viata seamana cu ale noastre.”

(„Capitala Bosniei” presupune o tara independenta atacata de straini, pe cand sarbii care ataca orasul Sarajevo sunt la fel de bosniaci si „sarajevieni” ca si musulmanii. Nu prea putem intelege cum ar uri un oras pe care il considera capitala lor. Si cunoastem destul de bine Declaratia islamica a domnului Izetbegovici pentru a sti ca ceea ce doreste el sa construiasca este intr-adevar o „republica islamica”. E de ajuns sa calatorim in regiunile musulmane din Iugoslavia, pentru a constata ca viata si cultura locuitorilor baricadati in gospodariile lor inchise nu seamana deloc cu viata si cultura occidentala.)

„Cum traieste un copil din Sarajevo? De trei ani, micii sara­jevieni locuiesc intr-o imensa inchisoare. Nu pot iesi din orasul inconjurat de sarbi. Nu-si parasesc cartierul, caci deplasarile sunt periculoase, din cauza obuzelor. Apa si curentul electric se intrerup foarte des, iar scolile sunt inchise. La ce viseaza copiii? La pace, bineinteles, si sa revada marea.”

(Pasaj sentimental, destinat sa aduca lacrima in ochii co­piilor de scoala. E un razboi just. Se omite numai sa se mentio­neze ca in Sarajevo traiesc si sarbi si, pe deasupra, un tunel aflat in mainile musulmanilor leaga orasul si exteriorul. Sa revada marea? Viziune sentimentala a unui oras asediat dur. Dar iata ca urmeaza esentialul: chemarea sangelui, atat de caracteristica pentru intelectualii care nu au trait niciodata un razboi.)

„Ce trebuie sa se faca pentru a reveni pacea? Bombarda­mentele avioanelor NAT.O. si ale Fortei de Reactie Rapida (F.R.R.) asupra pozitiilor sarbesti din jurul oraselor Sarajevo, Gdrazde si Tuzla pot readuce pacea. Pentru prima oara, de fapt, sarbii au fost «pedepsiti» si, fara indoiala, vor fi obligati sa se aseze la o masa a tratativelor, altfel riscand sa se expuna unor noi represalii.”

Din partea unui text destinat sa instruiasca tineretul, ne-am fi putut astepta la mai multa impartialitate si moderatie, dar la drept vorbind ne-am fi inselat. Dezinformarea penetreaza la toate nivelurile, imbiba toate terenurile, daca nu urmareste un scop universal ramane egala cu zero.

Razboiul prin imagine

Imaginea a fost folosita mult in timpul operatiunii de dez­informare „Bosnia”. Daca, intr-o fotografie sau la televiziune, se vedeau soldati tragand cu armele, eram aproape siguri ca erau sarbi, sau cel putin ca aveau sa fie prezentati ca sarbi. Daca apareau copii plangand sau familii in doliu, nu ne indo­iam ca erau copii si familii croate sau musulmane. Daca se aratau copii sarbi, acestia se jucau de-a razboiul, „in timp ce fratii lor mai mari devasteaza deja cartierele musulmane si croate”, preciza textul. Unele fotografii erau corijate: de exem­plu, lagarului din Fikret Aii i s-au adaugat foisoare.

Verva caricaturistilor s-a consumat si ea mult pe cheltuiala sarbilor. Cuvantul Serbia era scris cu un S in forma de zvastika. Radovan Karadjici era reprezentat cu coada si furca. Sarbii prezentau intotdeauna o asemanare vizibila cu maimutele.

intrucat trebuia sa se creeze impresia ca sarbii incepusera razboiul si, deci, sa se faca tabula rasa din tot ceea ce prece­dase evenimentele cele mai recente, o caricatura reprezenta trei sarbi cu un aer feroce, printre care si un copil, iar legenda spunea: „Militian razbunandu-si cumnatul omorat in 1917, soldat razbunandu-si verisoara violata in 1944, bebelus gandindu-se sa-si razbune tatal in 2023.”

De vreme ce o campanie de dezinformare, cand e dusa pana la capat, ajunge obligatoriu la o forma de nebunie, o alta caricatura reprezenta „Craciunul la Sarajevo”. Doi soldati sarbi tocmai crucificasera un copil, iar unul dintre ei ii spunea celui­lalt: „Doar nu era sa asteptam treizeci si trei de ani ca sa facem treaba asta”.

Situatia era rezumata foarte clar de o caricatura aratand un specialist in relatii cu publicul spunand la telefon: / can do you a dead baby on a cross or Tve got some nice gouged eyes! C,Va pot face rost de un copil mort pe o cruce sau am niste ochi scosi foarte reusiti.”) Cum sa faca rost de asa ceva? Gasea el. Iar daca nu gasea, ii comanda. Daca nu comanda, realiza fotomontaje. In cel mai rau caz, raspandea zvonuri, de care sigur avea sa se agate cineva. Sa nu uitam: daca piata e favora­bila, suportul nu are absolut nici o nevoie sa fie real.

Psihoza

Un esantion al formulelor ne va forma o idee asupra starii de psihoza in care s-au afundat mijloacele de informare in voie, apropo de Bosnia:

„Oroarea cotidiana Nebunia criminala a comandantilor sarbi Atrocitati fara egal in Europa de cel putin o jumatate de secol Violuri de o bestialitate aparte Exista, in tabara sarbilor, criminali de razboi Cumplita marturisire a atrocita­tilor comise de un tanar sarb Latura intunecata care exista in fiecare om () e aici, in toata oroarea ei sangeroasa Un viol este intr-adevar o crima impotriva umanitatii Rusinea din Bosnia O piatra pe inima, un copil in burta, povestesc unii, suspinand Totul indica o dorinta deliberata de umilire, de anihilare a fiintelor, ai carei principali protagonisti au fost sarbii Sarbii au creat un infern Cetnik in toata regula: vio­luri si omoruri cu repetitie Sarbii au depasit o noua limita in oroarea razboiului Damnatii Europei La limita urii liniste, se ucide Intoarcere spre infern Lagarele rusinii Macela­rii lui Mladiei Psihiatrul nebun Militarismul sarbesc Cea mai terifianta actiune la care au luat vreodata parte Natiunile Unite Cea mai mare tradare de care s-a facut responsabila O.N.U Ultimul stadiu al unei politici aberante, devorata de propria ei logica Nici chiar Diavolul insusi n-ar fi putut con­cepe un ultragiu atat de crud Un monstru din filmele de groaza care se credea mort si taiat in bucati, al carui fiecare tentacul se umfla, prinzand o viata autonoma”

Climatul a devenit de asa natura, incat au ajuns sa se raspandeasca si sa fie crezute cele mai absurde fabule. Exemple:

Tragatorii de elita sarbi primesc cate trei sute de dolari pentru fiecare copil omorat.

„Comunitatea sarbeasca din Elvetia este acuzata de a-si petrece concediile de odihna masacrandu-si fostii compatrioti din Bosnia, mitraliind, spintecand, violand. Acesti oameni se alatura mitologiei sangeroase a lui Barba-Albastra, Landru si alti Jack Spintecatori,” (24 Heures de Lausanne si La Tribune de Geneve din 12 iunie 1993, cu inspiratul titlu: „Oroarea in bocanci”).

„O persoana a declarat, in fata comisiei bosniace pentru cri­mele de razboi din Brcko, ca a vazut camioane care duceau ca­davre spre fabrica de carne a orasului. Un alt martor, refugiat in Croatia, spune ca a vazut, in interiorul uzinei, cum se deba­rasau sarbii de cadavrele incomode.” (Remarcati ca Le Monde din 11 mai 1994 nu-si formuleaza acuzatia: o insinueaza.)

Laurii acestei afaceri ii revin, dupa parerea mea, unui ziar canadian, Weekly Word News, care a anuntat, sub titlul de Vampire Hunted as War Criminal in Bosnia („Vampir urmarit in Bosnia pentru crime de razboi”) ca numitul Stanislav Bajici, sarb bosniac, era cautat pentru ca bause sangele a cinci mii de victime. Informatia e atribuita unor functionari ai O.N.U. si decorata cu un superb portret robot al „demonului bautor de sange”, cu tot cu coltii de vampir.

Literatura de voiaj n-a intarziat sa apara. Am citit recent un roman a carui actiune se desfasura in Bosnia si unde toti tortionarii specializati in taierea sanilor femeilor purtau la gat o cruce ortodoxa mare. In paralel, o banda desenata publicata a facut pe fata elogiul unei „noi politici de fermitate care ii va constrange in sfarsit pe sarbi sa respecte acordurile de ince­tare a focului prea mult timp calcate in picioare”.

Chemarea sangelui

Psihoza provoaca in mod firesc chemarea la varsare de sange. Se poate presupune ca acesta era scopul urmarit.

Mijloacele de informare ii reproseaza blocului NAT.O. ca a ramas „cu arma la picior”. Ziarele americane titreaza: Time to Use Force („E timpul sa se foloseasca forta”) dupa care se felicita: Getting Tough at Last („in sfarsit, masuri dure”). In Le Point, un scrib le reproseaza occidentalilor ca „ii ataca pe sarbi fara sa-i distruga”. In L'Evenement dujeudi, altul tuna si fulgera: „A sosit timpul sa i se aplice Serbiei o serie de atacuri aeriene”. In aceeasi publicatie, un al treilea declara ca sarbii sunt o „adunatura de lasi, de betivi si de bestii” si, in consecinta, trebuie „sa se distruga tara {sic), sa se bombardeze orasele Pale si Belgrad”. Foarte crestinul Pre-sent preconizeaza solutii staliniste: sarbii „trebuie sa-si ia cli­cile si clacile”*(In orig.) prendre leurs cliques et leurs claques = „sa se duca de unde-au iesit” /„ la origini” / „sa dispara” (n. tr.).

Le Monde se burzuluieste si el: „Ce sa mai spunem, altceva decat sa urlam de revolta? Nu s-a incercat nici macar un bombardament mic, acolo”

In aceasta atmosfera, nu e de mirare ca, dupa atentatul de la R.E.R., Ministerul de Interne a incercat sa sugereze publi­cului ca se descoperise o „pista sarbeasca” si ca, in pofida pare­rii militarilor de grad superior care se gaseau la fata locului si repetau continuu ca nu exista nici o solutie militara pentru problema bosniaca, sondajele relevau (Le Monde, 1 ianuarie 1993) ca saptezeci si sase la suta din francezi erau favorabili folosirii fortei armate in Bosnia. E adevarat ca scopul era „pro­tejarea ajutoarelor umanitare”, dar se stie bine ca forta nu se poate folosi atat de limitat Cand pocnesti, apoi pocnesti. Iar cand in sfarsit s-a folosit forta, acest lucru nu s-a facut nici un moment „pentru a proteja ajutoarele umanitare”, ci impotriva sarbilor din Pale, si totusi, a trezit o satisfactie generala.

Cateva rateuri

Stralucita operatiune de dezinformare Bosnia, oricat de admirabil a fost orchestrata, a dat nastere totusi mai multor nepotriviri.

Unii militari competenti, care actionasera la fata locului, au facut sa se auda cateva falseturi. Personalitati ca domnul Jean Dutourd, de la Academia Franceza, domnul Jacques Laurent, de la Academia Franceza, generalul Pierre-Marie Gallois, parintele fortei de soc franceze, domnul Alain Griotte-ray, au refuzat sa urle intr-un glas cu sacalii. Revistele Le Point, Le Canard enchaine, L'Evenement du jeudi, au publicat une­ori si articole impartiale. Le Courrier international a semnalat, in legatura cu „tragedia de la Gorazde”, ca „autoritatile bosni­ace mentineau o fabrica de armament la Gorazde, incalcand insasi notiunea de zona de securitate” si ca „numarul de pier­deri de la Gorazde a fost exagerat cu deliberare prin transmi­siunile radio ale amatorilor despre care se credea ca emiteau din oras, dar in realitate proveneau din afara”.

Cativa oameni lucizi au devenit constienti, cel putin partial, ca erau supusi unei operatiuni de dezinformare.

Astfel, The New Statesman (31 iulie 1992), dezvaluind in­casarile agentiei RuderFinn (optsprezece mii de dolari pe luna, suma realmente rezonabila, date fiind rezultatele obtinute), comenta ca daca, fie si in privinta armelor, Croatia nu era supusa embargoului impus sarbilor, probabil ca acest lucru era due to better PR - „datorat unor relatii cu publicul mai bune”.

Le Point din 13 martie 1993 nu se situa nici el foarte de­parte de adevar cand constata: „Totul se intampla ca si cum mass-media - televiziunile in special - ar avea nevoie sa ingreu­neze bilanturile pentru a atinge cat mai sigur pragul de declan­sare a emotivitatii spectatorului sau a cititorului”.

Iar Max Clos, in Le Figaro din 30 aprilie 1994, conchidea fara ocolisuri: „In total, mass-media occidentale s-au lasat intoxicate pasiv, fara a se intreba nici un moment daca versi­unea furnizata lor era macar veridica. De ce? Pentru ca, in acest conflict, este «corect politiceste» sa se tina partea musul­manilor bosniaci contra sarbilor ortodocsi.”

Nici nu s-ar fi putut spune mai bine.

Dar trebuia mai mult decat atat pentru a le deschide ochii dezinformatilor-dezinformatori. Pentru ei, tot ceea ce mergea in contra directiei pe care si-o stabilisera trecea drept „dezin­formare sarbeasca”, pe cand sarbii s-au dezvaluit absolut inca­pabili nu numai sa dezinformeze, ci si sa informeze pe cineva.

Daca generalul Morillon facea declaratii contrare curen­tului, se vorbea despre „strania toleranta a colonelului Moril­lon”; daca generalul Rose nu urma nici el directia, era „naiv [sau prost] ca un miel care se pregateste sa fie fatat”. Ce?  Indraznea el sa recunoasca „bunavointa sarbilor bosniaci” dovedita de intalnirile cotidiene cu Radovan Karadjici?! „Avem motive de neliniste”, comenteaza fin un ziarist. „Bunavointa psihopatului de Karadjici? Pana si bravul general Morillon a inteles pana la urma”. De asemenea, daca sarbii discutau un ultimatum, erau niste criminali, daca i se supuneau, erau lasi, iar daca lordul Carrington facea un gest de pace, „reincepea mascarada acordurilor de incetare a focului incalcate inainte de a se fi uscat cerneala pe hartie”.

Publicul accepta aceasta simfonie maniheista, in pofida ^tuturor nepotrivirilor.

 Una peste alta, putem deci spune ca operatiunea Bosnia  fost executata cu o mana de maestru.

Felicitari.

Capitolul XVII

RAZBOIUL INFORMATIILOR

Razboiul informatiilor este un concept relativ nou si atat de vast, incat nu il putem trata aici. Dar nu putem nici sa-l tre­cem sub tacere. Prin urmare, ne vom multumi sa-i acordam acestui subiect cateva idei generale, pornind de la premisa ca, dintr-un anumit punct de vedere, dezinformarea moderna in sine nu este decat unul dintre aspectele acestui razboi al infor­matiilor.

Generalitati

Devenind constienti de faptul ca, in lumea moderna, totul se traduce in informatii, americanii au stabilit primii teoria razboiului informatiilor. In Statele Unite prolifereaza institutiile, militare si civile, care se ocupa de acest subiect. „Tehnologia face sa apara in fiecare zi noi aplicatii, iar societatea americana s-a adaptat cu atat mai repede, cu cat impartirea informatiilor este un instrument al puterii economice si politice. Din aceasta revolutie a luat nastere conceptia de dominatie informationala, „conform careia este posibil sa se stapaneasca mediul ambiant prin stapanirea informatiilor”, scrie David Bouden.

„Razboiul informatiilor consta in utilizarea ofensiva si de­fensiva a informatiilor si a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe si distruge informatiile si sistemele de infor­mare ale adversarului, protejandu-ne totodata propriile noas­tre informatii si sisteme”, suna definitia propusa de Institute 1for Advanced Studies on Information Warfare, conform tezei lui Jean-Frangois Tacheau (inca nepublicata, pana in momen­tul de fata) Guerre economique et Guerre de Yinformation -„Razboiul economic si Razboiul informatiilor”. Practic, cerceta­torii disting in acest razboi trei aspecte:

-       a sti tu insuti;