Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. textul cartii, carti online

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Usa interzisa - Gabriel Liiceanu


Usa interzisa - Gabriel Liiceanu



Usa interzisa

Gabriel Liiceanu

Ce mai e si cartea asta?

Jurnal, de fapt, nu e,

eseu nu e, tratat nu e, roman nu e.

Cel mai corect ar fi sa spun

ca este explozia (neincadrabila)

a fiintei mele pe parcursul unui an.

Dar ce lucru formidabil:

aceasta explozie

ma reda mie insumi intreg.

2001

3 mai

Prima insemnare cu miza 'terapeutica', una care dovedeste ca durerea incepuse, ca boala de suflet urca in mine si ca incercam o iesire timida si dispera­ta tocmai in directia scrisului ― leac pe care il admi­nistram prosteste, pentru ca el nu are efect in faza acuta, ci doar in remisie si in convalescenta ―, am fa­cut-o duminica, 7 ianuarie, catre ora 4 dupa-amiaza. Am mai avut puterea s-o strecor, intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea ce statea sa vina, intre copertile bej ale unui dosar recuperat, pe care scria, nu stiu de ce, 'Roumanie'.

Acum cind recitesc aceasta insemnare, imi dau seama cit de nepregatite sint cuvintele pentru a ex­prima destramarea. Cineva ― si eu insumi ar tre­bui sa-i dau dreptate ―, recitind astazi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic si poseur sau, si mai rau, ar putea spune ca fac literatura de proasta cali­tate. Tocmai asta e neplacut: cuvintele nu sint apte, in asemenea momente, sa transmita o stare de alar­ma care e total incompatibila cu literatura. Imi amin­tesc perfect ce simteam atunci si am sa-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: imi era, sufle­teste, nespus de rau. Am inceput sa scriu asa cum in caderea pe o panta abrupta te agati de tot ce iti iese in cale: cadeam tragind dupa mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima bariera pe care o mai puteam pune in fata raului, singurul 'lucru' peste care am dat pipaind in jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a incerca o ultima rezistenta inain­tea cedarii finale. Voiam, dublind raul acesta prin cuvinte, sa-l alung, sau macar sa-l tin la distanta, nu­mindu-l. Niciodata, scriind, nu am fost mai departe de literatura. Eram pacient, incercam sa-mi fiu me­dic si foloseam cuvintele asa cum foloseste un cre­dincios minerul spadei, ca pe o cruce improvizata ridicata in fata unui spectru. Mi-am propus atunci sa consemnez, pur si simplu, tot ceea ce simteam. Eram asemeni unui capitan de vas care relateaza in jurnalul de bord ce se intimpla inainte de scufun­darea navei. Eram asemeni unui politist care intoc­meste procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunindu-le, miscarile unei coleoptere.

Numai ca vasul care se scufunda, omul lovit in plina strada, obiectul descrierii mele ― acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, in clipa aceea, era nespus de bolnav.

Pentru ca sufletul nostru este imaterial, oameni­lor, celor mai multi, care nu stiu cit de greu poate el sa atirne uneori, nu le vine sa creada ca sufletul doare asa cum dor un picior, burta sau capul; ca poti face o 'gripa psihica' sau 'piatra la suflet', ca te poti po­meni de pe o zi pe alta cu o ciroza sufleteasca. Cum se poate asa ceva? Nu era firesc ca, odata iesit la su­prafata (fie doar si pentru citeva zile) sa incerc sa aflu care e mecanismul care ne tine deasupra si ce anume se intimpla atunci cind ne scufundam? Dar iata mai intii, transcrisa intocmai, insemnarea aceea facuta in dupa-amiaza unei duminici din luna ia­nuarie:

'Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poti vindeca scriind in chiar clipa in care iti este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur si simplu scriind? Sa mai ramin agatat de cuvinte ― inca o propozitie, si apoi inca una ― cu speranta ca ele ma vor scoate la mal din acest inec in dezgustul de mine? Daca imi spun asta, daca imi scriu, ma ajut oare? Si apoi cum poti scrie in timp ce iti vine sa te ascunzi si sa dispari? Cit timp se poate prelungi acest exercitiu pe fond de leha­mite continua, cu un nod in git, cu respiratia nedusa pina la capat, cu gustul asta mizerabil de iasca si le­sie? Duminicile dupa-amiaza Toate zilele in in­suportabilul dupa-amiezei lor Panica uritului care ma cuprinde la caderea zilei Nimic din ce ai putea face sa nu te atraga: nici sa te ridici din fotoliu, nici sa ramii, nici sa citesti, nici sa dormi, nici sa maninci, nici sa vorbesti, nici sa mergi. Cam la atit se reduc posibilitatile noastre. Ramine, doar, tentatia vaga de a te aseza in pat, cu genunchii la gura, pliat in tine ca inainte de a fi fost expulzat in existenta, foetus recucerit, renascut din valul de greata care te im­pinge incet catre tarmul pre-inceputului tau. Nu este acesta modul cel mai simplu de a disparea, prin re­tro-gradare, prin gindul ca ai putea sa iesi din came­ra vietii prin chiar usa pe care ai intrat in ea?

Dar nici macar sa ma ridic nu pot. Nu pot sa ajung pina la pat pentru a mima starea in care as vrea sa fiu. Ce imi ramine, atunci, sa fac? Mai ales sa nu as­cult muzica, sa nu-mi administrez, prin insidia sune­tului,, o supradoza de otrava. (De ce muzica ma infunda mai tare?) Sa scriu, sa scriu Dar ce sa scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat si, odata con­semnata aceasta grimasa a durerii, nu mai urmeaza decit caderea in propriul meu gol.'

Medicii numesc aceasta stare depresie. Eu o inte­leg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii in virtutea caruia inaintam, faptuim, ne agitam, dam contur clipei urmatoare si zilei de miine. 'Sistemul de iluzii' ― acesta este pintenul intregii noastre vieti, 'morcovul existential' pe care viata ni-l asaza si ni-l flutura sub nas, planurile pe care le alcatuim din propria noastra substanta vitala si pe care le ridicam, ca pe un prunc nou-nascut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aseza apoi, de indata ce le-am fa­cut, la o distanta convenabila de locul in care ne aflam, urmarindu-le neabatut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Asa se naste sensul vietii noastre. Numai ca hrana pe care o adulmecam fara incetare cu fie­care zi nou inceputa, noi sintem cei care o secretam si tocmai fabricarea aceasta neintrerupta a 'sistemu­lui de iluzii' este garantia sanatatii noastre mentale.

Pentru ca daca nu ar fi asa, ce ne-ar mai tine in viata pe noi toti, fiinte nascute cu o condamnare la moarte in buzunar? Daca nu ar fi air bag-ul acesta montat discret in viscerele noastre, balonul asta um­flat cu iluzii menit sa ne apere de socul ciocnirii cu singura perspectiva certa a vietii noastre (care este sfirsitul), nu ne-am trezi cu sufletul stilcit in fiecare dimineata? Daca nu am fi prinsi in plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem sa le facem ― de la cele mai marunte (chiar si pentru a bea un pahar de apa e nevoie de un atom de vointa si de iluzie) si pina la cele mai marete ― ce ne-ar tine atit de bine infipti in 'aceasta coaja de pamint'? Gindul ca am putea lasa ceva in urma noastra? Ceva care 'ar strabate seco­lele'? Care secole? Cele care se vor pierde in 'praful si pulberea' istoriei? Si care istorie? Cea care poate sa dispara de pe o zi pe alta prin considerabilul po­tential de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admitind ca in specia aceasta ar exista re­surse ultime de redresare (ingineria genetica?) ― se va pierde oricum in chip 'natural', cu toate infap­tuirile ei, in incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pamintului, urmat de definitiva racire a Soarelui si de 'speranta' aparitiei Vietii (in vederea altei distrugeri finale) in alt punct, nebanuit, al Universului?

Asa stind lucrurile, coexistenta cu 'vanitatea lu­mii' este posibila in virtutea 'sistemului de iluzii': iluzia ca trebuie sa am un 'urmas', ca trebuie sa dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, ca trebuie sa ma bat pentru o idee, ca trebuie sa am o functie si putere si bani, ca trebuie sa scriu, sa pictez sau sa compun, ca trebuie sa insemn 'ceva' pentru semenii mei, ca gesturile mele pot influenta sau schimba in vreun fel 'cursul lumii'. Toata viata sta si creste pe acest tesut de iluzii.

Dar de ce trebuie numite toate acestea 'iluzii'? De ce ar fi iluzie fapta vindecatoare a medicului, fap­ta constructorului sau a fabricantului de carti? Este iluzie sanatatea mea redobindita, casa pe care am aranjat-o dupa gustul meu si in care se desfasoara actele fundamentale ale vietii mele, cartea pe care o tin in mina seara inainte de a adormi? Raspunsul frust, nerusinat si de prost gust este ca la capatul tuturor lucrurilor pindeste marele gol de fiinta. Toc­mai pentru ca toate gesturile noastre nu isi au ca­patul in sine si nu se pot justifica in chip etern, ele sint absorbite de 'adevarul tare' al mortii si devin in fondul lor ultim iluzii. Pentru ca sa putem inain­ta in viata, pentru ca sa nu ne instalam in catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un 'ca si cum' al eternitatii din care gindul mortii sa fie periodic izgonit. Numai daca tinem ochii in­chisi 'intr-o anumita privinta' sintem sufleteste in­tegri. 'Sistemul de iluzii' este singurul garant al acestei miopii existentiale, singura pavaza impotriva luciditatii care incearca sa ne convinga, in fiecare di­mineata, ca nu avem nici un motiv serios ca sa ne parasim patul.

Sa nu umblam, asadar, la sigilul ce pecetluieste iluziile in care sintem genetic impachetati. Pentru ca in codul fiintei noastre iluzia a fost pusa asemeni unei enzime care, disparind, ar bloca metabolizarea substantelor ce face cu putinta viata. Am putea s-o imaginam la fel de bine ca pe un strat protector fara de care sufletul ajunge in contact direct cu lucidi­tatea si se destrama. Ceea ce nu inseamna ca lucidi­tatea, cita vreme iluzia functioneaza, devine pur si simplu inexistenta si ca atita vreme cit iluzia ne men­tine ferm pe tarimul sanatatii mentale, adevarurile pe care luciditatea ni le semnaleaza ar fi de tot igno­rate. Numai ca nefiind ignorate, nu inseamna ca ele nu ne dau pace. Dimpotriva, ele stau undeva la peri­feria fiintei noastre, intr-o discretie cuviincioasa. Ca sa le sesizam, trebuie sa tragem cu ochiul la ele, sa ni le 'aducem aminte', ceea ce inseamna ca inde­obste ele nu sint acolo, 'in minte', si ca trebuie chema­te si scoase din ascunzisul lor. Mecanismul bolii in asta consta: in mutarea 'adevarului ultim' al vietii din periferia privirii in centrul ei. In transformarea luciditatii din accident in metoda. In ecorsaj. In ju­puirea vietii de iluzie, care e epiderma ei.

Intr-un film al lui Kubrick, un barbat strabate, in vis, un coridor nesfirsit ale carui camere, pustii, au usile larg deschise. Succesiunea monotona a came­relor nepopulate si terifiante se intrerupe pe neasteptate. In mijlocul unei camere, cu fata intoarsa ca­tre usa, se afla, in splendoarea goliciunii ei, o femeie care ii face semn barbatului sa intre. Acesta se apro­pie si o ia in brate. Aparatul se roteste apoi incet, ajunge in spatele femeii si atunci vedem ca miinile barbatului care au cuprins-o s-au infipt intr-un trup ecorsat si putrid, in straturile de sub piele, in muschii dezveliti, in singe, in cartilagii si in oasele care rasar ici si colo.

Kubrick ne pune aici in fata unui subiect ambi­gui: insusi trupul nostru. Care este 'adevarul' lui? Este oare un om in pielea goala ― 'gol'? Sau mai degraba el este 'imbracat' in propriul lui derm, in vreme ce adevarata goliciune presupune o dezvaluire suplimentara, accesul la visceralitate prin jupuire, disectie si eviscerare? Cind string in brate un trup, ce 'atirna' mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsa sub aceasta catifea? Cind sarut, in joc e extazul sau transferul de saliva de la o gura la alta? Doua trupuri inlantuite sint sublime? Sau actul impreunarii este o gimnastica grotesca insotita de grohaituri?

Asadar, cita vreme exista obiecte ambigue, obiecte care prezinta, ofera, expun si care, simultan, retrag, ascund, camufleaza, totul devine in fond o chestiune de perspectiva si alegere. Comportarea noastra fata de aceste obiecte implica intotdeauna optiunea: vrem sa raminem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de 'dezgolire', vrem sa patrundem in 'adevarul' viscerelor? Ce este 'mai adevarat' intr-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns in el, indepartatul, ceea ce nu-ti cade sub mina, dar care, ascuns fiind, poate la o adica, cu pretul unui efort sau al unei operatii anume, sa devina vizibil?

Aceasta putinta de a face vizibil ceea ce in prima instanta este ascuns este temeiul indepartat al pra­busirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi de­nuntata ca iluzie si 'iluzia epidermei' poate fi astfel surpata tocmai pentru ca viscerele unui trup, ascun­se fiind, nu sint si principial invizibile. Boala, sufe­rinta si moartea pot fi foarte bine, cel putin in clipa asta, neexplicite, pliate, la pinda doar. Dar ele pot, in principiu, sa apara, sa fie vazute si sa fie procla­mate ca 'adevar ultim' al vietii. Ce importanta are ca ele sint camuflate sub stratul acesta de agitatie, de vorbe, de bucurii, distractii si aspiratii pe care il numim indeobste 'viata'?

Boala pe care medicii o numesc depresie, si pe care am preferat sa o numesc prabusirea sistemu­lui de iluzii, este acest ecorsaj existential. Cind ea survine, mecanismul prin care privirea noastra se muleaza pe ambiguitatea lucrurilor, dozind intoc­mai cantitatea de ascuns care trebuie sa corespunda fiecarei dezvaluiri, se deregleaza. Depresia este insu­rectia nevazutului. Suprafata, sediul splendorii, este constrinsa sa abdice. Regula este acum a adincului, a neantului, a prapastiei, a tot ceea ce pina atunci statuse la pinda.

7 mai

De ce oare orice lamentatie pe fata se instaleaza in kitsch? De ce a vorbi despre 'lucrurile ultime' este impudic si stinjenitor? Exista pesemne o inti­mitate a speciei umane si poate ca pe teritoriul ei tre­buie sa intri cu precautia cu care intri in dormitorul cuiva.

(Adevarul este insa cu totul altul: orice se poate spune daca este bine formulat.)

Plicare, 'a indoi' si 'a infasura' (a dat plier si pli in franceza). Explicare, 'a desface' si 'a desfasura'. Pliez o hirtie (o indoi) sau pliez un pergament (il fac sul, il infasor). In Don Giovanni-ul lui Losey, aria lis­tei este rezolvata spectaculos: Leporello, insotit de doi valeti, depliaza, desfasoara, mai intii pe treptele palatului, apoi pe pajistea din fata, listele pe care sint consemnate cuceririle stapinului sau. Leporello, de fapt, le explica.

Exact asta este un jurnal: un mod de a explica, de a desfasura in cuvinte sulul infasurat al vietii noas­tre. Cei mai multi oameni mor pliati, impaturiti, ase­zati pe raftul ce le-a fost harazit de catre natura si societate. De fapt, cu totii vrem 'sa ne explicam', sa ne depliem, sa spunem de ce am facut sau de ce ti-am facut cutare lucru, ce ne propunem sa facem, ce am fi facut daca Dar pina la urma sfirsitul ne prinde pe fiecare intr-o infasurare sau alta, 'neex­plicati'.

(Dumnezeu e singurul care se poate explica pina la capat. Apoi ― dar e acelasi lucru ― Spiritul in filozofia lui Hegel. La Kant si la Heidegger omul de­vine pliul constient de limita deplierii sale.)

8 mai

Filozofii nu pot fi iubiti, ci doar respectati si, la rigoare, detestati. Medicul care iti spune cit mai ai de trait iti impune prin autoritatea stiintei lui, dar tocmai pentru ca iti rapeste orice speranta, el nu are cum sa fie iubit. Or, filozofii sint aducatorii relei-ves­tiri. Nelasindu-ne sa ne desprindem de 'solul feno­menal' si de 'tarimul experientei', pentru a ne avin­ta catre zeii trimitatori de semne, catre farmecul coincidentelor si catre o eternitate improbabila, ei seamana cu guvernantele batrine al caror suflet este prea uscat pentru a avea acces la lumea magica a copilului pe care il tin de mina. Ca si copilul, ome­nirea vrea sa fie dusa de mina de magi, vrajitoare, ingeri si zei. Scriitorii si misticii, vinzatorii speciali­zati de iluzii, vor avea intotdeauna cistig in fata filo­zofilor. Luciditatea nu are cota buna pe piata cartii.

Ma uit in depresia surorii mele ca intr-o oglinda care mareste. Ma uit la ea si ma vad pe mine cel de acum o luna-doua, torturat, chircit sufleteste, cu pun­tile catre exterior ridicate, cu dintii strinsi, electro­cutat de un frison care imi zgiltiie fara incetare fiinta. Pentru ca am suferit ca ea si pentru ca ma recunosc in ea pot sa simt mila, dorinta de a ajuta si iubirea. Pentru ca ea este eu, pentru ca ea e duplicatul meu, pentru ca o inteleg cu ajutorul meu, o pot iubi. Orice proiectie trece printr-o introiectie prealabila. Iubirea este de fapt mila de tine proiectata asupra altuia sau uitarea de sine care se inalta pe o prealabila constiinta a eului propriu. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti. Deci mai intii cunoaste-te si iubeste-te, daca vrei sa te deschizi catre altul.

Corolar: Toti tortionarii ar trebui torturati (dar nu de catre oameni, ci de catre ingeri si zei punitivi; vezi Eriniile la greci). Apoi ar trebui adusi in fata victimelor lor: le-ar imbratisa si le-ar cere iertare, constienti, de-abia acum, prin oroarea suferita, de oroarea co­misa. Oamenii sint rai pentru ca nu au imaginatia tranzitivitatii raului pe care il fac: nu se pot pune in locul celuilalt, nu pot simti pe pielea lor ceea ce i-au facut pe ceilalti sa simta. Binefacatorii omenirii sint cei care au imaginatia raului altuia prin har, fara nevoia prealabila a experimentarii lui pe propria lor piele.

10 mai

Se poate oare scrie 'rece' despre lucruri pateti­ce? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emotia si de a o aduce la forma in care ea devine suportabila, putind fi 'gustata estetic'? Cum se poate scrie convenabil despre lucrurile ultime?

Aceeasi intrebare este valabila si cind e vorba de o emotie sociala. Interesant cum imediat dupa Re­volutie, dupa 1989, 'situarea afectiva' a societatii romanesti, Befindlichkeit-ul ei, s-a ridicat cu citeva grade, asemeni febrei masurate de un termometru. Corpul social colcaia de afecte: de spaime, de spe­rante, de ura, de iluzii risipite. In acest context de paroxism afectiv, de coborire patetica pina la stra­tul ultim al fiintei noastre sociale, pina la crusta groasa de minciuna, ticalosie si duplicitate, am scris rindu­rile intitulate Apel catre lichele si, apoi, vreme de doi ani, textele 'patetico-politice' strinse intr-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru ca emotia acelor ani a fost exprimata acolo ca atare, pentru ca nu am putut sa ma desprind de ea si sa o prelucrez, intr-un cuvint, pentru ca nu am stiut sa-mi manipulez indignarea, textele acelea dateaza si ele ramin 'simple' docu­mente ale unei comotii istorice, semne ale unei isterii in mers.

15 mai

Julien Green povesteste in Jurnalul sau vizita unui prieten care i se plinge ca isi pierde memoria. In urma cu citiva ani tinuse o conferinta despre religiile ori­entale, iar astazi subiectul ii era complet strain. Ui­tase tot. Green il consoleaza spunindu-i ca natura opereaza anume asa, pastrind in creier doar esen­tialul. 'Da, raspunde prietenul, dar pierd lucruri care faceau parte din Bildung-ul meu.'

Aceasta e problema mea. Tot ce am citit, conspec­tat, subliniat, adnotat ― cu pedanterie extrema ― in deceniile trei si patru ale vietii mele s-a sters. Si nu e vorba de lecturi secundare, ci de cele care, in­tocmai ca in cazul povestit de Green, faceau parte din formatia mea esentiala: presocraticii, dialogu­rile lui Platon, carti aristotelice, scrieri carteziene, Hegel, Schelling, Kierkegaard, romantici germani, literatura greaca si latina. Incetind sa traduc, catre 40 de ani, din comentatori aristotelici si din Platon, am pierdut greaca. Grav e, de asemenea, ca reveni­rea la toti acestia nu ma mai atrage. In afara de o anumita carenta care tine de 'profesia' mea, nu simt in fapt ca am pierdut ceva. Pasiunea pura care ma purta catre 'a sti' un autor sau altul s-a stins de mult. Nu ma mai intereseaza decit ceea ce mi se adreseaza in mod direct, ceea ce are legatura cu mine, cu viata mea, sau ceea ce imi provoaca o fericire intensa, fa­cindu-ma sa ma pierd in perfectiunea altei lumi. Insa cartile care pot sa faca asta sint extrem de rare: Maes­trul si Margareta, Razboi si pace, Fratii Kararnazov, Moar­tea lui Ivan Ilici ― atit e ceea ce-mi vine in prima clipa in minte.

Cum de am ajuns aici? Cum de am pierdut total superstitia culturii? E oare vorba de o imputinare progresiva sau de o dorinta disperata de a ajunge la mine fara masca, fara trucaj, fara paiete?

Criza s-a produs in 1983, la Heidelberg, cind eram bursier Humboldt. Ma inscrisesem cu o teza la Sor­bona: Problema limitei (peras, in greaca) de la preso­cratici la Plotin, pe care profesorul Pierre Aubenque, faimosul comentator al lui Aristotel, o acceptase cu oarecare entuziasm. Ma duceam zilnic in bibliote­ca de limbi clasice a Universitatii, instalata intr-un superb bastion din secolul XVII de pe malul Necka­rului, si inventariam contextele in care aparea cuvin­tul miraculos de limita la Homer, Alceu, Sappho sau tragici, vrind apoi sa vad ce mutatii suporta sensul lui in trecerea de la literatura la filozofie. Intr-o buna zi mi-am dat seama ca voi termina prin a scrie o carte de 500 de pagini care va lua loc pe rafturile unei bi­blioteci ca aceea in care ma aflam, o 'teza' pe care o vor deschide citiva oameni in urmatoarele dece­nii. Imaginea acestui destin de vrednicie sterila nu mi-a suris deloc. Unde eram eu in toate acestea, re­dus la extragerea citorva mii de fise si la o inteligen­ta speculativa si combinatorie? Am preferat sa scriu scrisori lungi catre cei de acasa in marginea Jurnalu­lui paltinisean care tocmai aparuse (din corespon­denta aceea s-a nascut apoi Epistolarul), sa citesc car­tile interzise in tara despre istoria sumbra a veacului si sa ma gindesc la altfel de a scrie cartea despre li­mita, care nu-mi dadea pace, ca o promisiune neimplinita. Mai tirziu, cind a aparut, purta in ea urma razvratirii mele de atunci: in nici o pagina a ei nu puteai afla un citat, un nume de autor sau de opera. Pe scurt, nici o referinta culturala. Tonul continua sa fie al unui discurs speculativ, dar 'impuritatea filozofica' pindea la tot pasul. Erau acolo pagini de­spre nehotarire, despre mingiiere, despre 'atingerea miinilor'. Era peste tot gindul meu netrucat, negre­vat de datorii culturale. Si era chiar mai mult: era impudoare, adica asumarea unui inceput pe linia marturisirii. Timid si sovaitor, incercam sa ma apro­pii de mine.

Nenorocirea era ca prin formatia mea eu nu aveam un 'la mine'. Nefiind scriitor, nu ma puteam re-in­vesti in personaje, nu puteam apasa, intr-un etern travesti, pe clapele umanitatii vorbind de fapt de­spre mine. Nu-mi puteam regiza intrarile in scena lumii si nu-mi puteam exhiba, la adapostul diferi­telor masti, frumusetile si mirsaviile prinse strins in manunchiul unicului meu eu. Eul meu, asemeni eu­lui oricarui individ de pe lumea asta, cu gindurile, caderile, exaltarile si obsesiile lui, nu interesa filo­zofia. El era pus in paranteza, era relegat in regiu­nea precara a 'sufletelului' lui Noica, era hulit ca purtator de spaime, remuscari, regrete, culpe ima­ginare si reale. Pina si visele lui erau vinovate si impure, pentru ca te trageau 'in jos', catre tine, in loc sa te trimita la 'uitarea buna', in imperiul fara patimi si fara dureri, geometrizant si speculativ, al spiritului. Nu ajunsese Noica sa-si doreasca sa vise­ze cu spiritul si sa opuna 'visele spiritului' 'viselor sufletului'? Pe scurt, sufletul sufera, spiritul gindeste. Bine condus, bine antrenat, individul ajunge sa fie o functie a intelegerii, iar filozofia devine astfel indirect mintuitoare. Filozoful nu tine jurnal (decit 'jur­nal de idei'), iar biografia lui nu intereseaza. Ca sa devii filozof, trebuie sa ai o idee, o idee care sa te poarte cu ea toata viata, pe care sa o modulezi si care, ca rasplata, te scoate, ca o macara miraculoasa, din mlas­tina vietii si te depune, nou-nascut si imaculat, pe tarmurile spiritului. Iar odata ajuns acolo poti privi lumea, cu colcaiala ei dostoievskiana, de sus. Totul e, repet, sa ai o 'idee', singurul, adevaratul pasa­port de intrare in lumea filozofiei. 'Care va este ideea?' era intrebarea cu care Noica ii facea pe disci­polii sai sa tremure. Pentru ca fara 'idee' ce te faceai? Ramineai condamnat la lumea sublunara a suflete­lului, ceea ce insemna a literaturii, a artelor sau, si mai rau, ajungeai sa iti pui nemijlocit problema min­tuirii. Iar eu eram foarte mindru: eu aveam 'ideea' ― limita, nu? ―, iar la capatul ei pindea, ca o promi­siune si o implinire de o viata, sistemul: peratologia. Puteam sa dorm linistit. Nu era ideea aceasta a limi­tei cheia fermecata cu care puteam sa patrund in gindirea tuturor ginditorilor lumii, ba mai mult, cu care puteam sa descui toate incaperile vietii, sa le inteleg, sa le explic, sa le rinduiesc dupa cum vreau? Ce betie sa poti cuceri lumea nesingeros, dintre patru pereti, printr-o simpla campanie a gindului, asezat pur si simplu la un birou!

Si chiar asa s-a si intimplat! Dupa ce am scris 200 de pagini despre limita mi s-a parut ca am aflat 'ce este viata'. Ba mai rau: l-am descoperit pe Dumnezeu la capatul unei demonstratii, ca 'sursa a libertatii noastre'. Ma chinuisem, ce-i drept, sa inteleg, dar lucrul daduse roade: dintr-un pas ajunsesem la ca­patul drumului. Nu ma aflam, cum cereau unii filo­zofi, pe drum, ci la capatul lui. Cu o simpla idee, ca o sageata bine orientata, atinsesem tinta. S-ar parea ca ideea mea era atit de buna incit, pusa cit de putin la lucru, isi epuizase domeniul si mijloacele lui. La capatul cartii mele filozofia se topise si disparuse ca prin farmec. Armura ei, cu care treceam cu un pas sigur prin viata (filozofii au fost intotdeauna infa­tuati), s-a desfacut din cheotori si m-am pomenit, golit de orice superstitie, singur fata in fata cu mine, cu sufletelul meu, nestiind incotro s-o apuc, ars de indoiala si patima ca in ceasul dintii al vietii.

O, Doamne, nu inseamna ca am dat dintr-o data cu piciorul la tot ce insemnase pina atunci viata mea. Stiam, in continuare, ce este o isprava filozofica si pentru ca asistasem, prin Noica, pe viu la ce inseam­na nasterea ei, admiratia mea pentru scrisnetul su­prem al mintii ramasese intacta. Dar tocmai pentru ca asistasem, pe linga acest scrisnet putusem sa dis­ting si altceva, un lucru pe care l-as numi generic, transcendental si existential, 'scincetul lui Noica', un scincet pe care toti filozofii il aveau, ca insemn, pecete, stigmat al alcatuirii lor umane si pe care aproape toti se cazneau sa-l ascunda, sa-l faca neau­zit. Aceasta pudoare sau poate aceasta trufie ii muti­la pe toti: gindirea lor era intr-o parte, iar viata lor intr-alta. Plingeau pe tacute, sufereau pe tacute, aveau extaze, concupiscente, caderi ― pe tacute. Se fereau cu totii de etica tocmai pentru ca nu stiau sa-si inte­greze viata si sa-si asume imoralitatea ei funciara. Ce sa mai vorbim de sex! Scriind, pareau cu totii ase­xuati si taceau in privinta singurului lucru care ii ingenunchea si pe zei.

Platon fusese singurul care gindise raminind pe terenul vietii. Tot ce-a urmat dupa el nu a fost, cum s-a spus, o suita de note de subsol la filozofia lui, ci cu totul altceva, un viraj extrem, artificiul 'gindirii pure', o abstractie nefericita care a inceput cu Aris­totel si a culminat cu idealismul german. Limbajul natural si imitatia lui literara, care la Platon exista sub forma 'dialogului', a fost spulberat si in locul lui a aparut 'limbajul filozofiei', care a creat auto­mat o disciplina, a prescris un timp necesar pentru deprinderea lui si i-a dat totodata filozofiei un pres­tigiu nelimitat in ochii lumii, cu atit mai nelimitat cu cit caracterul ei abscons era mai mare. Gindirea a devenit o afacere in sine, care nu putea fi practi­cata in afara acestui limbaj si a istoriei lui. Ultimul care a incercat sa readuca gindirea pe fagasul nor­malitatii si sa se dezbare de 'limbajul filozofiei' a fost Nietzsche, dar ideile lui nu se ridicau la nivelul vervei lui literare, 'eterna reintoarcere a aceluiasi' sau 'supraomul' raminind grevate de un iremedia­bil kitsch metafizic.

Dar ce ii ramine sa faca aceluia care se excomu­nica astfel din tinutul filozofiei? Care traieste o apos­tazie clandestina, mimind in continuare in public morga si ticurile unei deprinderi in al carei prestigiu el insusi nu mai crede? M-am agatat de Heidegger (si de traducerea lui) ca de o ultima garantie a fap­tului ca juramintul de credinta pe care-l facusem in tinerete nu fusese calcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punind in locul lui un idiom si mai teribil inca. In fond Hei­degger a fost penitenta mea, pensum-ul pe care mi l-am dat pentru tradarea care era pe cale sa se pe­treaca. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta pun­tea cea mai onorabila ― si, odata patruns in el, cea mai seducatoare ― pentru a-ti pregati evadarea din filozofie. As vrea sa fiu bine inteles: grimasa raminea a filozofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregatite de Augustin, de teologia lutherana, de Aristotelul Eticii si Retoricii, de 'existentialismul' paulian, de Kierkegaard si de literatura rusa. Nu­mai ca 'bietul' Heidegger incerca sa capteze Viata (ceea ce insemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Intreprinderea era enorma si Sein und Zeit ramine pesemne una din­tre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga in speranta ca vei ajunge la un liman pro­priu. Ori ramineai sclav pe plantatia lui (adica unul dintre miile de cercetatori onorabili care il ingina si incearca sa explice ceea ce pesemne ca uneori Hei­degger insusi nu a inteles), ori treceai pe acolo ca sa iti iei binecuvintarea inainte de a pleca in lume cu gindul de a te pierde sau de a te gasi.

Cind mi-am dat seama ce se intimpla, cind am in­teles ca sint pe cale sa-mi pierd 'identitatea profe­sionala', era prea tirziu ca sa mai pot sa rectific ceva. Cazusem intr-un gol cultural, pierdusem iluzia te­renului ferm; eticheta care ma aseza undeva, intr-o impartitura a spiritului, se ingalbenise, se stersese, cazuse. Eram 'fara de tara'. Discursul meu era in­clasabil. Mai rau: absenta unei incadrari prealabile ameninta sa il faca sa dispara. Reperul exterior care-i da spiritului orientarea si certitudinea unui drum nu mai exista acum. Rataceam printr-un oras in care strazile nu aveau nume. Nu puteam sa-mi spun: sint scriitor, scriu poezii sau romane si asta voi face pina la sfirsitul vietii, chiar daca deocamdata mi-am pier­dut inspiratia. Acest 'deocamdata' in cazul meu nu exista tocmai pentru ca pierdusem imbratisarea ori­carui contur. As fi vrut eu sa fiu scriitor, adica 'autor de literatura' ― ceea ce insemna ca Dumnezeu mi-ar fi dat la nastere un dar deosebit: suprema libertate in spatiul cuvintului ―, dar nu eram. 'Exeget' nu mai eram, pentru ca nu mai scriam studii publica­bile in reviste de specialitate. 'Filozof' nu mai eram, pentru ca pierdusem apetitul pentru 'desfasurarea unui gind'.

In acelasi timp ideea ca n-as mai scrie ma ucidea. Iar a scrie insemna a ma exprima. Imi era indiferent cum. Tot ce voiam era sa ramin lipit de mine. Mai precis 'sa pun in afara' ceea ce se afla 'inauntrul meu'. Asta insemna 'a te exprima' si asta era singu­rul rost al scrisului. Mai mult, asta era singura 'iesire la mare', singurul drum catre 'omenirea toata'. Toc­mai sufletelul batjocorit de filozofie continea in sine totul, adevarul si viata. Orice om care putea sa spu­na ce are pe suflet vorbea in numele fiecaruia si al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cit te apro­piai mai tare de tine, cu cit coborai mai adinc in in­timitatea ta, cu atit ceilalti se recunosteau mai mult in vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era sa te dai.

Si apoi de ce sa ma tem de pierderea identitatii? O avusesem de fapt vreodata? Nu traisem intr-o lume, intr-o tara si intr-un ceas al istoriei care sabota sis­tematic nasterea identitatii? Sa luam, de pilda, iden­titatea sociala, aceea prin care un ins se recunoaste jucind un rol. Cu cit il joaca mai bine, cu atit iden­titatea lui e mai bine conturata. Iar maturitatea unui ins ia nastere si se fixeaza tocmai prin treptata lui intrare in rol si, in final, prin identificarea cu el. Insa lumea in care traiam eu era in asa fel facuta incit majoritatea oamenilor 'chiuleau': se faceau ca intra in rol, intrau doar pe jumatate sau il jucau prost. Din cauza asta lumea in care traiam era o lume infanti­lizata, o lume programata, prin relaxarea rolurilor, sa nu se maturizeze. In cazul meu, identitatea socia­la era si mai subreda inca: aproape ca nu aveam rol sau, mai degraba, ca intelectual umanist 'neangajat politic', ramineam mai totdeauna simplu figurant. Fiind cercetator stiintific la un institut al Academiei, traiam intr-un spatiu social aseptic, care se intindea intre camera de lucru de acasa si sala unei biblioteci, in 1990, cind am intrat pentru prima oara intr-un rol social (aveam 48 de ani!), am constatat ca, scos din rezervatia mea si aruncat in lume, nu stiam sa vorbesc. Oamenii, multi, cu care intram deodata in contact si care pina atunci nu facusera parte din lu­mea mea, ma deconcertau: nu-mi gaseam tonul si cel mai adesea practicam o politete excesiva si nela­locul ei, pe care interlocutorul meu o percepea ca pe ceva distant si jignitor. Aceasta deruta sociala merge atit de departe incit atunci cind cineva imi spune 'domnule profesor' trebuie o clipa sa ma recu­leg ca sa-mi dau seama ca e vorba de mine.

De fapt, fusesem pregatit pentru a nu sti cine sint. Nesiguranta aceasta, indusa prin antrenament isto­ric, sfirsea insa prin a-mi garanta certitudinea unui drum deschis catre mine. Nu trebuia decit sa am curajul sa merg pe el. Liber de solemnitatea func­tiei, a rolului si a unei trufii profesionale, deveneam apt pentru confesiune. Toata lumea in care ma mis­casem pina atunci se multumea sa practice virtuo­zitatea culturala. Cu riscul de a cadea in gol, voiam, dintr-o data, mai mult.

18 mai

Ceea ce trebuie facut intr-un timp dat, cu scaden­ta, ma provoaca in sens invers, ca si cum plierea pe acest 'trebuie' ar fi o infringere a eului meu, o supu­nere la o regula data din afara. De aceea, cu cit un termen este mai implacabil, cu cit acest 'trebuie' este mai constringator, cu atit rezistenta mea la el este mai mare. Mi-am descoperit acest 'defect de con­structie' in liceu, cind venea perioada tezelor. Tre­buia, cu doua-trei zile inainte, sa revad, sa repet, sa incep sa 'invat pentru teza' lectiile dintr-un trimes­tru. Mi-aduc aminte frisonul care ma apuca cind in­cepea acest 'care pe care'. Trecea o zi, treceau doua si cind totul devenea iminent rezistenta mea ajun­gea la apogeu. Incepeam sa invat in ultimele ore ale zilei care preceda teza, infrint, zdrobit, inspaimin­tat (acum abia) ca timpul nu-mi va ajunge, ca, in­tr-un fel, e prea tirziu. Stiam de fiecare data ca voi ajunge aici, ca voi regreta ca am lasat totul pe ulti­ma clipa; si totusi nu puteam face altfel.

Din aceasta cauza, mai tirziu, nu am acceptat nici­odata o rubrica la un periodic si n-am fost capabil niciodata sa ma angajez sa scriu un text pina la o data fixa. In Occident as fi murit de foame.

Din aceleasi motive nu puteam nici sa-mi auto-im­pun ceva; stiam ca din fundul fiintei mele s-ar fi ridi­cat de indata nevoia perversa a unei negocieri infi­nite. De asta data lupta nu mai era intre ceva din mine si ceva din afara mea, ci ma locuia: ceea ce o parte din mine propunea provoca in cealalta o ade­varata frenezie a zadarnicirii. Cind am devenit con­stient de aceasta perversiune m-am gindit prin ce stratageme poate fi imblinzita (si la limita anihilata) forta care devenea destructiva cind era vorba de 'timp'. De pilda, cind un ziar imi cerea un articol (si imi indica un termen), le spuneam celor de acolo: sa zicem ca nu mi I-ati cerut, ca nu m-am angajat sa-l scriu si ca, de fapt, n-am nici o obligatie. Atunci poate ca am sa-l scriu.

In cele din urma am inteles ca nu trebuie sa imi comand nimic din ce presupunea intrarea in starea de a scrie. In chip evident nu eram un scriitor profe­sionist de vreme ce nu puteam scrie zilnic si aproape niciodata 'la cerere'. Dar cred ca explicatia era mai adinca decit simpla lipsa de disciplina, de harnicie sau de vointa. De fapt nu aveam disciplina finitudinii. Eram plasat intr-un raport gresit cu timpul si, deo­potriva, cu felul de a-mi intelege libertatea. Era de fapt unul si acelasi lucru: nu-mi placea insasi con­ditia mea de om, de fiinta libera inlantuita in timp. Ma leganam in bratele unui 'mai tirziu' si a unui 'alta data', ca si cum in felul acesta as fi incetat sa mor. Caci 'trebuie' si tot ce era iminent imi vorbea dinauntrul a ce era trecator. Imperativul oricarei fap­te, graba, setea implinirii erau strabatute, toate, de frisonul propriului nostru sfirsit. Aveam nevoie de aminare ca de o garantie a eternitatii, ca argument in timp pentru faptul ca timpul nu ne poate con­stringe.

Insa cind timpul a inceput sa nu imi mai ajunga, cind lumina crepusculului a inceput sa intre in odaia vietii mele, am inteles ce grozavie facusem: ca la scoa­la, lasasem totul pe ultima clipa, dar 'ultima clipa' nu mai era preziua tezei, ci ceva cu adevarat impla­cabil, pentru care nu exista recurs, gratiere sau ami­nare. Acum nu mai puteam sa ma cert singur, ca in liceu, intrebindu-ma in seara de dinaintea tezei ce Dumnezeu facusem cu cele doua zile de dinainte. Frisonul de atunci era acum la alta scara: ce Dum­nezeu facusem cu viata mea?

23 mai

Am trait toata viata cu infernul constiintei mele. Lucrul acesta suna, desigur, patetic, dar din neferi­cire el exprima o stare de fapt.

Fiind melancolic si depresiv, in ciuda exuberan­telor periodice si a unor inclinatii ludice evidente., tot ce am incercat sa fac, sustinut si pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile. Avind pe­semne o minte buna, ea nu a reusit niciodata sa ob­tina o continuitate satisfacatoare datorita 'starilor' care o invadau.

Pe de alta parte, n-am stiut niciodata sa conver­tesc acest capitol de siciiala interioara si de suferin­ta intr-un fapt pozitiv. Ca sa scriu, aveam nevoie de seninatate, de echilibru interior. Cind cineva e ecor­sat, nu are timp sa faca stilistica. Scrisul nu este un tipat nemodulat, el cere vigoare, constructie, un pas indarat fata de propria-ti stare. Trebuie sa iesi din propria-ti drama pentru a o exprima.

24 mai

Prima amintire legata de viata mea afectiva da­teaza de la 3-4 ani. Mama se pregatea sa-mi citeasca o poveste. Era seara, urma sa ma culc si stateam cu capul pierdut intre perne, in patul parintilor mei, asteptind fericit. Povestea pe care mama incepuse sa mi-o citeasca, stind rezemata de speteaza patu­lui, era despre un pui de prepelita care, neinvatind sa zboare la timp, nu poate pleca cu restul stolului si ramine in lanul de griu. Seceratorii se apropie. Cartea avea poze si puteam sa vad, in racursi, din locul unde se aflau puiul si prepelita-mama, un grup de oameni cu secera in mina. In spatele lor apare cimpul netezit, cu spicele culcate la pamint. Mai sint doar citiva metri din lanul necosit. Prepelita face ul­timele eforturi de a-si ridica puiul in aer. Nu reuseste si, in ultima clipa, tisneste din lan si-si ia zborul.

Mai tirziu am aflat ca povestea era ceva mai com­plicata (puiul de prepelita fusese impuscat in aripa etc), dar mie ea mi-a ramas in minte asa, fara detalii, schema pura a dezolarii supreme gata oricind sa se iveasca din chiar esenta vietii. Nu stiam, pina atunci, ca se poate suferi atit. Imi amintesc ca am inceput sa pling treptat, mai intii pe furis, cu lacrimi inghitite, pindind cu disperare crescinda apropierea secerato­rilor. Imi amintesc, de asemenea, ca imi era rusine sa pling si as fi vrut ca mama sa nu isi dea seama ce se intimpla cu mine. De aceea, in clipa in care a rupt zagazurile firavei mele vointe, iesind la suprafata intr-o cascada de sughituri si cu o violenta nepreves­tita de nimic, plinsul meu a luat-o prin surprindere. Fiinta mea se pravalise pur si simplu in intervalul iscat intre ridicarea pasarii in aer si puiul ramas pe pamint. Suferisem ceea ce se numeste un proces de 'introiectie': puiul de prepelita fusese devorat de eul meu afectiv. Distantele pe care cu virsta le pu­nem intre noi si ceilalti, astfel incit nu orice drama a lumii sa devina automat a noastra, usa sufletului intredeschisa cu masura pentru ca inauntrul nostru sa nu intre mai multa nenorocire decit putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat in fiecare zi pentru a putea sa trecem prin viata ― din toate aceste ferecaturi, carapace si straturi protectoare in fiinta unui copil de 3 ani nu s-a infiripat inca nimic. Asa incit povestea a patruns in mine ca si cum as fi im­bratisat un trup din carne vie.

Nu stim cum prinde contur personalitatea noas­tra afectiva si daca acest contur se inchide vreodata. Sint sigur, insa, ca relatia mea fundamentala cu lu­mea s-a inchegat in jurul acelor trei lucruri care tis­nisera din poveste si care erau mai cumplite decit orice balaur fioros cu trei capete. Pentru ca un bala­ur, orice s-ar zice, ramine pentru un copil o abstrac­tie, oricit de bine ar fi el desenat sau descris. Fiinta lui nu e scoasa la suprafata din clocotul intern si ne­vazut al vietii, ea este oarecum adaugata ei, dintr-un 'afara' care-i macina consistenta si o face sa ramina etern straina de ea. Si un copil simte asta. Simte ca balaurul face parte din poveste. Pe cind personajele mele, desi aveau nume abstracte, se nascusera din relatia citorva fragmente de viata, cit se poate de simple, de inaparente, de banale: doua pasari, un lan de griu, seceratori. Asta era tot. Puse impreuna, aceste bucatele se contopeau si din amestecul lor se nasteau: Parasirea (despartirea), Singuratatea si Moartea. Iar acestea erau atit de concrete incit o data patrunse in carnea roz a sufletului meu puteau ra­mine acolo pentru tot restul vietii. Sigur este ca ceea ce-mi citise mama nu era o poveste.

Si totusi nu numai cruzimea aceasta travestita in forma moralizatoare a unei 'povestiri pentru copii', nu numai ideea ca vulnerabilitatea este insasi esenta conditiei umane a fost cea care a rodit apoi in mine si mi-a determinat comportamentul. In joc mai era si o problema de stil. Voisem, ascultind povestea, sa nu se vada cit de tare ma chinui si totusi plinsul ma daduse de gol. Cineva, chiar daca era vorba de ma­ma, fusese martor la intimitatea pierduta a suferin­tei mele. Lucrul acesta imi umilise orgoliul. Aflasem nu numai ca viata noastra este facuta din intreita dezolare a parasirii, singuratatii si mortii; mai era spaima ca fiecare dintre noi poate fi descoperit, in clipe privilegiate ale vietii, in toata amploarea fragili­tatii sale. Rezulta ca nu aveam dreptul la clandesti­nitatea afectelor si ca aparentele nu puteau fi sal­vate.

Banuiesc ca tot ce am resimtit in seara aceea, cit si eforturile, o vreme zadarnice, ale mamei de a ma linisti au sadit in mine gindul obscur ca emotia ma­nifestata este in sine o rusine. Si atunci, a intra in viata insemna pesemne sa gasesti, pe fondul fragi­litatii amintite, un raspuns la aceasta intrebare: cum poate fi impiedicat plinsul interior ― si deopotriva orice miscare a sufletului ― sa iasa la suprafata? Nu stiam ca drumul deschis de aceasta intrebare pre­supunea un risc: a deveni prizonierul unor cenzuri care iti garantau un capital constant de nefericire.

Este cert ca alegind acest drum am ajuns, cu vir­sta, la o pudoare esentiala, la sincopa in exteriorizarea discursului afectiv. Era de altminteri stilul practicat in familia mea. Nu existau lamentatii, asa cum nu existau imbratisari de despartire sau regasire, nici declaratii de iubire sau de dor. Viata afectiva in fa­milia mea curgea prin albii subterane, iar apele iz­vorite din sufletul fiecaruia se intilneau intre ele pe tacute. Tatal meu nu m-a mingiiat, nu m-a imbratisat si nu m-a sarutat niciodata, nici cind ar fi putut sa o faca, cind eram copil. Mama, care avea un poten­tial afectiv enorm si careia ii tremura vocea cind se emotiona, a facut-o cita vreme nu s-a lovit de crisparea mea, manifestata destul de devreme, in fata oricarei efuziuni. Imi displacea mai cu seama manifestarea unei emotii prin lacrimi; plinsul imi provoca un amestec de spaima si iritare, ma si stingherea ne­spus, pentru ca nu stiam ce trebuie sa spun sau sa fac pentru a-l opri si ma aparam de el prin ricanare sau prin bagatelizarea situatiei care il provocase. Mai tirziu, am ajuns sa consider usurinta cu care plingeau femeile un abuz si, in raport cu granitele impuse comportamentului masculin, o nedreptate. De ce inauntrul unei specii unitare, in care suferinta, emo­tiile si extazul erau distribuite uniform, dreptul de a plinge il avea mai degraba femeia? De ce era ne­voie ca barbatii sa se ascunda, sa plinga pe furis?

Pe urma am inteles ca iubirea aducea un raspuns la toate aceste probleme. Bunul Dumnezeu preva­zuse un 'loc' pentru toata lumea, in care puteai plinge sau puteai intra in extaz fara ca imaginea ta sa sufere vreo atingere. Banuiesc ca exista un raport intre dezbracarea trupului si dezbracarea sufletu­lui si ca iubire exista atunci cind sint invinse, simul­tan si prin corelatie, aceste doua pudori. Atunci sin­tem liberi si usori. Tot ce era ascuns in noi ― nespus si ne-exprimat ― iese afara; printr-un amestec de vorbe si gesturi intimul este expus in fata celuilalt si in felul acesta singuratatea esentiala a fiintei noastre este invinsa si anulata.

Iata, asadar, care era secretul. Fiecare dintre noi putea traversa viata invesmintat in sobrietate, pu­doare si discretie. Putea fi chiar sever, distant si apa­rent imperturbabil. Cu conditia ca sa existe ― sau sa fi existat cindva, macar o singura data in viata lui ― o fiinta in fata careia sa poata (sau sa fi putut) sta sufleteste gol fara ca lucrul acesta sa-i provoace rusine. Trebuia ca macar o data in viata sa ne fi fost dat sa aflam ce inseamna predarea neconditionata, prabusirea totala a tuturor sistemelor de protectie, caderea in desuetudine a oricarei cenzuri. Cine nu cunoscuse 'darul lacrimilor', asadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extrema, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu si nu cunoscuse iubirea si avea sa iasa din viata nefericit, inrait su­fleteste, zidit in singuratatea lui ca in cel mai rau blestem.

28 mai

Cum se face ca ceea ce este prin excelenta indivi­dual poate sa intereseze pe toata lumea? Cu alte cu­vinte, cum de e cu putinta 'jurnalul'?

Raspunsul superficial ar fi ca autorul ― impu­dic, exhibitionist si bavard ― isi deschide larg inca­perile vietii si cheama lumea sa intre. Iar lumea intra, pentru ca intimul excita curiozitatea. Este ca atunci cind privelistea unei camere vazute din strada prin fereastra deschisa, in loc sa te faca sa intorci capul, te atrage, te tulbura si te face sa visezi.

Explicatia mai adinca este aceea a unei intilniri esentiale. Te poti intilni cu cineva in idee: a intelege asemanator sau la fel un lucru iti da incredere ca felul in care ai gindit e bun si faptul acesta te poate propulsa. Istoria stiintei si filozofia se alcatuiesc in buna parte asa. Dar te poti intilni cu cineva in stratu­rile mai adinci ale fiintei tale. Iar in acest caz se in­timpla mai mult decit atunci cind e vorba de coin­cidenta in modul de a explica ceva: devii, cu ajutorul celuilalt, constient de ceea ce (esti capabil sa) simti. Si lucrul acesta nu se invata nicaieri. Potentialul de sensibilitate al unui om scapa oricarui proiect educa­tiv. Maturitatea noastra afectiva este o chestiune de traiect personal. Exista o singura cale de a o 'culti­va': a face apel la felul in care omenirea si-a 'siste­matizat' experienta afectiva. Ceea ce inseamna a re­curge la literatura. Ei bine, jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de masti. Ci­titorul nu mai este chemat acum sa intre in rezo­nanta cu personaje, ci unicul lui sistem de referinta, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este si unic personaj.

Rezulta de aici ca vietile lor coincid? Raspunsul este: da, in posibilul lor. Splendoarea afectivitatii umane vine din faptul ca ea este mai vasta decit rea­litatea unei experiente traite. Ea este, in esenta ei, proiectiva si din aceasta cauza ea poate trece dinco­lo de granitele unei vieti si poate strabate pina la li­mita ultima a experientei umane. Telescopate la scara omenirii, toate vietile se intilnesc; se intilnesc in po­sibilul lor. 'As fi putut trai asta', 'as fi putut simti asa', 'as fi putut face asta'. Nu trebuie sa fi avut boala de care sufera autorul jurnalului pentru ca sa o simti a ta. La limita, perversiunea, sublimul, infran­gerile, elanurile si umilintele lui puteau fi ale tale. Nu e nevoie sa fi ucis vreodata ca sa te regasesti in marturisirea unui criminal. Macbeth si, deopotriva, personajele excentrice si detracate ale lui Dostoiev­ski il faceau pe Cioran sa fremete. Literatura e cu putinta tocmai pentru ca distantele dintre vietile noastre pot fi parcurse in oricare sens, iar cind spa­tiul existential devine curb, toate vietile coincid.

Pe aceasta coincidenta miraculoasa, pe acest eu largit se ridica orice jurnal de buna calitate. Acelasi ADN afectiv ii tine pe oameni laolalta si dirijeaza evolutia omenirii de la polul extremei cruzimi la cel al tandretei extreme. Pentru ca avem acelasi alfabet afectiv putem sa ne recunoastem in experiente care n-au fost niciodata ale noastre.

Se poate, totusi, imagina un jurnal 'bine scris' care nu ne atinge in nici un fel. Acesta ar fi jurnalul unui 'monstru'. Monstrum inseamna ceea ce iese din for­ma in limitele careia un lucru devine recognoscibil. In latina, conotatia lui nu este negativa, ci neutra si ea se poate obtine prin simpla iesire din scara, ca in cazul nuvelei lui Eliade Un om mare. Cind e vorba de un jurnal, iesirea din scara poate foarte bine sa ia forma unei neintrari in specia umana, a unui intim necomunicativ sau intranzitiv. Ceea ce ma priveste pe mine, chiar daca e exprimabil, nu intereseaza pe nimeni. Acest lucru se petrece cind autorul jurna­lului, in speta personajul lui, este atit de mult preo­cupat de propria-i persoana, incit toate caile de acces catre ceilalti se inchid. El este un monstrum, este 'in-human', nu intra in forma umana pentru ca nu a patruns in ea. El este, asa zicind, singur pe lume, intirziind, beat de sine, in preliminariile unei specii careia inca nu-i apartine. Pentru ca in afara lui insusi el nu se recunoaste in nimeni, cine ar putea sa se re­cunoasca in el? In jurnalul sau, el se pune pe sine in scena ca monstrum si creeaza, pentru literatura, cazul unic al unei multimi cu un singur element. Imi vine in minte exemplul unui asemenea personaj. Era, fi­reste, scriitor. Statea pe o sofa, alaturi de mama sa. Ne explica noua, celorlalti, musafirii lui, cum un scri­itor, pentru opera lui, trebuie sa fie pregatit 'sa calce pe cadavre'. Spunea 'sa calce pe cadavre' cu o anu­me inflexiune in glas si ne privea staruitor sa vada daca am surprins pina la capat toata greutatea vor­belor lui. Apoi si-a pus palma peste mina mamei, a privit-o adinc in ochi si i-a spus: 'Mama, tu stii cit te iubesc, dar pentru opera mea, daca ar trebui, as calca si peste cadavrul tau. Stii asta, ti-am spus' in acest timp, batrina il privea extaziata si dadea in­telegator din cap.

Ei bine, daca acest scriitor ar tine un jurnal, in pa­ginile lui nu s-ar regasi nimeni. Ar fi un jurnal sterp. Daca el ar marturisi acolo o crima facuta din gelozie sau din ura, intre mine si el s-ar intinde o punte pe care viata mea, in nebanuitul ei, ar fi putut sa treaca. Dar ce punte poate arunca spre mine un cadavru inaltat ― de o vanitate infinita ― pe un maldar de foi? Un asemenea jurnal nu ar interesa decit psiho­logia literaturii si ar fi un pseudo-jurnal.

30 mai

Astazi, la un stop, un cersetor tinar, cu figura ra­tacita, saruta parbrizele, portierele, oglinzile retro­vizoare ale masinilor care opreau, apoi se inchina si intindea mina. Ce face 'discursul umanist' in fata acestui spectacol? Cum te poti strecura in sufletul si mintea acestei fiinte? Ce e acolo? Infernul, linis­tea sau nimic? Cit de larga trebuie sa fie definitia omului ca sa incapa in ea un asemenea personaj?

Pesemne ca din cauza asta literatura izbuteste acolo unde filozofia esueaza. Pentru ca literatura nu-si propune sa defineasca, ci doar sa 'descrie'. De aceea nimic nu ramine in afara ei, nimic nu-i este strain. Filozofia, in schimb, se autoingradeste. Personajul din povestea de mai sus nu 'incape' in nici un dis­curs al filozofiei. Pentru filozofie, el pur si simplu nu este sau este clasat la rubrica 'ne-om'. (Singurul efort al filozofiei de a nu ramine in urma vietii sau, mai curind, de a nu o rata sarind ― dintr-un prea mare avint ― dincolo de ea, l-a facut Heidegger vor­bind de 'facticitate'. Dar cind vrei sa explici ce este facticitatea, iti vine sa spui: 'de pilda, o zi din viata lui Ivan Denisovici'. Si in felul acesta ajungi din nou la literatura.)

Disparem regretati o vreme de citiva, indiferenti pentru cei mai multi, dind satisfactie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sintem evacuati din lumea aceasta, o data ce am parasit-o, este enorma. Cind ultimul om care ne-a cunoscut ne uita sau dis­pare si el, devenim 'stramosi', adica un numar sta­tistic in generatiile trecutului.

1 iunie

Vaicareala culturala; dezabuzarea. De fapt, e ca si cum iti pierzi pofta de mincare culturala: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ti provoaca apetit cerebral. Cartile edificatoare sint monotone si isi pro­pun experiente de care nu esti in stare; Kierkegaard palavrageste enorm; Hegel e ca o flasneta; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil si iti taie si mai mult pofta de mincare.

O dezabuzare stupida ― si totusi explicabila? ― a pus stapinire pe mine: majoritatea cartilor ma plic­tisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suporta­bila, tonul scrierilor edificatoare ma irita. In cerceta­rea academica nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul sa fiu. Singura forma de scris care ma intereseaza ar urma sa rezulte din miscarea neingradita pe teritoriul eului meu. De fapt, e vorba de un anumit mod de a scormoni cu lacomie in tot ceea ce am ajuns sa simt: in legatura cu viata mea, cu lumea in care am trait, in legatura cu specia din care fac parte. Acest tip de discurs nu este omologabil. El nu se supune regulilor unui gen, nu e subsumabil unei discipline si, in fond, nu are alta identitate decit aceea pe care i-o da insasi per­sonalitatea si experienta celui ce scrie. Si acest dis­curs nu are decit un singur punct de pornire: nevoia chinuitoare, caci de fapt nerealizabila pina la capat, de a ma exprima.

2 iunie

Omenirea ma infricoseaza. Faptul ca un om il poate omori pe altul sau ca il poate tortura ramine pentru mine cutremurator si de neinteles. Faptul ca un om il poate lovi pe altul, fizic, ca ii poate izbi obra­zul cu palma, este in sine un scandal. Cele trei palme pe care le-am dat in viata mea au rasunat de fiecare data pe obrazul celuilalt, dar greutatea lor a cazut vertiginos in mine si s-a lipit, ca o pecete a caintei, de sufletul meu. Cu cite pelerinaje ale iertarii, doar de mine stiute, nu a trebuit sa le platesc apoi! Cind Ganea Ivolghin, cuprins de ura si minie, il palmuieste pe Miskin, acesta ii spune: 'O, nici nu stii cit de rau o sa-ti para! Cit de mult ai sa suferi ca ai facut asta!'

O asemenea replica poate surveni intr-o lume in care personajele se pot imagina unele in locul altora, deci o lume in care cel care nedreptateste se poate vedea cazind la rindu-i sub efectul propriului sau gest.

Intr-o astfel de lume exista cainta, scuza, nevoia de iertare, gestul compensativ. Ivolghin simte in cele din urma nevoia reparatiei si-l roaga pe Miskin sa-i per­mita sa-i sarute mina.

Istoria speciei umane nu a mers insa pe aceasta cale. In istorie, tot ceea ce intre doi oameni care se conduc dupa un cod 'umanist' este de neconceput devine dintr-o data posibil. De aici senzatia de fabu­los, de neverosimil pe care o avem cind ne confrun­tam cu istoria relatata. Tot cortegiul acela de invin­gatori care isi tortureaza semenii si ii ucid fara sa cada o clipa pe ginduri, ce are el comun cu noi, cu cititorii halucinati ai faptelor lor? Oricit de mult ne-am imagina ca lucrurile acestea s-au intimplat, ceva ne impiedica mereu sa le extragem din fictiunea unui horror si sa le aducem in realitate. Majoritatea cartilor pe care le-am publicat mai tirziu in seria 'Procesul comunismului' le-am citit mai intii la Heidelberg in anii '80: Stalin-ul lui Suvarin, Marea teroare a lui Conquest, Soljenitin, Panta rhei a lui Grossmann Imi amintesc si acum frica teribila care ma apuca ori de cite ori reuseam sa strapung ecranul paginii si cind lumea aceea care nu incapea in nici un adjectiv venea peste mine si ma prindea intr-un carusel al groazei. Asta era specia din care eu faceam parte? Si aceas­ta era istoria mea, istoria contemporana, lumea in care intr-un fel sau altul traisem si traiam? La un moment dat mintea refuza sa mai realizeze echivalenta din­tre pagina scrisa si realitate. Ceea ce citeam recadea mereu in poveste. Daca nu s-ar intimpla asa pesemne ca fiinta noastra s-ar dezintegra sub povara adeva­rului celor relatate. Cititi Panta rhei. Fundalul istoric este omorirea de catre Stalin, la inceputul anilor '30, a sase milioane de ucraineni. Prin infometare. Totdeauna cifrele sint o abstractie. Dar in Panta rhei aceasta 'secventa istorica' devine, daca se poate spu­ne asa, viata: Raul pur, moartea, dezolarea suprema irump pur si simplu in camera in care citesti. Esti intr-un sat ucrainean, pazit in asa fel incit nimeni nu poate iesi din el. Tot ce putea fi mincat a disparut, a fost luat. Trec saptamini si oamenii incep sa se ma­nince intre ei, in familii: copii, parinti, frati. In felul acesta au murit sase milioane de tarani ucraineni. Cind paza satelor a fost ridicata, cei care mai rama­sesera in viata au ajuns in patru labe la Kiev. Mureau linga bucata de piine care le era aruncata din mila, pentru ca nu mai puteau minca. Cine poate trai pina la capat adevarul acestei 'intimplari'? Pentru orice cititor care vrea sa-si pastreze mintea intreaga, ea trebuie sa ramina in parte (si sa fie perceputa) ca poveste.

Imi aduc aminte ca, atunci cind am citit cartea Doi­nei Jela despre mama Monicai Lovinescu si despre moartea ei, m-a izbit faptul ca femeia aceasta de 71 de ani a fost arestata intr-o zi de 23 mai, cind eu im­plineam 18 ani. Stateam pe Dr. Lister, in Cotroceni, la 10 minute de locuinta ei din Bd. Elisabeta. Tre­ceam zilnic prin fata acelei case, unde cindva fuse­se 'Cenaclul Sburatorul', pentru ca Facultatea de Filozofie se afla chiar vizavi. Imi imaginez ca in seara acelei zile de 23 mai am facut acasa un 'ceai', o pe­trecere, in acelasi timp 'istoria' trecea la 10 minute distanta de mine, arestind o femeie singura, la 71 de ani, pentru vina de a fi avut-o ca fiica, la Paris, pe Monica Lovinescu. Mai tirziu, am incercat sa-mi imaginez scena. Mi-am inchipuit-o pe mama mea arestata la 71 de ani. M-am cutremurat. Apoi, dupa 40 de ani de la cele intimplate am putut intra in acel apartament care ii fusese restituit intr-un tirziu Mo­nicai Lovinescu. Am pasit in camera mica, unde era dormitorul mamei, cu fereastra care dadea spre che­iul Dimbovitei. Stiam ca in dreptul ferestrei era ma­suta la care mama Monicai se aseza sa-i scrie fiicei sale. Isi imaginau impreuna, scriindu-si, cum va ara­ta, dupa 13 ani de despartire, reintilnirea la Paris. Iar apoi, in loc de asta, a venit arestarea. In aparta­mentul din Bd. Elisabeta s-a mutat un procuror mili­tar. Dupa aceea s-a petrecut moartea la inchisoare. Acestea sint faptele. Au intrat si ele in poveste, mai intii in cartea Doinei Jela, apoi in cartea de memo­rii a Monicai Lovinescu. Le citim si stim ca sint ade­varate, dar cine le-a trait pina la capat in afara vic­timei si a fiicei ei care si-a pierdut, o vreme, somnul?

3 iunie

Interesant cum, dupa Revolutie, felul in care ori­zontul social al vietii mele s-a largit poate fi masurat si dupa anvergura lichelelor pe care le-am cunos­cut, inainte, atit numarul cit si calitatea lor erau fatal determinate de 'cercul strimt' al vietii fiecaruia din­tre noi. Nu puteai intilni mai multe lichele decit iti permitea lumea in care te miscai. Si cum lumea aceas­ta se rezuma indeobste la lumea profesiunii tale, lichelele pe care le puteai cunoaste proveneau din rindul colegilor de serviciu si al ierarhiei din care faceai parte. Fiecare bransa, apoi, avea, in functie de importanta ei sociala, o densitate diferita de li­chele. De pilda, la Institutul de Filozofie al Acade­miei, unde am lucrat primii zece ani dupa termi­narea facultatii, densitatea de lichele era maxima, pentru ca era vorba de o 'institutie ideologica din linia intii a frontului' (dupa cum mi-a explicat tov. Ra­du Pantazi, secretarul de partid al Academiei prin anii '70, ca preludiu la eliminarea mea din Institut tocmai 'pe motive ideologice'). Aceasta 'institutie ideologica' era conectata direct la Sectia ideologica a Comitetului Central. Asa stind lucrurile, trei sfer­turi dintre membrii Institutului erau informatori ai Securitatii care ii turnau pe cei din sfertul ramas 'li­ber' si care, de asemenea, se turnau intre ei. Unul ca mine, mai ales dupa ce petrecusem citeva luni la Universitatea din Aachen, era mana cereasca pen­tru ei, de vreme ce isi puteau umple rapoartele cu ce carti citeam, cu ce spuneam in 'sedinte', cu ce se ascundea in spatele paginilor pe care le publicam. De altfel rolul lor 'ca specialisti' era tocmai acela de a le deschide ochii 'lucratorilor din Securitate' si inal­tilor activisti de partid asupra sensului ezoteric al scrierilor unui coleg.

Primul soc l-am avut la un an-doi dupa termi­narea facultatii, cind am publicat un articol in Con­temporanul, intitulat Filozofia ― o stiinta? Articolul 'lovea' in dogma absoluta a 'filozofiei marxiste', potrivit careia aceasta era infailibila tocmai pentru ca era stiinta. La citeva saptamini de la aparitia pa­ginii din Contemporanul ma cheama in cladirea Comi­tetului Central 'tovarasul Constantin Vlad', adjunct al Sectiei ideologice de care am pomenit mai sus. Nu ne cunosteam, nu ne vazuseram niciodata. Scena care a urmat a ramas inscrisa in memoria mea ca un fragment de vis, cu atit mai mult cu cit a fost o scena practic 'muta'. M-a invitat sa stau jos, a deschis ser­tarul de la birou si a scos din el o foaie. Mi-a intins-o peste birou, s-a ridicat si a iesit din camera. Pagina acoperita a foii continea o delatiune semnata 'profesor dr. Alexandru Boboc'. In ea, cel care imi fu­sese profesor pina in urma cu doi ani (aveam 25 de ani) ― preda 'istoria filozofiei contemporane' citind practic de pe foi capitole intregi transcrise din Istoria filozofiei moderne si contemporane. Omagiu lui Ion Petrovici, aparuta la inceputul anilor '40 ― isi facea o datorie de 'luptator pe frontul ideologic' din a-i sem­nala tovarasului Constantin Vlad caracterul profund subversiv al articolului meu. M-a uimit in mod deo­sebit incheierea delatiunii care, pe neasteptate, pier­dea 'tonul principial' si cadea intr-un amestec de mahala cu ura. Izbucnirea avea in ea ceva oarecum uman, lasind sa se stravada un naduf, o furie care nu mai putuse fi retinuta si care, totodata, schimba registrul stilistic al paginii, adaugindu-i o nota de familiaritate nepotrivita cu modul de adresare cu­venit intr-o asemenea ocazie. Propozitia neasteptata suna cam asa: 'Si si-a mai pus si poza in ziar, sa nu cumva sa-i uite posteritatea mutra!'

Cititorul de astazi trebuie sa stie ca in acele vre­muri povestea cu poza avea un subtext. Exista o educatie comunista a privirii si retina omului de pe strada se obisnuise sa vada doua tipuri de figuri umane: cele ale conducatorilor comunisti (singurele care puteau evada din paginile ziarelor sau din ma­nuale pentru a fi expuse in public sau plimbate, sub forma de pancarde, la 'manifestatii') si cele oare­cum 'simbolice', care se constituiau in 'tipuri' si care erau executate de artisti 'angajati', dupa impera­tivele realismului socialist: miner, forjeur, ostas, trac­torist, mama socialista, pionier etc. Mai existau de asemenea imagini ale scriitorilor reproduse in ma­nuale scolare: de la Eminescu la Mihai Beniuc, A. Toma si Dan Desliu. Iconografia comunista era in genere selectiva si restrictiva. Asa incit poza unui tinar, a unui debutant ― si inca a unuia care provenea din bransa filozofica ― intr-un ziar cultural important nu era un lucru obisnuit, in nici un caz unul de tra­ditie. Eram in 1967 si 'deschiderea' incepuse cu un an-doi in urma. De altfel regimul fotografiilor pu­blice avea sa fie in curind revizuit, restringindu-se in cele din urma la doar doua: cele ale cuplului pre­zidential. Dupa 1980, nici nu autor roman in viata nu avea dreptul sa isi divulge chipul pe coperta unei carti si nici macar, in 'format de buletin', pe coperta a patra.

Pentru cartile de filozofie, ca sa fiu sincer, spre deosebire de cele de literatura, fotografia autorului nici nu si-ar fi avut rostul: scrisul in acest domeniu atinsese un asemenea grad de impersonalitate incit sigla unui chip nu raspundea la nimic. Cartea ar fi putut fi scrisa de catre oricine, mai bine zis de catre orice individ deprins sa minuiasca limbajul de lemn al domeniului sau. Ce importanta avea ca un text de 'estetica' era scris de Marcel Breazu, Dumitru Matei sau Ion Pascadi, sau unul de 'istoria gindirii romanesti' de Al. Tanase, Gogoneata, Cazan sau Epure? Imbinarile acelea de cuvinte, puse pe hirtie ca 'lucrari de plan', publicate automat de Editura Academiei sau de Editura Stiintifica si necumparate si necitite de nimeni, intrau in lume orfane, aduse din indepartatele deserturi ale spiritului, poposind o clipa in rafturile bibliotecilor pentru a fi spulbera­te apoi de vinturile istoriei si inlocuite de altele. Ni­mic nu avea identitate, nimic nu avea chip. La ce bun atunci o fotografie pusa in raspar pe textul Nimanui?

Ei bine, Al. B. simtise in textul din Contemporanul ca ceva iesea din scara. Fotografia il ajutase sa simta ca autorul rindurilor vorbea in nume propriu. Arti­colul era al cuiva si 'mutra' care il insotea certifica asta. Lucrul acesta era scandalos, era mai cu seama subversiv si trebuia in consecinta semnalat.

Dupa citeva minute, adjunctul sefului de Sectie a reintrat in camera. Si-a pus degetul pe buze, a in­tins mina dupa foaie, a pus-o la loc in sertar si m-a condus pina la usa. Asta a fost tot. Pe Boboc l-am vazut de atunci, la facultate mai ales, de citeva zeci de ori. Trecusera 30 de ani de la scena pe care am povestit-o. As fi putut, intilnindu-l pe coridoarele facultatii, sa-i spun ca 'stiu'. Nu m-am gindit nicio­data 'sa-i cer socoteala', ci doar sa-i spun ca stiu. De fapt as fi vrut sa stie ca stiu. Nu am facut-o pen­tru ca imi era rusine. Imi era rusine ca atunci cind un actor recita prost, joaca prost si eu sufar de rusine in sala si transpir de rusinea lui. In urma cu citiva ani, cu ocazia conferintei unui heideggeriolog german in fata unui amfiteatru plin de studenti, delatorul de pe vremuri, care, micut si estropiat, isi purta pe culoarele vaste ale facultatii, alaturi de secretul prost pazit, pantalonii vesnic prea scurti, lasind sa se vada elasticul sleit al unor sosete intrate pe jumatate in pantofi, m-a laudat ca pe unul dintre 'heideggerio­logii de seama ai culturii noastre' sau ceva in genul asta. Lucrul mi s-a parut firesc. Din recuzita lichelei face parte ambiguitatea intretinuta intre 'ascuns' si 'pe fata', intre lovitura data pe la spate, in intu­neric, si lauda rostita in fata sau in public. Voi reveni cind voi ajunge la lichelele de alta anvergura din zi­lele noastre. Sigur este ca lichelele nu iau niciodata in calcul accesul celorlalti la zona lor de umbra, la 'lucratura', la otrava instilata pe ascuns. Ele mizea­za pe clandestinitate, pe intriga, pe turnatorie. Iar cind sint ajunse din urma de propriul lor trecut, de mirsavia tainuita si facuta tocmai sub incredintarea pecetei tainei, cind ceea ce a fost ticluit cu gindul sa ramina ascuns este dat pe fata, lichelele nu se ca­iesc, ci se grabesc sa dea explicatii, de obicei extrem de sofisticate sau, mai rau, devin agresive si acuza­toare.

Dar sa ne intoarcem la lichelele mele de dinainte de '90. Asadar la buna parte dintre colegii mei de Institut. Cu ce se ocupau ei? De pilda cu inscenarea unor 'procese'. Te invitau la o sedinta anuala, de 'bilant', in care 'se dadea citire' unui raport ano­din, cu cifre, realizari etc. Si deodata, cind lumea in­cepuse deja sa motaie in sala, aflai ca in anul acela se petrecusera si lucruri regretabile. De pilda, ca il plagiasesi pe Noica. Intr-un articol de-al tau, pu­blicat in nu stiu ce revista, putea fi regasit fratele Fiu­lui risipitor, personaj din care Noica facuse, alaturi de Fiul risipitor, figura centrala a Jurnalului filozo­fic publicat in 1944. Acuzatorii mei nici nu se obo­sisera sa citeasca parabola biblica si sustineau ca in Biblie e pomenit numai Fiul, Fratele fiind o creatie a lui Noica. Asadar fara sa-l citez pe Noica, ii fu­rasem personajul. Bine, o sa spuneti, dar lucrul era prea gogonat: toata lumea stie ca parabola Fiului risipitor e construita deopotriva pe figura Fratelui lezat. In comunism insa nu e asa: cu cit minciuna este mai sfruntata, cu atit mai mult ea are sanse sa se instituie ca adevar. Cu cit ceea ce spui este mai distorsionat in raport cu realitatea, cu atit puterea de convingere a cuvintelor este mai mare. De fapt raportul se schimba: cuvintele dau forta realitatii si o fac sa existe; ele nu au nevoie de suportul reali­tatii. Realitatea devine atit de slaba incit ea nu mai poate contrazice cuvintele; realitatea reala e negli­jabila si este inghitita de o noua realitate, cea pe care o proiecteaza si o instituie cuvintele. 'Comunismul aduce cu el fericirea' este o propozitie adevarata in sine, care nu poate fi infirmata de toata mizeria unei tari comuniste si nici macar de toata mizeria tutu­ror tarilor comuniste trecute, prezente si viitoare. Tot asa, adevarata in sine este si propozitia 'tancurile sovietice au intrat in 1968 la Praga pentru a aduce pacea'. Tot asa, in gura lui Radu Pantazi, secretar de partid al Academiei si director adjunct al Insti­tutului de Filozofie, propozitia 'Fratele Fiului risipi­tor este o creatie a lui Noica si el nu exista in Biblie' era o propozitie adevarata in sine, iar pe adevarul ei se sprijinea adevarul plagiatului meu. Si era mai mare dragul sa-i vezi pe colegii mei cum isi impar­tisera rolurile: unul se mira ca 'tocmai eu' fusesem capabil de asa ceva si astepta sa ma caiesc. Altul, cu o dictie imposibila, statea la o masa tinind mina pe un teanc de carti ale lui Noica si dadea citate de ici si de colo, dupa care, ridicind ochii catre sala, adauga: 'la fel si la Liiceanu'. Altul intelegea acum, in lumina plagiatului meu, multe alte fapte ale mele pe care pina atunci nu si le putuse explica. Cind am apucat sa bilbii, sufocat de indignare, ca Fratele Fiu­lui risipitor reprezinta un loc comun al culturii euro­pene la care poate face recurs oricine, fara sa fie acu­zat ca l-a plagiat pe Noica (sau pe Gide, care la rindul lui invocase parabola), Pantazi a retorcat: 'Si dumi­tale ti se pare corect, tovarase, ca unul sa se speteasca muncind si altul, care bate lumea si nu face nimic, sa fie primit la intoarcere cu bratele deschise si sa se taie pentru el vitelul cel gras'?

Povestite acum, lucrurile acestea sint grotesti. A­tunci ele se incheiau indeobste cu fringerea unui destin. Eu am avut noroc: am fost transferat la Insti­tutul de Istoria Artei. Componenta ideologica a artei era cu mult mai palida decit cea a filozofiei, asa incit densitatea de lichele in noul institut era aproape nula. Dimpotriva, citiva dintre noii mei colegi facusera puscarie politica. Lichele nu mai puteam intilni decit in situatii exceptionale, cind soseau la 'sedinte des­chise' activisti de la Centrul Universitar ― atunci am cunoscut-o pe 'tovarasa Clatici', care avea sa se ilustreze in 1981, cu ocazia unui 'proces' celebru, cel al 'meditatiei transcendentale', cind l-a judecat pe Plesu pentru participarea la 'complot impotri­va ordinii de stat'. Apoi, in 1988, l-am cunoscut pe 'tovarasul Bondrea', sef de cadre la Ministerul In­vatamintului, care ne-a chemat pe citiva sa ne spuna ca daca mai raspundem invitatiilor ambasadelor occidentale fara sa avem aprobare 'de la ei', vom ramine pe drumuri. Astazi, domnul Bondrea este rectorul celei mai mari universitati particulare, Uni­versitatea 'Spiru Haret'.

Cam asta era. In rest, pentru ca viata mea sociala era sumara si se reducea la frecventarea citorva prie­teni, nu prea mai aveam unde sa intilnesc lichele. Ba da, mai erau totusi vecinii. La parter, in casa de vizavi, locuia un cuplu de pensionari. Perdeaua de la fe­reastra lor se misca de cite ori ieseam in oras sau veneam acasa. Aveam senzatia ca sint vecin cu un post de observatie. Intr-o zi ma intorc din oras si, inainte de a intra in casa, vad perdeaua miscindu-se. Intru, iau cartea de telefon si caut la B: 'Bratucu', Intrarea Lucaci nr. 4. Formez numarul si imi ras­punde el. '― Tovarasu' Bratucu? ― Da. ― Ce se mai aude cu omul nostru? ― Cine e? Tovarasul colonel? ― Eu sint. ― Uitati, tocmai s-a intors acuma. ― Sin­gur sau cu cineva? ― Singur. Da' tovarasu' colonel, nu trebuia sa ne vedem intr-o ora in oras?' Schimb tonul: '― Da' rusine nu va e? Nu va e rusine sa fiti turnator? ― Alo! alo! Cine e acolo? ― Eu sint, veci­nul dumneavoastra. Ne putem vedea pe geam vor­bind la telefon. Ma vedeti? Eu va vad. ― Dumnea­ta Dumneata Hai sictir!' Si-mi trinteste telefonul.

Mai era si vecinul de la etaj cu 'cartea de imo­bil'. La el trageau 'baietii' cind veneau sa ia infor­matii. Ii vedeam intrind in casa scarii, ii auzeam apoi urcind etajele si pe el deschizindu-le usa. Ii vedeam plecind cam dupa o ora. Dupa '90 a tinut sa-mi spu­na ca nu el ma turna si ca spera ca stiu cine. El ― stiam, nu-i asa? ― era fiu de preot si simpatiile lui politice mergeau catre PNT Il ascultam si mi-l adu­ceam aminte in timpul 'sedintelor de bloc' (eram o mina de oameni, sapte familii in toata casa, care ne stiam de 20 de ani), cind 'lua cuvintul' (venea uneori imbracat in pijama) si incepea cu un excurs despre 'regulile convietuirii socialiste'.

Cu lichelele publice lucrurile erau cit se poate de simple. Locurile lor de intilnire erau volumele oma­giale, ziarele, televiziunea si radioul, unde de aseme­nea erau omagiati 'conducatorii' (de ziua nasterii sau cu ocazia altor zile nationale festive si la congre­se ale Partidului), cenaclul 'Flacara' si, integral, revista Saptamina, care isi primea informatiile direct de la Securitate.

Ajunsi in acest punct, ne putem desigur pune in­trebarea care e functia lichelei intr-o societate comu­nista. Raspunsul il vom gasi daca privim spre insasi esenta acestui sistem; pentru ca in comunism lichea­ua e secretata de aceasta esenta. Si care este esenta comunismului? Raspuns: nivelarea. Cu exceptia re­prezentantilor nomenclaturii si a celor aflati in sluj­ba ei, restul populatiei trebuie sa arate la fel: de la aspectul exterior (cum se imbraca, in ce tip de locu­inte stau, ce maninca, ce venituri au) si pina la tipul de gusturi, placeri si aspiratii. Comunismul e o so­cietate in care nu se iese din rind. Si ca sa se obtina acest lucru, trebuie controlate cu strasnicie mai intii venitul (el nu mai poate fi auto-generat, prin pro­prietate privata si initiativa) si apoi cadrul in care un membru al societatii se poate manifesta. Exceptia, talentul, performanta iesita din comun sint si ele cul­tivate in structuri prestabilite si sint subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gim­nasta etc. sint produsele de vitrina ale sistemului si reusitele acestora nu sint explicabile decit prin vir­tutile sistemului si contribuie la glorificarea lui sau a celui care il intrupeaza.

Asa stind lucrurile, iesirea neprogramata din rind era, in comunism, un pacat. Ce insemna asta pen­tru intelectuali? Insemna ca cine avea o explicatie ontologica a lumii care iesea din cadrele institutelor de filozofie, cine scria un roman sfidind regulile es­teticii oficiale, cine facea un film care leza gustul tri­umfalist al sistemului ― trebuia laminat social, rea­dus la ordinea numitorului comun si, la limita, fiind periculos prin exemplul pe care il dadea, eliminat.

Pentru ca acest lucru sa se intimple nu ajung for­mele de supraveghere ale unui aparat anume creat (Securitatea). Acesta poate asigura 'impulsurile cen­trale', dar releele care asigura transmiterea lor si su­pravegherea pina la nivel periferic precum si retransmiterea informatiei obtinute pina la sediul central, in vederea prelucrarii ei, trebuie create separat. Func­tia aceasta suplimentara o asigura lichelele. Si ele o asigura in chip natural, ceea ce inseamna cu efici­enta si geniul cu care natura regleaza, gasind de fie­care data forma in care trebuie sa o faca, echilibrul la nivelul fiecarei specii, creind astfel posibilitatea supravietuirii ei. Deosebirea este ca lichelele nu 'cu­rata specia' ― asa cum fac felinele cind vineaza ― de exemplarele bolnave, debile, deficitare etc, deci de mediocri, prosti sau impostori; lichelele 'curata' societatea eliminind virfurile, deci nu exemplarul care trage un picior, aude prost sau si-a pierdut un ochi, ci pe cel care pacatuieste prin vigoare, sprin­teneala si exces de fantezie.

Iata de ce pentru un exemplar dotat, ambitios sau care pur si simplu are ceva de spus lucrurile sint cu mult mai complicate in comunism decit in societatile occidentale. Cea mai mare parte din energia de care acesta dispune, in loc sa fie pusa in slujba realizarii proiectului propriu, este cheltuita pentru ceea ce s-ar putea numi 'cursa cu obstacole' la care candidatul la performanta e chemat sa participe zi de zi pe par­cursul intregii sale existente. Ei bine, lichelele sint organizatorii acestei curse cu obstacole. Ei joaca rolul zmeoaicei din poveste care ridica in drumul lui Fat-Frumos cind un munte, cind o padure plina cu lighioane, cind o apa fara hotare. Cine nu are destula astutie, cine nu inventeaza tehnici de evitare sau de­pasire a acestor obstacole este anihilat sau scos din joc. Pentru cine nu a trait atunci, e bine sa se stie ca lupta dintre bine si rau in comunism la nivel cotidi­an imbraca aceasta forma: lupta dintre cel care voia 'sa faca ceva' si cei care isi dadeau mina pentru a-l impiedica.

Ei bine, acest peisaj s-a diversificat imens dupa 1990

5 iunie

Ce trebuie sa faca un om cu viata lui daca nu vrea sa se resemneze sa traiasca in categoriile speciei? Ce iti ramine de facut cind fiecare din lucrurile care iti ocupau viata si ii dadeau un sens se golesc de con­tinut? Lucrul cel mai grav este ca sistemul de iluzii de care o viata are nevoie pentru a inainta sa se surpe. Iar in lumina sfirsitului nici o iluzie nu rezista. Problema e sa poti inca face ceva dupa ce ai ajuns in punctul acesta.

Jurnalul este cea mai strinsa forma de colaborare cu viata care ti-a fost data. Este un fel de reverenta facuta nu-se-stie-cui, un fel de a arata ca ceea ce ti s-a dat nu-ti este indiferent. Pe de alta parte, faptul ca ai primit ceva in necunostinta de cauza poate sa devina sursa unui protest infinit.

De aici ambiguitatea oricarui jurnal, amestec de curtoazie, tandrete si recunostinta cu strigate, repro­suri si blasfemii.

Ceea ce se numeste indeobste 'depresie nervoasa' este o criza prelungita de luciditate. Depresivul iese din rindul 'oamenilor normali' si incepe sa vada altfel. Aceasta schimbare a calitatii privirii survine ca urmare a degradarii stratului protector pe care, pentru orice om, il reprezinta sistemul lui de iluzii. Tocmai de aici provine miopia care este necesara pentru parcurgerea in bune conditii a unei existente. Un anumit fel de a ramine lipit de ceea ce faci si de a crede ca treaba aceea este si fireasca si capitala pen­tru bunul mers al lucrurilor (cind in fond ea este to­tal indiferenta) reprezinta garantia de sanatate a unei vieti. Gesturile curente, agitatia zilnica, mobilu­rile care ne mina nu sint puse in discutie; ele trebu­ie lasate in inertia subintelesului, in simpla dinamica imanenta a producerii lor.

In mod normal sanatatea mentala a omenirii tine de transa, de capacitatea de a participa la seductie si miraj. Esti sanatos cita vreme esti prins in 'dansul amagirii muritoare' vegheata de marea regina a Lumii, Maya. Cel care paraseste dansul acesta iese din cursa vietii si devine 'nebun'; pentru ca privirea distanta, care atrage dupa ea clarviziunea, strica jocul Mayei. Toate medicamentele antidepresive de astazi reprezinta tehnici de refacere a sistemului pro­tector de iluzii, reintrarea in hora amagirii, un mod de a fi imbrincit din nou in cursa vietii, de a-ti re­capata miopia salutara. Daca Hamlet ar fi putut lua timp de trei luni doua pastile de Zoloft sau de Pro­zac pe zi, tragedia lui n-ar mai fi existat. El ar fi putut face abstractie de ceea ce ajunsese sa inteleaga.

Versiunea romaneasca a lui Hamlet o avem in le­nesul din povestea lui Creanga. Deosebirea este ca acesta 'merge pe scurtatura'; el nu explica, nu teo­retizeaza, nu are nevoie de cinci acte pentru a parasi scena. Povestea lui e scurta pentru ca trece direct la concluzie; ca si Hamlet, lenesul lui Creanga a inte­les. Numai ca el nu mai intirzie nici o clipa 'aici': nu vrea sa reaseze timpul lumii in matca (ceea ce, in cazul lui Hamlet, reprezinta inca un tribut platit ilu­ziei), nu vrea sa razbune sau sa repare ceva. De indata ce a inteles, el nu considera ca mai are vreo res­ponsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atentia sau a obtine ceva, ci pur si simplu pentru ca aceasta i se pare calea cea mai la indemina, mai abrupta si mai eleganta de a abandona. In acest 'pro­iect' al sau (singurul care se poate sustrage ama­girii) el este ajutat in mod firesc de consatenii sai care il spinzura ca pe unul ce a incalcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.

6 iunie

Tema prapastiei pe care stam. Am intilnit-o prima oara la douazeci si ceva de ani, cind am citit inter­pretarea lui Nietzsche la tragedia elina. Eram prea necopt ca sa o inteleg, ceea ce inseamna sa o inte­grez in viata mea, depasind-o ca 'motiv cultural'. Dionysos le-a revelat grecilor haul pe care era ase­zata viata noastra, caracterul cumplit al existentei, si, ca sa-i poata face fata, grecii l-au mascat cu lumea de forme frumoase ― compensatorii si terapeutice ― de tip apolinic. Polaritatea dionisiaco-apolinica a vietii eline era expresia unei strategii care se misca intre adevarul teribil si iluzia menita sa-l faca su­portabil. Tragedia era chemata sa ridice la rastim­puri valul care acoperea prapastia lasind ca ceea ce este cumplit ― si eventual uitat ― sa tisneasca la suprafata. Tragedia devine memento-ul prabusirii oricind posibile: in orice clipa poti sa ajungi de la linistea calduta a existentei la infernul ei.

Grecii stiau asta, stiau ca fiecare ins are prapas­tia vietii lui si ca, intr-o buna zi, valul care o acope­ra se va da la o parte. Noi, in schimb, traim cu ideea ca prapastia este a altuia si de cele mai multe ori asistam la spectacolul ei sub forma grozaviilor care ne-ajung la urechi sau a celor la care sintem pusi sa asistam in fiecare seara, la scara planetara, prin inter­mediul televiziunii. Dar vorba lui Ionesco: 'nu exista scapare'.

Sa ai curajul sa notezi tot ce-ti vine in minte, din­colo de orice preocupare de stil, de teama de plati­tudine sau de rusinea vaicarelii.

Tema prapastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prapastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). In Sein und Zeit, Heidegger vorbeste de 'vina' noastra intr-un sens extra-moral, unul care tine de constitutia existentei noastre, adica unul exis­tential. Iar vina alcatuirii noastre este tocmai aceea de a subintinde 'nimicnicitatea': sintem 'vinovati' pentru ca sintem 'temei al nimicnicitatii'. Dar ce inseamna asta?

Asta inseamna ca ne lipseste mai intii temeiul lui 'de unde?' (de unde venim). Lipsa de provenienta pe care e asezata viata noastra Heidegger o numeste 'aruncare'. Aruncarea exprima ne-temeiul prin ex­celenta: ea ne confrunta cu un rezultat a carui expli­catie ni se refuza cu desavirsire. Sintem rezultati din­tr-o aruncare ― si, ca dovada, iata-ne, sintem aici ―, dar nici aruncatorul si nici sensul gestului lui nu ne sint transparente. Absenta lui 'de unde?' inteme­iaza nimicnicitatea, iar viata noastra este direct insta­lata pe neantul acestei explicatii.

Dar pentru ca 'aruncarea' sa fie deplina, nici 'de partea cealalta' ― a iesirii din scena ― nu stam mai bine. Misterului lui 'de unde?' ii corespunde cel al lui 'incotro?'. In aceasta constructie, Heidegger nu ia in calcul credinta (asa cum pentru 'de unde?' nu ia in calcul ipotezele stiintei), pentru ca el se rezuma la 'aici'-ul fenomenal ― manifestabil si intilnibil ― al secventei cuprinse intre nastere si moarte. Locul in care sint eu asezat nu-mi permite sa vad decit scena; despre culisele din 'stinga' si din 'dreapta' ei nu am pe ce temei sa vorbesc. Totul se rezuma la faptul ca sint aruncat pe scena, trebuind sa joc. Cu­lisele, oarbe pentru mine, sint primul temei al nimicnicitatii mele si primul fel in care 'vina' se arti­culeaza in existenta mea.

Lucrurile merg insa mai departe: jocul insusi, po­pasul meu in scena este pindit in fiecare clipa de neant si genereaza neantul. De ce? Pentru ca prin fiecare gest al vietii mele eu aleg intre mai multe po­sibilitati si fiecare optiune, odata facuta, reprezin­ta condamnarea la moarte a tuturor celorlalte pe care le-am inlaturat. Prin unica mea alegere eu am remis neantului restul refuzat al posibilitatilor. Inaintarea noastra prin existenta genereaza fara incetare neant. Nu numai ca aruncati in lume, dar si ca 'aruncatori', ca 'proiectanti' ai propriilor noastre gesturi, ca fiinte ale proiectului, ca implinitori si realizatori, stam pe ne-temeiul nimicului.

In sfirsit, in al treilea rind, jocul nostru nu are cine stie ce calitate: el se inscrie in tiparele prestabilite ale faimosului das Man ― impersonalul 'se' ― si cam toti actorii joaca aceeasi partitura. Fac si spun cam aceleasi lucruri, sint minati de aceleasi idealuri, mode si curente. Cad in aceeasi mediocritate, adica reusesc sa obtina un caracter mediu al existentei in cate­goriile caruia intra cu totii. Chipurile lor incep sa semene intre ele, pina ajung la chipul statistic al lui Niemand, Nobody, 'nimeni'. Cu fiecare dintre gesturile noastre comune, cu orizontalitatea cotidiana a vietilor noastre, cu fiecare evitare a intilnirii cu posi­bilul nostru ireductibil ― ne asezam pe neant.

Aceasta intreita vina existentiala, intrucit tine de constitutia omului, depaseste, cum spuneam, discursul de tip etic. Ea este o vina fara raspundere individua­la si ea trimite mai degraba la insuficienta conditiei noastre, la faptul ca pur si simplu sintem asa, fara explicatie si fara a avea sa cerem cuiva socoteala. Es ist so!

8 iunie

Asta seara la telejurnal scena din fata Palatului Elisabeta, 'retrocedat' Regelui si devenit resedinta familiei regale in Romania. Iliescu ii intoarce vizita pe care Mihai i-o facuse la Cotroceni. Din stinga ecranului apare Regele, cu mersul lui colturos, de om stingaci si etern timid. Prin dreapta ecranului isi face aparitia Iliescu, miscind in contratimp capul, umerii si soldurile, de unde senzatia aceea de bitiiala, pe care o lasa cind strabate protocolar un spatiu public. Aceasta e pesemne forma lui de timiditate. Camerele de televiziune sint undeva sus si mai de­parte, asa incit chipurile nu se vad, ci doar siluetele si limbajul corpului. Dupa Iliescu, patrund in ecran, prin dreapta, doi tipi solizi, carora costumele cu cra­vata nu le vin niciodata bine si care cara fiecare cite un buchet enorm de flori, invelit in celofan. Florile trebuie date pesemne 'doamnelor' (reginei si prin­cipesei) si intrucit acestea asteapta in casa, cei doi se aliniaza respectuos la ceva distanta de suveran si presedinte. Apoi, prin acelasi colt din dreapta isi fac aparitia in ecran doua doamne voluminoase in taioare, care dau mina cu Regele si fac, conform pro­tocolului regal, knixuri, acele genoflexiuni suave, semn de supunere si omagiu la care numai monarhii au dreptul pe acest pamint. Mi le imaginez cum au repetat acasa, cum cineva le-a aratat, le-a explicat, le-a descompus miscarea. Cum gungureau repe­tind-o si cum se intrebau poate una pe alta: 'Ce zici, tu? Imi iese?' Facind asta, erau pesemne flatate si excitate, lucruri disparate se invalmaseau in mintea lor, amintiri proletare din tinerete, cind Regele era un personaj hulit, cu acest moment cind Regele rein­tra in scena prin poarta din spate a istoriei, dar ce are a face, se dovedise ca era tot rege si ele urmau sa stea la masa cu acest personaj fabulos, pe care cei din lumea lor, puternici si stapini pe situatie, il da­dusera la o parte si pe care acum tot ei, puternici si stapini pe situatie, il aduceau inapoi, il lasau sa stea, citeva luni pe an, linga 'poporul lui', ii dadeau totul inapoi, totul in afara de coroana.

12 iunie

Marea iluzie a Revolutiei din decembrie: ca po­porul roman ar fi avut nevoie de libertate.

Prima revelatie am avut-o in ianuarie 1990, cind in piata din Hala Traian, intrind in vorba cu un vin­zator de la aprozar, acesta imi spune la un moment dat cu naduf: 'Ce mai, era mai bine inainte.' Spu­nind asta, imi arunca de zor niste cartofi murdari in talgerul cintarului si privea intr-o parte, nestiind daca face 'bine' vorbind dintr-o data asa. 'Cum era mai bine? Uite, puteti spune cu glas tare ce ginditi. Sinteti liber!' Omul s-a holbat la mine si n-a mai zis nimic. N-avea ce face cu libertatea asta. Nu se gindea pesemne decit la un singur lucru: ca pe o piata in care cartoful nu se putea gasi oricind, furatul era mai rentabil decit acum. 'Piinea cereasca', libertatea, nu-l interesa nici cit negru sub unghie.

Numai ca ar fi trebuit sa stiu asta. De cite ori ple­cam de la Institutul de Istoria Artei in jos pe Calea Victoriei, ajungind in piata unde se afla cladirea Co­mitetului Central, imi spuneam: daca acum cineva ar scoate o pancarda pe care ar scrie 'Jos Ceauses­cu!' sau 'Jos comunismul!', trecatorii care ar asista la scena s-ar grabi sa traverseze. 'Un nebun', si-ar fi spus toti in gind. Cind Jan Palach si-a dat foc la Praga, mii si mii de studenti au asistat la funeraliile lui, iar memoria poporului ceh i-a pastrat numele si in fiecare an el e sarbatorit ca un erou. Cind un tinar roman, sub Ceausescu, si-a dat foc pe pirtia de la Poiana Brasov, lucrul a fost inregistrat ca un fapt divers. Un nebun! Pesemne ca nimeni, astazi, nu e in stare sa spuna cum il chema. (Asta Noica numea 'gesticulatia de opereta a eticii': scoti un tril ca sa te auda ceilalti. Dar dupa cum se vede nu avea drep­tate, pentru ca la noi nici opereta nu avea specta­tori.) Acelasi lucru s-a intimplat dupa Revolutie la Cluj. Tinarul care isi desfacuse camasa in fata arma­tei masate in piata spunind 'Trageti!' (si au tras), scapind cu viata, s-a sinucis un an mai tirziu. De scir­ba. A pus pe cineva pe ginduri gestul lui? A modificat el, macar cu un milimetru, starea de lucruri a Roma­niei? Isi mai aduce cineva aminte cum il cheama?

Libertatea, vorba Marelui Inchizitor, este un lux pentru cei alesi si putini. Pentru cei multi, ea este o povara. 'Adevar graiesc catre Tine ca sufletul omu­lui nu cunoaste alta grija mai chinuitoare decit aceea de a gasi cui sa-i incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste pe lume.' ― 'Si oamenii s-au bucurat ca sint din nou minati ca o turma si ca, in sfirsit, inima lor a fost usurata de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri.'

Ei bine, eroarea intelectualilor umanisti in anii care s-au scurs dupa decembrie '89 este ca au mizat pe acest 'dar funest' intr-o lume educata sistematic vreme de patru decenii in 'generalizarea supune­rii'. Ei au plecat, ca orice umanisti, de la o premi­sa abstracta, de la ideea de om si omenire care ar avea ca determinare 'harul libertatii' asa cum fie­care om vorbeste sau are miini, ochi si picioare. De aceasta orbire, care ii asaza de la bun inceput pe terenul moralei si nu al politicii, ei nu au scapat nici pina azi si nici nu au cum sa scape pentru ca asta e naravul oricarui umanist, de care altminteri el este foarte mindru si de care nu are cum se dezbara, pen­tru simplul fapt ca atunci ar inceta sa fie un uma­nist. Din aceasta cauza pariul pe care el il face cu so­cietatea este din capul locului pierdut. Pina si ultimul gainar ajuns in Senatul Romaniei, ultimul securist aciuat intr-un partid, ultimul ziarist care da lectii po­porului de pe ecranul unui televizor stiau (sau au aflat intre timp) ceea ce unui subtil intelectual nu poate sa-i intre in cap: ca in majoritatea lor oamenii nu au nevoie de 'hrana cerului' ― de cartile lui, de suspinul lui, de predicile lui profane.

15 iunie

O alta iluzie a deceniului care a trecut: ca socie­tatea ar dori sa se scuture de cei care facusera cu pu­tinta lumea dinainte.

Iluzia aceasta isi avea din nou radacina intr-o ope­rare inadecvata cu categoriile morale, cu ideea ca atitudinile oamenilor sau modul lor de a gindi sint influentate de constientizarea distinctiei dintre bine si rau. Ce simple pareau lucrurile la cumpana anu­lui '90! Nomenclatura de partid, activistii, aparatul represiv (Securitatea), omagiatorii reprezentau raul. Ei erau putini. Prin caderea comunismului, daca s-ar fi produs vreodata, ei ar fi fost pusi automat la stil­pul infamiei. De catre cine? De catre 'ceilalti', cei multi, cei covirsitor de multi, cei care suportasera pe pielea lor ceea ce primii pusesera in opera, furin­du-le libertatea, umilindu-i, mintind etc. etc. Asadar, printr-o simpla operatie de scadere se obtinea 'restul populatiei', care reprezenta binele.

Dupa decembrie '89 s-a dovedit ca acest 'punct de vedere' fusese interiorizat de primii, dar cu de­savirsire ignorat de ceilalti. Cei care facusera raul stiau ce facusera ― dovada ca in primele luni dupa decembrie 's-au dat la fund' ―, in vreme ce aceia care il suportasera nu-l percepusera ca rau. A trebu­it sa treaca un timp pina ce primii au priceput ca lucrasera temeinic si pe termen lung si ca indobi­tocirea se petrecuse in masa. Se puteau intoarce intre 'ai lor'. Victima lor, un popor intreg, nu-i repudia. Ei, lichelele, puteau reveni la rampa. Nu aveau de cine se teme. In nici un caz de o mina de intelectu­ali care vorbeau de memorie, vina si cainta. Isi puteau face partide, puteau intra in parlament si puteau de­veni ministri, isi puteau face banci, imperii univer­sitare, puteau conduce institutii culturale, puteau avea posturi si emisiuni de televiziune, daca voiau il pu­teau lauda si acum pe Ceausescu si puteau explica si de ce o facusera inainte, puteau spune ca Securitatea fusese o institutie patriotica, ba chiar puteau sa aduca pe ecrane fosti generali de Securitate, care-l tabaci­sera pe Goma si care acum comentau bine dispusi evenimentele curente, isi expuneau conceptia lor de­spre lume, faceau bancuri si spuneau ca 'Monica (Lovinescu) ar fi bine sa fie batuta la cur ca sa-i vina mintea la cap'. Ce conta ca prezenta pe ecranul tele­viziunii, ore si ore in sir, a fostilor poeti de curte era o palma pe obrazul poporului roman daca poporul roman nu simtea ca este palmuit?

'Apel catre lichele'? Sigur, apelul acesta nu fuse­se facut pentru si catre lichele. El fusese facut pen­tru a indica obiectul posibil al unei repudieri colecti­ve, pentru a impiedica ceea ce mai apoi s-a intimplat. Apelul acela nu avea in el nimic singeros; nu invita pe nimeni la razbunare si linsaj. Tot ce isi propunea era sa provoace o presiune morala in vederea unei retrageri pioase. Tonul miniei lipsea cu desavirsire din el. Pe unii i-a contrariat mesajul lui: daca veti avea o cadere pe ginduri si o decenta iesire din scena, va vom iubi. 'Va vom iubi?' Dar cum sa iubesti o lichea, fie ea si renuntinda? Aceasta virtuala decla­ratie de iubire care atunci suna deplasat isi vadeste de-abia astazi sensul. Si il dovedeste tocmai prin vidul in care a cazut apelul in constiintele celor care erau chemati sa se apere. Dar mai ales si-l dovedeste prin consecintele acestui vid in starea actuala a unei natiuni. Astazi cind il vad pe Paunescu desfasurin­du-se in toata impudoarea lui, cind il vad declarand ca el a pierdut batalii dar niciodata razboaie, sint gata sa declar ca l-as iubi daca raul pe care-l face celorlalti (chit ca ei sint sau nu constienti de el) ar fi putut fi oprit. Recunosc ca o iubire atit de perversa nu poate aparea decit din disperare, cind binele nu se mai defineste viguros si pozitiv, ci doar ca absenta a raului. Ei bine, l-as fi iubit pe Paunescu, daca ar fi renuntat la razboiul lui cu poporul roman. Caci ce se poate intimpla cind o lichea bine instruita sare la bataie cu un popor care abia se mai tine pe picioa­re? Este evident ca lupta dintre ei e inegala: nimeni nu-i da poporului roman o emisiune de televiziune in care el sa stea la o masa pe care se afla cind vo­lume de versuri (pe care sa le poata mingiia la ras­timpuri), cind un dosar de securitate folosit ca alibi pentru disidenta lui. Poporul roman nu are un glas de buhai cu care sa-si acopere mereu interlocutorul si nici reaua credinta necesara pentru a face imposi­bila orice discutie. Poporul roman nu recita, acom­paniat la chitara, versuri timpite care sa-i mearga la inima poporului roman educat in spiritul kitschu­lui nationalist. Poporul roman nu are resursele nece­sare pentru un razboi care se poarta cu tupeu. Si, mai ales, poporul roman nu poate purta acest razboi pen­tru ca nu mai percepe imoralitatea: lui ii este indi­ferent ca il are din nou in fata pe autorul unor spec­tacole en plein air care incepeau cu balade duioase si se terminau cu 'Ceausescu, Romania!', scandat pe scena si preluat, prin incitatie si pseudo-isterie colec­tiva, de tribune. Si de ce ii este lui indiferent daca vede aceleasi mutre in decoruri istorice care se vor diferite? Pentru ca poporul roman, aceasta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat intre timp prostii si umanistii, se adaptase la istoria lui. Intr-un alt decor, el continua sa manince felurile pe care istoria i le servise inainte. Reci, neincalzite, stricate. Lui nici nu-i pasa ca, simbolic macar, avusese loc o revolutie, ca istoria facuse indigestie si ca parte dintre cei care defilau acum pe scena nu erau altceva decit eruc­tatii si vomismente ale unei perioade trecute.

19 iunie

Cartarescu, in Jurnalul sau, noteaza 'la 3 noaptea': 'Am citit deodata, intr-o dupa-masa, Jurnalul de la Paltinis, care mi-a aparut un fel de tragedie grotesca sau o farsa tragica. Dar orice nebunie isi are, cumva, si maretia ei, si poti crede foarte bine, la urma urmei, ca un om drag care-a murit e inca viu, pentru ca tra­ieste in tine. Asa crede Noica in cultura. Cu el e in­vers decit spunea Paleologu: ar fi fost un geniu daca n-ar fi fost un prost. Dar admiratia lui pentru Wittgen­stein ii sterge multe pacate (fara a-l miscora pe cel impotriva Duhului: lipsa milei). Te intrebi la ce i-a folosit cititul miilor de carti daca n-a putut intelege gestul lui Vulcanescu. Si cum i-au putut inghiti dis­cipolii, si de ce, atitea stupiditati. Totul e insa mult mai complicat, caci grotescul batrineilor de tipul Tutea sau Noica este urmarea unei tragedii interne intr-o mare tragedie istorica. Heidegger insusi ar fi fost in alte conditii [] un astfel de biet tataie excen­tric, indesindu-si basca pina la sprincene si exer­sindu-si prin circiumi maieutica.'

Am de spus urmatoarele lucruri:

Noica insusi se temea ca existenta Jurnalului de la Paltinis o sa le dea multora senzatia ca 'au acces la gindul lui' si ca, in felul acesta, au sa intre in dia­log cu el crezindu-se scutiti de obligatia de a-i fi citit opera. Si avea, iata, dreptate. Pentru ca este mai sim­plu sa citesti o carte despre Noica si sa arunci apoi pe hirtie, asa, intr-o doara, cam ce crezi tu despre el si cum devine chestia. Ca si cum el, Noica, e suma plimbarilor lui la Paltinis, si nu gindul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu si, in termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Paltinis e nevoie de o dupa-amiaza, dar pentru familiarizarea cu o idee clocita vreme de sase decenii e nevoie de citiva ani buni numai ca sa incepi sa o adulmeci. Iar daca vrei sa ajungi la sursele acestei idei in filozofia lumii, de-abia atunci putind sa vorbesti in cunostinta de cauza de­spre 'Noica', mai trebuie pusi la socoteala alti citi­va ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: daca n-ai studiat teoria relativitatii, poti sa crezi ca Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cartarescu, Noica nu face decit sa scoata limba. Noica nu e de cautat la Paltinis si nici in jurnale paltinisene, ci in efortul de a fi gindit 'golul de fiinta', 'deveninta', 'holomerul', 'arheul', 'cercul metafizic' etc, etc. Despre astea Cartarescu nu sufla un cuvint, pentru ca 'din afara' accesibile nu sint decit bascul si ghetrele lui Noica, adica anecdotica si, in cel mai bun caz, un anumit patos existential grefat pe o bucata de istorie si povestea unei Castalii romanesti.

Greseala asta au facut-o si oameni care i-au stat in preajma: de la Paleologu, care a scris un text devas­tator despre Noica limitindu-se la experienta comuna de la Cimpulung, si terminind cu Plesu, care a de­clarat intr-un frumos articol din anii '80 ca in 'cazul Noica' mai important e omul decit opera. Opera de­spre care, toti care i-am fost in preajma, credeam la un moment dat ca o stim numai pentru ca respiram un aer comun, pentru ca Noica ne mai citea pagini din cite o carte la care lucra sau ne 'povestea' cite o idee a lui. (Ca si cum filozofia se poate lua ca riia, prin simpla frecare.) Asa se face ca nici unul dintre judecatorii lui ocazionali nu l-a citit 'cap-coada' cu creionul in mina si nu a facut sa iasa din 'intilnirea cu Noica' un teanc de conspecte. Tratatele lui de on­tologie (in care se afla 'gindul ultim') au ramas, in timpul vietii lui, un mister pentru toata lumea. Cri­tica filozofica lipsea cu desavirsire, iar cea literara, cum era onest si firesc, nu putea depasi nivelul unor comentarii, aproximative si ele, la Rostirea filozofica sau la Pagini despre sufletul romanesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Paltinis era povestea unui crez, a unui mod de viata, a felului de a-ti da un des­tin. Si, la limita, o opera de fictiune. Dar nu era docu­mentul unei gindiri, nici macar nu era o 'monogra­fie', si era insuficient ― si total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanta culturala. 'Stupi­ditatile' rostite de Noica la Paltinis si 'inghitite de discipolii lui' nu fac parte din opera lui Noica.

Si atunci, daca asa stau lucrurile, la ce raspund cuvinte ca 'grotescul batraneilor de tip [] Noica', 'biet tataie excentric' etc? Faptul ca un filozof poar­ta basc, ca e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mica relevanta pentru filozofia lui. Si Kant era grotesc, si Wittgenstein era excentric. Ei si?

De unde atunci prezumtia ca putem vorbi despre Noica, Heidegger si Wittgenstein cu aplombul cu care ii invocam pe 'optzecisti'? Cum de se mariaza atit de bine ignoranta si morga? Este un semn de noblete mentala sa stii sa admiri ceea ce te depaseste. In principiu, fiecare dintre noi poate, daca are timp pentru asta si interesul nu ii lipseste, sa acceada la orice domeniu: fizica atomica, astrologie, filozofie sau cultura japoneza. Altminteri, orice domeniu in care nu am investit cazna necesara pentru intelege­rea lui ma depaseste si este de preferat ca in privinta lui sa nu am opinii.

Filozofii se invata asa cum se invata matematica si asa cum un matematician nu poate acoperi decit un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu stie à fond mai mult de doi-trei gindi­tori. Semnul 'izolarii culturale de tip oriental', la care Cartarescu se refera mai departe in nota lui, e tocmai acela de a ajunge sa vorbesti despre filozofi ca si cum ai asista la un meci de fotbal: stai in tribuna, e un soare caldut, comentezi o faza si intre timp mai scuipi o saminta pe jos.

20 iunie

Recitesc nota precedenta si alte citeva lucruri imi sar in ochi.

Aceeasi raminere in exterioritate in alaturarea lui Tutea si Noica. Dincolo de faptul ca erau apropiati ca virsta, descinzind amindoi din 'interbelic' (asa­dar 'batrinei' si 'tataie'), nimic nu-i leaga: Tutea era un 'personaj', un cabotin de geniu dotat cu o orali­tate prodigioasa, dar incapabil sa scrie o pagina coe­renta. De pe urma lui au ramas '322 de vorbe me­morabile' si admiratia induiosata a lui Cioran. De pe urma lui Noica a ramas ultimul sistem de onto­logie european. Noica apartine istoriei gindirii, Tutea mitologiei culturale.

'Dar admiratia lui pentru Wittgenstein ii sterge multe pacate' Asta ne lasa sa intelegem ca autorul notei e in raporturi de cordialitate cu opera lui Witt­genstein, ca este chiar un fan al lui, de vreme ce-i iarta lui Noica pacatele (o parte din ele) pentru reve­renta pe care Noica (din nou, in Jurnal, pentru ca in restul operei urmele intilnirii cu Wittgenstein sint inexistente) i-o face acestuia. Or, sugestia e falsa de vreme ce apare din nou intrebarea (ca si in cazul lui Noica si Heidegger) legata de accesul lui Cartarescu la scrierile lui Wittgenstein: mai mult de o treime din cele citeva zeci de pagini din care e alcatuit Trac­tatus-ul cere o pregatire logico-matematica expresa, iar organizarea si formularea insasi a propozitiilor din aceasta cartulie fac din ea una din marile opere ermetice ale secolului XX, carora specialistii ii dedica ani si ani din viata lor.

De ce, atunci, ajungem sa avem cu filozofia o fa­miliaritate pe care nu indraznim sa o afirmam cu nici un alt domeniu? Pesemne pentru ca folosind si ei 'cuvinte', ginditorii ne lasa senzatia ca sintem 'co­legi de scris' si pentru ca la suprafata lectura filozo­filor pare o provocare pentru inteligenta fiecaruia dintre noi si nimic mai mult, cind de fapt, ca tot ce presupune un 'limbaj' (daca nu un jargon), ea este o specialitate care se dobindeste la capatul unei pre­gatiri, insa cum timpul pentru aceasta pregatire lip­seste din viata unui om care s-a dedicat altui lucru si care are deja o 'specialitate', iar pe de alta parte tentatia de a-ti impodobi discursul cu nume sonore ('Platon', 'Kant', 'Nietzsche' etc.) e prea mare (pen­tru ca lucrul asta 'da bine' si 'face cult' si te plasea­za intr-o vecinatate selecta care iti imprumuta din maretia ei) ― se ajunge la situatii de felul celor de mai sus. Iar daca, pe deasupra, poti sa invoci nume ca acestea si sa spui 'batrinei grotesc' sau 'tataie excentric' sau 'indesindu-si basca pina la sprin­cene' ― ei bine, lucrul acesta te muta din vecinata­tea lor si iti asigura, printr-o simpla pirueta lingvis­tica, printr-un adjectiv sau printr-un simplu cuvintel, un loc sus si deasupra lor, chiar pe acoperisul lumii, de unde nimeni nu te mai poate privi, dar de unde tu poti privi, in schimb, pe toata lumea.

In treacat: admiratia lui Noica pentru Wittgenstein, spune Cartarescu, ii sterge acestuia multe pacate 'fara a-l micsora pe cel impotriva Duhului: lipsa milei'. Pacatele impotriva Duhului Sfint sint trei si provin din absenta uneia dintre cele trei virtuti cres­tine: credinta, speranta si dragostea. Mila nu e prin­tre ele.

2 iulie

La cererea conducerii Bisericii ortodoxe romane, Comisia parlamentara SRI propune revenirea asupra Legii arhivelor Securitatii care, in forma ei actuala, prevede deconspirarea informatorilor politiei poli­tice proveniti din rindurile preotimii.

La televizor, seara, apare sefa Comisiei (Buru­iana?), activista a partidului 'Romania Mare', care argumenteaza proiectul de modificare a legii in felul urmator: 1. Dupa cum rezulta din sondaje, poporul roman are incredere cu precadere in Biserica si in Armata. Nu se cuvine sa-i zdruncinam aceasta incre­dere dind pe fata numele prelatilor care ii turnau pe enoriasi. 2. De altfel, colaborarea cu Securitatea este irelevanta, pentru ca 'asa erau vremurile atunci'. Important e 'cine erau (si cine sint) tradatorii de tara'.

Dupa care doamna, oxigenata si cu gura mare, il roaga pe Dumnezeu sa-i lumineze pe 'fratii de la PSD' sa voteze la fel ca membrii PRM.

Toate astea se intimpla la cererea conducerii unei Biserici care, vorba lui Andrei, are ca axa doctrinara cainta.

4 iulie

Vorba aceea extraordinara, 'aproapele ne este cel mai departe' ― adica cel mai greu de perceput, tocmai pentru ca ne este atit de aproape ― aplicata la poporul meu, la poporul roman.

In tinerete, cind vedeam filme in care apareau sate mexicane, siciliene sau grecesti, imi spuneam: Doam­ne, cit de mizerabil pot trai oamenii acestia! Asezati acolo, sus, pe ecran si surprinsi de privirea nean­gajata a unui simplu spectator, ei imi apareau mur­dari, saraci si cruzi. Pentru ca nimic nu ma lega de lumea lor, pentru ca ea raminea intr-o departare pe care nici o complezenta nu o putea tulbura, posibi­litatea de a o vedea asa cum era raminea intacta. Eram convins, privindu-i, ca eu apartin altei civili­zatii. Lumea aceasta in care ma nascusem, cu tre­nurile si garile ei mizerabile, cu satele din Baragan, cu soselele nationale pe care intilneai carute pono­site, biciclisti beti, femei impingind carucioare ho­dorogite, turme de vaci si de oi, batrine indoite din sale care carau legaturi de vreascuri in spinare, toata viata aceasta a 'Romaniei profunde' care nu avea nimic idilic in ea ― o vedeam fara sa o percep in incomensurabilul mizeriei ei atotstapinitoare. Ea era a mea, statea lipita de mine, mistificata si devenita invizibila prin chiar subintelesul ei. Ea ma invaluia si o iubeam cu acea 'dragoste de invaluire' care acom­paniaza realitatea din care faci parte. Ceea ce nu pu­team sa fac in cazul taranului mexican, aici reuseam: traiam intr-o promiscuitate transfigurata, aceeasi care il facea pe Zinoviev, exilat la München, sa viseze nostalgic la paznicii rusi ― paznicii lui ― de la Liu­bianka. Nimeni nu venise sa inalte lumea noastra pe ecran pentru a o scoate din subintelesul ei si a o face, pentru noi toti, vizibila in adevarul ei. Lumea a treia? Mi se parea o realitate exotica, planind intr-o geografie incerta, undeva intre o regiune din Africa si un stat caucazian. Nu ma gindeam nici o clipa ca ecuatorul acestei lumi trece deopotriva prin Roma­nia. Cartierul Cotroceni, cartile mele, prietenii mei, masa la care scriam, iubirile mele, parfumul de tei care imi intra in odaie la sfirsit de mai insotindu-mi de fiecare data 'ziua de nastere' ― cadeau ca o per­dea groasa de fum peste privirea si intelegerea mea. Vazuta dintre peretii de vata ai vietii mele, Romania ― nu exista nici o indoiala ― nu era Mexicul: nici macar asa cum o cunoscusem eu, tavalita in comu­nism si in praful Istoriei.

Apoi au venit calatoriile, fatal insotite de socurile reintrarii in tara, filmele lui Pintilie, 'noi' vazuti cu ochii Europei, clasamentele mondiale ― din care nu lipseam niciodata ― ale saraciei, coruptiei, comer­tului cu copii si prostitutiei. O vreme, dupa 1990, nu am mai putut sa ma uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te intilneste venind din fata, fara posi­bilitatea eschivei, ma rastignea, ca pe un boxeur ca­zut in ring, pe uritenia acestei tari: case din chirpici roase de inundatii, oratanii evoluind printre soproa­ne acoperite cu carton gudronat, obrajii scofilciti ai oamenilor, guri fellinian stirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitata in fata unui micro­fon intr-o limba stilcita, fara nici o propozitie intrea­ga, fara nici un cuvint adunat cum trebuie linga altul; o limba a nimanui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituita din statutul ei. In fiecare seara Romania iti dadea intilnire pe ecran, sluta, hi­doasa, suferinda.

6 iulie

Nu-mi place sa mi se povesteasca vise. Un vis nu trece niciodata rampa si nu poate fi povestit cita vre­me, prin chiar 'trama' si ecoul lui, nu-l priveste decit pe cel care l-a visat. Obiceiul de a povesti vise pleaca de la prezumtia ca tot ce traiesc eu cu oarecare inten­sitate poate interesa pe altul. Or, senzatiile sau emo­tiile sint greu transmisibile. Nici deliciile unei cala­torii nu pot fi impartasite, si nici raportul pe care il ai cu o piesa muzicala. Nimeni nu te poate urma prin cotloanele intortocheate ale unui vis, pentru ca nu anecdotica conteaza aici, ci atmosfera si frisonul. Nu e intimplator ca Cioran povesteste cum isi detes­ta tatal cind, copil fiind, dimineata de dimineata, tre­buia sa-l asculte relatind nevesti-sii ce visase noaptea. Tocmai excesul acesta de personal si intim face visul intransmisibil, si povestirea lui nesuferita.

Dimpotriva, sint interesante visele noastre comu­ne, cele in care ne recunoastem cu totii cu spaimele si fantasmele noastre. Mai mult, visele acestea sint recurente si prin repetitia lor de-a lungul vietii, ele sugereaza ca sint necesare, izvorind dintr-un fond originar comun. Am incercat un inventar al lor, veri­ficindu-le cu cei din preajma mea. Iata-le: 1) A visa ca zbori si a descoperi lucrul acesta cu uimire, ca si cum ai fi putut dintotdeauna s-o faci, dar pur si sim­plu nu te-ai gindit sa incerci. E atit de firesc sa bati aerul cu miinile, sa te inalti peste copaci, sa dai cite­va roate peste case si sa te asezi din nou, lin, pe pa­mint. Reiei, ca sa te convingi ca n-a fost o intimplare. Iti promiti, tot in vis, sa nu uiti ca ai facut-o si ca deci se poate si iti propui sa pui in aplicatie, de indata ce te vei scula, ceea ce ai aflat in vis. 2) A visa ca esti gol pe strada sau undeva in public. In visul acesta nu stii niciodata cum ai ajuns asa. E insotit de o dis­perare absoluta, dar, lucru curios, nimeni nu te ob­serva niciodata si nici nu semnaleaza altora goliciu­nea ta. Intotdeauna reusesti sa te strecori si sa ajungi cu bine acasa. Variante: ai totusi ceva pe tine, chiloti sau macar un tricou de care tragi cit poti. Iti spui ca ceilalti te vor considera doar mai extravagant im­bracat. 3) A visa ca nu poti sa fugi; esti urmarit, vrei sa fugi si picioarele nu raspund comenzii. Te depla­sezi penibil, ca si cum ai alerga prin smoala sau miere sau pe un teren mlastinos. 4) Esti (din nou) elev, te duci la scoala si cind te asezi in banca constati ca ti-ai uitat acasa ghiozdanul. Pare de necrezut, dar pina in clipa aceea nu ti-ai dat seama. Consecintele sint ― nu se stie de ce ― extrem de grave. 5) Visezi ca esti pe virful unui munte, pe o suprafata de doar citi­va metri patrati, si ca de jur-imprejur e vidul pur, prapastia absoluta. Esti condamnat la neclintire. 6) In sfirsit, lupta cu un ciine fioros. El sare, il prinzi din aer de cap si cu o miscare scurta ii sucesti gitul. Lucrul pare nespus de simplu si lupta se incheie intotdeauna asa: el zace, mort, la picioarele tale.

Toate visele acestea sint, repet, recurente: le visezi de mai multe ori intr-o viata, cu o frecventa mai mare intr-o perioada a vietii decit in alta, dar intotdeau­na cu acelasi scenariu. Cel mai des am visat ca zbor (si intotdeauna in culori), ca nu pot fugi si ca ma aflu gol pe strada.

Banuiesc ca mai pot fi povestite, cu conditia sa nu fie lungi si complicate, 'cel mai urit vis' si 'cel mai frumos vis' din viata cuiva.

Cel mai urit: ma aflu intr-o camera fara usi si fara ferestre, tapetata cu carne vie. Singura sugestie a unei iesiri este un inceput de cotlon, dar tapetat la fel, o deschizatura patrata intr-unul din pereti, la inaltimea capului. Incerc sa ma ridic in deschizatura, dar de fiecare data miinile si coatele imi aluneca pe carnea insingerata si recad in 'visceralitatea' camerei, in acest trup urias, intors, ca o manusa, pe dos. Alu­nec si cad fara incetare, tavalindu-ma in carnea vie. Cel mai frumos vis din viata mea este subsumabil ideii de instanta protectoare, si el mi-a insuflat cel putin o vreme certitudinea ca urmeaza sa fiu asis­tat si ajutat de-a lungul intregii mele vieti. Bunicul meu din partea tatei, singurul pe care l-am cunos­cut, murise cu citeva luni in urma. Eram inca stu­dent. Ma aflu intr-un tramvai, nu foarte plin, si, asa cum faceam in astfel de ocazii, ma asez pe un loc linga geam si incep sa citesc, extrem de absorbit si propunindu-mi sa ma desprind de tot ce este in jurul meu. De aceea nici nu intorc capul sa vad cine s-a asezat pe locul liber de linga mine. Ii simt doar cotul, care ma apasa, neplacut, din stinga. Imi trag incet mina, ca sa nu mai simt atingerea straina. Dupa o clipa simt din nou cotul celuilalt lipindu-se de mine. Ce nesimtit! ― imi spun si ridic ochii furios, decis sa ma uit urit la el. Il descopar pe bunicul meu, cu fata zimbitoare, imbracat in redingota neagra si cu o palarie neagra, tare, pe cap. Are miinile adunate una peste alta si sprijinite de minerul de argint al unui baston. Imi face complice cu ochiul, lasindu-ma sa inteleg ca e acolo, in chip miraculos, anume pen­tru mine. 'Sa nu-ti fie niciodata teama, am sa fiu in­totdeauna linga tine.' Ma trezesc cu o senzatie de beatitudine, ca si cum mi s-ar fi dat un cec divin in alb. A fost primul vis din viata mea (am mai avut apoi unul cu Noica si altul cu Horia Bernea) in care m-am trezit cu certitudinea ca am fost vizitat.

7 iulie

Vorbesc cu Marga Bernea, la sase luni dupa dis­paritia lui Horia dintre noi. O intreb cum face fata.

'Bine, imi raspunde, ma ajuta credinta in Dumne­zeu. In fiecare seara ma rog si termin spunind «Faca-se voia Ta precum in Cer asa si pe pamint». Or, daca spui asa, «Faca-se voia Ta», nu mai e nimic de co­mentat, nimic de negociat. Daca Dumnezeu a vrut sa-l ia pe Horia, cum sa pun eu in discutie voia Lui?'

9 iulie

Am vazut-o in anii din urma de mai multe ori. M-a frapat de fiecare data aerul ei absent, senzatia pe care ti-o lasa ca era din greseala acolo. Apoi, i-am citit poeziile. Abia atunci am aflat ca o buna parte a timpului si-o petrecea altundeva, acolo unde foarte putini ajung, pentru ca sint putini cei dispusi sa pla­teasca cu o absenta precoce convocarea unei prezen­te de dincolo de noi. Tot acum, privind in urma, am senzatia ca ii vorbeam intr-o limba barbara, pentru ca vorbele mele, ca si ale celor din jur, nu erau, pre­cum ale ei, pe masura neformulabilului. Intr-un fel ii reprosez ca nu ne-a dat de inteles, ca nu ne-a facut nici o aluzie la secretul ei, ca plecase atit de departe si nu ne-a lasat, inca de atunci, s-o stim.

15 iulie

Inainte vreme, pina sa apara televiziunea, sinteza politica si culturala a unei comunitati se facea in ju­rul cartilor si al citorva nume: Shakespeare, Dante, Goethe, Voltaire Natiunile moderne asa au apa­rut: prin 'scrisori groase' scrise de o mina de oa­meni concetatenilor lor si prin altii multi, numiti 'profesori', care 'descifrau semnele iubirii umane peste veacuri' (Sloterdijk). Sinteza natiunii romane s-a facut si ea prin participarea vorbitorilor de limba romana la doar citeva nume: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creanga.

Astazi, insa, distanta dintre romani nu mai e aco­perita de 'scrisori groase', ci de talk-show-uri. Sin­teza romanilor ― in varianta sloganului timpit de la Antena 1 ('tineti aproape!') ― se face astazi in jurul citorva ziaristi guralivi, obraznici si agramati.

Am cunoscut cindva un scriitor megaloman. Ado­ra puterea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chi­pul brusc transfigurat, cum apropiindu-se prima oara de Ceausescu, a simtit ca aerul din jurul aces­tuia incepea sa vibreze 'de la 20 de metri'. M-am intrebat ce s-a intimplat cu omul acesta pentru al carui nesat de marire pamintul intreg parea prea mic. Am auzit ca a sfirsit ca adjunct al lui Uricaru la Uni­unea Scriitorilor.

30 iulie

Zilele trecute ma suna glorioasa de la Paris Moni­ca Lovinescu sa-mi spuna ca tocmai facuse o 'salata de legume fierte': pusese pe foc, timp de doua mi­nute, dovlecei cu castraveti. 'Mi s-a parut ca sint destul de asemanatori', mi-a explicat ingenuu. 'Si i-ati putut minca?' intreb cu inima strinsa. 'Virjil! Cum a fost mlada?' De pe fotoliu se aude vocea lui Virgil ca 'manjabila'.

Imi place sa gatesc si, intr-o buna masura, cred ca fac lucrul asta cu oarecare pricepere. Gatitul ma recreeaza si uneori pregatesc cu pasiune pentru citi­va prieteni fie un fileu de crap in sos de vin, fie un muschiulet de porc cu miere si lamiie, fie, in momente de gratie, picioare de broasca cu sos de menta sau smochine proaspete la cuptor cu smintina si Grand Marnier. Am de asemenea pretentia ca as cis­tiga orice concurs international de iahnie sau de vi­nete scazute. De aceea, am fost de fiecare data uimit cind am intilnit cazuri extreme, de intelectuali han­dicapati care, pusi in situatia de a pasi pe teritoriul gastronomicului, comit lucruri enorme. Si inca! A vorbi despre 'gastronomie' in acest context este in chip vadit o exagerare, pentru ca cel mai adesea e vorba de teluri derizorii.

Sa luam cazul lui Noica. Intr-unul din sejururile mele paltinisene din anii '80, intru in camera lui pen­tru a-l anunta ca urmeaza sa cobor in Sibiu. ― 'Dra­gul meu, inainte de a pleca, fii bun si fa-mi o cafea.' Din pacate, aveam cursa spre Sibiu in zece minute. Il rog sa ma ierte ca nu-i pot satisface rugamintea, si ma linisteste spunindu-mi ca se va descurca sin­gur. Revin in Paltinis spre seara si il gasesc pe Noica in plina perplexitate. ― 'Eu nu stiu cum va iese voua cafeaua neagra. Am fiert-o o jumatate de ora tot adaugind apa si nu s-a colorat deloc. In schimb, am recuperat boabele.' Si imi arata 10-15 boabe de cafea puse la zvintat pe un servetel, fiecare inconju­rata de o pata brun-spalacita din fiertura uscata. Am ramas o vreme cu gura cascata si am intrebat, bil­biindu-ma, daca nu stia ca, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe macinate. ― 'S-ar putea sa fi stiut, imi raspunde, dar am crezut ca apa fiarta e capabi­la sa extraga esenta cafelei din boaba insasi.'

Daca experienta de bucatarie a lui Noica s-a limi­tat la incercarea esuata de a face o cafea, tentativele Monicai Lovinescu au mers mai departe: prima data cind s-a aventurat sa invite la masa, in rue Cassini, scurta vreme dupa casatorie, a pregatit 'macaroane la cuptor'. A intrebat o prietena cum se fac. 'Nimic mai simplu, i-a raspuns prietena, pui un strat de ma­caroane, pe urma un strat de brinza cu ou, pe urma iar un strat de macaroane si iar un strat de brinza cu ou' Zis si facut. Monica a luat un vas de Jena, a pus in el stratul de macaroane, stratul de brinza si ou, stratul de macaroane A venit ora mesei si musafirii, vadit incurcati, au incercat o vreme sa mes­tece macaroanele care pocneau spargindu-se intre dinti. Prietena socotise ca este superfluu sa precizeze ca in prealabil macaroanele trebuie fierte. 'N-a fost grav, a comentat Monica povestindu-mi, pentru ca musafirii nu erau niste apropiati, asa ca nu au putut sa spuna mare lucru.'

A doua oara, musafirul era chiar un prieten, Mihai Farcasanu. Din nou consultata, prietena, care facea fata scurtelor si trecatoarelor crize gastronomice ale Monicai Lovinescu, i-a spus ca cel mai simplu lucru e 'mamaliga pripita': pui apa la fiert, arunci un pumn de malai si invirti de citeva ori cu lingura. Ceea ce Monica a facut intocmai. Dupa 30 de secunde a pus in farfurii 'mamaliga pripita'. 'Cind a inceput sa ne doara burta, pe Virgil si pe mine, am inteles de ce Farcasanu ne cinta fals un Bach la vioara. Nu se putea concentra din cauza crampelor.' In orice caz, incintata de isprava ei, se grabeste sa i-o anunte ma­mei, in Romania. Cunoscind pesemne competenta fiicei sale in domeniu si evaluind corect riscurile, mama trimite o telegrama: Arretez tout de suite. Lettre suit.

Imi amintesc, de asemenea, de seri petrecute la Ierunci, cind felul de mincare luat de la traiteur tre­buia pus la cuptor. Virgil isi nota pe un carnetel minutele pe care traiteur-ul ii spusese ca trebuie sa le petreaca in cuptor felul de mincare ales. (A cerut 'timpul de preparare' si pentru crenvursti, fapt care l-a pus pe bietul om in vadita dificultate.) In preaj­ma introducerii mincarii in cuptor, in bucatarie ince­pea o forfota ca inainte de lansarea unei rachete inter­spatiale. Atmosfera se electriza, Monica se foia intre frigider si cuptor, intrebindu-l la fiecare zece se­cunde pe Virgil daca s-au scurs cele zece minute de 'pre-incalzire' a cuptorului. Virgil, marcat de un trac evident, statea pe un scaunel instalat anume linga cuptor si urmarea cu o concentratie extrema acele unui cronometru luxos care fusese extras din timp, cu pedanterie, dintr-o cutie capitonata cu cati­fea. In clipa in care striga 'acum', Monica se repezea cu tava pregatita din vreme inspre cuptor: 'Moni­que! striga Virgil, fii atenta sa nu te arzi!'

Odata prima etapa a operatiunii incheiata cu suc­ces, Virgil nu-si parasea postul de pe scaunel, ur­mind sa supravegheze pe cronometru scurgerea celor 20 de minute sacre, indicate de traiteur la cum­pararea mincarii. Din cind in cind, din camera de alaturi, in care se retrasese pentru a fuma o tigara si a-si reveni din socul introducerii tavii in cuptor, Monica striga preventiv: 'Virjil, vezi sa nu se arda!' Si 'Virjil' raspundea de fiecare data exasperat: 'Cum sa se arda, Monique? Nu sint eu aici?' Si se uita din nou, concentrat, la cronometru.

3 august

Fiul meu a implinit astazi 27 de ani. Sta de opt ani in Japonia. Este, cred eu, cineva, in orice caz un tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face intr-o etapa sau alta a vietii sale, trage dupa el ingenui­tatea intrebarilor ultime ― cu aerul lor ridicol si pa­tetic in acelasi timp ― pe care si le pune cu atit mai apasat cu cit stie ca nu exista un raspuns la ele. M-a sunat zilele trecute din Tokio la 2-3 noaptea ca sa ma intrebe cum pot trai linistit fara sa stiu ce e cu 'planeta asta imbecila'. Discutia se duce intotdea­una cam pe acelasi calapod. Urmeaza imprecatii la adresa speciei umane ('un amestec de prostie si bes­tialitate'), apoi marturisiri de spaime si uluiri in fata cruzimilor de care sint capabili oamenii. Incerc sa-l conving ca nu trebuie sa iasa din albia vietii si sa se aseze, punindu-si astfel de intrebari, pe mal, pen­tru ca asta e calea sigura catre nevroza etc. Ii fac repede teoria cu 'sistemul de iluzii' care nu trebuie abandonat si incerc sa-i semnalez neajunsurile exce­sului de luciditate. 'Nu pot, tata, nu pot sa stau ca boul in bezna!' vine raspunsul ritos si disperat. Imi vine sa rid, de la inaltimea blazarilor mele. In acelasi timp imi e mila de el, pentru ca tot ce-mi spune e dincolo de poza si de lecturi 'existentiale'. 'Uite, continua, stam acum de vorba de la 10 000 de kilo­metri si avem aerul ca sintem liberi, cind de fapt sin­tem ca doi puscariasi intr-o inchisoare fara paznici. Ce parere ai, spune-mi ce parere ai?' Ii spun ca nu pot rezolva treaba asta intr-o discutie telefonica Bucuresti-Tokio si il rog sa se duca urgent la culcare pentru ca mai are patru ore de somn. Inutil. Urmea­za tema romaneasca. 'Auzi? Poate sa ploua cu do­lari peste Romania, sa ploua in fiecare zi. Tot degea­ba ar fi, pentru ca nu dolarii sint cheia problemei, ci mentalitatea, intelegi?, men-ta-li-ta-tea. Poporul asta e contraproductiv. Fii atent: ma intilnesc zilele tre­cute cu un roman, care lucreaza la nu stiu ce departament de computere si il intreb ce face. Zice: astept sa treaca ziua. Mi-a marturisit ca in fiecare dimineata de cum se scoala incepe sa astepte sa treaca ziua. In rest, era senin si bine dispus. Pai daca asta asteap­ta el de la viata ― sa treaca ― mai bine s-ar sinu­cide. De fapt tipul era gata sinucis, intelegi?'

Fiul meu si-a facut viata singur. Mai ales si-a facut-o. Putea sa esueze inauntrul unei relatii intre parinti distruse, sa devina autist, sa urasca viata, sa se uri­teasca, sa nu devina nimic. Putea sa se instraineze de toti si sa-si piarda capacitatea de a iubi. Pentru ca de fapt a crescut singur, ca un vlastar in padure, navigind in atmosfera capricioasa dintre mama si tatal lui, duplicitar de mic, incercind sa caute solutii de zi cu zi pentru frustrarile, geloziile si revendi­carile fiecaruia dintre ei. El e cel care a trebuit sa se poarte matur, prins la mijloc intre infantilismul celor doi. Mi-a lasat drept mostenire un enorm capital de culpa pentru ca prin despartirea parintilor, care s-a petrecut inainte de nasterea lui, a fost de la bun in­ceput privat de atmosfera familiei, de putinta de a gindi simultan si de a cuprinde sub aceeasi privire personajele care in viata unui om poarta numele unic de 'mama' si 'tata'. 'In aceasta privinta, mi-a marturisit intr-o zi, cind avea 16-17 ani, sint ca orbii din nastere carora nu le poti explica ce sint culorile.' De la aceeasi virsta, cred, a inceput sa ma iubeasca senin, dind la o parte straturile mistificarilor induse, descoperindu-ma, asa zicind, pe cont propriu. Am asteptat ani de zile cu infrigurare aceasta clipa, in­grozit de ideea ca m-ar putea repudia, ca m-ar putea strivi sub povara reprosurilor, dar si increzator in puterea de discernamint pe care avea sa o dobindeas­ca, in nevoia lui de mine si de iubirea mea. Aceasta nevoie de mine, in simpla ei imaterialitate, gindita ca tensiune spirituala pura, este darul cel mai fru­mos pe care el mi l-a putut face. Si asta cu atit mai mult cu cit practic nu i-am oferit nimic. La formatia lui nu am putut contribui de vreme ce, ca orice fiu adevarat, s-a definit in adolescenta opunindu-se tatalui lui. Nu a acceptat niciodata sugestiile de lec­tura pe care i le faceam, nici pe cele de literatura, nici pe cele de istorie sau filozofie. A preferat sa des­copere totul, singur, dupa virsta de 20 de ani. La 16 ani, cind ii propuneam Gogol sau Manastirea din Parma, imi raspundea, in raspar, cu lecturi 'stiinti­fice' si-mi amintesc ca a avut o revelatie cind a citit cartea lui Hawking, Scurta istorie a timpului. (Lectura i-a fost fatala pentru ca la teza de fizica din nu stiu ce clasa a vorbit pe larg de Big Bang si de gaurile ne­gre, spre indignarea profesorului care l-a intrebat de unde a scos prostiile astea, dupa care l-a notat cu 4.) Lecturile acestea, plus altele, 'ozenistice', l-au facut sa creada ca se va ocupa de 'astrofizica'. Pe urma a constatat ca in Romania nu exista o astfel de facul­tate asa ca, purtat de valul pragmatic al momentu­lui, a intrat 'ca toata lumea' in anii '90, la Acade­mia de Stiinte Economice. Senzatia pe care am avut-o era ca nu-l pot influenta cu nimic, ca puterea mea asupra lui era nula si ca de vreme ce nu-l putusem atrage intr-un 'scenariu paideic', cartea destinului avea sa si-o joace singur.

Si asa s-a si intimplat. Avea in el ceva luminos, ceva extrem de inalt si de pur, care-l scotea din matca previzibila a umanului si care-ti dadea increderea ca de oriunde ar porni, fie si din cel mai obscur unghi al vietii, va termina prin a ajunge in centrul ei. Foarte multi oameni sint daruiti cu cite ceva: unul cu o voce buna, altul cu minte pentru matematici, altul cu apti­tudini pentru sport. Stefan (sau Matei, sau 'Flipi', cu porecla lui de copil) a primit darul cautarii si ga­sirii de unul singur. Eu, care am fost insotit, dus de mina sau care am ajuns la mine extrem de tirziu, stiu bine ce miracol este sa-ti pui singur intrebarile juste, sa intri in viata cu toate mirarile lumii si apoi sa te asezi, din miile de orbite posibile, pe aceea care-ti convine si care devine a ta. Pesemne ca cea mai mare isprava a cuiva este sa-si dea un destin. Cind vor­besc, in cazul lui, de darul cautarii si gasirii am in vedere tocmai aceasta vocatie a destinului. Este ceva tulburator in indivizii care intra in viata semanind cu coarda bine intinsa a unui instrument. Potentialul lor de vibratie este de la bun inceput enorm. Mai ramine problema fortei care sa-i faca sa vibreze. Cind ei intra in vibratie pornind tot de la ei insisi, cind forta aceasta este interna si ea se declanseaza in fata provocarilor venite din afara, sunetul care re­zulta li se datoreaza in intregime si viata lor este mu­zica pe care singuri au compus-o.

Fiul meu a trait in aceasta singuratate a vibratiei proprii. A plecat in lume, fara nici un bagaj, doar cu mintea si cu sufletul lui. Tot ce am putut sa fac pen­tru el a fost sa-i semnalez, la jumatatea primului an de facultate, existenta unui concurs pentru o bursa Mombushu, ceea ce insemna perspectiva de studii complete la o universitate din Japonia. Bursa era acordata studentilor straini de catre statul japonez. Testele concursului erau colectate de catre ambasa­dele Japoniei si trimise spre verificare la Tokio. Rezultatele veneau dupa citeva luni. 'Pilele' erau ex­cluse. In Romania erau 16 concurenti pe un loc, pro­venind din cele mai diverse domenii. Fiul meu a concurat pentru economics si nu stiu nici cum, nici de ce a cistigat. Testele erau de matematica, istorie universala, engleza si japoneza. Acesta a fost ince­putul drumului lui. Avea 19 ani. Tot ce-i putusem trece pina atunci era o anumita tehnica a invatarii, retinerea esentialului intr-o forma logica cu ajutorul schemei si al fisei. Stiam de asemenea ca trebuie sa-i cultiv increderea in el si ca metoda cea mai eficace era sa-i spun la nesfirsit, cit de des cu putinta, doua lucruri: ca este inteligent si ca il iubesc, ca il iubesc mai mult ca orice pe lume. Ca as putea oricind sa mor pentru el. Aceste vorbe nu aveau alt suport decit caldura si incredintarea glasului meu si, in plus, ritualul de dinaintea culcarii, atunci cind statea la mine si cind ma striga de indata ce se afla in pat si stingea lumina. 'Tata, vino!', auzeam din came­ra de alaturi. Ma duceam, ma asezam pe marginea patului si imi lua mina. Mi-o stringea tare, in reprize, ca intr-un joc intre baieti care isi incearca forta. De sub demonstratia ludica de barbatie razbatea, pu­dica, sfioasa, travestita o fara de margini nevoie de iubire. Atunci ii descopeream splendoarea, sufletul sovaitor ca pasii speriati ai unei balerine, fiinta in­voalta care se deschidea intr-un evantai de intrebari uimite, toate adresate mie, izvorite din credinta ca eu stiu totul, ca sint instanta in care s-au cuibarit ras­punsurile la toate intrebarile lumii. Ma descurcam cum puteam, uneori cu sentimentul ca sint un im­postor de anvergura. Stiam, totusi, ca e prea devre­me pentru a-i deconspira nestiinta mea: era in cea­sul cind avea nevoie sa ma vada asa, nespus de puternic, de bun si de invatat. Stiam ca in aseme­nea momente trebuie sa patrund in fiinta lui ca un model care trebuie urmat si cu care cindva se va lua la trinta pe cea mai inalta treapta a vietii pentru a-si cuceri, prin trupul celui invins si lungit la pamint, propriul sau eu. Jocul pentru mine era sublim: nu­mai eu stiam miza enorma care se ascundea in spa­tele nevinovatei stringeri de mina, numai eu stiam ca in incercarea aceea copilareasca, cu iz de ritual, de a-mi zdrobi degetele, printr-un efort reiterat de masurare a fortei, marcat de inclestarea dintilor si inchiderea ochilor, trebuie descifrat zvonul tuturor incercarilor lui viitoare, de fapt al celeilalte inclestari, la capatul careia avea sa supuna sau sa fie supus. Eu stiam, eu stiam ca ma aflu la izvoarele sufletu­lui lui si ca de fapt, in marea poveste a vietii, ince­puse saga cuceririi libertatii lui viitoare. Faptul ca drumul acesta trecea prin mine, ca tata al lui, ca eram o etapa necesara in implinirea acestei cuceriri ma umplea de o bucurie nespusa si imbogatea sensul iubirii de care eram capabil cu o componenta de sa­crificiu pe care nu o cunoscusem pina atunci si care devenea dintr-o data orizontul neclar al iubirii insesi.

Si lucrurile s-au petrecut intocmai. In primul an de Japonia ma suna in toiul noptii plingind la tele­fon. Ajunsese pe o alta planeta, masurindu-si sin­guratatea prin intilnirea cu altul absolut, cu concen­tratul strainului si al stranietatii. 'Sint singur ca o gaina intr-o gramada de lemne', mi-a spus la un mo­ment dat. Buna parte dintre studentii Mombushu claca dupa primul an. Erau multi care renuntau si se intorceau acasa. As fi facut, neindoielnic, parte din­tre ei. Fiul meu avea insa citeva atuuri fata de mine. El nu crescuse in Cotroceni, inconjurat de o fami­lie numeroasa, si parfumul de tei nu-l imbata an de an, la sfirsit de mai, de cite ori era ziua lui. Cind a plecat din Romania, lasa in urma un apartament de bloc din Soseaua Iancului in care vara te sufocai, un lift sordid cu geamul vesnic spart si cu desene obsce­ne pe pereti, zgomotul infernal al orasului, amintirea 'sandviciurilor' cu slanina cu boia pe care le primea cind pleca la scoala, in ultimii ani ai domniei lui Ceausescu. Nu lasa in urma prieteni, iubite, amin­tiri. Nu avea nostalgii. Liber afectiv de mitologia locului si a obirsiilor, era de fapt perfect echipat pen­tru intilnirea cu alta lume, de fapt cu orice lume. Nu tragea dupa el 'petecul nostru de cer' si sensibilita­tea lui, enorma, era mai degraba a unui tinar plane­tar. Asadar a plins in primii doi ani, dar de intors nu s-a intors acasa. La urma urmelor si-a zis ca nu era mai singur in Japonia decit fusese in Romania. S-a ridicat in picioare si a facut prima investitie sigu­ra a vietii sale: a inceput sa invete japoneza.

Dar cum altfel? se poate intreba oricine. Cei care isi fac studiile in Japonia nu invata automat japoneza? Ei bine, nu. Si aici nu e vorba de faptul ca examenele, sau in orice caz tezele de licenta pot fi sustinute in engleza, ci de relatia insasi pe care o poti avea cu japoneza si de sensul lui 'a sti' in acest caz. Ca orice limba, japoneza presupune vorbitul, cititul si scrisul. Numai ca spre deosebire de orice limba indo-euro­peana, relatia dintre vorbit, pe de o parte, si citit si scris, pe de alta, nu este mutuala. Poti foarte bine sa vorbesti, si sa vorbesti curent, fara ca lucrul aces­ta sa implice ca poti sa redai expresia grafica a su­netelor pe care le-ai rostit. Si asta pentru ca 'alfa­betul' japonez, bazat pe cel vechi chinez, nu are douazeci si ceva de litere, ci citeva zeci de mii. Aces­te semne, care ating grade de complicatie grafica diferite, poarta numele de kanji. Japoneza curenta, cea utilizata in ziare, la televiziune sau in vorbirea a doi intelectuali in viata de zi cu zi nu depaseste 1000 - 1500 de kanji. Complexitatea ― si deci nu­marul de kanji ― creste cu cit patrunzi in specifi­cul unui domeniu sau cu cit nivelul discutiei devine mai abstract. Am fost uimit sa constat, cu ocazia unei vizite pe care am facut-o in 1991 in Japonia, ca interpretii se schimbau in functie de personajul pe care il aveam in fata. Exista o interpreta pentru intil­nirile curente (ziare, televiziuni etc.) sau pentru plim­barile in oras. In schimb, pentru intilnirea cu cel mai bun specialist in Platon (care a tinut sa vorbeasca in japoneza) a fost adusa ca interpreta o doctoranda in filozofie greaca, iar pentru intilnirea cu domnul Ianaghida, directorul Institutului Zen din Kyoto, considerat cel mai mare savant japonez in viata (cu­nostea catre 20 000 de kanji si era privit ca un erou national si adorat ca un zeu), rolul de interpret l-a jucat alt savant, directorul adjunct al Institutului, un elvetian care se afla de 20 de ani in Japonia, purtind numele straniu de Urs Ap.

Asadar, undeva pe acest drum presarat cu mii si mii de kanji a inceput isprava fiului meu. A sti cu ade­varat japoneza insemna sa poti 'desena' spontan, asa cum facem noi cu cele 24 de litere ale alfabetului latin, citeva mii de semne a caror reproducere com­porta uneori imbinarea in forme unitar-baroce a peste zece liniute drepte, curbe, concave, frinte etc. Numai ca aceste semne nu sint neaparat 'litere', ci mai degraba ideograme, care, singure, acopera o no­tiune si care, de cele mai multe ori, ascund in spatele lor o fabula devenita cu vremea idee.

Intr-una dintre vacantele petrecute in tara, Flipi a tinut sa-mi arate cum se scrie 'a face un lucru fara efort'. Mi-a desenat un semn complicat si mi-a spus:

'Semnul acesta inseamna de fapt «a trage cu arcul fara sa tragi cu arcul». La originea lui se afla o po­veste. Locuia intr-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun tragator cu arcul din tara. Intr-o zi, vine la el un tinar si-l roaga sa-l ia ucenic. Este acceptat si vreme de 20 de ani celalalt il invata tot ce stia din trasul cu arcul. Vine ziua cind ucenicul paraseste sa­tul. Profesorul sau il insoteste o bucata de drum, se despart, dar, cind ajunge la capatul ulitei, elevul pune o sageata in arc si o slobozeste catre maestrul sau. Celalalt se intoarce si sageata pe care o slobozeste la rindul sau o intilneste pe cea care venea catre el. «De ce ai facut asta?», il intreaba pe ucenic, apropi­indu-se de el. «O, ii raspunde acesta, am vrut sa fiu cel mai bun arcas din lume, dar cu tine eram doi.» «Te-ai fi inselat oricum, pentru ca nici tu, nici eu nu sintem cel mai bun arcas. Cel mai bun arcas este un batrin care locuieste pe virful muntelui acesta. El tra­ge cu arcul fara sa traga cu arcul.» Ucenicul ia dru­mul muntelui si dupa multe zile de mers ajunge in virf si-l intilneste pe batrin. «E adevarat ca poti sa tragi cu arcul fara sa tragi cu arcul?» «Da, e adeva­rat», ii raspunde batrinul. «Arata-mi.» Batrinul in­tinde bratele, tinteste o vreme vazduhul si cind lasa miinile jos un vultur se prabuseste la picioarele lui. Douazeci de ani ramine cel care tocmai urcase mun­tele, pentru a invata de la batrin sa traga cu arcul fara sa traga cu arcul. Dupa 20 de ani, batrinul se stinge si ucenicul lui coboara in sat. Ajunge cind fostul lui profesor tragea sa moara. «Stiam ca ai sa vii, te-am asteptat pentru a-ti darui arcul meu.» «Arcul tau?» intreaba cel coborit din munte. «Ce este acela arc?»'

Minat de o pasiune salbatica, dotat cu memorie prodigioasa si avind perseverenta lucrului facut pina la capat, Stefan a invatat peste trei mii de kanji in mod activ. Ca sa ii poata stapini cu adevarat a co­borit la sursa lor, la chineza veche, pe care a invatat-o in paralel cu japoneza. In clipa de fata, vorbeste, ci­teste si scrie japoneza cu mult peste performanta in­telectualului japonez mediu.

Dar splendoarea in cazul lui nu consta in reali­zarea unei performante de atletism spiritual. O limba in sine nu inseamna nimic fara cultura care a facut-o cu putinta. Lucrul cu adevarat remarcabil este cum invatarea japonezei l-a deschis catre spiritualitatea extrem-orientala. Dupa ce si-a dat licenta in econo­mics la Universitatea din Yokohama, Stefan a concu­rat la celebra Universitate Todai din Tokio pentru un masterat in religii extrem orientale. Se pregati­se vreme de doi ani, citind singur, in paralel cu stu­diile de la Yokohama, devorat de pasiunea de a afla raspunsul orientalilor la intrebarile ultime. A reusit ca singurul alb alaturi de sase japonezi.

In urma cu un an am primit teza lui de maste­rat pe tema budismului medieval japonez. Cind am rasfoit paginile umplute cu semne misterioase orin­duite pe verticala si le-am asociat cu numele lui si cu copilul care era pina mai adineaori, am fost cu­prins de o senzatie intens-suprarealista. Sigur ca eram mindru de performanta copilului meu, sigur ca in fundul sufletului ma impaunam cu toate acestea ca si cum simpla paternitate fizica imi permitea sa ma furisez, pe cai ocult-genetice, in ograda meritelor lui. Insa cel mai tare ma stupefia spectacolul acelui dar de care am pomenit si pe care acum il vedeam la lucru: capacitatea de a-si da un destin prin ascultarea atenta a unei interioritati care nu putea fi nici abatuta, nici traficata.

Rareori, cred, paternitatea a imbracat, precum in cazul meu, forma unei epure. Cu deplina indrep­tatire as putea de aceea sa ma intreb daca fiul meu a avut sau nu un tata. In sensul obisnuit, nu a avut. Ne-am intilnit la un moment dat al vietilor noastre, nespus de stingheri unul in fata celuilalt, avind dato­ria, oarecum impreuna, sa infiripam o relatie care, dincolo de solemnitatea ei declarata, nu se sprijinea decit pe propriul ei vid. Trageam dupa noi simpla noastra eticheta, el de fiu, eu de tata, dar etapele ne­cesare prin care trece relatia dintre un tata si un fiu nu le consumaseram. Nu l-am imbaiat, cind avea ci­teva luni, si nu l-am ridicat in brate, ud, pentru a-l depune pe prosopul care il astepta pe pat si cu care urma sa-l frec bine pe cap, pentru a-i usca parul abu­rind. Nu i-am cunoscut risul acela de prunc fericit, culcat pe spate, care bate aerul cu picioarele si in­tinde miinile pentru a atinge chipul barbatului aple­cat deasupra lui. Nu l-am ajutat nici sa faca primii pasi, tinindu-l de mina si insotindu-i emotia verti­calitatii, cea mai mare, pesemne, a vietii noastre si atit de bine impachetata in uitare. Nici nu m-am ju­cat cu el, asezati amindoi pe covor, in mijlocul unui ocean de jucarii. Nu i-am vegheat bolile copilariei, nu m-am topit de durere si iubire asistindu-i, iernile, fierbinteala trupului febril pe care numai un copil o poate trai cu patetismul inceputului ca pe un me­mento al epuizarii finale; pentru ca numai in frage­zimea unui obraz de copil febra se vadeste in toata puritatea ei, numai pe buzele unui copil bolnav murmurul si delirul isi pastreaza prestigiul intact, numai in ochii rataciti ai unui copil neajutorarea este infinita si suferinta completa, uimita si, in esenta ei, de neinteles. Toate aceste lucruri le-am trait proiec­tiv, ducindu-le dorul, crestat de lipsa lor pina in stra­fundul sufletului, cautind sa le compensez mai tir­ziu si mutindu-le, din prea lunga frustrare, intr-un registru aproape matern.

Eram la Heidelberg in 1983, ca bursier al funda­tiei Humboldt, cind el a implinit 9 ani. Aveam spe­ranta vaga ca ar fi putut veni pentru o luna-doua sa stea cu mine in paradisul acela pe care-l locuiam cu termen si asemenea unui intrus. Ar fi fost pen­tru prima oara cind as fi stat cu el zi de zi si, asa cre­deam cel putin, cind as fi putut recupera timpul nos­tru pierdut. Acum as fi avut, in sfirsit, ocazia sa-i arat cine sint si sa-i fac dovada ca, in ciuda restris­tilor nesemnificative ale unui destin care ne tinuse departe unul de altul, eu eram un tata minunat si cu drepturi depline, care, iata, se intrupa in cele din urma descinzind direct din cerul transcendental al unei paternitati nestirbite, dintr-o relatie care ne pre­ceda si care exista cu mult inainte ca noi sa ne aflam unul in fata altuia.

Dar cum urma sa arate un astfel de tata care ani de zile fusese relegat in idealitatea lui suspecta si impenetrabila? Aceasta era intrebarea care nu-mi dadea pace. Tocmai pentru ca pina atunci nimic nu apucase sa se infiripe de la sine, puteam fi dintr-o data oricum. Ma sculam in fiecare zi cu o alta imagi­ne de mine, compunindu-ma si recompunindu-ma la nesfirsit in ipostaza mea de parinte: cind tandru si cald, podidit de o iubire care nu isi atinsese pina atunci niciodata obiectul, cind sever cu masura, demn chiar si in slabiciune, lasind sa se inteleaga ca afectiunea mea sta la pinda, dar ca nu se poate mani­festa decit cu temei si in momente privilegiate. In­tuiam, oricum, ca nu pe o cale discursiva urma sa-mi dobindesc un chip: un scurt speech de intimpinare care ar fi pus lucrurile la punct, o explicatie 'ca intre barbati' era o pura utopie. Eram perfect constient ca, la cei 9 ani ai lui, trebuia sa-mi cuceresc copilul purtindu-ma pur si simplu. Si asa cum orice indra­gostit recurge, pentru captatia initiala, la flori, eu am recurs, in imaginarul intilnirii mele cu el, la jucarii, in Darmstadter Hof, in galeria luxoasa care strajuia Hauptstrafie in partea dinspre Bismarckplatz, se afla un superb magazin de jucarii care se desfasura pe trei etaje, intitulat caraghios Knoblauch ('Usturoi'). Vitrina era populata de o fauna de plus, reni stranii in marime naturala, cu burtile bej si cu coarnele si copitele din catifea neagra, maimute cu coada verde si cu ochi mari de sticla, ursuleti Panda Presarate printre aceste personaje de sorginte waltdisney-ana menite sa suscite un soi de adamism etern si nevino­vat al copilariei, se aflau tot felul de jucarii compli­cate, in pas cu navele interplanetare, cu fanteziile spatiale, cu imaginarul filmelor fantastice ameri­cane, de la ET la Razboiul stelelor. Asteptindu-mi fiul, ma duceam in fiecare zi in fata rafturilor cu jucarii si compuneam de fiecare data 'menu-ul ludic'; mi-l imaginam pe Flipi linga mine si il invitam dezin­volt sa isi aleaga 'orice isi doreste'; sa nu aiba opre­listi: 'orice isi doreste'. Reteaua aceasta (Märklin) de cale ferata ― electrica, bineinteles ― care putea fi apoi extinsa si complicata oricit, cu semafoare, gari, macazuri multiple, vagoane de diferite tipuri, depouri si depozite de marfuri? Nici o problema. Puteam veni apoi zilnic sa-i mai adaugam cite ceva.

Sau poate masinile de curse cu telecomanda ? Aceas­ta superba Carrera, de exemplu ? Sau sutele si sutele de modele de Lego, cu posibilitatea pe care ti-o da­deau, 'glantuite' si finisate fara cusur, de a avea in fata, prin simpla asamblare a unor piese care se re­varsau dintr-o punguta de plastic, cind o benzinarie moderna, cind un tanc, cind un helicopter, cind un cavaler medieval cu platosa albastra, manusi rosii si lance galbena, asezat pe un cal invesmintat in ar­gintiu. Toate jucariile lumii nu erau de ajuns pen­tru a-mi cuceri fiul si as fi dat orice ca sa-i pot 'cum­para' astfel, eliberindu-ma de cea mai tenace angoasa a vietii mele, iubirea rivnita de atita amar de vreme.

Bineinteles ca lucrurile nu s-au petrecut asa. In nici o iubire partenerii nu isi ajuta propria lor iesire in intimpinare. Ceea ce se livreaza in cele din urma este chiar fiinta celor care intra in joc si pentru ca riscul de a te pierde este astfel prea mare, orice iubire incepe sub semnul pindei si al circumspectiei. Cu cit mai mare este fragilitatea cuiva, cu atit mai mare va fi si precautia lui si cu atit mai crincena si de ne­clintit severitatea pe care o va arbora in fata avan­surilor celuilalt. Pe de alta parte, orice tehnica a za-daririi este buna pentru a face ca pretul iubirii sa creasca. Cedarea, recunoasterea si daruirea necon­ditionata sint precedate de infruntari subtile, de obstacole ingenios construite, de refuzuri, exasperari si pierderi trecatoare ale sperantei.

Asadar, fiul meu a sosit in cele din urma. Distant, precaut, mefient. M-am grabit sa-l duc la Knoblauch. In fata valurilor de jucarii a rezistat arborand o indi­ferenta mindra si concesiva. A acceptat intr-un tir­ziu, si mai mult ca sa-mi faca placere, Carrera. Apoi citeva cutii de Lego. Apoi trenuletul. Ma dadusem oricum de gol, vorbeam prea mult si dorinta mea vadita de a-l capta l-a pus in garda. A inceput sa-mi trimita sistematic sagetile refuzului lui. Orice su­gestie venita din partea mea era intimpinata cu un 'nu' morocanos. Mi-am propus sa-i dau lovitura de gratie. L-am luat in preajma Craciunului la Paris. Bulevardul Hausmann, in special portiunea 'mari­lor magazine', cu Printemps si cu Galeriile Lafayette, in ale caror vitrine sint montate, iarna, papusi mo­bile ― scena nasterii lui Isus trona in mijloc, cu ani­malele care aplecau capetele pe rind, pentru a incalzi trupul copilului din iesle, magii care se inchinau, ingenuncheati la o distanta respectuoasa, lumina dozata misterios in intreaga vitrina ― ar fi facut ca orice copil sa ramina cu gura cascata si sa nu mai poata sa se desprinda de acolo minute si minute in sir. La rugamintile mele repetate, epuizate curind si inlocuite de un glas exasperat si devenit porunci­tor, fiul meu a ridicat ochii o clipa spre vitrine si apoi a pus din nou nasul in pamint. Duelul lui cu mine era mai important decit toate jucariile si feeriile lumii. Cu un instinct sigur, imi simtise nerabdarea si in fie­care gest al meu putea citi graba recuperarii. Acum aflase ca intrind pe terenul iubirii mele vinovate ma putea hartui in voie si ca isi poate lua revansa pen­tru absenta mea din viata lui. Si el asteptase, altfel si fara sa stie, clipa aceasta. 'Credeai ca e atit de usor?' parea sa-mi spuna. 'Vrei sa cistigi in doua luni ce ai pierdut in noua ani? O, mai ai un drum atit de lung pina la inima mea!'

La fel ca la vitrinele de la Printemps a reactionat si in fata lumii de basm care i s-a deschis la picioare cind a ajuns in Champs-Elysées, strajuit de ambele parti de brazi uriasi pudrati cu alb si sufocat de ghirlande si lumini. A aruncat o privire piezisa pe sub sprincene, a miriit si a declarat ca nu e tentat sa treaca pragul acestei lumi. Am facut cale intoarsa.

Apoi ne-am despartit din nou. El a revenit in Ro­mania, eu am ramas inca un an in Germania. Sejurul din Heidelberg nu schimbase mare lucru intre noi. Cind am ajuns, in pubertatea lui, sa stam mai mult unul cu altul si unul in fata altuia, relatia noastra continua sa fie marcata de sfiala adunata intre timp intre noi. Nu ne prea cunosteam si nici unul nu stia cum sa intre in rolul lui: el in cel de fiu, eu in cel de tata. De data asta am incercat sa-l cuceresc gatindu-i. Cred ca am avut un oarecare succes cu sufleu­rile cu sos de rosii si cu prajiturile cu visine. Cind ma ruga sa i le fac, ma invaluia bucuria aceea sim­pla pe care o cunosc toate mamele si bunicile de pe lume atunci cind isi rasfata copiii si nepotii pregatindu-le 'lucruri bune'. Toate, in felul acesta, isi con­struiesc in mod inconstient, in jurul unei budinci sau al unei placinte, capitalul lor de nemurire, pentru ca toate ramin in amintirea cuiva prin procurarea fericirii la indemina, care este mincarea. Banuiesc ca, la rindul meu, mi-am interiorizat in prima instan­ta o strategie materna menita pe de o parte sa com­penseze sincopele de parcurs ale tatalui, capabila pe de alta parte sa-mi asigure o posteritate prin exci­tarea memoriei gastronomice. Lucru perfect firesc, de vreme ce nu stiam daca mai urma sa joc vreun alt rol in viata fiului meu. Cred ca in adolescenta lui am intrat mai intii in chip de bucatar.

Apoi a inceput sa ma descopere, asa cum m-au descoperit pina la urma toti oamenii care au ajuns sa tina la mine: prin gesturi de a doua instanta. Cred de asemenea ca treptat a reusit sa ma situeze social si sa inteleaga, poate si prin reflexul imaginii, mele in ochii celorlalti, cu ce anume ma indeletnicesc. Cind a plecat in Japonia purta in el imaginea unui tata oricind la indemina, caruia i se putea destainui ori­cind si cu care nu reusise sa epuizeze resursele lui de uimire. Si mai era ceva. Ma asezase in el in cel mai inalt loc la care poate aspira un parinte: deve­nisem cineva fata de care trebuia sa faci dovada devenirii tale. Voind sa-si dovedeasca lui de ce este capabil, voia in acelasi timp sa mi-o dovedeasca mie. Ma iubea, fiindca voia sa fiu mindru de el. Ceea ce inseamna totodata ca ma recunostea ca tata.

6 august

Am scris, vreme de trei zile, ca in transa, pagini­le dinainte. Senzatia ca o parte din viata mea a in­trat in ordine. Ca si cum povestindu-mi-o, relatia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit sa fie. Or, este evident ca nu e asa. Ea nu e nici mai reusita, nici mai nereusita ca pina acum. Atita doar: e spusa. Si asta schimba enorm lucrurile. Cel putin pentru mine. Le schimba in sensul ca le scoate din vagul in care existau pina atunci, din plutirea aceea bezmetica si chinuitoare ― de stari, ginduri si intrebari neduse pina la capat ― din care se alcatuieste viata noas­tra si care e sursa nestiuta a nefericirii noastre. Ce bucurie sa cobori in tine si sa intelegi si sa spui ceea ce vezi si ceea ce intelegi, sa fii propriul tau analist, necrutator si bun in acelasi timp, pedepsitor si iz­bavitor deopotriva. Vorba, rostirea, povestea ― ma­gia vindecatoare a cuvintelor, de unde vine oare? Scri­itorii, cei foarte mari, cei care sint in stare sa faca lumea inca o data, din cuvinte, exact asa cum Dumnezeu a facut-o din fiinte reale, nu sint ei pensionarii unui paradis reinventat sau recucerit, protagonistii unei levitatii de care noi, ceilalti, nu ne mai aducem aminte decit in vis? Care pasesc, lin, pe apa cuvintelor, in vreme ce noi, ceilalti, ne inecam in ele? Toata mize­ria omenirii vine pina la urma din acest inec in cu­vinte, din incapacitatea de a tine capul deasupra unui dar pe care, in principiu, am fost construiti pentru a-l putea primi, dar la inaltimea caruia, in istoria noastra de specie neincheiata, nu am putut fi pina acum niciodata. Cum de nu am ajuns sa inte­legem ca prabusirea sau salvarea omenirii nu de­pind pina la urma decit de felul in care vom reusi, ca specie, sa ne reglam raportul cu cuvintul? Ceea ce numim indeobste 'prostia omenirii' este de fapt o incapacitate specifica de a minui acest ustensil care, ca orice ustensil prost minuit, poate deveni ucigator. Si nu sint oare scriitorii ― 'poetii', s-a spus ― sin­gurii care stiu sa tina in mina acest ustensil? Numai ca spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le­gendari ai unei comunitati, care o data cu solutia dispun si de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sint salvatori neputinciosi: forta de a deschide un drum nu e insotita si de aceea de a-i pune pe ceilalti pe acest drum. 'Ceilalti' vor muri rataciti pe carari laterale si deturnati de la vocatia verbului.

Nu este toata Istoria lunga poveste a caderii noas­tre din verb? Iar ceea ce a trait generatia mea nu a fost tocmai consfintirea acestei caderi, verbul deve­nit 'infernal'? Nu dereglarea raportului cu cuvin­tul (care este ideologia) este sursa ultima a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului ro­man nu vine din schilodirea fara precedent in istoria limbii romane a felului in care cuvintul a fost folosit si rostit in chip sistematic prin deturnare de la esenta logosului? Cine dintre noi este dispus sa mearga atit de departe si sa accepte ca raul nostru cel mai adinc si pieirea noastra istorica trebuie puse in corelatie cu pierderea de ultima ora (ceea ce inseamna de cite­va decenii) a fiintei noastre lingvistice? Noi nu ne mai dam seama ca felul cotidian in care este rigiita limba romana pe strada si vomismentele verbale care se revarsa seara de seara peste populatia Roma­niei prin ecranele televizoarelor nu sint simple acci­dente de parcurs ale unei societati in deruta, ci simp­tomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafata (devenit deja impercepti­bil) care ascunde ― sau pune indirect in lumina ― departarea maxima pe care aceasta comunitate a atins-o in istoria ei in raport cu vocatia sa lingvis­tica pe acest pamint.

(Cei care astazi mai intretin un raport normal cu limba se vor izola si se vor stinge asa cum se sting ultimii reprezentanti ai unor specii rare in parcurile si rezervatiile lumii.)

Ideea scriitorului ca salvator neputincios merita amanuntita.

Exista, asadar, o categorie de oameni care ajung sa spuna lucruri despre care indeobste se spune ca 'nu incap in cuvinte'. Ei le spun pentru ceilalti sau le spun pentru ca nu pot sa nu le spuna, pornind intotdeauna de la iluzia ca spusele lor vor ajunge la ceilalti, ii vor atinge si ii vor schimba. Cuvintele lor 'spun totul', ele sint magnifice, forta lor este enorma, adevarurile rostite acolo si splendoarea ros­tirii lor ne taie respiratia.

Si totusi, aceste cuvinte rostite in beneficiul tutu­ror si care 'ar face pina si pietrele sa plinga' nu ajung decit la o infima parte dintre noi si chiar si atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul­tural, a citatului, a paradei, a discutiei de salon, a etalarii unor 'lecturi' etc. Mina aceea de oameni care isi dezbraca sufletul in fata semenilor lor, care sint 'patetici' pina la Dumnezeu ― ceea ce inseam­na ca sufera si suporta pentru toti ceilalti sau care ii ajuta pe toti ceilalti sa inteleaga ceea ce ei sufera si suporta ― trec prin lume in chip esential ignorati, adica necititi, si mor imbalsamati intre copertile pro­priilor carti, in splendoarea cavourilor care sint bi­bliotecile. Cu cit un lucru este spus mai bine, mai apasat, mai convingator, cu cit atinge mai mult fon­dul lucrurilor, cu atit ― odata recunoscut ca atare si clasat ― lipsa lui de audienta este mai mare.

Daca nu as fi trait experienta de editor, as fi con­tinuat sa ma legan in iluzia scrisului si a frumusetii care salveaza lumea. Si aici nu am in vedere nepu­tinta 'marilor imbalsamati' care ne vorbesc de la o distanta ce ii asaza dincolo de istorie, ci de autorii care ni se adreseaza din vecinatate si din lumea noas­tra, care ne vorbesc asa zicind peste gard, daca nu chiar din ograda noastra. Regele si cadavrul (Heinrich Zimmer), pe care o consider una dintre cele mai fru­moase carti moderne, s-a tirit in citeva mii de exem­plare vreme de sapte-opt ani prin depozitele edi­turii. Doua mii de exemplare din La apa Vavilonului a Monicai Lovinescu, povestea celei mai robite ade­varului constiinte pe care a dat-o lumea noastra in ultima jumatate de secol, s-au scurs cu chiu cu vai in­tr-un an si jumatate. Plesu a scris recent cel mai de­vastator text din istoria culturii romane dedicat unui caz de 'obscenitate publica': cel despre Adrian Paunescu. Porcul nostru de serviciu ― 'Ei bine, doamna, da, sint porcul dumneavoastra, doamna!', a ti­nut sa precizeze Paunescu atunci cind, dupa '89, a socotit ca este oportun sa reapara la rampa ― nu si-a facut harakiri citind paginile lui Plesu si nici cei­lalti nu au simtit nevoia sa tina in vreun fel seama de ele. Dimpotriva, aparitiile televizate ale acestui accident genetic nefast s-au inmultit de atunci si in compania lui apar de-acum chirurgi, scriitori sau pianisti vestiti. 'Apelul' meu catre lichele, scris in­tr-un ceas de gratie din noaptea de 30 decembrie 1989, a ramas o acolada stilistica cu un iz usor de­suet, ba chiar, cu trecerea timpului, de-a dreptul de­plasat si a devenit, in scurta vreme, litera moarta.

Si atunci apare, tulburatoare, intrebarea: cum se face ca cei mai multi oameni traiesc fara 'partea de sus' a limbii, acolo unde fiinta fiecaruia dintre noi ajunge sa rosteasca cintind, acolo unde spiritul nos­tru intra in unduire si poate sa alunece, sa pluteasca, sa se strecoare, sa patrunda, sa ajunga, sa inainteze, sa revina si sa se retraga, sa bata adica tarmul lu­crurilor cu valurile fara sfirsit ale cuvintelor? Cind ii auzi pe oameni vorbind, iti dai seama ca 'partea de sus' a limbii este nelocuita, in timp ce aici, 'jos', unde cuvintele nu spun decit 'vreau', 'du-te', 'mi-e foame', 'suna-ma', 'plec', 'ai grija', 'cit costa?', aici unde ele acopera minimum necesar convietui­rii, unde nu sint decit suport pentru informatia cu­renta, pentru reclama, duplicitate sau sudalma, aici, la fundul limbii, in drojdia ei se petrece totul. Miliarde si miliarde de oameni vorbesc fara sa aiba acces la cuvint: ei nu aud nici melodia cuvintelor ― caci orice limba vorbita cu adevarat cinta la propriu ― si nu percep nici lucrurile definitive care se pot spune in cuvinte.

Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Care este rostul pe lume al celor care mizeaza totul pe cuvint, care incearca sa salveze cuvintele si apoi sa 'sal­veze' lumea cu ajutorul lor? Cum se poate acumula atita splendoare in zadar si cum ceea ce pare sa fi creat lumea ― Cuvintul ― poate sfirsi in suprema nevointa?

8 august

Scufundatorii din Delos erau faimosi in Grecia antica pentru capacitatea lor de a sta sub apa minute in sir. Socrate ii invoca la un moment dat, spunind ca, pentru a intelege scrierea lui Heraclit, pentru a patrunde in adincul ei si a ramine acolo atit cit e necesar, 'ne-ar trebui un scufundator din Delos'.

Asta trebuie sa fac si eu aici: sa cobor cit mai adinc in mine si sa-mi tin respiratia pret de cit mai multe pagini. Cu speranta ca atunci cind voi iesi la suprafata nu voi risca sa ma inec din nou.

Cum apare depresia?

Celula nervoasa secreta si transmite informatie specific neuronala prin intermediul substantei nu­mite serotonina. Cind calitatea acestui neurotrans-mitator se altereaza din cauza unei tensiuni psiho-emotionale constante (un atom de carbon sau de oxigen se asaza altfel, modificind configuratia steri-ca a serotoninei) sau cind neuronul produce in exces serotonina ― apare depresia. E nevoie atunci de o substanta care sa blocheze recaptarea serotoninei modificate chimic sau produse in exces si, astfel, sa anuleze mecanismul chimic si fiziologic de producere a depresiei. Unul dintre aceste anti-depresive este sentralina, produs chimic creat in laborator si comercializat cel mai adesea sub numele de Zoloft. Zoloftul! Cum se poate ca un sfert de pastila in­ghitit zilnic sa iti regleze relatia cu tine, cu ceilalti si cu moartea? Sa iti redea sistemul de iluzii fara de care nu poti sa faci nici cel mai mic pas in existenta? Ce res mirabilis, Zoloftul acesta, nascut din singu­ratatea si spaimele omului modern! De cind zeii ne-au parasit, am fost obligati sa nascocim un agent al disimularii, un covor chimic aruncat peste pra­pastia existentei, o husa trasa peste neant.

10 august

Nu pot iesi din atmosfera paginilor despre Flipi. As vrea ca el sa le citeasca si in acelasi timp imi e teama, pentru ca ce am scris acolo e varianta mea a relatiei noastre si s-ar putea ca el, urmind un cu totul alt traseu interior, sa nu se recunoasca in ea. Imi vine acum in minte un alt episod din povestea noastra, prin care a reusit sa ma surprinda, sa ma contrarieze si apoi sa ma faca fericit.

Intr-o zi, un prieten care lucra la revista Secolul 20 imi vorbeste cu entuziasm despre 'articolul lui Stefan'. 'Care articol?' Nu stiam nimic. A doua zi imi pune pe masa spalturile unui text de vreo 30 de pa­gini, intitulat Religiile contemporane japoneze, semnat Stefan Liiceanu. Am inceput sa-l citesc. 'Cum a pu­tut sa nu mi-l trimita inainte?' ma tot intrebam. 'Ce vrea sa-mi dovedeasca cu asta? Ca putin ii pasa de parerea mea? Ca n-are nevoie de mine?' Pe masura ce citeam, toate intrebarile acestea paleau. Patrun­deam, cu fiecare rind, in culisele unui 'eu cultural' pe care nu-l banuisem niciodata, pentru ca nimic nu-mi semnalase vreodata prezenta sau perspecti­va lui. Povestea masteratului de religii extrem ori­entale nu incepuse inca, asa incit surpriza mea a fost totala. Stefan era atunci student in al treilea an la economics ('business affairs'). Niciodata mintea mea nu-l situase in teritoriul 'umanioarelor' si pina atunci nu-mi pomenise nimic despre interesul pe care l-ar fi avut pentru studiul religiilor. Asa incit, in prima clipa am avut senzatia ca sint confruntat cu un fe­nomen de travesti cultural. Intrase pe 'teritoriul scrisului' fara sa sufle o vorba. Si o facea cu un sub­inteles deconcertant, ca si cind paginile din Secolul 20 erau rezultatul firesc al unei preocupari a carei isto­rie era de-acum bine conturata.

Cind cineva incepe 'sa scrie', adica atunci cind compune un text si devine 'autor', lucrul acesta echi­valeaza ca semnificatie, pe alta treapta a vietii, cu deprinderea vorbitului. Dar nici un copil nu isi sur­prinde parintii, incepind sa vorbeasca de pe o zi pe alta. In scris e la fel: exista 'incercari', debuturi, po­ticneli, rateuri, stingacii. Punerea in pagina si do­zarea cuvintelor, raportul dintre ce vrei sa spui si felul in care ajungi sa spui se formeaza de-a lungul anilor, trecind prin disonante, pretiozitati juvenile, clisee, teribilisme de inceput. In disciplinele uma­niste pericolul care pindeste orice debut este erme­tismul, vorbirea intortocheata, risipa de cunostinte, citarea in exces, abuzul de termeni tehnici, pe scurt, toate strategiile imaginabile care, menite sa scoata in evidenta eul auctorial, nu fac decit sa sperie, sa plictiseasca si sa indeparteze publicul. Aproape orice debut seamana cu o parada. Tinarul care incepe sa scrie isi zdrobeste prezumtivul cititor cu neologisme, grecisme, sanscritisme si il ingroapa pe acesta intr-o mare de nume proprii ('bibliografia'), pen­tru ca celalalt sa inteleaga cit de mult a citit el si ca, iata, desi e atit de tinar, e deja un om 'format'. Asa stind lucrurile, debutantul nu slujeste de fapt subiec­tul despre care scrie. El nu a ajuns sa afle ca meri­tul lui e cu atit mai mare cu cit mai putin este sesi­zata prezenta lui in pagina, cu cit mai mult cititorul reuseste sa 'uite' ca textul pe care il citeste are un autor.

Ei bine, in textul lui Stefan nu se afla nimic din toate acestea. Totul era de o onestitate fara cusur, ceea ce inseamna ca paginile acelea se nascusera nu din vanitatea instalarii in pagina, ci din bucuria pura de a transmite altora ceea ce el isi imagina ca ei nu aveau de unde sa stie. Erau pagini care se ivisera pe lume din bunatate, din nevoia pura de a impartasi. Era un text de insotire: cineva te lua de mina si iti arata ceea ce el ajunsese sa descopere inaintea ta. Cel ce scrisese paginile pe care le aveam in fata intuise de la bun inceput secretul scrisului: intrarea in comu­niune prin nevoia de a pune la dispozitie. Iar la dispo­zitie pot fi puse emotii, experiente, ginduri, cunos­tinte. Toate cartile adevarate sint la origine carti de calatorii: autorul lor patrunde pe un teritoriu necu­noscut, indiferent care este acela ― insula Galapagos, atomul, sufletul, celula, razboiul troian, o religie straina, infernul, o populatie, transcendentul ― si vrea sa le spuna celorlalti ce a vazut acolo. Toata istoria civilizatiei, toata istoria 'stiintei' si a cunostin­telor, echivaleaza cu istoria acestei impartasiri care are in spatele ei ipostaza privilegiata de martor.

Ceea ce vreau sa spun este nu ca Stefan scrisese un text 'mare', ci un text onest si, sufleteste, bun.

Atitudinea din care se nascusera paginile lui era, in radacina ei, corecta. Din aceasta pricina, stilul era la rindul lui firesc. El nu era poluat de prejudecata 'culturii' si, mai ales, nu era lucrat ca stil. Nu exista, pe de o parte, un continut care trebuia comunicat si, pe de alta, o forma constientizata in sine, nascuta prin imitatii si adaptari succesive, si devenita impor­tanta pentru ea insasi, adorata si cultivata ca sim­pla imbinare de cuvinte, ca marca inconfundabila a persoanei devenite autor, care se oglindeste impu­dic in combinatiile sale verbale si care de fapt nu are de spus nimanui nimic.

Am citit totul pe nerasuflate, captivat de ceea ce aflam. Mai raminea sa gasesc explicatia incognito-ului pe care-l alesese autorul pentru a razbate in paginile revistei. Evident, nu era prea departe de cautat. Tocmai ocolindu-ma, paginile ma intilneau in plin. Ele mi se adresau prin chiar eschiva lor. Ig­norarea mea ― deliberata, voita, construita, ascunsa stingaci sub masca surprizei ― era de fapt intilnirea neasteptata care mi se dadea intr-un spatiu public, era un anunt important, o carte de vizita, o compli­citate in vazul tuturor, o invitatie mindra si malitioa­sa de a asista la nasterea libertatii lui.

16 august

Sint la Paris de doua-trei zile. Este 'aniversara' lui Virgil, nascut pe 15 august, dar inregistrat 'ofi­cial' pe 16 august. Locuiesc la Mihnea, plecat cu ai lui la Venetia. Pentru cina sarbatoreasca de diseara de la Ierunci pregatesc salata de vinete, singura bucu­rie (gastronomica) pe care i-o pot face lui Virgil, pen­tru ca Monica, cu care tocmai am vorbit la telefon, imi marturiseste ca Virgil suporta din ce in ce mai greu zilele sale de nastere. Acum, de pilda, sta intins pentru ca s-a sculat de dimineata cu ameteli. L-am gasit, de altfel, alaltaieri seara cind m-am dus sa-i vad, cu o mina obosita, disperat ca nu se putea tun­de, frizeria din cartier fiind inchisa in august, mai tras la fata, cu mersul maruntit si nesigur. Are 81 de ani. 'E teribil, imi spunea Monica la telefon acum o jumatate de ora, cum nu avem imaginatia corpu­lui. Mereu ni se pare ca am atins un apogeu al de­crepitudinii, dar daca as mai trai zece ani, starea fi­zica pe care o am si care mi se pare lamentabila as gasi-o pesemne paradisiaca.'

Monica e sub impactul lecturii Laviniei Betea, a carei carte despre Lucretiu Patrascanu a aparut re­cent in seria 'Procesul comunismului'. Celor con­damnati li se confisca averea. Inventarul Ministeru­lui de Interne trimis Finantelor cuprinde lucrari dentare 'din material galben sau portelan'. Pe scurt, condamnatilor li se smulgeau lucrarile de aur din gura, dupa care erau incarcerati pentru 20 de ani sau pentru restul vietii. Lavinia Betea constata 'progre­sul' inregistrat fata de nazisti, care scoteau dintii im­bracati sau puntile dentare din aur dupa ce purta­torul lor murea sau era omorit.

M-am intors de la Ierunci, care au acceptat sa se lase sarbatoriti prin cina pregatita de mine. (in afara salatei de vinete, pe care o facusem acasa, la Mihnea, am facut la fata locului niste superbe snitele aurii din escalope de dinde cu un supreme de legumes). Dupa masa le-am citit pagina din 'jurnalul' meu despre handicapurile culinare ale Monicai si paginile de­spre fiul meu, reminiscenta din ritualul bacchanalelor spirituale ale Paltinisului. Apoi discutie despre pro­iectul publicarii jurnalelor Monicai: 13 caiete manu­scrise intre 1981-1994, apoi anii 1995-2000 cu nota­tiile culese pe ordinator. In total, citeva mii de pagini. De sub risetele noastre si de sub bucuria revede­rii razbate, ca dintr-un adinc prost ingropat, iminen­ta sfirsitului. 'Stii, Gabriel, imi spune Monica, lui Virgil ii e rusine sa-ti spuna, dar se bucura ca a apu­cat sa te revada inainte «sa plece». Imi spunea mereu ca o sa moara inainte de a te mai vedea.' Si apoi adauga pentru a descarca lucrul de patetic si exce­siv: 'Stii cum spunem noi lucrurile: jumatate in gluma, jumatate in serios.'

17 august

Pentru ca Mihnea si Catherine stau in inima Marais-ului, asta seara am iesit sa ma plimb pe strazile din cartier, in care turistii, ametiti de locurile comune (Champs-Elysées, Montmartre etc), nu au razbit. Merg pe strazi pustii, cu case din secolele XV-XVI, golite de locuitorii lor plecati in vacanta, cu obloa­nele trase, scaldate in frumusete si in tacerea pro­priei lor istorii. Din cind in cind, un scuar plin de restaurante, fiecare cu specificul lui, unul rusesc (Blinisserie), altul cu barbecue coreean, altul italienesc, altul japonez Pline toate, contrastind straniu cu strazile depopulate, incit te intrebi aproape cine si cind a asezat sutele de petrecareti linistiti ― aproa­pe interiorizati, respirind un aer de fericire calma, de loisir transcendental ― in jurul meselor lor. Par ca au fost programati acolo pentru a ilustra, prin­tr-o scena vivanta, paradisul terestru, otium-ul rafi­nat al unei populatii care beneficiaza tihnit, la capatul istoriei, de bogatiile fabuloase adunate aici de regi cuceritori, de cardinali, de latifundiari, de briganzi innobilati, de producatori de brinzeturi, vin si parfum.

Si deodata, in timp ce trec printre coloanele din Place des Vosges, mi se face dor de Monica si Virgil, de casa lor de papusi, pitita bine in labirintul unui arondisment marginal, si pe care, cu citeva sapta­mini in urma, o descrisesem, cu stradutele care duc spre ea dinspre Botzaris, pentru volumul Declaratie de iubire care tocmai pleca la tipar.

Era miezul noptii, m-am urcat in masina cu care venisem la Paris si care astepta cuminte in rue St. Gilles si, in 20 de minute, taind Parisul spre nord-est pe canalul St. Martin, m-am pomenit in straduta in­fundata de linga Buttes Chaumont. Am vrut sa vad daca descrierea pe care o facusem in carte, din su­prapunerea atitor amintiri, era corecta. Totodata ma simteam ca un indragostit care se apropie pe furis de ferestrele iubitei sale. Obloanele de la living erau inchise, nu se vedea nici o lumina, geamul de pe culoarul de la etaj era deschis, acoperit pe jumatate de crengile pomului din gradina alaturata. Am urcat scarile care leaga François Pinton de Claude Monet si am constatat, usurat, ca nu mintisem. Totul era la locul lui: vilele cochete cu gradini misterioase, gar­durile acoperite de plantele care se revarsau pe pa­vaj, succesiunea stradutelor: Villa Cronstandt, Villa des Boers, Miguel Hidalgo

Si mai ales casa, casa cu birnele placate pe fata­da in forma unui triunghi cu virful in jos, gradina minuscula, asezata exact la mijlocul pantei, cu poar­ta care te intimpina brusc, la jumatatea scarilor. Cita intensitate a locuirii intre peretii acestei casute in­ghesuite, care pare ca si-a facut loc cu coatele, cerind sa fie ingaduita intre vilele de pe deal si cladirea cu 5-6 niveluri care o incadreaza, aroganta, inaltindu-se din josul strazii. Citi romani din tara au bijbiit prin Paris pentru a nimeri in locul acesta, mindri, sfiosi, emotionati, duplicitari, calculati, resentimentari, iu­bitori, detestind in ascuns, aducind vesti, cerind sfa­turi, comentind, sperind, plecind, revenind. Si in mijlocul acestui balet, al acestei comedii umane in­tinse peste ani, cei doi, Monica si Virgil, spiritele aces­tui loc, cei prin fata carora s-a perindat zi de zi vreme de citeva decenii acest cortegiu de masti izvorite din­tr-o istorie bolnava. Cineva, sosit dupa anii '90 la Paris, s-a dus, fara sa-i cunoasca pe Ierunci, tot asa, tirziu intr-o seara de vara, si a stat o vreme, privindu-le, recules, casa. 'Este primul drum, mi-a spus apoi, pe care ar trebui sa-l faca orice roman in Paris. Ani de zile am stat acasa la mine, in genunchi, cu urechea lipita de radio. Cind vorbea Monica Lovinescu, mi se parea ca ascult vocea adevarului abso­lut. Era firesc sa merg sa vad unde locuise el.'

Acum e liniste, nespus de liniste, ca intr-un final de piesa in care personajele au disparut de pe scena. A ramas doar carcasa lor, decorul ― o straduta, o sca­ra de piatra, doua-trei case, un felinar, pomi revarsati peste garduri ―, totul scaldat in lumina bolnav-portocalie a cartierului. Istoria isi evacueaza actorii, cau­tind alt decor si alte personaje. Cei pe care am ve­nit sa-i vad rostindu-si epilogul si-au jucat bine rolul.

19 august

Poimiine plec din Paris si m-am dus sa-mi iau ramas-bun de la Ierunci. A fost o seara 'testamenta­ra', in care Monica mi-a recapitulat instructiunile au cas que: unde se afla plicul cu datele Societatii 'Bellini Obseques' care ar urma ca 'la momentul potrivit', in urma unui simplu telefon, sa intervina pentru declansarea 'procedurilor finale'. Totul este prevazut si precizat acolo: columbarium, nici un dis­curs, ce muzica se va pune etc. Asta in cazul in care cei doi ar disparea deodata. Apoi se discuta cele­lalte doua variante posibile: daca 'ramine' Monica; apoi daca 'ramine' Virgil etc. Amindoi viseaza la cianura ideala, la avionul care ar cadea cu ei la bord, deci la solutia care i-ar putea scoate din joc in acelasi timp. In sfirsit, discutie despre cum ar urma sa arate Casa muzeala Eugen Lovinescu din Bdul Elisabeta: loc deopotriva functional (cenaclu, seminarii docto­rale, conferinte) si muzeal (fotografii de familie, ma­nuscrise Eugen Lovinescu, cartile lui etc).

In ultimele doua zile m-am plimbat mult cu ma­sina prin Paris, profitind de faptul ca in august ora­sul e gol, jumatate dintre parizieni fiind plecati in vacanta. Senzatie de betie. Strabat fara sa bijbii toate axele mari ale orasului, trec de pe un mal pe altul al Senei, ajung de la Opera la Madeleine, apoi in Champs-Elysées, revin in Concorde pentru a intra pe Saint-Germain, o iau spre Bastille si reintru in Marais, bucuros de fiecare data ca pot gasi un loc de parcare pe una din stradutele din jurul casei: rue des Tournelles, rue Béarn sau rue des Minimes. Este pentru prima oara, din cele peste o suta de sejururi aici, cind percep Parisul in toata splendoarea lui: si eu si el sintem in vacanta, el mi se poate oferi, eu il pot percepe, neatirnat de nimic, fara nici o treaba, stringind laolalta, acum pentru prima data, ceea ce altadata vazusem pe fragmente, fara distanta, mereu pe un drum sau altul, incapabil de contemplare, de reflectie sau de o privire istorica. Adevarul este ca totul e atit de important, de dens si de mult incit cuvintele nu m-ar ajuta deocamdata la nimic.

3 septembrie

Am sosit la Heidelberg pentru trei luni, este miezul noptii si ma aflu in acelasi apartament si scriu la ace­easi masa, alba si rotunda, din bucatarie, ca exact acum sase ani, cind am tras aici, tot pentru trei luni, venind din Romania cu masina si trecind granita pe 20 iunie 1995. (Ajuns in sat la Curtici, am aflat ca di­mineata murise Cioran.)

Revenirile sint tot atitea false caderi in trecut; re­gasirea unui loc dupa ani de zile nu este de fapt o intilnire cu trecutul, ci cu 'trecerea timpului' (obse­sia lui Eliade). Imobilismul locului regasit devine etalonul schimbarii tale. E nevoie ca un lucru sa fie in afara timpului, sa-ti creeze iluzia ca 'te astepta' zidit in chiar 'clipa' parasirii lui, pentru ca tu sa per­cepi dezastrul temporalitatii tale. Ma aflu in fata acestei mese albe si rotunde 'exact ca acum sase ani', dar cuvintul 'exact' priveste numai inertia me­sei, in vreme ce fiinta mea scaldata in timp percepe diferenta pe care o instituie distanta dintre 'atunci' si 'acum'. Nimic din ce fac si sint acum nu mai este exact ca atunci. Sint din nou aici, stau la aceeasi masa, dar sint supusul timpului meu si stau in genunchi in fata lui. Am sosit la Heidelberg la aceasta intil­nire cu timpul, la aceasta intilnire cu trecerea lui.

12 septembrie

O zi dupa grozavia din America. Din nou senzatia de rascruce a omenirii, de criza a speciei umane. Spun 'din nou' pentru ca banuiesc ca la fel au simtit de fiecare data toti cei care, ca si mine, dar in vremea lor si in alt act care se juca pe scena istoriei, au trait crezind in singurul lucru pe care oamenii il dezmint fara incetare: umanismul. Cuvintul acesta care suna cam naiv si demodat si care, in plus, a fost tavalit in tot soiul de contexte istorice si politice ('umanis­mul socialist'!) ― si care intre timp si-a pierdut si bruma de prestigiu filosofic pe care o avea ― spune de fapt un lucru foarte simplu: ca toti oamenii sint egali in fata lui Dumnezeu, indiferent de zeul pe care il slujesc, de sexul pe care il au, de rasa, clasa, natiunea sau cultura din care fac parte.

Vorbesc (astazi mi s-a instalat telefonul), la o sap­tamina de la sosirea in Heidelberg, cu Monica si Virgil. Sint si ei sub socul zilei de ieri. 'Ceea ce este uluitor este sa constati ca virtualul a devenit mai real decit realul', imi spune Monica. Intr-adevar, daca ai fi vazut un film avind ca scenariu story-ul de ieri, ai fi inchis televizorul dupa o jumatate de ora spu­nind: inca un film timpit american! Ingrozitor e toc­mai faptul ca istoria incepe sa semene, de ieri, cu un film timpit american.

13 septembrie

Avea dreptate Noica sa imparta lumea intre cei care merita numele de 'om' si 'bacani' (restul ome­nirii)? Atunci cind l-am auzit si apoi cind l-am co­mentat in Jurnal, lucrul mi s-a parut semnificativ pentru felul in care filozofia intelege uneori sa faca 'ordine in lume'. Protestul meu decurgea atunci din­tr-un ideal abstract al omenescului pe care mi se parea frumos ― si intr-un anume fel inaltator ― sa-l apar.

Ce voia Noica sa spuna atunci? O faptura umana, se intreba el, care traieste in noaptea fiintei ei (adica fara sa-i pese prea mult de rostul ei pe lume) si in reflexele pe care specia i le pune la indemina, care maninca, doarme, bea, munceste, se inmulteste si se distreaza ― merita ea numele de om? Atit de pu­tin sa fie un om? Poti fi om inauntrul, doar, al 'de­venirii intru devenire'? Poti fi om fara sa incerci sa impingi cu un pas mai departe specia (sau comu­nitatea) din care faci parte? Poti sa te desprinzi de ea, prin moarte, fara sa-i daruiesti 'ceva al tau', fara sa lasi o urma, cit de mica, a trecerii tale pe aici? No­ul, sporul de informatie ― adica de 'fiinta' ―, pe scurt 'devenirea intru fiinta' era conditia intrarii in conditia de om.

Ah, cit rafinament, imi spuneam, si cita cruzime speculativa in spatele lui! Dragul de bacan! Cine, daca el era condamnat astfel, avea sa mai prepare combinatia aceea subtila (tocmai am cumparat as­tazi de dimineata 200 de grame din Akademiker Markt) de masline mici si zvelte de culoarea vine­tei cu cele mari, negre, grase si pufoase in sos de ulei parfumat cu ierburi, usturoi si ardei rosu iute? Dar ficatul de gisca cu trufe albe? Iar daca bacanii urmau sa intre sub regimul 'devenirii intru fiinta', prin cine ar mai fi ajuns pina la noi secretul vechi de 1000 de ani al dumnezeiescului Brie de Méaux care isi revarsa faldurile galben-mirositoare pe fundul de lemn ce-ruit, care odihneste acum la doi pasi de mine, pe un raft in camara? Facea bacanul rau cuiva? Dimpo­triva. Si cita culoare dadea el vietii! Protestam, protestam cu gindul la diferentele care dadeau omenirii splendoarea in varietate.

Astazi, insa, stiu foarte bine ca nu se poate vorbi despre 'omenire' ca despre o specie unitara, ba chiar asta mi se pare a fi una dintre cele mai mari min­ciuni pe care umanismul le-a pus in circulatie pen­tru a camufla marea diferenta, diferenta dintre ― sa-i spunem pe sleau ― om si anti-om. Iata cea mai sim­pla dintre intrebari, pe care oamenii refuza deocam­data sa si-o puna: putem oare fi ― Ossama Bin Laden si tu, eu, oricare dintre noi ― numiti cu acelasi nume de 'om'? Faptul ca si eu si el avem ochi, miini, gura si sprincene, si ca amindoi putem rosti, ne asaza in aceeasi specie? Poate exista ceva care sa fie mai altceva decit sint eu? Nu este el opusul meu absolut, dar nu asa cum este girafa, elefantul sau cocostircul, ci asa cum este acel ceva care devine ameninta­rea mea permanenta, acel ceva al carui ideal de a fi este de a ma suprima? Noica avea dreptate in prin­cipiu, numai ca isi gresise tinta. Nu bacanul era problema, pentru ca nu bacanul ajungea, prin felul lui de a fi, sa rupa omenirea in doua, facind ca o parte a ei sa nu se poata recunoaste in alta si sa-si simta totodata, prin cealalta parte, existenta pusa in peri­col. Asadar, pot eu convietui ― si in numele a ce? ― inlauntrul aceleiasi specii si al aceleiasi identitati cu un tip care planuieste crime planetare si ii pune pe altii sa le execute? Este el om? Iar cei care accepta sa le execute sint oameni? Un tortionar e om? Un tip care face o teorie (in jurul unei rase, clase, etnii sau religii) potrivit careia o parte a omenirii trebuie sa o lichideze pe cealalta ― este om? Un tip care vio­leaza e om? Etc. etc. etc.

Vrind sa-mi explice ceea ce traiseram in secolul trecut, Glucksmann mi-a spus la un moment dat, in decembrie '89 cind ne-am cunoscut: 'Hitler c'est moi. Stalin c'est moi. Mao c'est moi.' Acest lucru se poate spune pentru a integra, a justifica sau a expli­ca inexplicabilul care a fost o perioada din viata ta si pentru a suporta turpitudinea legata de ea. (Glucks­mann a fost 'maoist' in perioada '68-ului pari­zian.) Acest lucru vrea sa spuna ca in fiecare din­tre noi sta la pinda Raul, ca in adincurile fiecaruia dintre noi zace ― putind fi oricind activat ― Hitler, Stalin, Mao, criminalul, tortionarul, violatorul. Lu­crul mi se pare o enormitate. Cunosc o droaie de oa­meni care nu ar fi putut, nu pot si nu vor putea in veci ― prin libera alegere ― sa practice falaqa (tor­tura prin bataie la talpi), sa omoare pentru a impune o idee, sa toarne sau sa violeze. Cred, dimpotriva, ca toti cei care pot face asemenea lucruri sint inte­grati printr-un pasaport fals in specia numita 'om', cred sus si tare ca ei nu sint 'oameni', ca traiesc printr-un enorm camuflaj la adapostul acestui cuvint si ca ei sint cu atit mai nocivi cu cit acest camuflaj este obiectiv posibil si cu cit oamenii nu au curajul sa-l denunte ca atare, sa treaca dincolo de el si ― dincolo de masca ― sa accepte si sa proclame exis­tenta 'anti-omului'.

14 septembrie

Ideea ca specia umana trebuie regindita nu imi da pace. Umanismul este o inventie neotestamentara, secularizata in epoca moderna si folosita tacit ca metafizica pentru doctrina statului modern si a so­cietatilor democratice. Cind se spune ca umanismul a devenit religia societatii moderne nu inseamna ca omul a luat locul lui Dumnezeu, ci doar ca ipoteza 'altului' absolut nu este permisa si, ca atare, crima nu poate fi justificata. Umanismul s-a nascut din­tr-o religie a iubirii pentru a deveni in cele din urma, ca iluminism (Kant), doctrina a ratiunii universale si lege morala absoluta.

Asadar, crestinismul; spre deosebire de umanis­mul elin (paideia) si cel roman, crestinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenta si crima din economia faptei umane. Mai mult, el este singurul umanism care incearca sa anihileze 'anti-omul' fara violenta. De altminteri nimanui nu-i este retrasa apriori scinteia umanului. Prin genera­rea caintei, crestinismul incearca sa aboleasca 'ma­rea diferenta' si sa suprime 'camuflajul'. Mintea si sufletul unui om tind sa devina o locuinta cu pe­retii de sticla. Tilharul, omucigasul, tirfa redevin prin cainta ceea ce in fond ei nu au incetat sa fie ― oa­meni ― si refac, ca 'rataciti' reveniti in turma, uni­tatea pierduta o vreme a speciei in fata Dumneze­ului Unu.

Acestui umanism sublim nu numai ca nu i-a reusit suprimarea 'marii diferente' (cainta si conversiunea dovedindu-se a fi o sarcina infinita, pe care anti-omul nu a preluat-o decit accidental ca fiind a lui), dar el nu a izbutit nici de partea cealalta, a omului devenit crestin. Acesta sfirseste prin a ajunge 'sol­dat al credintei' nu numai pentru ca sa se apere si sa salveze viata, ci deopotriva ca sa impuna, sa cuce­reasca, sa pedepseasca. Cel mai pur umanism al lumii termina prin a recurge la crima pentru a sluji un ideal din care crima era exclusa.

Noi stim astazi ca aceasta inventie a culturii eu­ropene care a facut din conceptul de om un operator universal a fost contrazisa sistematic de toate raz­boaiele religioase ale lumii (si mai cu seama de cele crestine ale Europei), de distrugerea civilizatiei in­case de catre spanioli si portughezi, de comertul cu sclavi in secolele 18 si 19, de comunism si nazism in secolul 20, de fundamentalismul islamic al zile­lor noastre. Pe scurt, umanismul ca 'religie' mo­derna si ca doctrina este contrazis de toata istoria omenirii. El este infirmat prin insusi faptul ca nu se poate aplica omenirii in intregul ei. Si de vreme ce doctrina despre umanitatea generala a omului nu poate fi transformata in regula de convietuire la scara planetara, inseamna ― in chiar termenii umanis­mului adecvati la realitate ― ca specia umana ori este scindata si contradictorie (ascunzind sub aceeasi masca 'omul' si 'anti-omul'), ori ca ea este in-humana in esenta ei. Ceea ce inseamna ca oamenii nu pot ajunge (prin chiar natura lor josnica si patimasa) la generalizarea calitatii de om, ca ei cred mai degraba ca numai o parte a lor ― in virtutea unei calitati anume ('alb', 'arian', 'comunist', 'islamic') si nicide­cum a celei generale de om ― merita sa traiasca, in vreme ce omorirea celorlalti devine o datorie.

luni, 17 septembrie

Au trecut doua saptamini de cind sint la Heidel­berg, impreuna cu Catalin Cioaba, cu o bursa din 'programul Thyssen' al Fundatiei Humboldt: un doc­torand si profesorul lui pot veni in Germania pen­tru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundatiei ni se potriveste de minune, pentru ca putem duce la capat verificarea traduce­rii romanesti a lui Sein und Zeit, iar Catalin face oricum un doctorat pe 'Heideggerul deceniului feno­menologic'.

Orice team cultural are intotdeauna o poveste a lui. Si asa cum echipa pe care am alcatuit-o cu Tho­mas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pina in 1987), cind am lucrat impreuna la primele doua volume traduse in romana din opera lui Hei­degger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Catalin s-a nascut si ea cumva.

Catalin s-a ales din cele citeva sute de studenti care mi-au trecut prin fata vreme de zece ani la Fa­cultatea de Filozofie. Era pe cale sa termine germa­nistica, prin 1993, cind s-a inscris la filozofie. L-am remarcat de la primul examen la un curs Heidegger: a vorbit potolit, sistematic, interiorizat. Se uita cu­minte in el si vorbea lasindu-ti senzatia, destul de rara la un student, ca intelege ceea ce spune. Apoi au venit seminarele pe text, numai pentru cei care pu­teau lucra pe o pagina in germana. A deprins cu o usurinta remarcabila 'codul' unei traduceri filozo­fice, in speta a unui text heideggerian, dexteritatea aceea de a face ca un act de siluire a propriei limbi sa devina cel mai tandru act de iubire. A inceput prin a traduce voluminoasa monografie a lui Poggeler despre Heidegger, pentru Humanitas, apoi a trans­pus in romana si a prefatat conferinta lui Heidegger despre conceptul de timp (1924), cea care e consi­derata a fi prima zvicnire pusa pe hirtie a gindului din Fiinta si timp. Atacase apoi cursul din 1925 care a stat la baza redactarii lui Sein und Zeit, cind l-am invitat sa ma insoteasca in finalul aventurii cu care avea sa se incheie ― asa imi propusesem deocam­data cel putin ― isprava mea de traducator al lui Hei­degger in romaneste. Terminasem de tradus trei sferturi din Sein und Zeit si am simtit dintr-o data ca nu voi ajunge niciodata la sfirsit. Cel putin nu asa cum ajunsesem sa traiesc, traducind pe apucate, incapa­bil sa intru si sa ramin in atmosfera cartii. Si apoi, mostenisem din experientele anterioare ideea ca un lucru ca asta nu se putea face decit prin intilnirea a doua minti, din a caror disputa permanenta in jurul fiecarui cuvint si fiecarui sens se nastea cu adevarat rezultatul final: un text inteles si, tocmai de aceea, devenit inteligibil.

Inaripat de propunere, cu atit mai mult cu cit la Freiburg facuse cu von Herrmann un seminar pe fi­nalul lui S.u.Z., Catalin a tradus in citeva luni partea care mai ramasese (ultimele 4 capitole din cele 12 ale cartii), pentru ca apoi sa putem trece impreuna la confruntarea, rind cu rind, a versiunii romane cu ori­ginalul german. Am inceput sa lucram in urma cu aproape un an. Rareori, dupa o sedinta de lucru, ra­minea in picioare mai mult de un sfert de pagina. Dar ne vedeam rar, in vacarmul Bucurestiului, cel mult o data pe saptamina, si din cele 430 de pagini ale originalului nu reusiseram sa depasim pagina 160. Tiram acum in doi, ca pe un urias muribund care se stingea lent sub gesturile noastre, ceea ce pina atunci tirisem, prin ani, de unul singur. Inainte de 1990 as fi fost convins ca de implinirea acestui ritual cultural atirna mintuirea unei lumi. Acum, credinta mea 'cul-turalista' se ofilise si iluzia ca o carte sau un gind filozofic maret pot salva fiinta unei comunitati nu ma mai impingea inainte. Nici macar fiinta mea nu mai putea fi salvata in felul acesta. Traiam, de fapt, in plina apostazie culturala si nu mai puteam jert­fi nici o particica din mine pe altarele vechilor zei. Adevarul era ca lumea in care traiam 'dupa revo­lutie' evacuase panteonul clasic si pusese in locul lui dezmatul unui elenism obosit. Preotii vulgari ai ziaristicii si televiziunii ocupasera piata publica si din vechile temple ale culturii zeii fugisera. Nu mai stiam prea bine cine ne sint credinciosii. S-ar fi cu­venit, in rasparul acestei alte lumi, sa intram din nou in sihastrie si sa transformam vechiul crez cultural ― cel care, credeam noi, urma sa mintuiasca lumea de atunci ― in joc cu perle si in elevaj de orhidee. Cu alte cuvinte, sa devenim perfect inutili.

Or, tocmai asta ne oferea acum programul Thyssen. Am vrut mai intii sa ne asezam la Freiburg, pentru ca, in ce ma priveste, trecutul din Heidelberg ma apasa prea tare. Nu eram pregatit sa ma intilnesc cu fantoma mea de acum aproape 20 de ani. Insa la Freiburg nu am gasit nimic convenabil, doar came­re disparate aflate 'in padure' in extremitati diferi­te ale orasului. La fel s-a intimplat si la Berlin, asa incit am revenit asupra acestui oras, dind 'destinu­lui' o sansa de a se manifesta. Si intr-adevar, prin vechi prieteni binevoitori (cuplul 'Ursula si Gelu', care in singuratatea de inceput a primului meu sejur aici au fost pentru mine o adevarata familie), am ga­sit acelasi apartament in care, in 1995, locuisem o luna si jumatate, intr-un superb cartier 'academic', cu vile marete de doua-trei niveluri de la sfirsitul se­colului XIX. Am o adevarata vocatie sa pasesc in viata pe urmele unor perioade anterioare, ca pen­tru a lua masura timpului trecut: trebuie sa te in­torci intotdeauna intr-un loc in care ai mai fost si care a ramas neschimbat pentru a putea sa iti masori schimbarea ta. Aceste confruntari periodice cu pro­priul tau trecut te umplu de stupoare la adresa esentei timpului si te arunca intr-o disperare blinda.

Iata-ma, deci, sase ani mai tirziu urcind aceleasi trepte de lemn masiv pentru a ajunge la cel de al treilea nivel al vilei din Ladenburgerstrasse 93 si reamintindu-mi brusc ca dupa cel de al doilea nivel scara incepea sa scirtiie. Si, intr-adevar, de indata ce am inceput sa urc treptele spre apartamentul meu, mormaitul bine timbrat al treptelor de stejar m-a intimpinat ca un semn de recunoastere si de 'bun venit' al casei. Deschid din nou usa apartamentu­lui de trei camere ― este o Dachwohnung, o 'locuin­ta sub acoperis', ceea ce inseamna ca doua dormi­toare au un perete usor povirnit si cu ferestrele taiate in acoperis (dar totusi cu privelistea in strada si nu, cioranian, direct catre cer), in vreme ce latura cea­lalta a casei ― livingul, baia, bucataria, terasa ― se deschid amplu si cu ferestrele verticale catre o vasta gradina interioara, cu brazi uriasi, creata prin intilni­rea vilelor de pe mai multe strazi si care inchid ast­fel spatiul acestei gradini comune.

Ca in multe locuinte reusite, bucataria este aici incaperea cea mai placuta: e spatioasa, cu o masa mare, rotunda, la care poti deopotriva minca sau lucra. Din ea o usa mare se deschide catre terasa si, cind e cald afara, poti tine usa deschisa pentru a comunica cu exteriorul si a avea sub ochi coroanele zbirlite ale citorva brazi si, pierdut intre ei, contra­punctul melancolic al unui mesteacan. In planul doi se desprind acoperisurile cu olane rosii, turle de bi­serici si, in zare, relieful impadurit al dealurilor care inconjoara Heidelbergul si care ramin pina catre mijlocul zilei invaluite distant in ceata. Apartamen­tul are toate conforturile civilizatiei germane. Buca­taria, minunat dotata, imi permite sa ma lansez in ispravi culinare si, din acest punct de vedere, ne completam minunat, Catalin si cu mine, eu acope­rind capitolul gastronomic, iar el pe cel tehnico-computeristic, care ne tine bransati la univers. De indata ce are o clipa libera, Catalin trece la 'lefton', numele denigrator si complexat pe care Monica Lovinescu l-a dat laptop-ului nostru, enervindu-se mai ales cind, la telefon, afla ca 'tocmai navigam pe internet'. In orice caz, Catalin intra in tot felul de programe, din care aflam o gramada de lucruri, de la ce s-a mai intimplat in tara sau care e topul cartilor pariziene si pina la prefixele unor firme de telefonie care iti per­mit sa vorbesti mult mai ieftin cu Parisul, Londra, Stockholm-ul, Tokio-ul sau Bucurestiul. Formezi prefixul si auzi o voce ondulat-feminina: Nur acht Pfennig pro Minute!

De mult n-am mai cunoscut binefacerile continui­tatii pentru munca intelectuala. Un efort depus, zi de zi, ani de zile intr-o directie clara face minuni. Destinele noastre ratate sint, toate, expresia unor crize de continuitate. Papini spunea ca daca fiecare om, mediu dotat, ar putea sa subordoneze fiecare minut al vietii sale unui scop unic, omenirea ar fi plina de genii. Nu e de ajuns 'sa ti se dea' o inzes­trare, o vocatie, o abilitate spirituala iesita din co­mun; in si mai mare masura e nevoie de calitatile se­cundare care sint necesare pentru exploatarea acestei inzestrari, calitati fara de care spiritul unui om poate deveni o paragina, spectacolul dezolant al unei po­tentialitati care nu prinde niciodata corp si de pe urma caruia sufera in primul rind cel instalat in mij­locul acestei pacaleli ontologice. Orice inzestrare poate fi inecata in incapacitatea de a compune cu tine. Cauza acestei incapacitati nici nu mai conteaza.

Ca ea se exprima prin lene, destramare interioara sau prin restriste istorica si neasezare sociala, rezul­tatul e mereu acelasi: o asteptare neimplinita, o pro­misiune facuta praf.

miercuri, 19 septembrie

Asa cum nu ne putem trai moartea prin 'moartea celorlalti' decit intr-un sens vag si discutabil, nu ne putem reprezenta virstele pe care nu le-am avut prin virsta celorlalti. Anii pe care inca nu-i am sint o pura abstractie si asa se si explica o anumita 'nesimtire' a copiilor fata de aniversarile parintilor lor. Pina la o virsta destul de inaintata nu stiam citi ani au pa­rintii mei si nici ce diferenta de virsta exista intre mine si ei. Si acum, inca, trebuie sa fac socoteli com­plicate ca sa aflu citi ani aveau cind 'm-au facut'. In vreme ce parintii isi traiesc inca o data trecutul prin odraslele lor, il recapituleaza si merg lipiti de ele prin timpul care a fost si al lor, cei care abia intra in viata, neputind sa-si reprezinte un traiect care nu este inca al lor, sint intr-un sens adinc straini de cei care le-au dat viata. Pasii pe care ii au in fata se pierd in indeterminare si, de la 'inaltimea' virstei de 25 de ani, a avea 60 sau 80 de ani reprezinta o abstractie com­parabila cu moartea insasi. Cind incepi sa-i atingi, anii acestia, descoperi dintr-o data bunatatea sub forma compasiunii de tine care se rasfrange asupra celorlalti. Devii umil, bun si intelept. Pina la 40 de ani eram mai mult o fiara si fiecare clipa o traiam, pro­pulsat de propria mea aroganta vitala, pe orizon­tala eternitatii.

A trebuit sa sufar, sa ma doara, sa ma despart, sa ma imbolnavesc, sa-mi fie frica, sa traiesc sfirsitul celor din jur si sa simt adierea sfirsitului meu, pen­tru ca sa percep virajul timpului, sa-l vad cazind, sleindu-se si murind. Din cind in cind, e drept, simt urcind in mine ― adus de vintul subtil care se por­neste uneori sa bata in existenta noastra ― mirosul tineretii mele nerusinate. Imi place atunci sa ma simt crud, puternic, egoist si sa ma scald din nou in iluzia nemuririi mele.

simbata, 22 septembrie

Felul in care se desfasoara zilele noastre este stra­niu si greu de descris. La suprafata totul pare sa fie o banala munca intelectuala: revizuirea unei tradu­ceri. In fond, insa, este vorba de o experienta singu­lara pe care, pe lume, au mai facut-o doar citiva oa­meni: cei care, ca si noi, au patruns in acest tunel deschis de mintea unui om si care reprezinta, poate, cea mai lunga calatorie a gindului catre 'capatul noptii'. Nici unul dintre traducatorii lui Sein u. Zeit nu s-a incumetat sa spuna ce anume a trait. Singu­ratatea celui care a facut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger insusi cind a scris car­tea si cind a inteles pesemne ca doar o mina de oa­meni ii va putea urmari gindul. As vrea sa fiu bine inteles. Un traducator al lui S.u.Z. nu se molipseste, prin insusi actul traducerii, de geniul lui Heidegger; singurul lui privilegiu este ca ajunge in situatia de a beneficia de drumul pe care mintea lui Heidegger l-a deschis si pe care celalalt poate, la rindul lui, pasi. Cine paseste pe un drum deschis nu inseamna ca, prin simpla lui deambulatie, construieste sau recon­struieste acest drum. Prin efortul pasirii, el ia doar cunostinta de el, insa mersul ca atare nu inseamna nici defrisare, nici punere, metru cu metru, a fiecarei pietre din drum. Am putea forta comparatia spu­nind ca 'efortul' de a privi o piramida nu e totu­na cu efortul pe care l-a presupus construirea ei. Nu­mai ca efortul de a merge pe drumul lui Sein u. Zeit e altul decit acela de a contempla un monument. Mersul pe acest drum nu cere, desigur, sa ai geniu, in schimb el cere, pe linga curiozitatea de a-l par­curge, o pregatire speciala (care dureaza ani de zile), apoi capacitatea de a ramine, odata intrat pe el, in picioare si, in sfirsit, putinta (ceea ce inseamna inte­ligenta necesara si vointa) de a-l parcurge pina la capat.

Sint foarte putini oameni dispusi sau capabili sa faca asta, chiar daca initial sint multi atrasi de ofer­ta si rasplata: a intelege ce e cu noi, oamenii, dupa ce am fost 'aruncati' (nu se stie cum si de catre cine) aici, pe lume; cum functioneaza dracia asta numita 'om', care-l tine pe 'a fi' in gura de dimineata pina seara; cum este alcatuita fiinta lui. E putin lucru aces­ta? Este enorm. Heidegger 'formalizeaza', struc­tureaza, articuleaza ceea ce poate fi cunoscut, dar care pina la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontolo­giei. Cind spun 'ceea ce poate fi cunoscut', atrag atentia ca Heidegger nu isi aroga puteri magice in filozofie. Filozofia nu e magie si nu poate patrunde in culisele existentei. Nici 'de unde' (venim), nici 'incotro' (ne ducem) nu-i sta lui Heidegger la in­demina sa ne spuna, asa cum, de fapt, nu-i sta nima­nui pe lumea aceasta. Filozofia lui Heidegger, fiind 'fenomenologie', nu are de-a face decit cu 'fenome­ne', cu 'ceea ce apare si poate fi vazut'. Or, prena­talul si postmortemul nu sint 'fenomene'. Fenomen nu este decit viata aceasta a noastra, decit portiunea pe care o strabatem intre nastere si moarte si pe care o putem prinde, asa zicind, in cimpul privirii. Noi avem acces doar la 'ca sintem' si nu la 'de ce sin­tem' sau la ce 'urmeaza' sa se intimple cu noi. Ceea ce explica Heidegger sint articulatiile lui aici, ale ace­lui 'aici' care este 'locul' propriei noastre vieti. Un realism, am putea spune. Intr-adevar, un realism, numai ca unul locuit de propriul lui mister: pentru ca 'aici', care e omul si viata lui, este in primul si in primul rind si in fondul lui ultim deschidere si irumptie a lui 'a fi' in mijlocul lumii. 'Creatia', ca sa spu­nem asa, 'culmineaza' cu intelegerea si rostirea lui 'a fi'. Noi sintem pentru ca putem rosti 'a fi', pen­tru ca il putem intelege si pre-intelege, pentru ca tra­im intr-un orizont al lui care ne preceda. Sintem un dar al lui 'a fi' si al putintei noastre de a-l rosti. Ma­rele nostru mister nu este 'de unde' si 'incotro', ci este logosul insusi, vocabula 'a fi' pe care sta toata existenta umana si care, daca ar fi sustrasa din edi­ficiul limbii, cu precautii supreme, cu mina celui mai exersat hot de buzunare, 'pe nesimtite' (asa cum ex­tragi un betisor la un joc de 'marocco' fara ca cele­lalte sa se clinteasca), ei bine, daca acest cuvintel, aceasta 'copula', care face parte din limba cu fires­cul cu care face parte aerul din fiinta noastra, ar dis­parea peste noapte ― atunci tot edificiul limbii s-ar prabusi si, o data cu el, omul si intreaga Creatie; despre flori, pietre, pasari si animale nimeni n-ar mai putea sa spuna 'sint' si ele ar disparea in neantul ne-mai-rostirii-lui-'a fi' si ar inceta 'sa fie'. Asa stind lucrurile, S.u.Z. este descrierea si analiza palierelor lui 'a fi' (pe care-l deschide existenta omului) asa cum ni se impun ele in lumea preocuparii noastre (intilnirea cu lucrurile-ustensile si cu ceilalti oameni), asa cum ni se impun in 'toate cele cite sint' (in 'fiin­tari') diferite de noi (lucrurile din natura sau cele tehnice) sau din aceeasi plamada cu noi (oamenii). Cartea lui Heidegger este cea mai completa si sis­tematica analiza a 'lumii in care traim' si a 'con­ditiei' noastre din cite s-au facut vreodata pe lume. Punctul ei de culminatie este felul in care 'a fi', in cazul omului, se 'temporalizeaza', adica nu poate fi inteles decit prin cufundarea lui in baia timpului. Dar de unde vine atunci dificultatea? Ea vine din faptul ca a spune toate acestea si multe, multe alte lucruri pe linga ele (de la 'care e fiinta ciocanului sau pantofului' si pina la 'care e fiinta sinelui meu'), Heidegger elaboreaza un cod cu ajutorul caruia sa poata imbratisa in 600 de pagini toata fiinta lumii. Isprava traducatorului este aceasta: el trebuie sa invete acest cod, sa-l desluseasca in toate cotloanele lui si sa creeze unul analog recurgind la materialul pe care i-l ofera limba lui. Aceasta este aventura sin­gulara despre care vorbeam la inceput si pe par­cursul careia cel care se incumeta la ea se intreaba de mai multe ori pe zi daca nu cumva si-a pierdut mintile si daca efortul lui are vreun sens: pentru ca 99,999% din omenire poate trai foarte bine fara sa inte­leaga lucrurile la acest nivel. Intelegerea pina la capat in varianta ontologica nu face parte dintre necesi­tatile omenirii, fie ele prime, secunde, terte etc. Si dat fiind ca nu e limpede de care tip anume de nece­sitate tine aceasta intelegere si citi anume oameni au nevoie de ea, traducerea lui S. u. Z. aduce a Perlen-spiel, a suprem 'joc cu margele de sticla', de pe urma caruia omenirea (sau fiinta unei comunitati) nu se alege cu nici un profit. (In vreme ce analiza mate­matica pura a vibratiei unei coarde, in secolul XVII, a dus la nasterea unei parti din obiectele tehnice care ne populeaza viata, analiza pe care o face Heidegger existentei nu duce strict la nimic. Si in vreme ce alte lucruri care 'nu duc la nimic', precum un meci de fotbal sau muzica lui Mozart, pot prinde in mira­jul lor milioane de oameni, cartea lui Heidegger ajunge pesemne cam la citeva mii de insi in fiecare gene­ratie a planetei.)

Aici ma aflu, facind ceea ce fac. Drept care zilele mele heidelbergheze sint un amestec de solemnitate, nebunie si inutilitate. Dar ceva neclar si ceva neformulabil ma face sa cred ca omenirea civilizata nu a putut parcurge drumul pe care l-a parcurs decit tre­cind necontenit prin aceste relee ale gratuitatii si re­fuzind sa intrebe la fiecare pas 'la ce duce un lucru'. Altminteri de ce ar exista o fundatie care sa ne plateas­ca pentru ceea ce facem?

Iata-ne, deci, inhamati la carul fenomenologic si semanind, Catalin si cu mine, cu doi puscariasi care au evadat legati fiind cu un acelasi lant. Sein und Zeit este lantul nostru si el ne face, ca la fiecare pas, sa tinem cont de miscarile celuilalt si sa le coordonam pe ale noastre dupa ale lui. Tragem dupa noi povara comuna cu viteza de '5 pagini pe zi', supranumite 'norma'. Viata noastra in rest ― iesirile in oras, plimbarile, mesele, lecturile etc. ― se organizeaza in functie de 'norma'. 'Norma' e terminata uneori la 5 dupa-masa, alteori la 9 seara, alteori noaptea la 2. Au fost deja zile cind nu am reusit s-o terminam si cind 'norma' pe ziua urmatoare s-a incarcat cu pa­ginile ramase din norma zilei precedente. A trebuit sa decretam o zi de gratie si sa reincepem numara­toarea de la '0'. Dar ceea ce am obtinut deja dupa doua saptamini este senzatia de insurubare in lucru, de avansare lenta si sigura catre un capat pe care nici nu mai indrazneam sa-l visez. In orice caz cala­torim, este neindoielnic ca e vorba de o calatorie, de patrunderea in cel mai exotic tinut al lumii, de acel 'altceva' absolut pe care il aduce cu sine filozofia si care ii da celui caruia i se reveleaza mai intii stu­poarea ca ceilalti pot trai ignorind existenta acestui peisaj, iar apoi trufia apartenentei la cercul minus­cul al celor care au ajuns sa contemple in felul aces­ta 'esenta lumii'.

Este interesant ca atunci cind ne dedam, zilnic, acestui exercitiu de contemplare, cind in calatoria noastra inspectam fiecare bucatica din ce ne iese in cale, de la fiecare pietricica a drumului si pina la for­matiunile nemaiintilnite care ne taie respiratia si ne fac sa scoatem la tot pasul mici tipete de admiratie, sintem imbracati identic, aproape intr-o 'uniforma de lucru' pe care fiecare a creat-o ad hoc, pornind de la ideea ca trupul trebuie sa ne fie liber si mis­carile lejere, pentru a putea pasi mai lesne pe acest alt tarim. Ba exista chiar o 'vocatie a jerpelelii' care ne-a minat pe amindoi in alegerea echipamentului ce pare adecvat pentru isprava noastra. In fiecare dimineata, cind ne asezam la masa de lucru, eu port bermude, un T-shirt negru laliu si, in picioare, o pe­reche de pantofi mocasin, insa cu o singura soseta neagra, pe piciorul sting. Catalin are niste pantaloni pufosi de culoarea soarecelui, legati cu un soi de snur, care trebuie reinnodat de cite ori se scoala de pe scaun, un tricou negru cu trei siluete albe de dansa­toare care ridica piciorul in acelasi timp ― dansa­toarele sint imprimate pe piept ―, iar in spate, tot cu litere albe, scrie Dance Center. In picioare, poarta saboti din piele alba. Asa vom arata, zi de zi, vreme de aproape trei luni de zile.

duminica, 23 septembrie

Asta-seara am simtit nevoia teribila de a revedea locul unde mi-am petrecut doi ani si jumatate din viata, in Heidelberg, intre 1982 si 1984. M-am urcat pe bicicleta si am ajuns in cartierul acela de vis, adunat pe un deal in padure, putin in afara orasului, in Schlierbach. Gastehaus der Universität, 'casa de oas­peti a Universitatii', se afla in virful dealului, in Rombachweg, si din parcul din spate se deschide o prive­liste magnifica asupra Neckarului si a vilelor de pe malul opus. Am stat pironit minute in sir in curtea din fata intrarii, privind treptele, pavajul carelat, usa larg deschisa a imensului garaj unde imi tineam bici­cleta. Il vedeam pe Flipi, ajuns atunci din tara cu greu linga mine, o mogildeata, inca, de 9 ani, miz­galind cu un bat desene imaginare pe lespezile de piatra si raspunzind monosilabic la intrebarile mele, ca un introvertit precoce ce era. Priveam atit de in­tens scena, incit trecutul s-a recompus sub ochii mei ca prezent si am simtit cum incepe sa-mi fie greata de aceasta perceptie aproape impudica a timpului. Il pipaiam, il vedeam ridicindu-se in fata mea, com­binatie imposibila intre peisajul acela super-familiar (care era si nu mai era al meu) si interioritatea mea care plonja vertiginos cu 18 ani in urma. M-a cuprins o durere sfisietoare, mi s-a facut insuportabil de dor de mine cel de la 40 de ani, un dor naprasnic ca de cineva care nu mai este in chip definitiv, ca de o fiinta intens iubita si moarta. Mi s-a facut apoi dor de Carmen, cu care ma insurasem in tara ca sa poata veni apoi la mine si pe care o asteptasem tremurind, rugindu-ma bunului Dumnezeu sa mi-o aduca. Apoi a intrat in scena Andrei, care sosise la un an dupa mine, scos practic din tara ― dupa ce fusese dat afara de la Institut pe chestia grotesca cu 'meditatia transcendentala' ― de o campanie facuta la Europa Libera de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Avea camera la parter, exact sub camera mea, si-mi amin­tesc cum intr-o seara tirziu, dupa ce fuseseram im­preuna la filmul Shining al lui Kubrick si ne intorseseram acasa destul de speriati, mi-a venit ideea sa cobor catre miezul noptii sub geamul lui si sa ro­tesc un tub de plastic, cu alura de burduf lung si desirat, foarte la moda atunci printre copiii din Hei­delberg, care scotea niste sunete lugubre, sinteza de vint care strabate un cimitir, de ceturi si fantome peste mlastini irlandeze, de urlet indepartat de fiara in padure. Dupa care m-a apucat teama sa nu-i fi provocat amicului meu vreun infarct, drept care l-am sunat sa vad daca totul e in regula si daca pot sa adorm linistit. Mi-am amintit de plimbarile noastre pe stradutele acelea care serpuiau printre vile de oameni bogati, ascunse toate intre copacii unor gra­dini somptuoase, apoi pe drumuri prin padure, in­cercind sa refacem 'turul Paltinisului', arsi de dorul de acasa, de Noica, de prieteni, bintuiti de proiecte culturale care urmau sa 'salveze' lumea de acolo si speriati, oarecum, ca lucrurile de 'acolo', situate in spatiul incert dintre istorie si mahala, se petrec fara noi. Mi s-a facut nespus de dor de acel Andrei cald, bun, indragostit si vulnerabil. Mi-am amintit cum vibram amindoi sub ecourile Jurnalului de la Paltinis, proaspat aparut, si cum combateam de zor, fiecare pe frontul sau, si cum la capatul acestei Aus-einadersetzung, al acestei corespondente dezlantuite cu cei din tara, a luat nastere Epistolarul M-am re­vazut stind la masa de lucru din camera mea si citind prima scrisoare care sosise dupa aparitia cartii, cea pe care o asteptam cel mai mult si care urma sa ma mintuie sau, dimpotriva, sa ma rostogoleasca, ful­gerat de furia unui Jupiter tonans roman, in haurile celui mai cumplit Tartaros, supus la pedepse cum­plite pentru crima de a fi facut public, fara sa fi cerut voie, scenariul unei iubiri alpine. Scrisoarea aceea a lui Noica, al carei plic l-am desfacut tremurind, a venit la capatul unei asteptari atit de incordate si a reprezentat pentru mine o asemenea eliberare, incit de fericire am inceput sa pling. Am simtit atunci ca facusem una dintre ispravile vietii mele si ca in spa­tele ei, facind-o posibila, se afla un enorm zacamint de iubire. Am aflat atunci ― si distanta care ma des­partea de locul unde totul se petrecuse m-a ajutat sa aflu ― cum se poate cobori in strafundul fiintei tale si ca, pina la urma, nimic din ceea ce iese la lu­mina nu este adevarat daca nu este desprins si smuls din acel ultim adinc.

Toate astea mi-au trecut prin minte in urma cu citeva ore; corect ar fi sa spun ca le-am vazut, prins intr-o dedublare suspecta, pe care trecerea timpului o operase in mine si din care urma sa ies bulversat si nedumerit, meditind fara speranta la esenta ele­mentului schimbarii. Unde disparusera toti oamenii aceia: Flipi, Carmen, Andrei, Noica, eu insumi? Nu exista decit un singur raspuns evident: muriseram cu totii.

24 septembrie

Vizitarea timpului trecut este sursa insasi a neferi­cirii. Pentru ca trecutul este teritoriul regretelor si re­muscarilor: suferi deopotriva ― si de-a valma ― si pentru lucrurile pe care nu le-ai facut, si pentru cele pe care le-ai facut. Pentru unele suferi ca s-au termi­nat, pentru altele ca n-au inceput. Pentru ca 'facu­tul' si 'nefacutul' te chinuie la fel de tare, nici un loc, in trecut, nu mai e liber pentru a fi luat drept refugiu.

Orice vizita in trecut este apoi un mod spontan de a masura trecerea timpului si, astfel, de a-ti injec­ta o supradoza de melancolie: pentru ca de-abia atunci simti cit de tare ai fost indragostit de tine, de fiecare din virstele tale si ca intre timp temeiul tem­poral al acestei iubiri a disparut. Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi in fata ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmeaza sa fii. Revenirea obsesiva in trecut si intirzierea acolo este un mod de a ramine in urma ta, de a-ti batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― 'putinta-de-a-fi'. In fe­lul acesta insasi moartea poate sa devina o iubita: iubita care te mina din spate catre ceea ce nu esti inca si pentru care trebuie sa te bati ca sa fii.

Iata cam cum se pot spune lucrurile acestea in limbajul lui Heidegger dintr-una din paginile din Sein u. Zeit pe care le-am revizuit ieri (p. 264): 'Pre-mergerea deschide existentei renuntarea la sine ca posibilitate extrema a existentei si zdrobeste astfel orice incremenire in una sau alta din formele pe care existenta le atinge. Prin pre-mergere Dasein-ul este ferit sa recada inapoia lui insusi sau sa revina din­coace de putinta-de-a-fi pe care el a inteles-o si, ast­fel, «sa devina prea virstnic pentru victoriile sale» (Nietzsche).'

25 septembrie

Multa vreme nu am inteles vorba lui Cioran de­spre scris, despre scrisul confesional ca terapie. De cind scriu aceste pagini ― si de fapt am inceput sa le scriu minat de nevoia tamaduirii ― simt atit de bine ce a vrut el sa spuna ('Daca nu as fi scris, pe­semne ca m-as fi sinucis'). Scriu, tratindu-ma. Sau: scriind, sint sub tratament. Cind n-ai reusit sa-ti pui viata in ordine, cind n-ai reusit sa obtii o ordine reala, exista o ordine de a doua instanta pe care poti s-o obtii scriind despre tine. A-ti pune ordine in viata inseamna pur si simplu sa-ti privesti viata si sa in­cerci s-o intelegi. Sa te intelegi.

26 septembrie

'Si ce faceti voi acolo?', ma intreaba un amic la telefon. 'Traducem Sein und Zeit in limba urdu. Vrem ca poporul «urd» sa moara frumos imbalsamat.'

Aplicatii la existentialii heideggerieni ai coabi­tarii: Mitsein, Mitdasein si Miteinandersein.

Ies cu bicicleta. Este dupa-amiaza, soarele caldut cade peste Neckar, peste Alte Brücke, peste statuia sfintului care strajuieste podul, peste olanele rosii ale caselor din Altstadt, peste turlele bisericii Sankt Peter si Jesuitenkirche. Pe o straduta pustie, un tinar intr-un BMW decapotabil tocmai face o manevra si, cind ajung in dreptul lui, masina este de-a curme­zisul drumului. Opresc bicicleta la citiva pasi de por­tiera. 'Iertati-ma', imi spune, in timp ce invirte vo­lanul. 'Nu e nimic. Nu va grabiti', ii raspund. 'Va multumesc', imi raspunde si imi zimbeste cald.

A terminat manevra, drumul e liber si, urcindu-ma iar pe bicicleta, transpun scena in limbaj bucurestean. 'Ce faci, taticu', te grabesti?' ― 'Care-i pro­blema ta, te dai mare ca esti in masina?' ― 'Du-te, ba, in ma-ta cu trotineta ta!'

27 septembrie

Apropo de citatul din Heidegger: este atit de lim­pede ce anume desparte filozofia de literatura: filo­zofia presupune codul, pe cind literatura stilul.

A gindi in varianta filozofiei inseamna a elabora un Netz, o plasa cu ochiuri strinse pe care o arunci asupra lumii. Traditia acestui 'cod' urca pina la cate­goriile lui Aristotel; Platon nu avea cod. (A fost prima si ultima oara cind filozofia a fost libera de cod.) Toate filozofiile mari de dupa Aristotel au reprezen­tat constructii de coduri prin categorii. Ceea ce indivi­dualizeaza un filozof este setul lui de categorii, pa­tentul lui de fabricare a plasei pe care o arunca peste lume. Fara acest corset mereu altfel croit nu exista filozofie sau nu exista 'filozofie serioasa' (vezi cazul lui Cioran). Si tocmai pentru ca Noica s-a inscris in linia traditiei filozofice categoriale si s-a format prin studiul expres al categoriilor in istoria gindirii occi­dentale ― de la Aristotel, (Porfir), Descartes, Leibniz, Kant si pina la Hegel ― el este ultimul filozof tra­ditionalist al lumii. De aici importanta cartuliei lui Douazeci si sapte trepte ale realului, studiu dedicat istoriei categoriilor si marturie a intrarii sale in filo­zofie pe aceasta 'poarta clasica'. 'Masinuta lui', cum ii placea sa spuna, era propriul lui cod nascut din confruntarea cu codul de categorii al celor mari: Aristotel-Kant-Hegel. Intrebarea lui Noica, menita sa verifice daca are in fata un filozof autentic ― 'Care iti e ideea?' ―, corect formulata ar fi tocmai aceas­ta: 'Care iti e codul?'

Iar 'codul' (sau idiomul) este o vasta inventie ter­minologica cu alura de constructie, inventie in lant, catenata ('legato'), complicindu-se treptat, pina cind capata forma unei adevarate 'tapiserii metafizice': este o gindire cu 'figuri impuse' al caror autor e chiar cel ce gindeste cu ajutorul lor. Aceasta auto-constringere are in ea ceva sublim si derizoriu: efor­tul de a gindi legat, temeinic si 'profesionist' este impresionant, dar pe de alta parte filozoful se pierde pina la urma in acest hatis organizat si ceilalti sfir­sesc prin a obosi sa-l urmeze in labirintul lui. El ra­mine singur, avind ceva din statura unui ciclop, care, ridicat cu un cap deasupra omenirii, macina la ne­sfirsit realitatea cu uriasele pietre de moara pe care si le-a fabricat singur. Codul trebuie sa aiba in el ceva de litanie si autorul lui este primul care il foloseste astfel, neputindu-se abate nici macar cu un mili­metru de la inchisoarea lingvistica pe care singur si-a creat-o. O filozofie rezista ca filozofie tocmai daca poate fi invatata ca un catehism, ca un limbaj care nu poate fi evitat. Comentatorii unui ginditor sint cei care ii atesta codul tocmai prin faptul ca ei il explica fara sa poata iesi nicicum din el. Pentru ca un cod nu poate fi tradus, ci doar reprodus, co­mentatorii ingina, repeta, reiau pina la detaliu si la formula textul comentat. Ei termina prin a forma o comunitate culturala tocmai prin participarea la ace­lasi cod. Limbajul lor este perfect unificat in virtutea codului care trece prin ei asemenea Duhului Sfint apt sa lege pina la identificare. De aceea ei nu au chip. Imposibil sa distingi un comentator aristote­lic de altul.

Cit de teribila este forta codului in filozofie se vede lesne in congresele si colocviile de filozofie de­dicate unui ginditor. Sala unui colocviu este pro­iectia in spatiu a unui soi de pitacism superior. Mai mult, ginditorul celebrat seamana cu 'stramosul', cu eroul eponim caruia i se reproduc, ritualic, faptele (gesta). Insa cum isprava stramosului filozof este toc­mai codul pe care el l-a inventat, ritualul repetitiv este unul esentialmente lingvistic. Pitacismul co­mentatorilor consta tocmai in aceasta repetitie cu va­loare simbolic-ontogenetica: cosmosul originar al gindirii ginditorului este creat din nou cu fiecare colocviu care reproduce codul recitindu-l. Filozoful este tinut in viata prin periodica lui reproducere si re-creare. In aceste repetate cosmogeneze ale gin­dirii, participantii la acest scenariu mitic recita pur si simplu textul sacru si intemeietor. Recitarea peri­odica a codului ca text sacru, in colocvii, in reviste de specialitate si in prelegeri universitare face sa tina cosmosul filozofiei. Fara acestea, el s-ar prabusi in neant. O cultura este cu atit mai puternica cu cit ges­turile de reiterare ale codurilor intemeietoare sint mai frecvente. La noi, de pilda, 'cosmosul Noica' este amenintat sa se destrame pentru ca el nu este sustinut prin recitari periodice, pentru ca nu exis­ta comentatorii meniti sa reproduca simbolic si ri­tualic gestul-cod al stramosului eponim. Cultura noastra e slaba pentru ca ― la nivel filozofic cel pu­tin ― nu poate 'tine in viata'. Actul originar al creatiei, odata implinit, nu poate fi perpetuat pen­tru ca nu e nimeni care sa preia si sa execute ritua­lurile de perpetuare. In filozofie cel putin, romanii nu-si onoreaza zeul si, pentru ca il ignora, fapta aces­tuia cade in desuetudine inainte de a fi apucat sa dea roade. In filozofie noi nu am cunoscut decaden­ta culturala, care presupune un cosmos uzat si obo­sit de prea lunga lui istorie, pentru ca noi nu am atins niciodata punctul ce apare la capatul unui traseu si de unde se poate cadea. Filozofii mor la noi din lipsa de posteritate, din neglijenta si nesimtire ritualica, din incapacitatea urmasilor de a-i ingina si reitera. Critica ratiunii pure sau Fiinta si timp ar fi avut in Romania exact soarta pe care o are astazi Tratatul de ontologie al lui Noica: lumi apuse din chiar clipa nasterii lor.

28 septembrie

Reiau, apropo de 'cod si stil', citatul din Heidegger: 'Pre-mergerea deschide existentei renuntarea la sine ca posibilitate extrema a existentei si zdro­beste astfel orice incremenire in una sau alta din for­mele pe care existenta le atinge. Prin pre-mergere, Dasein-ul este ferit sa cada inapoia lui insusi si sa revina dincoace de putinta-de-a-fi pe care el a inte­les-o si, astfel, «sa devina prea virstnic pentru vic­toriile sale» (Nietzsche).'

Cuvintele lui Heidegger sint scrise toate 'in cod': un set finit de concepte, reprezentind o premiera in istoria filozofiei, asigura textului coerenta lui filo­zofica si totodata posibilitatea de a avansa pe 'un drum al gindirii' prin combinarea si reluarea la ne­sfirsit a termenilor care alcatuiesc setul. In numai doua propozitii apar sase termeni 'tehnici' heideg-gerieni: Dasein, Existenz, erschliessen ('a deschide' cu sensul de 'a dezvalui'), Vorlaufen ('pre-mergere'), Seinkonnen ('putinta-de-a-fi'), äufierste Möglich-keit ('posibilitate extrema'). Prezenta lor asigura, in aceste propozitii, perpetuarea codului. In schimb, citatul din Nietzsche, scris in registru stilistic, spar­ge pe neasteptate codul si te face sa te gindesti la deschiderea brusca a ferestrei prin care patrunde pentru o clipa o pala de aer proaspat intr-o camera inchisa: 'sa devina prea virstnic pentru victoriile sale'. Ce e drept, in propozitiile citate exista trei cu­vinte care nu fac parte din cod si care apar ca 'aluzii de stil' si ca inviorare (sau chiar 'umanizare') a tex­tului: zerbricht ('zdrobeste'), Versteifung ('incre­menire'), behϋtet sich ('se fereste'). Momentele cind Heidegger iese din cod, cedind stilului, sint rare si ele seamana cu aparitia nesperata a unei oaze in­tr-un peisaj de extrema rigoare. Iata un asemenea exemplu (p. 310): 'Prin ea, Dasein-ul se elibereaza de toate «fleacurile» cu care el se amuza in mod obisnuit si pe care curiozitatea e mereu preocupata sa le procure din rezervorul de intimplari al lumii.' In rest, insa, Indexul Bast/Delfosse al lui Sein und Zeit, care semnaleaza toate locurile in care apar cu­vintele din codul heideggerian, este ocupat in prin­cipal de citeva sute de termeni a caror mentionare la pagina si rind ocupa singura citeva pagini.

De abia cind traduci iti dai seama de prezenta atotputernica a codului: nici un cuvint nu este pus la intimplare si cel mai adesea el apare insotit de ace­leasi cuvinte si ocupa linga ele aproape intotdeau­na aceeasi pozitie. Traducatorul este obligat sa pas­treze identitatea formularilor (si a formulelor care apar pe aceasta cale), evitind cu strictete folosirea sinonimelor. Pina si cuvintele care aparent nu au pregnanta categoriala, care par sa nu faca parte din cod si care induc in eroare tocmai prin aparenta lor banalitate ('a scoate la iveala', 'a se arata' etc.) revin insistent si implacabil, dovedindu-se pina la urma a fi 'cuvinte fenomenologice' si noduri in te­satura de ansamblu. Cu exceptia lui 'si', 'de aceea' si 'totusi', totul, pina si prepozitiile si adverbele, intra in cod.

Traducatorul, singerind sub aceasta chinga si ametit de reiterarea figurilor acestui cadril infinit, este tentat periodic sa respire evadind in stil: un cuvintel mai sprintar, acelasi lucru spus altfel decit pina acum etc. Greseala pindeste la capatul acestei tentatii periodice de a iesi din cod. El trebuie sa ac­cepte, asa cum va trebui sa accepte si cititorul, ca se afla in fata unei enorme fugi a gindirii si ca forta lui sta in capacitatea de a se mentine neabatut in terme­nii codului. Dupa care el e liber, daca vrea, sa-si traga un glont in cap.

simbata, 29 septembrie

Astazi, Heidelberger Herbst. In timp ce cascam gura prin Flohmarkt (talcioc), intins prin toate stra­dutele laterale ale 'orasului vechi', la tot felul de obiecte vechi, urite si timpite, adevarate epave ale 'ustensilitatii', impiedicindu-ma la tot pasul in marea de oameni, simt cum imi revine raul din luna mai, tristetea aceea infinita, gustul de vid si zadar­nicie. Spaima ca totul poate reincepe, ca pot rein­tra in cosmarul care m-a facut sa vad prapastia, ros­togolirea fara sfirsit in abisul propriei mele existente. Ma grabesc sa ajung acasa si sa inghit o pastila. Dupa citeva ore incep, incet, sa ies la suprafata. Dar daca pastilele n-o sa ma mai ajute? Daca nu apuc sa termin treaba pentru care am venit aici? Daca trebuie sa ma intrerup si sa plec in tara, cu gindul ca acolo as putea fi preluat, smuls din hau si purtat pe brate catre lumina? Iadul este, neindoielnic, starea celui care, aplecat deasupra prapastiei, nu mai poate fi tras de nimeni inapoi.

30 septembrie

Nu-mi place sa notez vise. Si totusi. Am visat ca intram la Opera din Viena (toalete somptuoase, aur, catifea) insotit de o superba vaca roscata, curata si samponata si, in plus, portabila. Cind mi se parea ca urca prea incet scarile care se deschideau din foyer, o luam sub brat, desi dimensiunile ei ramineau cele ale unei vaci normale. Nu mai tin minte daca o adu­sesem pentru ca trebuia sa faca parte din spectacol sau pur si simplu o adusesem ca sa asiste la el.

Am iesit la fel de demn si de firesc precum in­trasem si, bineinteles, nimeni nu parea sa se mire sau sa ne dea vreo atentie speciala.

2 octombrie

Specia umana este din capul locului amenintata, ca in filmele proaste americane, de 'invadatori' ca­muflati sub aparente umane. Eroarea acestor filme este ca rapesc invaziei imanenta ei. Ele ii fac pe in­vadatori sa vina dintr-un altundeva misterios, din­tr-o spatialitate exotica. In plus, camuflajul este for­mal, aparent si superficial, la o privire mai atenta 'ceva' palpabil denuntind apartenenta de fond la alta specie: fie ochii care incep sa 'clignoteze', fie o mina care devine gheara, fie o bucata de craniu detasabila, care lasa sa apara dedesubt cipuri, rotite, membrane si scanere. Or, adevarul este ca acest ca­muflaj este un dat al speciei umane, ca ea contine in ea omul si anti-omul in indistinctia lor aproape ca un secret de constructie. Abel si Cain sint 'frati' prin camuflaj ― Cain are aparentele fizice ale lui Abel, exterior si 'interior'-visceral el este construit la fel. Dar pentru ca il poate ucide pe Abel, pentru ca poate suprima viata, creatia si opera lui Dumnezeu, el nu poate face parte din aceeasi specie cu Abel. Ca anihi­lator, el este anti-omul, stramosul 'celeilalte' specii care poate integra crima in modul ei de a fi, in vreme ce acest lucru nu este imaginabil pentru specia de oameni care descinde din Abel. (Pentru ca Abel, ucis, continua sa existe ca om si sa aiba urmasi. Cel putin deocamdata.)

Problema umanismului este: cum poate Abel supravietui in conditiile in care Cain este etern activ? Cu alte cuvinte: cum poate Abel sa se apere? Aceasta este 'incurcatura' din care umanismul nu poate iesi: el trebuie sa se apere asa zicind 'cu arma in mina' de agresiunea permanenta a anti-umanismului si astfel, la limita, el trebuie sa recurga ― in aceasta aparare ― la lucrul care ii repugna cel mai tare: crima. El trebuie sa accepte ca din recuzita umanis­mului face parte uciderea bestiei, a balaurului, pe scurt, a intruchiparii Raului. Toti eroii eponimi de la Teseu si Heracles la Fat-Frumos si Sfintul Gheorghe sint ucigatori ai Raului si, tocmai de aceea, ga­ranti ai perpetuarii vietii si aparatori ai libertatii. Pentru a se apara ca omenire, omenirea trebuie sa omoare periodic monstrul ― sa il judece, sa il con­damne, sa il infrunte si sa-l execute, indiferent ca el se numeste zmeu, Hydra din Lerna, balaur, Mino­taur sau, precum in secolul care a trecut, Hitler, Sta­lin, Milosevici sau, iata, Bin Laden. Si aceasta se intimpla de fiecare data in numele idealului celui mai abstract si concret deopotriva care este viata si valorile legate de ea. Anti-oamenii, in schimb, au crima in programul lor, o au 'in dotare': ei au initia­tiva crimei si omoara in numele unui ideal din care crima face parte ca o conditie a realizarii lui. Spre deosebire de toate celelalte idealuri (politice, etnice, religioase), viata ca ideal nu are nevoie de crima pentru a se realiza, ci doar pentru a se apara.

3 octombrie

Senzatia pe care ti-o dau oamenii care tin jurnal. Spre deosebire de ceilalti, ei simt mai tare ca mor si incearca sa fixeze timpul: timpul lor, pe care il decu­peaza, il tin in brate, il mingiie si pe care il depun cu grija undeva, pe un pat de hirtie, ca si cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus intr-un seif la o banca a eternitatii. Ceea ce-i distinge pe acesti oameni este ca ei ies din viata insotiti de comenta­riul ei. Spre deosebire de ceilalti, ei se retrag din viata zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte facind tapaj, gesticulind, explicind, justificindu-si trecerea pe aici, crezind oarecum ca el va scapa de deznodamintul bine stiut daca va expune mai convingator felul in care si-a intrebuintat timpul: cum a respi­rat in cutare zi, cum se involbura apa pe care a pri­vit-o, ce vise a visat, ce oameni a intilnit si ce i-a spus unul sau altul, ce carti a scris si cum trebuie inte­leasa 'opera lor'. Senzatia ca ei se bat pentru fiecare zi a lor si ca, rastignind efemerul pe o foaie de hirtie, vor continua sa traiasca propunind celorlalti, in locul vietii lor irepetabile si finite, masca ei mortua­ra, mulajul in ghips si bronz al gindurilor, emoti­ilor si vanitatilor lor.

Orice jurnal este de aceea rictusul unei vieti imor­talizate in rasina, grija antuma a autorului de a se pune in insectar. El revarsa asupra sa lava fierbinte a propriei sale vieti si asteapta cuminte ca ea sa se raceasca, cu gindul ca ceilalti se vor reculege cind­va in fata acestei urme, a acestei zbateri incremenite, in fata dezastrului care a fost finitudinea lui. Orice jurnal este agatarea disperata de un Ersatz de nemu­rire, de o nemurire care nu poate fi obtinuta in ter­menii lumii de aici.

Jurnalul meu nu este o lupta cu Timpul, nu este amprenta pe hirtie sau masca mortuara a vietii mele, ci un suprem exercitiu de exorcizare, de scoatere la aer si lumina a continuturilor lenese din mine, arun­cate alandala intr-o camara fara ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin aminari re­petate ale momentelor cind trebuia sa fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este solutia pe care am gasit-o pentru a putea continua sa traiesc. Dar cind spun lucrul acesta, nu este nimic patetic in el. E vorba pur si simplu de un principiu de functionare igienic la scara unei vieti. Am simtit treaba asta la o scara marunta in camera mea de lucru. Trec sapta­mini, trec luni si in jurul meu se aduna hirtii, dosare, carti scoase din biblioteca si nepuse la loc, biletele ingramadite pe birou, pixuri si creioane risipite la intimplare. Dunga de praf din jurul telefonului in­cepe sa ma siciie, la fel ca amprentele pe care le vad cind bate soarele pe ecranul televizorului sau al laptopului. Amin, amin, pina vine o zi in care nu mai pot sa lucrez. Si atunci iau toate hirtiutele, hirtiile si dosarele, arunc, transcriu, triez; pun toate obiec­tele la locul lor, fac sa dispara teancurile de carti de pe mese si de la capul patului, sterg praful din un­ghere imposibile. Si ma simt dintr-o data curat si nou, apt sa reiau totul si sa lucrez.

In viata mea a venit, tirziu, acest moment. Arunc, transcriu, triez. Trebuie sa am curajul sa deschid ca­mera in care am ingramadit tot ce nu am stiut sa rezolv la timp, teancul de vechituri, esecuri si lucruri teribile care a crescut si care ameninta sa sparga usa si sa se reverse peste mine. Trebuie sa deschid usa acestei camere, sa scot totul afara si sa prefir totul, sa iau fiecare obiect, sa-l cintaresc si sa-l pun la locul lui. Oamenii mai ales, oamenii cu care am traver­sat viata si carora le datorez comentariul niciodata rostit al drumului pe care l-am facut impreuna.

15 octombrie

Cred ca putini compatrioti au resimtit, asemeni mie, istoria tarii lor ca pe o drama personala. De cite ori treceam granita preluam chipul tarii mele vazut din afara: ma identificam cu securistii care puneau bombe la sediul Europei libere, cu cersetorii din me­trourile pariziene, cu hotii din supermarketuri, cu spargatorii postelor din Germania, cu traficantii de minori, cu spalatorii de bani, cu organizatorii de re­tele de prostituate, cu mafiotii nationali, cu turistii care plecau cu prosoapele din hoteluri. Circulam prin lume impachetat in straturile de rusine ale Ro­maniei. Si este firesc sa fie asa de vreme ce 'lumea' ne priveste ca reprezentanti ai unei situatii care de cele mai multe ori ne depaseste. In 1984, un neamt imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participa­rea Romaniei lui Ceausescu la Olimpiada de la Los Angeles, asa cum dupa mineriada din iunie 1990 un francez imbecil mi-a trintit, la sediul central de la Hachette, usa in nas. In ochii lui devenisem, prin extensie, miner. Nuantele nu au ce cauta in aseme­nea situatii. Nu avea nici o importanta ca pe 13 iunie ratasem, cu citeva minute doar, ocazia de a lua cinci bite in cap in biroul meu de la Humanitas.Vazuti de departe, eram scaldati cu totii in aceeasi aura de bar­barie.

Acelasi fenomen de identificare, la alta scara, l-am trait in urma cu citiva ani la Tirgul international al cartii de la Frankfurt. Stateam pe un fotoliu in stan­dul meu si priveam, visator, in zare. Halele Tirgului erau enorme si oriunde ai fi privit se deschidea o perspectiva neasteptata. Culoarul pe care l-a deschis atunci privirea mea m-a transportat la 15 metri mai departe, catre standul thailandez in care parea ca se petrece ceva deosebit. Era lume strinsa laolalta, cineva vorbea, erau mese multe, asternute cu fete de masa, cu gustari felurite, care asteptau cuminti terminarea discursului pentru a putea fi devorate. In cimpul privirii mele a patruns atunci o 'colega' a mea, directoarea unei edituri bucurestene. Lipsite de aparare, mesele isi ofereau flancul exterior treca­torilor. Doamna, extrem de mobila altminteri, s-a oprit brusc in dreptul uneia dintre ele, afectind un interes neasteptat pentru reuniunea editorilor thai-landezi si pentru domnul care tocmai vorbea. Ochiul meu scormonitor, intrat, prevestitor, in alerta, capa­tase finetea unui scaner. Disjunctia dintre expresia de pe fata doamnei, imprumutata de la membrii asis­tentei (privire absorbita, concentrare maxima, interes vadit pentru spusele oratorului), si jocul miinilor, care avea logica lui si care dezvolta o cu totul alta partitura, m-a fascinat. Pe antebratul sting, colega mea tinea o poseta pe care a mutat-o discret cu mina dreapta mai aproape de cot. 'Dumnezeule, mi-am zis, te pomenesti ca incepe sa manince!' in dreptul ei, farfuriile si tacimurile erau frumos asezate, iar dincolo de ele, ca intr-o reduta prost pazita, se odih­neau platourile cu mincare. Mina dreapta a doam­nei directoare a pornit, ridicindu-se usor, catre mar­ginea mesei ― incordarea mea de voyeur atinsese punctul culminant ―, a odihnit o clipa pe marginea scrobita a fetei de masa, apoi, cu incetinitorul, s-a apropiat de o sticluta ― am recunoscut de indata in ea, dupa silueta si eticheta, nelipsitul condiment extrem oriental: Soja Sauce ― cu degetul al treilea al miinii, prin mici impulsuri delicate, a pus sticluta pe drum catre marginea mesei unde astepta, cu gura cascata, poseta care, dupa ultima miscare a dege­tului, a inghitit-o ― hap! ― si s-a inchis, ca prin mi­nune, cu fermoarul. Ce repede se petrecuse totul! Atit de repede incit am simtit nevoia sa ma frec la ochi. Cind i-am redeschis, colega mea continua sa asculte cu vadit interes ceea ce spunea domnul din Thailanda si, dupa o vreme, parind edificata, s-a desprins de locul crimei, s-a indepartat grabita catre alte zari, minata de proiecte necunoscute mie. Neno­rocirea e ca pe mine intimplarea m-a lasat intr-o stare de adinca tulburare. Potrivit logicii introiecti-ve descrise mai sus furasem cu nerusinare, cu singe rece si cu o remarcabila dibacie o sticluta de condi­mente. Totul pleda pentru asta: eram roman, veni­sem in aceeasi echipa la Frankfurt, eram uniti, autoa­rea gainariei si eu, prin festivalul cartii si, in plus, eram amindoi directori de editura. Mai locuiam si in acelasi oras. 'Dar nu tu esti persoana care a bagat in poseta, imi repetam intruna, sticluta cu sosul de soia! Pentru Dumnezeu, linisteste-te!' Cu toate aces­tea faptul ca eu nu as fi putut sterpeli in vecii vecilor sticluta nu avea nici o importanta. Ceva mai adinc, care venea de dinaintea mea, ma facea coautor, par­tas, complice la gestul de rindas la care tocmai asis­tasem. Important era ca si ea si eu trageam dupa noi, acolo si peste tot in lume, alaiul infinit al frustrarilor venite din 45 de ani de comunism care ne impin­geau, pe unii 'mai fini', sa furam o sticluta cu soia, pe altii, precum tipii din delegatia care l-a insotit pe Ceausescu invitat la Paris in 1978 de Giscard d'Estaing, sa ia tot ce se putea lua, desuruba, demonta din palatul in care fusesera primiti. E drept, nu orice om frustrat fura sau trebuie sa fure, dar nu stiu cum se face ca pe lumea asta orice om frustrat care nu fura este asimilat cu semenii lui frustrati care fura. Iar omul acesta care nu fura termina, printr-o mis­care interioara de o extrema perversitate, sa se asimi­leze singur privirii celor care il asimileaza cu semenii sai care fura. Asa se face ca in acel an am plecat de la Frankfurt convins fiind ca in bagajele mele se afla, nevazuta, o sticluta de Soja Sauce. Blestemata de sti­cluta! Gentuta cu sticluta!

21 octombrie (simbata)

A venit ieri de la Freiburg, unde pregateste un doctorat cu von Herrmann (Aristotel in gindirea lui Heidegger) ― Bogdan Minca. Are 27 de ani, virsta lui Flipi, cu care a fost de altfel coleg la scoala de la 13 la 18 ani. Il stiu, asadar, de copil, mi-a fost apoi student la Bucuresti la Filozofie, unde s-a imprietenit cu Catalin, iar acum vine sa ne vada la Heidelberg si sa petrecem un week-end impreuna. Face parte din mina aceea de copii exceptionali care afla in pri­mul an de facultate cite ceva despre Platon, Heideg-ger sau Noica, care dau, cuminti, examene cu tine si pe care ii regasesti dupa licenta, scoliti in Germa­nia, Anglia sau Franta, toba de carte, la curent cu ultimele noutati bibliografice si cu care abia mai poti tine pasul cind intri in cotloanele 'deceniului feno­menologic' la Heidegger.

La Freiburg, Bogdan a studiat limbile clasice si imi amintesc cind l-am intilnit intr-o pauza de curs la facultate, cu trei-patru ani in urma: se intorsese de la Freiburg cu o zi inainte, si in preziua plecarii tocmai daduse un examen de greaca. Pe banca, in sala de examen, pe studenti ii asteptau doua pagini: una continea un text homeric in greaca si alta o pa­gina din Aristotel in germana. Textul lui Homer tre­buia transpus in germana, iar cel al lui Aristotel tre­buia readus la loc, in greaca. Studentii nu aveau voie sa consulte dictionarul. Erau singuri, cu doua foi goale, fata in fata cu Homer si Aristot. Bogdan imi scrie de altminteri din cind in cind, de Pasti sau de Craciun, cite o epistola in elina

A sosit asadar ieri, zvelt si placut imbracat (facem rapid o trecere in revista a celor mai bune marci de pantofi: Todds, Sioux, Clarks, Snipe) si, cind intra in casa, am aceeasi senzatie ca atunci cind il revad pe Flipi: spatiul se lumineaza brusc, intra in vibratie, iar palpitul acestor 'copii', nelinistea lor de cai de rasa, freamatul pe care il raspindesc in jur te trimit, toate, la un amplu zvon al existentei in maruntaiele careia pare ca, prin ei, se pregateste ceva, ca in preliminariile revarsarii unui vulcan, cind totul fierbe in vederea izbucnirii finale, a ispravii care va tisni cindva, ingropind lumea sub fierbinteala ei. Spec­tacolul acestui clocot in mers, al acestei promisiuni il fascina pe Noica atunci cind ne privea si il facea sa exclame, cu o vorba pe care atunci nu o intele­geam deloc, 'ce frumosi sinteti, dragii mei!'. Alunec fara sa vreau, privindu-i pe Bogdan si pe Catalin, in psihologia induiosat-melancolica a lui Noica cel de atunci, sint simultan Noica si ei si retraiesc pen­tru o clipa, cu termenii schimbati, un scenariu pe care il stiu atit de bine. Si totusi era mai simplu sa fiu eu cel 'de atunci' (sau ei 'cei de acum'): atunci eram tot doar asteptare si primeam, pe cind acum se asteapta de la mine si trebuie sa dau. Si ma intreb, scotocindu-ma febril prin buzunarele existentei mele, daca am ce.

Bogdan a venit cu o camera video si, pentru ca are veleitati regizorale, viseaza in secret ca cele trei zile se vor aseza singure in suita unui film. Imi spun, totusi, ca trebuie sa-l ajut si ca timpul nu trebuie la­sat 'de capul lui'. Asadar, o data mai mult, ce am eu de dat, confruntat cu aceasta intilnire dintre fires­cul timpului si nevoia noastra de a-l struni si a-l ar­ticula? Dar lucrurile se rinduiesc aproape de la sine, ritmindu-se pe trei trepte ca tot atitea ek-staze ale vietii: gastronomie, joc, filozofie.

Bogdan ma insoteste la cumparaturi si alegem impreuna un rose din podgoriile freiburgheze, un vin de Baden (excelent, imi garanteaza Bogdan, atins in chip vizibil de orgolii locale), care, cadem de acord, va insoti in mod ideal fileul de Barsch pe care ur­meaza sa-l pregatesc la cuptor cu sos de vin, lamiie, capere, ulei de masline si o lingura de creme fraiche.

Pentru a doua cina, de asta seara, mi-am programat un sote de piept de curcan cu Sherry, legume pre­parate chinezeste si un orez Thai parfumat cu ia­somie.

Insa astazi de dimineata am fost cu totii la Heiligenberg; au venit sa ne ia cu masina prietenii mei heidelberghezi, Ursula si Gelu, si am urcat 'in mun­te', cam zece kilometri in afara Heidelbergului, in mijlocul unei paduri unde nazistii au inaugurat in 1935, in prezenta lui Goebbels, un enorm amfiteatru de 13 000 de locuri ('8 000 jos si 5 000 in picioare'). Amfiteatrul acesta, lasat astazi anume in paragina si scufundindu-se incet in natura (iarba a napadit spatiul dintre gradene precum si piatra bancilor si a treptelor ― totul a fost construit in piatra, cu gin­dul de a obtine o imbinare de elemente naturale: pa­mint, piatra, vegetal), a fost prima constructie 'ideo­logica' dintr-o Thingbezvegung, dintr-o miscare de recuperare a vechilor ritualuri germanice de celebra­re a zeilor in natura, in paduri si pe virfuri de munti. Modelul pentru o asemenea Veranstaltung era Donnersberg, locul unde se afla ruina gotica a unei con­structii care era inchinata lui Wottan, zeul tunetu­lui si al furtunii.

Este un soare putred de toamna, locul e straniu prin amestecul acesta de puritate si maretie natu­rala cu impuritatea utilizarii lui istorice. Si, ca si cum in felul acesta ai putea exorciza Umbra Raului, simti nevoia sa te instapinesti asupra locului altfel, ― prin joc ―, cu gindul secret ca, prin inocenta si gratuita­te ludica, spatiul acesta ambiguu s-ar putea puri­fica. Ce lucru minunat sa iti propui sa faci un con­curs de 'cine ajunge primul sus', la capatul celor 130 de trepte de piatra care taie amfiteatrul in doua, sa opui derizoriul jocului gravitatii exaltate a fana­tismului. Si iata-ne luind startul de la poalele am­fiteatrului (si riscind infarctul) Gelu, Catalin si eu, in timp ce Bogdan se pregateste, fericit, sa filmeze acest happening, nevenindu-i sa creada ca are parte de un asemenea 'subiect' intr-un asemenea decor. Alerg, disperat, pe scari in sus, pentru a-mi demon­stra ca nimic nu s-a schimbat, ca timpul scurs intre mine, cel de la 15 ani ― cind, in fiecare dimineata, ieseam in curte si saream gardul pe stadionul 'Pro­gresul' din Cotroceni unde alergam sapte ture de stadion (3 km!), animat de imaginea idolului meu spor­tiv de atunci, alergatorul de fond Emil Zatopek ― si eu, cel de acum, nu are asupra mea nici un efect, ca sint tinar, nespus de tinar si ca, prin nu stiu ce miracol, am evadat de sub regula timpului. Ma su­foc, bineinteles, dupa 30 de trepte si le declar celor­lalti ca in fond eu sint un 'alergator de viteza', in ciuda faptului ca avusesem toate aparentele unui big animal care se rostogolea greoi in sus.

Important e insa ca 'm-am incalzit': sint cuprins de o adevarata isterie ludica si, dupa ce execut, pe treptele amfiteatrului, provocat de vastitatea spatiu­lui in care sintem proiectati, citeva miscari ritmice care schiteaza un soi de ritual al victoriei (m-am de­clarat, desigur, invingator), simt nevoia sa dansez. Cobor pe marea scena din piatra si pamint si, in-fringindu-mi senzatia ca enormul semicerc al am­fiteatrului, cu brazii din jurul sau si cu cerul de deasu­pra, se pravaleste asupra mea, execut mai intii citiva 'pasi de rutina', schitez citeva piruete, doua-trei sal­turi Sint imbracat in 'ginsi' negri si un T-shirt negru peste care este aruncata neglijent, deschisa in fata, o bluza alb-bej, din bumbac si in, cu minecile mari si bufante. Dupa ce consider ca mi-am incheiat incalzirea, imi scot bluza si o arunc, demonstrativ, provocator si datator de speranta, in iarba din mar­ginea scenei. Ma indrept apoi, 'cu mers de balerin', sugindu-mi burta si incercind sa ma simt cit mai zvelt cu putinta, catre mijlocul scenei. Bratul drept este indoit in sus, cu palma intoarsa catre in afara, oprita, lasciv si cu degetele rasfrinte, in dreptul fruntii. Acesta e gestul care imi place mie cel mai mult la balerini: palma adusa in dreptul fruntii si intoarsa inspre afara, sugerind ca eroul (sau eroina), extrem de sensibil, vulnerabil si totodata foarte in­durerat, incearca sa se apere de tot ceea ce viata re­varsa in clipa aceea peste el. Cind gestul acesta e facut de un balerin, este limpede ca eroul se lupta cu ceva, cu un element potrivnic care intruchipeaza raul (fie el balaur, print negru sau altceva de genul acesta) si care il supune pe erou unor atacuri repe­tate. Acesta, cu mina intoarsa in dreptul ochilor, ca si cum s-ar apara de o lumina prea puternica, se apleaca ritmic si gratios cind in dreapta, cind in stin­ga, sugerind un soi de eschive in fata vietii care a capatat brusc caracterul amenintatorului. Cind ace­lasi gest este facut de o balerina, el are indeobste o cu totul alta semnificatie: eroina il face cel mai ade­sea cind este asaltata de declaratiile eroului si de ca­racterul lor impetuos (vizibil mai ales din bratele care se string brusc la piept si, de acolo, tisnesc tot atit de brusc, intinzindu-se, larg deschise, catre ero­ina). Aceasta pare vadit speriata (dar intr-un plan secund, abia sugerat, deopotriva placut impresio­nata) si, ridicindu-si antebratul in dreptul fruntii, lasa senzatia ca ridica in fata eroului pavaza refu­zului ei. El este atunci disperat, gestul sfisietor cu bratele care se avinta plecind din dreptul inimii se repeta, iar de partea cealalta, palma intoarsa in drep­tul fruntii si a ochilor se agita sugerind o teribila sperietura, subliniata de faptul ca eroina face multi pasi marunti cind in dreapta, cind in stinga, lasindu-ne sa intelegem ca ar vrea sa fuga, sa scape de sub suvoiul declaratiilor printului, care o inspaimin­ta si, deopotriva, ii fac placere. Tot acest balans dreapta-stinga, precum si mina devenita pavaza neputin­cioasa contureaza acea eschiva pudica de o mare ipocrizie. Bineinteles ca, in cele din urma, eroina ce­deaza, mina-pavaza e coborita din dreptul ochilor si printul o ia in brate.

Cam acestea erau lucrurile pe care incercam sa le sugerez in partitura mea coregrafica, alcatuita deopotriva si din citeva figuri preliminare ― pozi­tia de pornire avind ceva falnic in ea: piciorul sting rasucit cu virful in exterior, laba piciorului drept ca­zind perpendicular pe el, cu Calciiul lipit in scobitura labei piciorului sting, pieptul bombat si capul cu barbia impinsa inainte, privirea senina si plina de incredere, strabatind pina foarte departe si lasindu-ne sa intelegem ca eroul nu are nimic de ascuns si, totodata, ca e pregatit pentru fapte deosebite, in sfirsit bratul sting rasucit la spate, odihnindu-se usor cu virful degetelor pe partea dorsala a soldului drept, in timp ce bratul celalalt, ca o acolada obosita si las­civa, tisneste in sus, atingind in treacat urechea si fringindu-se din poignet, ca lujerul unei crizanteme indoit sub greutatea corolei. Din aceasta pozitie imi luam avint si executam citeva salturi succesive, ca­zind mereu pe virful piciorului drept, cu citeva mici amortizari repetate. De aici puteam intra apoi fara probleme in figura pe care deja am descris-o, cu antebratul in dreptul fruntii si cu tremurul nelinistit dreapta-stinga. Am recoltat citeva aplauze din par­tea prietenilor, destul de anemice, mi s-a parut, in raport cu calitatea prestatiei.

Cind am revenit acasa, cuprins de remuscari in fata recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Catalin si Bogdan, citeva pagini ― despre 'cod' in filozofie, despre sensul 'existential' al jurnalului, despre revenirea in trecut ― palid symposion compensativ, menit sa raspunda, in alt plan, la destra­balarea mea ludica de la Heiligenberg.

23 octombrie

Pina unde se poate impinge sinceritatea in scris? Pe de o parte, sinceritatea da forta scrisului, pe de alta, folosita fara limita, poate respinge pe cititorul care nu e dispus sa impartaseasca cu autorul toate experientele pe care acesta i le propune si i le dez­valuie. Exista, altfel spus, un tip de intimitate in care cel ce scrie nu e bine sa patrunda, pentru simplul fapt ca e vorba de o intimitate absoluta, care iese din orice relatie si pe care nu esti dispus (si nu ai de ce) s-o imparti cu altul impartasind-o. In acest sens, Freud, de pilda, a eliberat intimul, dar deopotriva l-a si agresat. Ultimul roman al lui Houellebecq (Platformes) ― daca se mai poate vorbi, cu acest torchon literar, de roman si literatura ― practica dezin­voltura intimului: din zece in zece pagini (cel putin pina o intilneste pe Valerie), eroul se masturbeaza. Problema nu este ca Houellebecq ne transmite prin intermediul eroului sau ca se masturbeaza sau ca toti oamenii (si noi laolalta cu ei) se masturbeaza; problema e ca acest lucru nu merita comunicat, el nefacind parte dintre acele lucruri care pot fi aduse, cu oarece folos, pe tipsia de experiente comune ale umanitatii: e un intim care nu comunica si care nu realizeaza comuniune. Tot asa cum eu nu ma simt solidar cu restul omenirii cind ma duc la closet sau cind aflu, in calitate de cititor, ca autorul s-a dus la closet. Ca sa zic asa, il priveste, in timp ce pe mine nu ma priveste defel.

Contrapunct. Conceptia lui Kant despre salivatie, transpiratie si masturbatie. Kant credea ― pe prin­cipii metafizice, evident ― ca trupul trebuie, cu ex­ceptia celor doua functii de evacuare, sa-si contina, mentina etc. interioritatea in vederea unei homeostaze perfecte. Altfel spus, sa nu cedeze din substan­tele pe care le contine. 'Sa nu scuipi!' nu era, de aceea, un comandament al bunei purtari, ci al unui principiu de sanatate constient de el. Secretiile orga­nismului trebuie pastrate in circuit si nu evacuate. In consecinta, nu e bine nici sa transpiri. Si cind, in faimoasele sale plimbari cronometrate, Kant simtea cel mai mic inceput de transpiratie, facea imediat o halta sub un pom si isi relua doar dupa citeva mi­nute deambularea. Evident, cea mai pretioasa era substanta spermatica. Ea trebuia pastrata cu sfinte­nie in interiorul corpului. Risipirea ei echivala cu o sinucidere in etape discrete, diminuare a fortei vitale si a facultatii de judecare. Casatoria si, in genere, fe­meia nu aveau ce cauta in viata unui filozof. Cit de­spre masturbatie Ea era echivalata cu pacatul su­prem si impingea trupul in paragina extrema. Kant nu-i pomeneste niciodata numele si cind se refera la ea o face prin perifraze. Ce-ar fi resimtit oare, citind best-seller-ul masturbatoriu al lui Houellebecq?

In sfirsit, o ultima perspectiva, de asta data cu conotatie 'politica', asupra masturbatiei.

In 1988, Andrei Plesu ii trimite secretarului de partid pe Bucuresti cu propaganda si cultura ('to­varasul Croitoru'?) o ampla scrisoare pe tema 'asa nu mai merge' (masinile de scris trebuiau inregistra­te la militie, orice contact cu strainii era interzis etc). Raspunsul 'organelor' este o masina a Securitatii care i se posteaza in fata casei, cu program non-stop, in trei schimburi. In 'schimburi' sint cind doi 'lu­cratori', cind unul singur; in genere, flacai ce se plic­tiseau de moarte, 'coansati' in cite o 'Dacie' vreme de opt ore. Andrei, la rindu-i, nu foarte in apele lui, sta in casa si citeste Shogun, un roman-fluviu cu in­triga japoneza medievala, foarte la moda atunci. Si, din cind in cind, isi supravegheaza supraveghetorul. Iese pe scara interioara a apartamentului, prevazuta cu o lucarna care-i ofera o perspectiva neasteptata asupra tipului aflat in masina: pe scaunul din dreap­ta, deschis si cu fata in sus, romanul Shogun. Tinarul securist lasase o clipa romanul din mina ('ne uneste aceeasi lectura', s-a gindit o clipa Andrei) si se mas­turba de zor in masina trasa pe trotuar, privind, hai­tuit, in toate partile.

2 noiembrie

Dupa vizita facuta intr-o zi de septembrie in Rombachweg pe urmele trecutului heidelberghez din anii '80, i-am scris lui Andrei un e-mail in care ii povesteam ce comotie provocase in mine reintilnirea cu cei care fuseseram atunci. Cu el traisem timpul acela si pesemne ca atunci ajunseseram sa fim cel mai aproape unul de celalalt. Scriindu-i, il convo­cam in fond, nostalgic si comemorativ, din strafun­dul afectiunii mele pentru el, catre implinirea noas­tra de atunci. Mi-a raspuns astazi, iar rindurile lui mi-au incalzit inima si totodata m-au intristat ca o dupa-amiaza de duminica.

'Era inevitabil in calitatea ta de «nostolog» sa recuperezi Rombachwegul de-acum 20 de zapezi. Imi amintesc si eu fiecare detaliu al vietii noastre de atunci: romanticele tale spitalizari, in timpul carora erai, une­ori, stingherit de aspectul meu de Gastarbeiter meri­dional, desanturile comune prin magazine in care ma intoleai cu forta, prietenii episodici (Ursula, sotul si fiul, doctorii proaspat azilati, cu nevasta aia crocanta, fami­lia din Karlsruhe, cu fiul zarghit, incapabil sa piarda la «Yams»), escapada pariziana, masa cu Horia la mensa, plonjonul experimental la un film porno, in timpul caruia tu ai adormit, Scarsdale-ul si cite si mai cite. Esti sigur ca dincolo de farmecul retro virsta aceea trebuie regretata? In ce ma priveste sint invidios numai pe tim­pul pe care il aveam atunci dinainte si pe care acum nu-l mai am. Pe scurt, regret ca nu mai am astazi viitorul de atunci. In rest, desigur ca noi, in ipostaza 1983, am murit. Dar nu simt nimic special dinaintea acestui mor­mint deschis. Nu stiu nici eu de unde imi vine forma asta de raceala. Poate din visul acela straniu pe care il povestesti undeva in Jurnal: iti apaream imbracat ele­gant, cu o mina afabila, dar mort. Ma intreb uneori daca nu cumva ai visat insasi firea mea, pecetea ei. Daca nu cumva sint ceremonios si mort, cordial si cu inima rece.

Esti, totusi, dintre cei foarte putini care mi-au fisu­rat raceala, pina intr-atit incit pot fi capricios, gelos si frustrat ca o gagica. Ma bucur ca iti merge atit de bine la Heidelberg si, desi nu crezi, admir furorul tau heideggerian. Sigur ca e «dement si inutil»! Dar am sfirsit prin a vedea in asta o virtute, pentru care te invidiez. Cu adevarat dement si inutil e modul cum imi umplu eu zilele. Continui sa risipesc fiecare secunda si sa nu adun decit ceea ce se aduna de la sine, in arbitrarul unor zile oarbe.'

Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodata. Viata alaturi de el pare in­totdeauna o pictura facuta cu pasta groasa, opusul absolut al imaginilor indelung vernisate, misterioase si melancolice. Numai ca bucuria taclalei, aparenta daruirii integrale in ceremonialul petrecerii, indis­cretia traita si justificata ca refuz al ipocriziei, in sfirsit, senzatia pe care o lasa neavizatilor ca traieste ca o manusa intoarsa, mascheaza de fapt un eu dis­tant, enorm de pudic si lesne de ranit. De aceea, cind scrie, se evita si tot ce isi are originea in intimitatea fiintei lui este deturnat catre un registru impersonal. Jurnalul de la Tescani este un concentrat de inteli­genta, rafinament si stil, dar nimeni nu va gasi in el nici macar urma unui drum catre sufletul lui An­drei. Autorul unui document presupus confesiv nu exista acolo ca individ. Imi imaginez uneori, pe fon­dul acestei inhibitii intretinute, o spovedanie a lui si o banuiesc devastatoare.

M-am intrebat de nenumarate ori daca, dincolo de experienta unica pe care am trait-o laolalta (cea cu Noica), de reperele impartasite ale unei morali­tati sociale si de un anumit mod pofticios de a trai viata, mai exista ceva care, stilistic, ne-ar putea uni. Pentru ca tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decit el si cu mine. Adevarul este ca, dife­riti fiind, ne-am trait unul pe altul ca spectacol si ca fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil sa preia de la celalalt, fara ca neaparat sa o recunoasca, su­gestia pentru o componenta a existentei care ii lip­sea. Daca datorita lui am cistigat enorm in planul expresiei, eliberindu-ma ludic si atingind, in inte­riorul insusi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fara de care comunicarea sociala si scri­sul de o anumita factura nu sint cu putinta, Andrei, in schimb, a trait, cred, prin mine o anumita cadere in gravitate pe care formal nu a experimentat-o si pe care la mine, temindu-se de ea, a ironizat-o.

Hazul acestei prietenii nascute din diferenta este cu atit mai mare cu cit, de cind ma stiu, mi-am cau­tat prietenul care sa insemne altul meu identic. Ce crincene prietenii visam in adolescenta mea! Cit de tare mi-am asteptat, asemeni lui Ghilgames pe Enkidu, fratele de cruce! Dupa ce Noica a hotarit, ca intr-o casatorie care se pune la cale peste capetele celor direct implicati, ca 'urmeaza sa ne impriete­nim' si ne-a pus, asa zicind, in fata faptului impli­nit (intr-o zi de duminica, in apartamentul din Berceni in care locuia la sfirsitul anilor '60, ne-a adus pe unul in fata altuia declarindu-ne prieteni), si eu si Andrei am continuat sa ne cautam in chip spon­tan asemanatorii. Atit cit i-am gasit, fiecare, n-am facut decit sa ne contemplam prin ei, inca o data, nepotrivirile. Distanta dintre noi devine si mai vizi­bila prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni. (Sin­gurul nostru prieten comun a fost Horia Bernea.)

Daca nu am reusit niciodata sa ne dezbinam prin insasi neasemanarea noastra, ne-au dezbinat in schimb optiunile in prietenie ale celuilalt.

Misterios ramine, oricum, acest lucru: bombanindu-ne si plingindu-ne unul de altul, ne-am pre­ferat pina la urma celor cu care, mai mult sau mai putin, semanam. Uneori imi spun: cum poate sa in­capa intr-o relatie atita diferenta? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: il pot iubi 'asa cum e'. Ceea ce inseamna: diferit de mine.

3 noiembrie

Despre pudoarea filozofilor, incapabili sa prelu­creze in discursul lor iubirea si sa-i asigure acesteia 'in sistem' un loc pe masura celui pe care ea il ocupa in viata lor.

In cea de a doua scrisoare de indragostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt in 21 februarie 1925, citim: 'De ce iubirea este de o bogatie fara pe­reche printre celelalte posibilitati acordate fiintei uma­ne si cum se face ca ea ramine o suava povara pen­tru cei pe care ii atinge? Raspunsul e simplu: pentru ca, iubind, ne preschimbam in obiectul iubirii noas­tre raminind totodata noi insine.'

Un an mai tirziu, Heidegger redacteaza Sein und Zeit. Sintagma 'posibilitati ale fiintei umane' devine aici una pur tehnica si s-ar putea la rigoare spune ca tratatul heideggerian este o analitica a posibili­tatilor Dasein-ului. Cu toate acestea, posibilitatea 'de o bogatie fara pereche printre celelalte posibilitati acordate fiintei umane' este total absenta dintr-o carte care are tocmai aceste posibilitati ca obiect. S-ar putea raspunde ca ea este asimilata existentialului Befindlichkeit, 'situarea afectiva', care este una din­tre ipostazele privilegiate ale deschiderii Dasein-ului in lume. Si totusi! Cuvintul Liebe nu apare nici macar o singura data in cele 600 de pagini standard ale celebrissimului volum, ba mai rau, e pomenit, inlaun-trul unei enumerari, intr-o nota de subsol de la pa­gina 190. Filozofia are, asadar, voie sa patrunda intr-un discurs amoros si sa contribuie la alcatuirea lui (pasaje intregi din declaratiile facute 'domnisoa­rei Arendt' sint scrise in cel mai crincen 'cod heideg-gerian'), in vreme ce amorul da rau intr-un discurs filozofic si trebuie, in consecinta, ignorat. Dar de ce?

7 noiembrie

Am instituit un cod de manifestare pentru solu­tii deosebite gasite in timp ce revizuim textul. Uimi­rea si stupoarea incintata in fata unei solutii inspi­rate sint marcate de o lovitura cu palma peste frunte si lasarea pe speteaza scaunului, paralel cu scoaterea lenta a ochelarilor, pentru a-l fixa pe celalalt si a citi pe fata lui admiratia in fata geniului propriu. Cel mai frumos este cind palma data peste frunte nu e insotita de mima admirativa a celuilalt si cind ges­tul cade astfel in gol. Cel care, auto-admirativ, si-a tras o palma peste frunte incepe atunci, enervat, sa-i explice celuilalt cit de rafinata e solutia propusa si de ce anume ea trebuie impartasita pe loc.

Cind acordul celuilalt e smuls si el consimte la ingeniozitatea formularii, se pretinde in mod sim­bolic o bere, care provine din lada de pe terasa si care oricum va fi bauta la masa de seara (neaparat o Hefeweizen). Distinctia omologata in felul acesta in final se numeste 'bere cu palma'.

Pentru a iesi de pe terenul gratuitatii si a da un sens real expresiei 'a da o bere' s-a instituit, ca dis­tinctie suprema, 'bere cu palme la restaurant'. Cela­lalt, o data ce a acceptat ca solutia este geniala si dis­tinctia trebuie acordata, trebuie sa dea Hefe-le la o bodega din apropiere, cindva seara sau a doua zi.

'Bere cu palme la restaurant' a fost acordata o singura data: cind, pentru propozitia de la p. 374 ― Das faktische Dasein existiert gebiirtig, und gebϋrtig stirbt es anch schön im Sinne des Seins zum Tode ― am propus: 'Dasein-ul factic exista nascindu-se me­reu si nascindu-se el deopotriva moare deja, in sen­sul ca fiinta sa este fiinta intru moarte.'

Mai exista si o distinctie 'de parcurs', cind cela­lalt intareste formularea propusa in traducerea exis­tenta prin exclamatia 'sculptura!'. In acest caz se recunoaste ca fraza germana a lui Heidegger a fost impecabil turnata in romana, ca nu mai e nimic de discutat si ca se poate trece mai departe.

Inaintam tiris-grapis in textul lui Heidegger, prin­tre 'sculpturi' si 'beri cu palme'.

10 noiembrie

Astazi a fost o zi de gratie: am fost la Todtnauberg, linga Freiburg, sa vad die Htitte, 'cabana' lui Heidegger.

N-am avut niciodata un apetit special pentru 'pe­lerinaje culturale' si n-am crezut ca te poti apropia de fiinta a ceea ce se numeste indeobste un 'geniu' venind din exterior, pipaindu-i bastonul, masa de lucru, pipa sau orice alt obiect de genul asta care facea parte din intimitatea cotidiana a 'marelui om'. Tot alaiul acesta de obiecte 'sacrate', care ocupa apoi un loc intr-un muzeu sau se vind la licitatie uneori pe sume fabuloase, capata sens numai daca intretin un raport esential cu 'fapta culturala' si daca pen­tru tine, cel care le privesti, ele continua sa fie pro­iectia interioritatii celuilalt si a lumii din care au fa­cut cindva parte. La ele nu se ajunge indeobste decit printr-un detur afectiv, care nu poate sa apara decit in urma unui contact indelungat cu fiinta vie a auto­rului si cu performanta sa. Fara acest sympathein, fara acest Mitgefühl, iara aceasta 'co-simtire', care creeaza trasee interioare intre tine si obiectul entu­ziasmului tau nu se poate trece, in orice contact cu exterioritatea unui personaj important, dincolo de exterioritatea insasi si de categoriile precare ale turis­mului cultural. Intr-un fel, in asemenea cazuri se re­peta deosebirea dintre un pelerinaj, in care cel ce se duce si vede este locuit de credinta, si o plimbare de vacanta intr-un loc sacru, al carei unic mobil este curiozitatea. Intr-un caz se pipaie o intrupare, in ce­lalalt se merge pe urmele unei anecdote. Cind intru in camera de la Paltinis a lui Noica, eu vad in palto­nul lui, pe care dupa fiecare plimbare impreuna prin padure i-l scoteam grijuliu si il atirnam in cuier, alt­ceva decit vede un vizitator care intra astazi in ca­mera si caruia i se spune 'acesta e paltonul lui Noica'. Si chiar si pentru cel care, fara sa-l fi cunoscut, si-a investit viata in intelegerea gindului lui, 'paltonul lui Noica' inseamna altceva decit pentru cel care intra in cabana stiind doar ca Noica a fost 'un mare filozof'.

Imi amintesc in acest sens de cele spuse de Niky M. privitor la vizita pe care i-o facuse lui Heidegger in locuinta lui din Freiburg, prin anii '60, impreuna cu Marin Sorescu si Ioan Alexandru. Sorescu s-a ase­zat intr-un fotoliu si a ramas pe intreg parcursul vi­zitei mut si nemiscat, perfect onest in placiditatea lui, pentru ca nu avea nici ce sa spuna, nici in ce limba sa spuna. Venise, ca sa spun asa, 'adus de cei­lalti' si astepta pesemne constiincios sfirsitul vizitei pentru a fi luat de acolo si dus in alta parte. Ioan Alexandru a intrat in schimb in casa ca intr-un tem­plu, pasind pe virful picioarelor si cu miinile impre­unate.

In Caietele lui Cioran din epoca este consemnat faptul ca, ajuns in fata lui Heidegger, ar fi ingenun­cheat. Niky nu confirma, dar, oricum, faptul ca lu­crurile au ajuns asa la Cioran e semnificativ, si daca ele nu sint exacte sint oricum adevarate. Sigur e ca atunci cind Heidegger s-a urcat pe un scaunel sa ajunga la un raft mai inalt al bibliotecii, Ioan Ale­xandru s-a postat in spatele lui Heidegger, tremura­tor si vibrind tot de angoasa, inconjurindu-i, cu bra­tele deschise in aer, conturul siluetei, gata oricind sa intervina si sa-si prinda la o adica in brate zeul in cadere.

In timp ce Sorescu nu-l vedea pe Heidegger va­zindu-l chiar, Ioan Alexandru traia doar in iluzia ca il vede. El era indragostit de un zeu la al carui altar nu slujise niciodata si, daca e sa judec dupa o scan­daloasa traducere pe care a publicat-o in Luceafarul, dupa vizita sa acolo, a micii scrieri Aus der Erfahrung des Denkens ('Din experienta gindirii'), in care nici un cuvint sau o idee nu se potrivea cu originalul, el nu facuse decit sa-l incarce pe Heidegger cu un con­tinut complet strain de acesta, provenit, prin escavare, din propriile sale deliruri poetice in marginea cuvintului incert de fiinta. El credea, in bolboroseala lui, ca il intilnise pe Heidegger si tot ce facea acum avea aerul unui 'ca si cum' lipsit de orice acoperire, in vizita la Heidegger, Ioan Alexandru era ca ratusca din experientele lui Lorenz, care deschide ochii la nastere asupra unui pantof tras cu sfoara si pe care apoi il urmeaza fidela crezind ca este rata-mama.

Asa stind lucrurile, cred ca vizita mea la Todtnauberg s-a produs exact atunci cind isi dobindise sensul: abia acum, cind Sein und Zeit, demontat ca uriasul motor al unei rachete interplanetare, piesa cu piesa, si apoi reasamblat, prin chiar actul tradu­cerii ca suprem argument al intelegerii lui, isi des­chisese cu un scirtiit prelung portile zavorite atita vreme lasind sa se faca vazuta cea mai cristalina con­structie a filozofiei din cite se intimplasera vreodata, abia acum aveam de ce sa vreau sa vad circumstan­tele in care se intrupase spiritul celui care fusese autorul acestei ispravi. Vreau sa spun ca numai asa ele puteau incepe sa-mi vorbeasca, numai asa se pu­teau intoarce, pentru a le spori si inviora, asupra sen­surilor descarnate ale operei care, la rindul ei, mi le lumina facindu-le in alt fel inteligibile.

Am plecat, asadar, dis-de-dimineata, urnit in­tr-acolo de bunavointa unui personaj extrem de pi­toresc, care a venit de la Koln sa ne ia cu masina, pe Catalin si pe mine: doctorul Augustin Ostace. Nu stiu cum a aflat ca urma sa vin in Germania, dar intr-o buna zi m-a sunat la Heidelberg si mi-a pro­pus, animat de o credinta nestramutata in 'impe­riul Spiritului', pe care il invoca la tot pasul, aceasta 'excursie culturala'. I-am multumit, am acceptat si am asteptat, curios si putin angoasat, sa vad pe cine anume hotarisera zeii sa-mi trimita pentru implinirea acestui transport initiatic. Ei bine, omul era un na-saudean de-al nostru, fugit in 1988, pe sub gloantele granicerilor romani, prin Iugoslavia si ajuns mai apoi in America. In urma cu cinci ani ― n-am mai stat sa descilcesc de ce ― s-a stramutat in Germania. 'Eu mi-s american, din Los Angeles, neamt din Kioln si roman din Nasaud', repeta periodic. Este extrem de bine dispus, are ochii larg deschisi catre toate za­rile culturale si poate in orice clipa sa spuna ceva definitiv despre greci, Averroes, Hegel, Tübingen, americani, Nietzsche, religii orientale si taranii din imprejurimile Nasaudului care cersesc sau fura la Paris, la Londra sau in Irlanda, dupa care se intorc demni si bogati in satul lor, invidiati si respectati de toti, pilda vie pentru urmatorul val care invadeaza Occidentul si care se straduieste sa-l imite si sa-l intreaca pe cel dinainte. Omul e bun si generos, are portbagajul plin cu sandviciuri, termosuri cu cafea, doze de bere si sticle de whiskey, aparate de foto­grafiat si o camera video performanta si, deloc de neglijat, caci sint anume puse acolo pentru aceasta importanta zi, ca mici obiecte magice care urmeaza sa ne introduca la momentul potrivit in 'imperiul Spiritului', un exemplar din Sein und Zeit si Dictio­narul heideggerian al lui Ingwood.

La Freiburg, in biblioteca Universitatii, cu cinci etaje si dotari de vis (ordinatoare pe toate mesele, ca­bine cu magnetoscoape pentru casete video etc. etc), ne asteapta Bogdan Minca, fericit sa fie calauza noas­tra pe urmele lui Heidegger la Todtnauberg si Frei­burg. Drumul catre Todtnauberg (cam 20 km din Freiburg) este pe alocuri surprinzator de asemana­tor cu cel spre Paltinis; aceeasi sosea urcator-serpen-tinata, aceleasi deschideri vaste catre vai si povirnisuri, aceleasi perdele de brazi, acelasi cer lipsit de echivoc. Todtnauberg e un sat de munte, cu stive de lemne frumos asezate in fata fiecarei case, rinduit de o parte si alta a drumului, in fundul vaii, si cu cei doi versanti superb deschisi si pierzindu-se in zare. In partea de sus a versantului din dreapta drumului, cum urci, camuflata pe fundalul unui manunchi de brazi, se vede, mica, pricajita, total inaparenta, cele­bra Hütte, 'cabana'. Nici un drum nu duce la ea si trebuie sa iesim din sosea si sa o luam, pieptis, in sus, prin zapada, pentru care sintem total nepre­gatiti, pentru ca jos, in Freiburg, ca si la Heidelberg si pe tot drumul era uscat ca in palma. Urcam, tinind cabana sub ochi, si de sub zapada calcata de noi, acum prima data, se ivesc iarba si pamintul. Este o zi neasteptata pentru luna noiembrie, cu un soare dezlantuit, orbindu-ne in drumul nostru si muind pe alocuri zapada. Ne apropiem si caut din ochi jgheabul dintr-un trunchi de copac, cu un fir din iz­vorul muntelui care curge necontenit in el, jgheab pe care il stiu dintr-o fotografie publicata in mono­grafia lui Biemel de la Rowohlt, in care Heidegger, cu basca pe cap, sta in dreptul firului de apa, cu o galeata in mina, privind potolit spre aparat. 'Caba­na', vazuta de aproape, este si mai sarmana decit aparea de jos: este o cutie de 7/6 m, tesita, cu latu­ra sudica a acoperisului cazind direct pe pamint, cu trei ferestruici pe peretele vestic si cu o usa care se inalta deasupra a doua trepte de lemn, pe peretele nordic. Acoperisul, ca si peretii sint imbracati in solzi de sindrila, care coboara pina la briul scund de piatra pe care se sprijina cabana. In spatele casei e padurea, in fata ei se deschide, uriasa, valea cu ver­santul de vizavi (unde e pirtia pe care Heidegger schia), in dreapta si in stinga nici o casa, cit vezi cu ochii. 'O casa de o saracie desavirsita, ne spune Bog­dan, dar cu o priveliste de print.' Aici se retragea Heidegger, citeva luni pe an, cel mai adesea singur, sa lucreze. 'S-a lucrat enorm aici, enorm', adauga apoi Bogdan, aproape pentru sine.

Cum sa nu ma gindesc, privind locul, la izolarea lui Noica de la Paltinis? Ii simt pe amindoi ca pe nis­te mari animale, iesite din scara omenirii, facind un pas inapoi, un singuratic si infricosator pas inapoi, cautindu-si birlogul, ca o fiara care se pregateste sa nasca, pentru a obtine conditia exterioara a insu­rubarii in propriul lor gind. Cit de mult trebuie sa ai in tine ca sa vrei atit de putin de la ceea ce este in afara ta?

Ma uit la biata Hütte si mi se pare ca ceea ce vad este o lectie pura de fenomenologie. Pe vremuri, in Jurnalul paltinisean, il intelesesem pe Noica ― aple­cat peste ultimul sistem ontologic al lumii, mincind piine cu gem pe un ziar si tragind dintr-o pipa um­pluta cu tutun de tigari Carpati ―, cu o vorba din Jurnalul lui Kierkegaard care spunea ca divinul intra in lume imbracat in haine umile. Acum, cu cabana umila a lui Heidegger, mi se parea ca am in fata tema insasi a fenomenologiei. In tot ce a scris, Heidegger s-a ocupat de un singur lucru: de ceea ce apare as-cunzindu-se. El insusi aparea, cu saracia acestei Hutte, ascunzindu-se. Viata oricarui mare ginditor este un camuflaj. Ei trec prin lume purtind cu ei o maretie care nu se vede. Niciodata spectacolul gindirii nu se vede; insasi stralucirea lui este o garantie pentru in­vizibilul ei. El nu intra in ordinea lumii obisnuite si de aceea oamenii nu-l pot percepe. Asa cum cei de la Paltinis au crezut o vreme ca Noica este 'fri­zerul statiunii', iar apoi, cind au aflat ca nu e, nu au mai stiut ce e, la fel cabana lui Heidegger il identi­fica pe acesta ascunzindu-l. Desi drumul pe care il parasesti cind vrei sa urci pieptis spre Hütte se nu­meste 'Martin Heidegger Weg', nimeni, in sat, nu stie cine e Heidegger si unde e cabana lui. Aflati la poalele colinei, am intrebat pe cineva care trecea, daca stie sa ne arate coliba. Keine Ahnung, a fost raspun­sul. Ei bine, de la acest 'habar n-am', care sta ca un nimb de ignoranta peste fiinta lucrurilor celor mai importante, pleaca fenomenologia. Iar 'lucrul' cel mai important care ne 'inconjoara' si despre care, intrebati ce e, noi dam din umeri si spunem keine Ahnung, 'habar n-am', este insusi faptul de a fi (das Sein).

Brusc inflamat de aceasta revelatie, incerc sa o im­partasesc celorlalti: perorez in fata cabanei, Catalin a scos camera video din sacul lui Bogdan (cea a dr-ului Ostace nu mai are baterie), drul Ostace, cu o sep­cuta de tenisman pe cap si cu un vindiac siniliu ca cerul, pe care scrie cu litere mari The Giants (con­trastind de altminteri flagrant cu silueta stapinului lui), sta linga mine, pindind sa fie in cadru, si imi soarbe cuvintele. Simt ca imi pierd sirul, nu mai stiu ce spun si ce vreau sa spun si in clipa in care il aud pe doctor ca ofteaza privindu-ma cu ochii lui albastri si umezi de emotie culturala, 'Ah! Imperiul Spi­ritului', ma zapacesc complet si ma simt ca o musca mare care intra in deriva cind e surprinsa de un jet de flit.

Il rugasem pe Bogdan sa ne pregateasca, pentru a nu veni cu mina goala aici, o mini-conferinta despre 'Aristotelul lui Heidegger'. Bogdan sta linga jghea­bul cu firul de apa, iar noi sintem rezemati de trun­chiurile copacilor din jur. Ascult, in timp ce cuprind cu privirea vastitatea peisajului din fata mea si fac efortul sa il fixez in mine, sa-l iau cu mine ca pe o provizie menita sa ma apere o vreme de uitarea care se va instala curind in mine. Apoi privirea imi co­boara pe coltul de stinca pe care imi sprijin un picior, pe muschiul verzui-otravit care ii acopera muchea, pe smocurile de iarba care strapung zapada, pe albia minuscula sapata de firul de izvor si care se pierde jos, in vale. Bogdan ne vorbeste despre Raportul Natorp, un text pe care Heidegger l-a scris in 1922, in atentia lui Paul Natorp, profesor la Marburg, care ii ceruse lui Heidegger sa-i expuna rezumat proiec­tul lui de gindire. Raportul e documentul cel mai im­portant pentru a intelege in ce masura pasaje din Etica nicomahica, Metafizica si Fizica au reprezentat Anstoss-ul, 'impulsul', care l-a pus pe Heidegger pe drumul 'facticitatii' ca matca autentica a filozofiei. Bogdan citeste, vadit emotionat, asemeni unui ac­tor caruia i-a venit rindul sa intre in cadru. De alt­minteri este din plin pe scena (si-a pregatit intrarea legindu-si discret inainte o basmaluta in jurul gitu­lui), in cel mai magnific decor al gindirii si lectura pe care o face ― cu glasul nesigur, grabit, pentru ca are acea rusine juvenila in fata produsului propriu ― este un gest de pietate, este o scurta rugaciune cul­turala pe care unul dintre noi o murmura si ceilalti o asculta in tacere.

Care a fost brinciul ontologic pe care i l-a dat Aris­totel lui Heidegger? Raspunsul e neasteptat de sim­plu si greu de sesizat in amploarea consecintelor sale: ideea ca sensul originar al fiintei nu trebuie cau­tat in orice fiintare de pe lumea asta, ci precumpa­nitor in fiintarea care este produsa pentru a fi apoi folosita in cadrul indeletnicirii si al preocuparii. Ce anume este un lucru, care este esenta sa, care este felul lui de a fi si fiinta sa stie cel mai bine tocmai cel care il produce, tocmai pentru ca el are in minte in permanenta, din clipa prefigurarii lui si apoi pe tot parcursul producerii, eidos-ul lui, aspectul lui, forma lui finita, pastrata si adeverita in final de pro­dusul insusi. Toata teoria 'ustensilitatii' din Sein und Zeit, care reintegreaza 'obiectul' neutru al ontolo­giei traditionale in spatiul unui 'a fi' legat de me­nirea functionala (pentru om nimic nu este fara sa fi fost interpretat in prealabil la nivelul unui 'la ce bun'), isi afla sursa aici. 'Grija', aceasta suprema 'categorie' a non-indiferentei (asa am inteles-o la primul contact cu S. u. Z. si asa o inteleg si acum), este o sigla a omului care nu-l poate intelege pe 'a fi' decit plecind de la fiintarea produsa si integrata in sfera preocuparii cotidiene. Iar in raport cu aceasta lume a 'fiintarii produse' (scaun, bicicleta, pix sau racheta), care poarta in ea marca interpretarii si a rostului utilitar, omul se defineste ca acest personaj agitat, vesnic 'pe drum', ca Aussein auf, ca iesire din sine si ca 'fapt de a avea intotdeauna ceva de facut', cum traduce Bogdan.

Paginile lui Bogdan sint minunate prin rigoarea si onestitatea lor 'hermeneutica'. Mi-ar placea sa traiesc din nou asa, numai asa, intr-un etern Paltinis reinviat, la '4 000 de picioare deasupra omenirii', deasupra a ceea ce atunci credeam ca este doar mlas­tina politica a locului si care acum aduce, in linii mari, cu o cloaca planetara. Sa ma mut, cum ar zice drul Ostace, 'in imperiul Spiritului'. Ii promit lui Bogdan ca in martie, cind va reveni pentru o vreme in tara, ii voi arata Paltinisul, pe care el nu-l stie, si, impreuna cu citiva prieteni tineri, vom 'filozofa' laolalta omagiindu-i pe toti ginditorii care au gin­dit dintr-o cabana.

Coborim in Freiburg si tin sa vad casa lui Heideg-ger din Rothebuckweg. Fara sa stea mult pe ginduri, drul Ostace sare din masina, cu camera pe umar, ca un vinator care a prins urma vinatului. 'Care el', intreaba decis. In clipa urmatoare este in curtea casei, locuita acum de nepotul lui Heidegger, filmind febril. Catalin se ascunde in masina, Bogdan si cu mine traversam ingroziti si ne indepartam de locul in care nasaudeanul nostru tocmai 'a violat' un spatiu privat. 'Pina la urma, observ, noi sintem pudici si civilizati, dar deocamdata, datorita lui, aceste imagini vor exista undeva si in Romania.' 'Da, dar le-a obtinut prin rapt', imi raspunde Bog­dan.

Auzim in urma noastra cum se deschide usa casei si cum o doamna ii explica celui care a irumpt in curte ceva cu 'Privatgrundstiick'. ― Okey, okeyl spune drul Ostace, ridicind o mina in sus. Wir lieben Heidegger! Si iese din curte bine dispus, dupa ce apu­case sa filmeze tot ce era de filmat. In poarta se in­tretine cu o pereche ― sint chiar vecinii casei Hei­degger ― care se intoarce multumita de la jogging. Drul Ostace nu are o relatie ideala cu germana, dar asta nu-l impiedica sa spuna la tot pasul ce are de spus. In astfel de situatii se simte 'american' si ne-o si spune. Acuma i-a oprit, cu aplomb american de susa romaneasca, pe cei doi si auzim de pe trotuarul de vizavi unde ne-am retras strategic: Sie wissen nicht Heidegger! Wir, die Auslander, wissen Heidegger. Sie wissen wer ist Heidegger? Heidegger eine grosse Idee! Cei doi par foarte impresionati si apro­ba tot timpul dind din cap: Ah, so!

Revenim in orasul vechi si intram in Dom. A sca­pat ca prin minune in timpul bombardamentului din 27 noiembrie 1944, in urma caruia au disparut trei sferturi din oras. Pilotilor englezi, care ajungeau deasupra orasului virind dupa un deal, catedrala le aparea brusc in fata si cind declansau, bombele cadeau sistematic dupa dom, la citeva zeci de metri. O vreme dupa razboi s-a crezut ca primisera ordin sa crute catedrala, dar cind s-a cercetat in arhivele aviatiei engleze, nu s-a gasit nimic de genul asta. Bogdan imi arata, pe latura navei din dreapta, banca de piatra de pe care asculta, venind cu un pled sub brat, concertele de orga care au loc saptaminal. Enor­ma catedrala este de fiecare data plina ochi, dar ni­meni nu se incumeta sa stea pe briul de piatra care se intinde intre coloanele adosate. In catedrala sint patru orgi si Bogdan a descoperit ca acesta e locul ideal de unde pot fi ascultate. Organistul cinta la ele pe rind, pentru ca in final sa se aseze in locul din care pot fi actionate toate odata. 'Vedeti? Aici stau, cu umarul si capul sprijinite de coloana.' Mingiie coloana de piatra innegrita si ma gindesc cum peste 30 de ani va veni in pelerinaj la locul acesta, se va uita, nevenindu-i sa creada ca aici statea 'atunci', ascul­tind cele patru orgi, si se va intreba care este esenta timpului si 'unde' s-a dus 'timpul acela'.

Iesim afara si, in piata domului, prima vitrina de care dau cu ochii este a unei formidabile fromagerie specializate numai in brinzeturi de capra. Cenusii, negre sau de culoarea tabacului, in vitrina se inalta turnuri si stive de rondouri de brinza veche, unele de marimea unei farfurioare, altele abia cit o mo­neda: Bonton de Culotte se numesc, Hosenknopffle. Imi vine in minte Horia Bernea care minca asa ceva in sudul Frantei, ca acompaniament ideal la vinul rosu. Brinza proaspata de capra se imbraca in rocquefort si totul se inveleste compact in frunze de vita tape­tate cu mirodenii si se ingroapa. Cu cit timpul trece, cu atit rotocolul de brinza se stringe, se chirceste si capata damf si tarie. Aceste Boutons de Culotte ocupa treapta ierarhica pe care le-o confera timpul petre­cut sub pamint. Minimum este un an, iar cele mai pretioase ramin ingropate vreme de noua ani. Ele sint cele care, in vitrina, nu sint mai mari decit o mo­neda. Se maninca din ele cite o farima, pentru ca gura iti ia foc. Trebuie stins urgent cu vin. Mirosul lor, desi magazinul este inchis, strabate prin geamul vitrinei. Ghidindu-se de altfel dupa el, in urma cu un an, po­litia a confiscat o parte din 'butoni', socotindu-i nocivi pentru dieta freiburghezilor. Patronul maga­zinului a dat politia in judecata si si-a recistigat brin­za si prestigiul.

Ziua noastra se incheie in circiuma de alaturi, unde se poate lua un pahar din cele mai bune vi­nuri albe de Mosela, Baden sau Karlsruhe. Bogdan ne atrage atentia ca Heidegger venea adesea, dupa prelegere, sa bea un vin aici. Bucla zilei se inchide.

marti, 12 noiembrie

Perioada mea heidelbergheza se apropie de sfirsit (mai am, de astazi incepind, trei saptamini in cap). Am umplut-o bine. Si cit este de important ca e asa!

Pentru ca la o scara condensata si ca si cum as fi ex­perimentat-o in laborator, am avut senzatia ca imi traiesc viata in varianta ei imbunatatita sau ca am aflat cum ar fi trebuit, 'intr-o viata mai buna', sa ma port cu ea. Am zis: 'Astea sint zilele tale. Vezi ce alegi din ele.' Stiam ca sint 90 de zile facute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miza. Nu-mi puteam permite sa-mi bat joc de vreuna din ele.

Dar cine ne impiedica sa gindim asa inca din zorii vietii si sa ne gindim viata ― exact asa cum e, de altfel ― ca pe o perioada de zile numarabile? Daca la 20 de ani ti-ai spune: 'Ai in fata, cu putin noroc, 50 de ani plini, adica 18 250 de zile. Astea sint zilele tale. Vezi ce faci cu ele.' Si pentru ca sint zilele vietii mele si pentru ca miza lor e insasi miza vietii mele, nu sint ele, toate si fiecare in parte, alcatuite dintr-o calitate aparte a timpului? Si nu trebuie sa am grija cum le umplu? Ce-i drept, pentru ele nu trebuie sa dau seama Fundatiei Humboldt, ci fundatiei care sint eu insumi si 'celui' ― dar cui oare, Doamne? ― care mi le-a dat. Ca sint 18 250 si nu 90 nu schimba din punct de vedere esential nimic. Din punct de ve­dere esential conteaza un singur lucru: ca ele repre­zinta, intocmai ca si cele 90 de zile, un interval finit alcatuit din elemente trecatoare si ireversibile. Faptul ca fiind multe ― 18 250! ― nu le pot vedea capa­tul este o chestiune de miopie existentiala sau de lipsa de imaginatie. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut 'pipai' in concretitudinea lor, le-am putut aseza in an, in inceputul si in sfirsitul toam­nei, in soarele care oboseste treptat, in iedera casei de vizavi care avea, cind am sosit, frunzele rosii, apoi galbene si acum incepe sa le piarda, in intensi­tatea vintului de pe podul Theodor Heuss care devine, cu fiecare zi in care trec pe acolo cu bicicleta, mai patrunzator, in ploile care vor incepe si nu se vor mai opri pina in martie al anului viitor. Dar cine ma impiedica, cind e vorba de 18 250 de zile, sa ma gindesc ca mai am de trait de 50 de ori 50 de schim­bari ale anotimpurilor? Depinde de mine si numai de mine sa pot pipai, cu imaginatia mea si cu aju­torul enormei cantitati de informatie pe care mi-o pune la dispozitie viata celor din jur, cele 18 250 de zile ale vietii mele.

Oricum, imi spun, in ce ma priveste e prea tirziu, pentru ca nu mai am 20 de ani. Am lasat in urma mea aproape sase decenii, iar experimentul pe care l-am facut aici, la Heidelberg, nu poate decit sa ma faca sa regret felul in care am trait ceea ce am lasat in spate si, cu putin noroc, sa ma ajute pentru dece­niul care a mai ramas.

13 noiembrie

Sa reiau. In aceasta perioada am trait, dintr-un punct de vedere esential, editia abreviata a vietii in ge­neral si, pe fundalul ei, risipa si esecul de pina acum al propriei mele vieti. Am avut, asadar, la dispozi­tie 90 de zile. Spuneam ca 'le-am umplut bine'. Ceea ce inseamna ca voi iesi din ele multumit: nu le-am trait la intimplare, le-am supus unei idei, unui pro­gram si unei fapte implinite (am terminat de verifi­cat traducerea la Sein und Zeit ― si l-am inteles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea avind-o in urma mea ca pe o bucurie. Fiind un timp bine de­limitat, i-am putut simti curgerea ca intr-o mare clep­sidra: am respirat zilele in calitatea lor incepatoare, apoi in echilibrul mijlocului lor si, in sfirsit, am inceput sa cobor si sa apun cu ele. Numai ca in partea de jos a clepsidrei nu se adunau cadavrele clipelor cazute din partea de sus, coaja lor lipsita de miezul consumat, ci 'mierea' lor, fapta mijlocita de ele si, astfel, implinirea, si nu destramarea mea. De aceea ies din timpul acesta fericit si fara regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.

Pe acest model 'clepsidric' si 'urcator-coboritor' poate fi privita in chip exterior viata fiecaruia dintre noi. Si privite asa, toate vietile sint la fel: in­tram in viata, 'muscam' din primele ei zile ca din­tr-un bun care de-acum incepe sa fie consumat, ne asezam apoi temeinic la acest ospat cu timpul, in­cepem sa inghitim zilele si sa le facem sa dispara in mormintul care sintem si care capata contur si se umfla cu fiecare zi ingurgitata, urcam catre zenitul acestui parcurs, incepem apoi Coborisul tinindu-ne tot mai greu pe picioare si speriati ca 'rezerva de timp' se apropie de sfirsit, ca vom muri de foame de timp.

Numai ca aceasta descriere mecanica a vietii ca 'portie de timp' ce urmeaza sa fie consumata si care ne consuma pe masura ce o consumam este exte­rioara si falsa. Potrivit ei, pare ca sintem purtati de timp si scosi la celalalt mal ― al mortii ― dupa ce timpul insusi ne-a uzat si, ca sa spunem asa, purtindu-ne pe spinarea lui, a facut din noi ceea ce a vrut sa faca. Cind de fapt singura problema este ce faci si ce ai facut tu cu timpul tau. L-ai implinit? Sau l-ai risipit?

Acest 'a implini timpul' nu poate surveni decit pentru cei care 'au tinut anticipativ moartea sub ochi' si care au avut precocitatea acestei tineri sub ochi. Tocmai pentru ca am stiut din prima clipa, din clipa in care am fost depus, coborind din autobuzul de la Frankfurt, in fata hotelului Mariott, ca 'tim­pul meu de la Heidelberg' are un sfirsit, am ajuns sa-l folosesc asa cum l-am folosit. L-am folosit toc­mai pentru ca am avut in minte sfirsitul lui. Si toc­mai de aceea, acum cind scriu despre el, cuvintele care imi vin in minte sint 'plin', 'rotunjime', 'mul­tumit', 'bucurie', 'implinit', 'bine umplut'.

Dar 'timpul unei vieti'? Citi dintre noi stiu, din prima clipa, ca el are un sfirsit si ca tocmai sfirsitul acesta trebuie sa dicteze petrecerea timpului nostru? in povestea lui Tolstoi, Ivan Ilici afla acest lucru cind moartea s-a apropiat la citeva zile de el. In zilele acestea pe care Ivan Ilici le simte ca ultimele, el urla, urla citeva zile in sir. Urla pentru ca a inteles abia acum, in clipa din urma, ceea ce trebuia sa inteleaga de la inceput. Disperarea lui vine nu din faptul ca va muri, ci pentru ca afla, acum abia, cind nimic nu mai poate fi schimbat, ca nu a trait: el nu a facut nimic cu timpul lui. Rezerva aceasta de timp care a fost viata lui, el pur si simplu a risipit-o. El nu si-a umplut zilele, cu de la sine putere, cu nimic. Altii au venit sa toarne in ele ceea ce, prin consens uman, se toarna in zilele unei vieti: o cariera, o casatorie, citeva baluri, citeva partide de vinatoare, citeva partide de 'stos'.

Spaima pe care, in ce ma priveste, o simt in fata sfirsitului nu vine asadar din sfirsitul insusi, ci din timpul care a trecut privit in oglinda acestui sfirsit. Ce am facut cu zilele 'muritoare' ale vietii mele? Ce s-a ales din ele cazute in partea de jos a clepsi­drei? Sint coji de zile, goale si nelocuite, sau sint fap­turi minunate care s-au desprins din mine, fiinte din miere, carne si aur, care circula printre ceilalti, iesite de sub tutela 'timpului meu' si revarsindu-se peste ei? De ce nu mi-am trait cele 14 600 de zile ale vietii mele de pina acum cu coerenta cu care am trait zilele de aici, pentru a putea iesi din viata cu pas usor si sufletul impacat?

15 noiembrie

Am observat ca cei care utilizeaza constant 'leftonul' incep sa aiba un soi de instinct, ca animalele care amusina hrana si o descopera acolo unde te-ai astepta mai putin. Catalin, amusinind astazi pe in­ternet, a cazut peste o carte neasteptata: Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran, Weidle Verlag, Bonn, 2001.

In urma cu un an, ma suna alarmata Marie-France si imi spune ca o doamna din Köln (sa fi avut 50 de ani) s-a prezentat la faimoasa editura Suhrkamp si a pus pe masa o mapa cu citeva zeci de 'scrisori de amor' cioraniene din anii '80. Marie-France fusese tinuta la curent de catre cei de la Gallimard care, ca detinatori ai drepturilor de publicare ale operei lui Cioran, la prima tatonare facuta de Suhrkamp, au reactionat prompt. Persoana care se deplasase la Suhr­kamp sa vada despre ce este vorba s-a intors la Paris destul de tulburata, lasind sa se inteleaga nu numai ca scrisorile erau autentice, dar ca unele dintre ele erau de o tulburatoare 'sinceritate'. Oricum, refu­zul lui Gallimard privind publicarea a fost categoric: erau documente intime, pe care autorul lor nu le des­tinase nici o clipa publicarii. Punerea scrisorilor pe masa unei edituri a fost considerata abjecta. Suhr­kamp a renuntat.

Si, iata, intre timp scrisorile (sau doar o selectie a lor) apareau intr-o editura practic necunoscuta, cu numele lui Cioran pe coperta, dar nu ca autor, ci doar in titlu, ele fiind montate ca citate de destinatara lor intr-un discurs care relata idila infiripata intre septuagenarul Cioran si tinara profesoara de filozo­fie din Köln (care pe atunci avea 35 de ani) in anul de gratie 1981. Aceasta tehnica de inserare a episto­lelor in discursul detinatoarei lor punea la adapost atit editura cit si pe autoarea si eroina volumului de un proces cu Gallimard. Acum aveam in fata, pe ecran, coperta cartii, prezentarea ei, o selectie de citate incitante si citeva fotografii ale incintatoarei Friedgard si ale lui Cioran la Paris.

Din capul locului, coperta cartii m-a fascinat. Re­producea, pleine page, o fotografie color de o exce­lenta calitate, traversata de sus pina jos de coapsa si pulpa unui Apollo marmorean. Fotografia era fa­cuta din dreptul soclului, iar din planul al doilea, parind ca priveste anume la sandaua sumara in care e prins piciorul zeului, se desprinde figura lui Cio­ran, destinsa, multumita, mindra. Gulerul camasii albe este desfacut tinereste, iar un colt al lui tisneste rebel peste reverul hainei. La o privire mai atenta se vede limpede ca, uitindu-se la cel care face foto­grafia de undeva din preajma statuii ― si deci si la noi, care imprumutam perspectiva imaginii ―, Cio­ran pare sa ne comunice ceva. Acest lucru inconfun­dabil, pe care nu-l transmite decit chipul unui om aflat in transa iubirii, este sentimentul de forta si de nemarginita mindrie cu care indragostitul ii priveste pe ceilalti de la inaltimea indragostirii sale. Plutind, el priveste, ca sa spunem asa, peste capetele tutu­ror, stiind ca prin fiinta iubitei el a devenit stapinul unui lucru minunat, unic in lume si pentru care, este absolut limpede, ceilalti oameni nu pot decit sa-l invidieze. Orice om indragostit priveste lumea de pe culmea aceasta pe care il inalta iubirea sa si, mai ales in prezenta fiintei iubite, el are simultan o ex­presie prin care daruieste ― spre a fi privit si admi­rat ― obiectul iubirii sale, si o alta, marca a supre­mei posesiuni, prin care el il tine pe acesta linga sine si, vibrind de gelozie, il ocroteste de orice privire indiscreta.

Cine, in aceasta fotografie, ii da lui Cioran seme­tia privirii sale? In prezenta cui fiinta lui pare ca a imprumutat ceva din vigoarea zeului la piciorul ca­ruia se afla? Ascuns pe jumatate de glezna acestu­ia, se desprinde, abia sugerat, chipul unei fete bru­nete. Profilul este luat in racursi, parul coboara pe frunte si se prelinge peste timple, acoperind o parte a obrazului. O simpla sugestie, spuneam, mai de­graba semnalarea unei prezente. Linia vaga, si ea estompata, este a unui profil surprins din ultimul sau unghi posibil. Ochii, evident, nu i se vad, doar in prelungirea liniei nasului se poate vorbi de prezumtia orbitei stingi. Si totusi, in chip inexpli­cabil, se simte intensitatea privirii care este pusa pe Cioran si care ii dicteaza acestuia expresia de orgoliu si de nespusa fericire. 'Obiectele' din fotografie apar in ordinea inversa a importantei lor: cel mai apa­rent este piciorul lipsit de semnificatie al zeului, iar la limita vizibilului, pierdut in atmosfera anticvariala a pozei, este chipul fetei care constituie 'cauza eficienta' a chipului lui Cioran. Forta fotografiei vine din faptul ca ceea ce se vede este ricoseul unui lucru aproape nevazut.

Comand volumul pe loc, prin Internet. Pesemne ca in doua zile il voi avea in cutia postala.

17 noiembrie

Uneori, seara, fac cite o plimbare de o ora cu o prietena din Heidelberg, care in 1983 era studenta la medicina si care acum e medic psihiatru cu cabi­net in Bismarckplatz. Are doi ciini mari, aurii, 'eurasieni', 'o iata', Lea, si 'un baiat', Akila, botezat asa dupa seful haitei de lupi din Cartea junglei. 'Eurasienii' sint o rasa la crearea careia, prin 1960, a in­tervenit insusi Konrad Lorenz. Proiectul care a stat la baza obtinerii rasei a fost reconstituirea Urhund-ului, a 'ciinelui originar'. S-a pornit de la ideea ca Chau-chau, Wolfspitz si Samoiede (un ciine de sanie din Siberia, alb tot) sint primele rase care s-au des­partit dintr-un ciine originar, asa incit o buna dozare a lor ar fi urmat sa recompuna pe stramosul tutu­ror ciinilor. Rezultatul, 'eurasianul', nu a reusit sa convinga pe toata lumea, dar pina una alta, mie imi convine sa cred ca ma plimb uneori cu doua din­tre exemplarele 'ciinelui originar' prin splendidul cartier de vile din Handschusheim. Strazile sint pustii la ora aceea, in schimb ferestrele sint dezgolite, anu­me pentru a deschide casele catre exterior si a lasa totodata sa se vada, ca printr-o enorma vitrina, inte­riorul luxos al camerelor. Stapinii caselor aproape ca te invita sa le privesti bogatia, lampile sofisticate, tablourile imense, caminele din faianta veche ita­lieneasca, mobilele rafinate. Sint in majoritatea lor medici (Heidelbergul este vestit prin clinicile lui), consilieri financiari, avocati, academici. Vilele in care stau costa uneori mai multe milioane de marci.

Cu toate ca la ora aceea, cum spuneam, cartierul e aproape pustiu, autoritara doamna doctor are cu Akila un dialog permanent care se poarta in doua viteze (Lea iese din discutie pentru ca e fetita, mi s-a explicat, si ca atare 'inteleapta si precauta'): cind Akila se apropie de o rascruce sau de traversarea unei strazi, din spatele lui se aude scurt vocea stapinei: 'Akila warte!' Akila ramine nemiscat pe mar­ginea trotuarului. In secunda urmatoare cade co­manda: 'Akila lauf.' Si Akila o ia voios din loc.

Sotul doamnei este profesor de germana si de ci­teva luni a facut o depresie si sta acasa, la televizor si in fata ordinatorului. Am revelatia ca energica lui sotie, cu voluntarismul specific medicilor, l-a inca­drat si pe el in structura Akila warte Akila lauf si ca la un moment dat, nefiind atit de bine structurat nervos ca Akila, omul a clacat si a facut o nevroza reactiva. Sta toata ziua in fata unui ecran, avind ori­cind la indemina o sticla de bere, si comenzile warte lauf, inghitite de imobilismul nevrozei, cad deo­camdata in gol.

Ii propun prietenei mele sa introducem in trata­tele de psihiatrie 'sindromul Akila warte lauf. Bo­gatia lui hermeneutica mi se pare prodigioasa. Ma­joritatea vietilor se desfasoara asa: indivizii ― si deopotriva popoarele ― au nevoie de cineva care sa le spuna la tot pasul ce sa faca, cind trebuie 'sa stea' si cind trebuie 's-o ia din loc'. Se sustrag sin­dromului doar cei care mai au in ei o farima din in­tentia de a-si da singuri comanda si de a stabili cind anume, in viata lor, e nevoie de o zabava si cind de asternerea la drum. Altminteri, haltele noastre si deplasarile noastre, pe parcursul unei vieti sau pe cel al istoriei, sint toate dirijate. Mergi orbeste inainte pina cind cineva care iti urmareste traseul striga: Akila warte! Ce poate fi mai simplu si mai frumos? Altul are mereu grija sa nu te calce masina.

19 noiembrie

Am primit astazi de dimineata volumul despre Cioran de la Weidle Verlag. In plic se afla si factura de 38 DM pe care urmeaza sa o achit prin cont. Dau telefon la editura sa multumesc pentru promptitu­dinea expedierii si raspunde chiar dl. Weidle. Ma prezint si profit ca il am la telefon: 'Cum de v-ati ho­tarit sa publicati cartea, riscind totusi un proces cu Gallimard? Si apoi, nu ati avut retineri sa faceti pu­blice pagini care nu fusesera destinate publicarii?' Nu se supara si imi raspunde ca si cum intrebarea i-ar fi fost pusa in repetate rinduri: 'Atit dna Fried­gard Thoma cit si eu am socotit ca nu exista nimic compromitator in scrisorile lui Cioran. Dimpotriva. Ele dezvaluie o latura a lui, total inedita pentru cu­noscatorii operei sale, care il umanizeaza nespus. In plus cartea apare nu intimplator acum, cind nici Cio­ran, nici Simone Boue nu mai sint in viata.'

20 noiembrie

Ieri noapte, pina spre 4 dimineata, am citit cele 130 de pagini pe nerasuflate.

Primul paragraf al cartii pare sa fie intrarea intr-un bun eseu despre Cioran. Friedgard ii scrie lui Cioran in 1981, la capatul unei lecturi de aproape doi ani a operei sale. In 1979, cind incepe sa citeasca aforis­mele stralucitoare ale lui Cioran despre moarte, gin­dul o trimite la un fragment dintr-o scrisoare pe care Kafka i-o scrie in septembrie 1920 Milenei si in care este citata aceasta propozitie dintr-o carte de inte­lepciune chineza: 'Un invatacel ride de maestrul lui care ii vorbeste doar despre moarte: «Imi tii mereu discursuri despre moarte, dar de murit nu mori.»' Dupa care Kafka comenteaza: 'Este nepotrivit sa-ti rizi de eroul care, ranit de moarte, zace intins pe scena si cinta o arie. Adevarul e ca zacem si cintam ani in sir.'

Toata esenta operei lui Cioran este prinsa aici. 'Vorbiti de o viata despre sinucidere si totusi sinteti in viata.' Aceasta 'intimpinare' Cioran a auzit-o de zeci si sute de ori de-a lungul vietii sale. In zadar a explicat ca sinuciderea si posibilitatea ei sint recursuri la indemina, concepte operationale ale supravietuirii. Cel care face elogiul sinuciderii trebuie, dupa logi­ca bunului-simt, sa se sinucida. Altminteri el este un poltron, un ipocrit, un poseur si, pina la urma, un filozof de doi bani. Foarte putini sint cei care inte­leg ca in acest caz aria sinuciderii este importanta si ca ea nu poate fi cintata decit de oameni 'raniti de moarte', ceea ce inseamna de oameni pe care moartea mai intii i-a ranit, si asta cu mult inainte de a-i fi 'luat' pur si simplu si de a-i fi scos din scena. Friedgard sesizeaza foarte bine ca Cioran, asemeni lui Kafka, este dintre cei care zac raniti pe scena o viata intreaga si cinta aria mortii in beneficiul celor care, prin ei insisi, nu sint capabili s-o faca.

Ceea ce m-a tulburat in lectura cartii acesteia este nu atit ca patrundeam pe un teritoriu al fiintei lui Cioran pe care nimeni nu mai pasise vreodata, cit mai ales ca povestea acestei iubiri se petrecea, cel putin la inceput, in locuri care imi erau profund fa­miliare si cu personaje care imi erau de mult cunos­cute. Pe scurt, intram pe alta poarta intr-un univers care fusese si al meu. Recunosteam mai intii frin­turi din gesturile lui Cioran. Cind Friedgard vine, in chiar ziua in care se cunosc, in rue de l'Odéon, casa nu avea inca lift si Cioran ii evoca cu mindrie, asa cum facea cu orice vizitator, cele 95 de trepte pe care le aveai de urcat pina la etajul 5, unde se afla mansar­da lui. (Cind, tot in 1981, am urcat prima oara, in­sotit de el ― ne daduseram intilnire in fata casei ―, cele 95 de trepte, a tinut sa-mi arate o tehnica de ur­care pe care o descoperise singur: cu trupul frint din sale, pentru ca trunchiul, astfel aplecat, sa ajunga intr-un plan paralel cu cel al pantei scarilor.) Apoi, cind Friedgard trece pragul apartamentului, intrarea ei este insotita de faimosul gest prevenitor al lui Cio­ran care isi aseza mina pe canatul de sus al cadru­lui usii, rugindu-te sa fii atent sa nu te lovesti cu capul, gestul repetindu-se la trecerea din culoar in living, unde usa era si mai scunda decit cea de la intrare. Recunosteam, de asemenea, felul lui de a bavarda si voluptatea cu care se lansa in povestirea insig­nifiantului. Pe Friedgard, care venise sa-l cunoasca pe marele 'aforistician' si care credea ca Cioran va revarsa de la bun inceput asupra ei o cascada de panseuri inedite, o uimeste, la prima intilnire, lun­gul excurs al lui Cioran despre chiriile locuintelor pariziene, despre cearta sa cu proprietarul, despre lefurile profesorilor de liceu. Stiam, apoi, in detaliu bucataria in care Friedgard, in prima seara petrecu­ta cu Cioran (Simone era in Vendee), curata fasole verde si pune la cuptor un superb filet de boeuf, pen­tru ca in mai multe rinduri, tot acolo, o ajutasem pe Simone sa pregateasca cina, stiam hotelul St. Louis din Ile St. Louis la care Friedgard trage la Paris pen­tru a-l cunoaste pe Cioran si din holul caruia Cioran vine s-o ia ― Friedgard spune ca 'se facuse foarte fru­moasa' si ca purta o rochie neagra 'nu prea scurta' peste care era aruncata o manta lunga de culoare deschisa ― intr-o dupa-amiaza de aprilie, la doar cite­va zile dupa ce implinise 70 de ani. Stiam cartierul Marais (locuisem de-atitea ori in el, la Mihnea) in care Cioran o face pe Friedgard sa marsaluiasca mai bine de doua ore (avea o formidabila mobilitate si, pentru ca facea cite doua plimbari pe zi, era bine antrenat), asa cum stiam prea bine muzeul Carnavalet, aflat tot in Marais, pe rue de Sévigne, in care Cioran tine mortis sa i-l arate pe Talleyrand, in timp ce Friedgard, epuizata, viseaza la un pahar de vin baut intr-unul din café-urile risipite la tot pasul in Marais. Stiam chiar si cabina telefonica de linga Jardin du Luxembourg la care Cioran va cobori de mai multe ori pe zi pentru a o putea suna pe Friedgard la Koln, in cele patru luni in care relatia lor isi atinge akme-ul.

21 noiembrie

Ceea ce te izbeste din capul locului in aceasta re­latie este indragostirea fulgeratoare a lui Cioran.

Cioran se indragosteste in pofida aparentelor: este obosit (are 70 de ani), este un sceptic convins, nu mai este de mult omul care sa se livreze unei cauze si, cu atit mai putin, unei pasiuni. Este cu Simone de 40 de ani si locuiesc impreuna de peste 30. Indragostindu-se, Cioran e perfect constient de situatia paradoxala in care se afla: 'Cum poate un sceptic de profesie ca mine sa ajunga la o atitudine total ne­sceptica precum aceasta? Am avut indrazneala sa consider ca eram mai eliberat decit Buddha si acum sint pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mul­ta vreme comedia intelepciunii.' (10 mai 1981) La 17 iulie 1981: 'Ati devenit centrul vietii mele, zeita unui credincios in Nimic' Si in alta parte: 'Dupa ce ani de zile am vorbit cu sarcasm despre astfel de lucruri precum dragostea (si asa mai departe), a tre­buit pina la urma sa fiu pedepsit si iata ca sint, dar nu regret defel.'

Inainte de a avea loc intilnirea dintre cei doi la Paris (in 14 aprilie 1981), in cea de a doua scrisoare pe care Friedgard i-o scrie lui Cioran (12 februarie 1981) se afla si o fotografie alb-negru: chipul fetei, cu fruntea inalta si usor boltita si cu o privire melan­colica, este frumos incadrat de un par negru care cade pe umeri, despartit de o carare la mijloc. Ima­ginea te trimite cu gindul la un personaj dintr-un film al lui Bergman. Cioran ii va marturisi Friedgardei ulterior ca s-a indragostit de ea din clipa in care a primit fotografia, intilnirea de la Paris nefacind decit sa confirme si sa amplifice sentimentul initial. Cioran ar fi putut la rindul lui sa foloseasca vorbele cu care Heidegger i se adreseaza Hannei Arendt in 27 februarie 1925 pentru a exprima acel coup de foudre prin care profesorul de 36 de ani se indragosteste de studenta sa de 19 ani: 'Demonicul m-a izbit din plin.'

Demonicul, intr-adevar. Friedgard ramine la Paris doua zile si ambele seri le petrece in rue de 1'Odéon. In prima seara se maninca fileul de boeuf, se bea un excelent vin de Bordeaux, se discuta despre Dosto­ievski si despre raportarea lui Cioran la Dumnezeu. La despartire, in fata hotelului, Cioran ii saruta Friedgardei mina, iar Friedgard il imbratiseaza si ii mingiie obrazul cu obrazul ei. In cea de a doua seara, lucrurile iau o alta intorsatura. Din scrisoarea pe care Cioran i-o scrie Friedgardei la trei zile dupa plecarea ei din Paris, pe 19 aprilie, rezulta ca 'demonicul izbise in plin'. Este duminica Pastelui, in zorii zilei si, dupa ce se rasucise in pat 'ca un vierme', Cioran se decide sa se scoale si sa-i scrie. (Scriind in germa­na, asa cum ii va scrie de altminteri tot timpul, el face un subtil joc de cuvinte, punind alaturi banalul aufstehen ― 'a se scula din pat' ― de cuvintul pas­cal auferstehen ― 'a invia'.) Cioran ii povesteste Friedgardei ca sosise acasa la 1 noaptea, venind dintr-o vizita, ca dormise citeva ore si ca, brusc, s-a trezit.

'.. .si atunci a inceput chinul. M-am gindit la dum­neavoastra si la tot ce ar fi putut fi joi noapte, daca nu v-ati fi impotrivit cu atita inversunare. Va auzeam suspinind si plingind. Mai bine de o ora prin mintea mea s-au perindat cele mai intime scene si totul cu o aseme­nea precizie incit a trebuit sa ma scol din pat ca sa nu-mi pierd mintile. Pentru ca statuseram prea mult de vorba, nu mi-am dat seama in ce masura ajunsesem sa fiu fizic legat de dumneavoastra decit atunci cind, telefonindu-va, am marturisit ca as dori sa-mi ingrop pentru totdeau­na capul sub fusta dumneavoastra. Cit de ucigatoare pot fi anumite lucruri! Totul a inceput cu fotografia, vreau sa spun cu ochii dumneavoastra. [] Cred (dar poate ma insel) ca in dimineata asta as fi fost mai putin obsedat, daca ati fi fost mai induratoare cu mine. La urma urmelor ne cunosteam deja dupa prima dumnea­voastra scrisoare.

As vrea sa ma iau cumva in mina, caci ma tem de deziluziile care stau sa vina, asa cum ma tem de teribi­la gelozie. Imi imaginez fara sa vreau cum va petreceti aceste blestemate zile de Pasti si toate cele care urmeaza cu prietenul dumneavoastra si e mai mult decit pot sa duc. Ca sa scap de chinul acesta, trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si, pe cit e posibil, sa ajung sa ma gin­desc altfel la dumneavoastra. In general nu am, pentru femeile cu care ma simt inrudit spiritual, nici o incli­natie fizica. Cu dumneavoastra, in schimb, as vrea sa dis­cut despre Lenz aflindu-ne in pat.'

Pina unde va merge gelozia lui Cioran aflam cu ocazia celei de a doua vizite pe care Friedgard i-o face la Paris, in 17 iunie, de ziua ei, pe care o vor serba in doi la Procope. In seara urmatoarei zile (Simone este din nou in Vendee), Cioran o ia pe Friedgard in vizita la o familie de prieteni pictori, intr-un su­perb apartament de pe St. Germain, unde se afla si bunul prieten al lui Cioran, poetul Henri Michaux, care in momentul acela avea 80 de ani. Friedgard e asezata la masa alaturi de Michaux, cu care incepe o discutie aprinsa despre Freud, in timp ce Cioran devine din ce in ce mai nelinistit si mai posac, dind cit se poate de repede tonul plecarii. Cind Friedgard ii reproseaza gelozia, el se grabeste s-o explice ca pe o specie a 'vampirismului balcanic'. Lucrurile devin cu adevarat dramatice cind, invitat de Fried­gard in luna august, impreuna cu Simone, in Palazzo Salis din Soglio, in Elvetia, Cioran trebuie sa faca fata anturajului extrem de variat al Friedgardei: fos­tul sot, prietenul actual, un faimos scriitor elvetian, un psihiatru berlinez ('care in fiecare an incercuia in calendar ziua in care urma sa se sinucida'). In plus, Friedgard se imprieteneste cu Simone, pre­simtind ca aceasta este solutia pentru a muta relatia sa cu Cioran pe alt registru.

Dupa vacanta elvetiana, aceasta relatie, ca relatie erotica, intra in declin. Scrisorile lui Cioran din sep­tembrie si octombrie sint o incercare disperata de a fixa terenul care incepe sa-i fuga de sub picioare si, deopotriva, bilant al unei iubiri:

'Cit de rau imi pare ca, de cind va cunosc, nu am pus pe hirtie zi de zi gresesc: ora de ora ce insemnati pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradic­torii pe care o fiinta de pe lumea asta le-a resimtit vre­odata. Si totusi, toate laolalta ar fi avut o unitate, o con­vergenta secreta: teama ca veti renunta la mine. [] Timpul care s-a scurs de cind ati aparut este atit de bogat, atit de substantial, atit de imprevizibil si atit de plin de dumneavoastra, incit va sint recunoscator pentru toate bucuriile si pentru toate nenorocirile care sint legate de numele dumneavoastra.

Sint, o stiti prea bine, intr-o anxietate perpetua din pri­cina nestatorniciei dumneavoastra si, totusi, nu pot sa aleg linistea. Imi este pur si simplu imposibil sa trag con­secintele neincrederii mele. Mai bine iadul cu dumneavoas­tra decit mintuirea de unul singur.' (6 octombrie 1981)

O enorma tandrete te cuprinde fata de acest per­sonaj de o fragilitate extrema caruia, in crepuscu­lul vietii, ii este dat sa traiasca ceea ce pina atunci nu traise niciodata 'asa' si care ca intensitate, capi­tulare neconditionata si capacitate de a suferi se potriveste mai degraba unei virste la care mai exista sansa recuperarii de sine si a unui recurs. Marturi­sesc ca citind cartea am suferit, prosteste si barba-teste, alaturi de Cioran. Nu avea cum sa nu fie vic­tima si, pina la urma, eroul tragic al intregii povesti. Pentru el nu exista un 'incotro' catre care sa depa­seasca situatia. Intre barbatul de 70 de ani, rascolit dintr-o data de o patima de care nu se credea capa­bil, si femeia de 35 de ani, indragostita de aforismele sale, frumoasa, snoaba si stiind exact cind anume relatia lor trebuie mutata din spatiul 'ratacirii ero­tice' in cel al 'prietenei pure' ― lupta este din capul locului inegala. Cioran joaca dupa un scenariu pe care, de la un cap la altul, il scrie si il regizeaza tinara nemtoaica.

24 noiembrie

Nu reusesc sa ma desprind de povestea ciorani-ana. Al doilea lucru care m-a izbit in aceasta relatie dezgropata dupa 20 de ani este malentendu-ul pe care ea s-a construit de la bun inceput. Lapidar, el poate fi exprimat astfel: indragostindu-se, Cioran vrea sex, in timp ce Friedgard vrea aforisme. Asta in­seamna ca iubirea lui Cioran isi cauta, in chip spon­tan si masculin, expresia ei senzuala, in vreme ce la Friedgard expresia senzuala este forma initiala a unei captatii care trebuie rapid depasita in directia unui erotism sublimat cultural. De aici si drama lui Cioran: el va fi sistematic reprimat in nevoia lui de a exprima senzorial un sentiment de o intensitate ex­trema, care ii mobilizeaza pentru ultima oara intrea­ga existenta. Numai ca drama aceasta isi are izvorul ultim nu in ceva intimplator si derivat, cum este pina la urma personalitatea Friedgardei, ci in nece­sitatea personalitatii lui Cioran si, ca sa spunem asa, in personalitatea operei sale. Fiind o 'opera totala', construita prin mobilizarea intregii fiinte a autoru­lui ei (si nu doar ca simpla proiectie cerebrala, asa cum se intimpla in cazul unui sistem filozofic), ope­ra lui Cioran este un produs cultural cu o enorma incarcatura erotica. Vibratia ei o face sa actioneze la distanta. Este firesc ca in plasa aforismelor sale, aruncata peste lume, sa cada personaje care, asemeni Friedgardei Thoma, sa simta nevoia sa urce de la creatia culturala la izvorul 'erotic' care este autorul ei. Numai ca, tot ca in cazul Friedgardei, riscul e ca ace­la care cade in plasa prelucrarii lucide si inteligente a unui fond primordial erotic si nevrotic (cum era cel al lui Cioran) sa fie tentat, la rindul lui, sa prelu­creze erosul la nivelul fantasmelor culturii si sa-l desexualizeze. Cioran, devenit prin indragostire o fiinta de singe si carne, este confruntat cu ecoul ero­tic deturnat al operei sale. Suferinta sa este de fapt efectul indepartat al festei pe care i-o joaca propria-i opera din clipa in care ea incepe sa functioneze ca o capcana erotica. Caci Friedgard va aduce cu ea, in relatia dintre ei, simtul departarii (al 'scrisorii') si al distantei de la care opera lui Cioran a atins-o.

Totul incepe, asadar, de la opera. Relatia dintre cei doi se angajeaza mai intii prin vorbe si in spi­rit, si intre ei strajuieste mereu, ca suprema justifi­care a intilnirii lor, admiratia declarata a Friedgardei pentru aforismele lui Cioran. Mai exista insa un mic amanunt si acela este fotografia pe care Friedgard o alatura scrisorii sale din 12 aprilie. Stralucirii afo­rismelor, pe care Cioran i le-a oferit fara sa o cunoas­ca, Friedgard le raspunde cu imaginea ei, ceea ce in­seamna cu privilegiul virstei si cu frumusetea ei. Imaginea aceasta strecurata in plic este o provocare a priori (cite femei, scriind unui filozof, simt nevoia sa isi divulge aparenta?), este oferta compensativa, aportul orgolios al Friedgardei la relatia viitoare a celor doi. 'Manipularea fizica', pe care Friedgard i-o va reprosa mai tirziu lui Cioran, este inaugurata si perpetuata de Friedgard insasi: la fiecare intilnire exista o latura a seductiei fizice foarte bine pusa la punct, iar eroina are grija sa ne vorbeasca mereu de­spre frumusetea ei, despre felul in care isi compune aparitiile, despre admiratia pe care o stirneste in jur. Nici o mirare ca Cioran va raspunde acestui scenariu al seductiei si va deveni din prima clipa victima lui. Caci din prima clipa, sub noianul de vorbe in care cei doi se ingroapa, Cioran descopera in el o irepresibila atractie fizica (sinnlich, 'senzorial' e cuvintul care revine mereu), iar scrisoarea care urmeaza dupa prima intrevedere la Paris este plina de fantasme erotice si sta sub semnul senzualului si al corpului:

'Ati fost oarecum ingrozita cind v-am vorbit de o inclinatie «perversa» pentru corpul dumneavoastra. Pervers nu era cuvintul potrivit; scharf, «extrem de clar», am vrut sa spun. Intensitatea starii mele cerea o expresie ne-naturala.' (19 aprilie 1981)

Cert este ca din clipa aceasta Cioran isi traieste iubirea pasional, iar intensitatea ei o resimte mai intii negativ, in planul frustrarii sexuale si al unei sfisie-toare gelozii. Tot ce se intimpla intre prima intilnire (in aprilie, la Paris) si cea de a doua (in mai, cind Cio­ran petrece doua zile cu Friedgard in apartamentul ei din Köln) nu reprezinta decit precipitarea dispe­rata din partea lui Cioran a deznodamintului sexual.

Care este un fiasco. Cioran nu il realizeaza 'la fata locului', ci ia cunostinta de el abia din scrisoarea pe care Friedgard i-o trimite la Paris in 14 mai. Pen­tru orgoliul lui Cioran, ea a insemnat neindoielnic o lovitura teribila. Intr-un anumit sens, sa-i spunem filozofic, scrisoarea este remarcabila, pentru ca tal­maceste totul prin binomul 'aproape-departe', ras­turnind valorile distribuite in mod traditional asupra celor doi termeni si asezind centrul de greutate al iubirii lor in dimensiunea departelui si invizibilu­lui (scrisoarea, telefonul, cuvintul, muzica), si nu al aproapelui si atingerii (imaginea si trupul). Din punct de vedere psihologic, ea reprezinta insa o monstru­ozitate. Friedgard ii reproseaza lui Cioran ca a fa­cut-o sa se simta utilizata 'ca o papusa' si ca doar noaptea poate uita (ziua fiind 'ingrozita') 'felul cu totul neobisnuit pentru mine, exaltarea (Uberschwenglichkeit), cu care m-ati manipulat (behandelten)' Formatia filozofica a Friedgardei isi pune pecetea pe stilul scrisorii si sentinta 'papusii manipulate' se rostogoleste asupra bietului Cioran amplificata de rigoarea codului metafizic: 'Asadar, iubite: m-ati az­virlit in nemijlocirea univoca a unei relatii trupesti, in vreme ce eu nazuiam catre ambiguitatea erotica a legaturii «spirituale».' Desigur, se grabeste ea sa adauge, acest lucru 'nu contrazice decit aparent in­clinatia noastra de a vedea si intelege lumea la fel'. Scrisoarea se incheie frumos si vexant, trimitind la Holderlin, la Diotima si la alti topoi culturali: '«Cui, daca nu tie?», numai ca atunci cind sinteti aici, pot spune: «Fiti bun si nu va apropiati prea mult!»'

Mesajul Friedgardei e cu atit mai teribil cu cit el se incrucisa pe drum cu doua scrisori ale lui Cioran, trimise la distanta de doua zile (10 mai si 12 mai), scrise in perfect contratimp si in aceeasi stare de exaltare ce tocmai urma sa-i fie reprosata. Plecarea din Köln este comparata cu 'izgonirea din Paradis', iar cele doua zile sint resimtite ca echivalentul unei 'incoronari'. 'Ce-mi mai ramine sa astept in aceas­ta lume a aparentelor?' Iar in a doua scrisoare, din 12 mai: 'Nu inteleg ce mai caut pe aceasta lume in care fericirea ma face mai nefericit decit nefericirea. Ati devenit atit de importanta pentru mine, incit ma intreb cum anume se va sfirsi intilnirea noastra. As vrea sa fugim intr-o insula pustie si sa pling de di­mineata pina seara.'

Raspunsul lui Cioran la cumplita scrisoare a Friedgardei pare, prin sculpturalitatea suferintei sale dis­tante, sa anunte sfirsitul:

'Tot ce s-a intimplat a fost prevazut in scrisoarea mea din duminica Pastelui. Nu-mi pot ierta ca am fost intr-o asemenea stare de ratacire, asa cum dumneavoastra nu va iert ca ati folosit un cuvint precum a manipula. Simt ca ceva s-a rupt pentru totdeauna intre noi. Vom ramine, desigur, prieteni, insa ceea ce este ambiguu si tulbure trebuie sa dispara cit mai repede. Dat fiind ca cea de a doua intilnire a noastra a putut avea un asemenea dezno­damint, nu imi mai fac nici o iluzie asupra celor viitoare.

Ne asemanam in multe privinte, numai in una nu: in cea mai importanta si cea mai neimportanta deopotriva. Nu e cazul de acum inainte sa va mai temeti de apropi­erea mea.' (16 mai)

Numai ca Friedgard nu doreste sfirsitul, ci doar eliminarea din relatia lor a 'gesticii nonverbale' si a 'apetitului care reifica' simultan cu pastrarea 'for­mei subtile a scrisorii care ma realizeaza ca subiect'. Pe scurt, Friedgard vrea scrisori. In concordanta cu un traseu al gindirii alienarii care merge de la Hegel la Scoala de la Frankfurt, Friedgard refuza atingerea cioraniana care o 'obiectualizeaza' (verdinglicht) si se revendica, prin scrisul epistolar, ca subiect al pro­priei sale libertati, ca eu liber.

Ce blestem pentru Cioran sa se pomeneasca, in plina detenta erotica, castrat cu armele insesi ale filo­zofiei! Neplecind, nu-i ramine decit sa ofteze mai departe indragostit ― deja pe 24 mai scrie: 'Renun­tarea ar fi solutia. Nu am insa nici curajul necesar, nici dorinta de asa ceva' ― , sa-si continue scenele de gelozie, dar in preajma celei de a doua intreve­deri pariziene (17-18 iunie) este perfect domesticit si promite ca de asta data 'se va purta ca un gentle­man'. Scrisorile vor continua sa curga (si asta e sin­gurul lucru important pentru Friedgard), exprimind, intacte, aceleasi sentimente, dar cu obsesiile neu­tralizate, anihilate sau sublimate si satisfacute, asa cum Friedgard isi dorise: prin sigle ale departarii, prin atingeri la distanta. Este o erotica fara continut senzual, care isi primeste consacrarea finala dupa Soglio, in octombrie 1981, cind Cioran, invitat la Koln prin 'Centrul de limbi si culturi europene' (Friedgard este organizatoarea serii si face chiar si alegerea aforismelor ce urmeaza sa fie citite!), afla, ramas singur la capatul zilei cu Friedgard, 'cu o directete care fusese pina atunci evitata', ca 'era exclus ca relatia noastra sa mai aiba vreun continut corporal'. Scena se termina sublim cu cei doi plingind si sarutindu-si miinile. Ceea ce o va face pe Friedgard sa exclame la sfirsitul unei scrisori: 'De-ar exista doar miini!'

Ultima zvicnire epistolara a pasiunii lui Cioran are loc pe 28 noiembrie:

'Tocmai iesisem. Dupa citeva minute a trebuit sa ma intorc: fiecare respiratie era ca un pumnal. Aceasta boala de copii, cind ii atinge pe cei in virsta, este iadul insusi. Brahms, partea intii a Sonatei pentru vioara si pian. M-am gindit la dumneavoastra cu tandrete si disperare. Ea, mi-am zis, nu va sti niciodata ce a insemnat si ce inseamna pentru mine. [] Sint oare singurul vino­vat ca jucati un rol atit de mare in nenorocirea mea?'

In sfirsit, in 19 aprilie 1982, un an dupa ce se cu­noscusera, Cioran ii scrie Friedgardei:

'in ciuda actualei mele lipse de iluzii, nu sint in­deajuns eliberat de unele amintiri. Va veni totusi vre­mea cind, asa cum sperati, ne vom intilni «intr-un ris comun».'

Si ca post scriptum:

'Prapastia dintre aforismele mele si viata mea nu este atit de mare pe cit sinteti inclinata sa credeti. Insa ea exista si trebuie sa fiti fericita ca este asa, pentru ca daca gindurile mele s-ar transforma pe data in fapte, ati sta astazi intr-un mormint, iar eu intr-o inchisoare.'

In curind, pe scrisorile catre Friedgard, alaturi de semnatura lui Cioran apare cea a Simonei (cu un dis­cret Amitiés), iar Friedgard soseste la Paris si ii vi­ziteaza pe Ciorani insotita de prietenul ei Walter. Atelajul inaripat, condus dupa cum Friedgard cre­zuse de cuviinta, isi readuce pasagerul pe pamint si il reasaza in matca obisnuita a vietii sale. Zborul magic al lui Cioran luase sfirsit.

vineri, 30 noiembrie

Senzatie de 'stringere a cortului'. In doua-trei zile plecam. Exista si un nomadism cultural, mai ales in lumea de astazi, cind o gramada de intelectuali se deplaseaza in diferite puncte ale globului ca bur­sieri, visiting professor etc. Aceasta transhumanta a devenit pentru unii un mod de viata anume culti­vat si intretinut sistematic, pentru altii o periodica evadare in extremis, urmata de o si mai crincena re­venire in locul de bastina.

Ca intotdeauna cind revin in tara, o fac cu o strin­gere de inima, cu acea ambiguitate afectiva care se naste din senzatia induiosata de regasire a intimu­lui meu (de la patul meu, biroul meu, bucataria mea etc. si pina la oamenii care ma propulseaza in viata) si apoi din cealalta ― de fiecare data speriecioasa, disperata si incercanata ― pe care mi-o provoaca reintilnirea cu mizeria diversificata a locului. Fac un mic antrenament psihologic pentru a gindi lucrurile in fluiditatea lor ('eul' meu care ii leaga pe 'aici' si 'acolo'), in continuitatea propriului meu 'destin' (daca as putea reincepe sa cred ca am unul!), pen­tru a camufla ruptura marcata de acest sejur.

Cum de reuseam 'pe vremuri' sa nu ma tem de reveniri, si nu dupa doua-trei luni, ci dupa aproape trei ani de absenta, si asta intorcindu-ma intr-o lume din care stiam ca nu mai exista scapare? In 1984 am revenit de la Heidelberg acasa cu zimbetul pe buze, stiind foarte bine ce este in tara si stiind ca in urma mea poarta s-a inchis 'pentru totdeauna'. M-am in­tors fericit ca imi pot reintegra destinul ― caci atunci aveam unul si credeam aprig in el ―, m-am intors sa-l regasesc pe Noica, sa-mi regasesc masa de scris, complicitatile mele si pe ale altora, caci din ele tra­iam, in ele ne scaldam si ele faceau ca lumea aceea sa 'tina' si sa aiba sens.

Nu am excelat niciodata prin fantezie si din cauza asta noul si viitorul nu aveau pentru mine contur, fiind absorbite continuu de un soi de 'credinta scep­tica' in caracterul definitiv al prezentului. Cuvintele 'niciodata' si 'intotdeauna' apareau frecvent in vocabularul meu si ele faceau parte dintr-un soi de antrenament menit sa previna deceptia in fata ne­schimbatorului. Preferam sa calculez cu raul, pentru ca perpetuarea lui sa nu ma ia prin surprindere. Preferam sa nu-mi imaginez binele, pentru ca intir­zierea sau nevenirea lui sa nu-mi sleiasca speranta si sa nu-mi dezminta asteptarea. Imi spuneam: 'Daca binele, pe care nu-l astept, va veni, cu atit mai mult ma voi bucura. Daca raul care ma inconjoara va con­tinua, neasteptind disparitia lui, nu voi putea fi nici­odata dezamagit.' Toti, in jurul meu, asteptau. Pe mine asteptarea ma macina si ma inacreste. Mi se parea ca ies oricum cistigat calculind cu 'mai raul': nici o lovitura in plus nu ma lua pe nepregatite, in timp ce capacitatea de a ma bucura raminea intac­ta pentru eventualitatea nebanuita a survenirii bi­nelui.

Evident, tot acest calcul se baza pe o premisa sub-inteleasa: eram 'sub vremi' si in imediat nu puteam influenta in nici un fel mersul lucrurilor spre bine. Nu aveam nici un mijloc de a interveni direct in cursul lumii. Tot ce puteam face era sa ma aflu in slujba unui bine ale carui cai de a patrunde in lume rami­neau pentru mine misterioase.

Iar acum? Ce astept, intorcindu-ma, de la mine si de la lumea mea care, de 11 ani, se tiraste ca o jivi­na batuta? In tot acest rastimp m-am purtat ca si cum am fi iesit de 'sub vremi' si am socotit ca pretul libertatii mele nu mai trebuia platit cu evadarea 'din aceasta lume'. Dimpotriva, ca sa exist cu adevarat, trebuia sa cad in timpul Istoriei si binele in care cre­deam trebuia facut sa patrunda in lume pe trasee vizibile. Si care este, in ce ma priveste, bilantul? Mi-a reusit, in acest rastimp, ceva? Sau totul a fost sim­pla agitatie? Oboseala, care e deocamdata singura mea certitudine, ma impiedica sa fac o evaluare co­recta. De aceea, intorcindu-ma acasa, riguros vorbind, nu astept nimic. Dar gindindu-ma ce imi lipseste si ce ii lipseste in chip esential locului acela, as inalta, inainte de plecare, o rugaciune pe care as numi-o rugaciunea continuitatii. Ea ar suna asa:.

Fa, Doamne, ca fapta mea sa tina si ca tot ce am con­struit in ani sa nu se naruie peste noapte.

Fa, Doamne, sa nu-mi fie teama ca, trezindu-ma dimineata, voi gasi lucrurile altfel decit le-am lasat inainte de a adormi.

Fa, Doamne, ca locul acela sa prinda cheag si ca lucrurile lumii noastre sa capete chip si alcatuire.

Da-mi, Doamne, iluzia cea buna, care sa ma lase sa fac ca si cum totul ar avea un rost si ca si cum Tu ai fi.

Ajuta-ma, Doamne, sa ma impac cu mine.

marti, 4 decembrie

Am sosit ieri de la Heidelberg. Astazi se impli­neste un an de la moartea lui Horia Bernea. Am avut in sfirsit curajul sa deschid, dupa aceasta absenta de trei luni, un sac de plastic pe care, la o vreme dupa inmormintare, il primisem de la Marga si care sta­tuse neatins intr-un colt al camerei vreme de aproa­pe un an. Ma uitam la el, fara sa stiu ce contine, ca la un memento. Astazi de dimineata l-am deschis. Este formidabila intimitatea obiectelor purtate: un semn al trupului, o prelungire a lui si, cu toate astea, mult mai mult: un aer inconfundabil, o marca a per­soanei care, cu fiecare obiect pe care si-l asuma ca fiind de-acum inainte al ei, isi alege asa zicind in chip liber trupul sau, mai bine zis, carcasa acestuia, pen­tru a-l completa, a-l ascunde si a-l impodobi pe cel pe care l-a primit de la Dumnezeu. Am in fata mea o puzderie de cravate si aproape fiecare dintre ele imi evoca, neasteptat de precis, cite o secventa din Horia cel viu, o combinatie vestimentara, o iesire in lume, o vorba rostita intr-o imprejurare sau alta.

De altfel sosirea mea in Bucuresti a stat sub sem­nul lui Bernea. Acasa ma astepta albumul lui despre Roma, facut impreuna cu Baconsky ― dumnezeiesc de frumos, cotropit de darul lui de a sesiza minunea neaparenta, cararea nebatuta a splendorii (numai de el deschisa), de forta lui de a spulbera cliseul. Asa cum facea in toate, dezgropind frumusetea ascunsa, proas­pata si uitata: a muzicii, a caselor, a figurilor umane.

Apoi, deschizind televizorul, o emisiune intreaga despre el, un film cu vernisaje, cu locurile unde picta, cu mai vechi interviuri luate unor prieteni sau unor critici de arta, cu ctitoria lui de la Muzeul Taranului. Ce repede devenim arhiva! In cazul in care ajungem sa 'supravietuim', supravietuim asa, ca arhiva. Cind si cind, la o data rotunda (ani de la nastere sau moarte), lumea isi aduce aminte de noi si apasa pe acest bu­ton la indemina, pe aceasta clapa ipocrita a memo­riei care este arhiva. Pentru o clipa sint scoase la lumina poze, interviuri filmate, prietenii deapana amintiri despre noi. Aparem pentru o clipa din nou la rampa, vorbim, gesticulam, ridem, le explicam celorlalti proiectul care am fost si, apoi, ne retragem din nou, spasiti, in prezumtiva noastra eternitate, asteptind, inainte de a disparea definitiv, ca o alta generatie sa se indure de noi.

joi, 6 decembrie

Viteza cu care sint reintegrat, reasezat in termenii lumii de aici, care redevine ― asa cum pina la urma a fost dintotdeauna ― lumea mea. N-am ajuns sa ma dezmeticesc bine din sihastria germana si m-am si pomenit ieri, la Muzeul Taranului, in fata unei sali de 300 de persoane, trebuind sa vorbesc, alaturi de Plesu si Baconsky, despre albumul pe care Horia sperase sa-l vada incheiat si tiparit inaintea plecarii lui la Paris, in urma cu un an: Roma, capul mundi. 'Lasa, i-am spus atunci, ai sa-l vezi cind ai sa te in­torci.' Cum te pot urmari dorintele neimplinite cu care cei apropiati noua ies din viata! Fiindca ii iubim, sintem dispusi sa credem ca pentru tot ce isi doreau si nu s-a intimplat sintem pina la urma raspunza­tori.

Rasfoiesc paginile albumului roman. Suita si com­binatia imaginilor ii apartin lui Bernea. In plus, foto­grafiile sint facute de el si reprezinta modul lui de a descoperi, dincolo de locul comun si cliseul turis­tic, elementele care ne-au intemeiat ca civilizatie me­diteraneana. Si totusi nu performanta privirii sale, a celei mai autentice si cultivate priviri pe care a pro­dus-o lumea noastra, este cea care creeaza stranie­tatea cartii. Enigmatic ramine faptul ca albumul tine si isi ridica splendoarea pe o combinatie de imagini care la prima vedere frizeaza paranoia: Bernea se asaza, cu imagini din tablourile sau acuarelele sale, alaturi de panouri de la Villa dei Vetti, de picturi romane sau frinturi de statui din epoca republicana, de mozaicuri paleocrestine, de ziduri sau coloane din Teatrul lui Marcellus, de plafoane si fatade de bazilici, de secvente din Forumul lui Iulius Cezar, de frize si panouri de la Palazzo Massimo Si cind spun 'imaginile sale' nu e vorba de lucrari facute de Bernea 'acolo' si care, astfel, si-ar revendica nemij­locit inrudirea cu sursa de inspiratie. Gradini, coloane, prapuri, peisaje, hrane, biserici ― toate temele predilecte ale picturii sale intra in contact, prin juxta­punerea in pagina, cu imagini vechi de sute si mii de ani. Cum de a avut Horia curajul sa se aseze ala­turi de ele? Ce certitudine a apartenentei la ele l-a in­demnat sa creada ca nimic din ce a facut nu e mai prejos decit ce au facut artistii pagini si cei crestini ai lumii romane? Cu ce incredere, care nu poate fi inteleasa in termeni de trufie, s-a asezat pe sine intr-o traditie atit de vasta? 'Eu apartin lumii mele, pare sa spuna Bernea, dar uitati-va cit de cuprinzatoare este lumea mea. Este un imperiu, un dublu imperiu, roman si crestin.' Care alt roman (Eliade?) a avut inteligenta sa evite in acelasi timp sudalma razvra­tita si oftatul lacrimos si inamorat (cele doua ipos­taze intre care ne miscam cu totii cind e vorba de Romania) si sa se inscrie in felul acesta in vastitatea unei traditii ― simtita, facuta vizibila si 'demonstra­ta' ― care nu trimite la fictiunea unei origini, ci la un spatiu mediteranean perfect coerent? Nu e aceasta singura explicatie a faptului ca nici o stridenta nu rezulta din alaturarea a ceea ce Bernea a vazut si a fotografiat 'acolo' si ceea ce, 'independent' de asta, a pictat? Caci altminteri cum se face ca lumea imagi­nilor sale aluneca atit de firesc in lumea unor tipare seculare, lasindu-se integrata si absorbita de ele? Si ce straniu ca nimeni nu a simtit ca aici e socul cartii, enigma si nebunia ei.

Tocmai din cauza ca locuia in Romania ca intr-un tinut ce facea parte dintr-un vast imperiu taranesc originar, asa dupa cum faceau parte din el Grecia, sudul Frantei sau cel al Italiei, Bernea nu a avut nici­odata complexe de 'roman' si nu si-a propus nici­odata 'sa fuga' sau 'sa ramina' in Occident. Avea, dupa cum a spus un prieten despre el, 'geniu etno­grafic' si datorita acestuia descoperise locul geome­tric al tuturor etniilor europene si isi facuse din el o patrie-construct cu ajutorul careia era liber, in adin­cul fiintei sale, de Romania politica si conjuncturala. Romania adevarata era pentru el una dintre 'ec – sta - zele' acestei patrii europene originare. De aceea se plimba prin ea ca printr-o uriasa urma. Muzeul Tara­nului Roman este mulajul acestei urme. El este un muzeu european, cel mai european din tara noastra, si este gindit ca o cheie, singurul soi de cheie plau­zibil pentru a putea deschide prima dintre portile Europei si a patrunde astfel in ea.

Dar lumea in care m-am intors dupa o absenta si o asceza de trei luni m-a luat in primire si altfel: prin ceea ce s-ar putea numi mahalaua inteleasa ca o cate­gorie stilistica a societatii romanesti. Dar ce este ma­halaua astfel inteleasa? In istorie se iau decizii, in mahala deciziile se amina. In istorie se infrunta des­tine, in mahala lumea se cearta si se impaca. In isto­rie se infaptuieste si se progreseaza, in mahala totul este agitatie si lumea sta pe loc. Istoria are propriul ei discurs, in care lucrurile se stiu si se spun fara ambiguitati, in timp ce in mahala domneste zvonul, birfa si poanta. In istorie, spatiul public are solem­nitate si poate genera 'spirit obiectiv', in mahala, granita dintre public si privat se pierde si familiari­tatea si batutul pe burta pot submina si 'dezansanta' cele mai sacre institutii ale statului. Cind, intr-o schi­ta a lui Caragiale, trenul regal se opreste pentru 25 de minute in oraselul Z si notabilitatile orasului se string pe peron pentru a saluta familia regala, una dintre doamnele urbei, dupa citeva minute de conversatie cu Regina, ii spune acesteia la despartire 'soro' si ii recomanda 'sa se pazeasca pe drum de raceala'.

Nu vreau sa spun prin asta ca Romania nu are istorie, ci doar ca prestigiul mahalalei este atit de mare la noi, apele ei, umflate tot timpul, se revarsa perio­dic si invadeaza cu atita forta lumea istoriei, incit aceasta cu greu mai poate razbate la lumina pen­tru a se afirma ca lume a istoriei. Din cauza aceasta, cine se uita astazi pe scena politica a Romaniei cu greu poate spune unde se termina mahalaua si unde in­cepe istoria si, tot din cauza asta, ziaristul, si nu is­toricul, este figura emblematica a lumii in care traim. Sigur, pentru ca in fiecare dintre noi sta la pinda un mahalagiu, poti oricind sa vii citeva zile in Romania, sa-ti faci cura de mahala si sa te simti bine. De aici si o anumita incintare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre si plonjeaza pentru scurta vreme in ea. Pentru ca 'in lumea lor' istoria se face cu oameni care lesina cotidian de plictiseala, in timp ce in jurul nostru se petrece vesnic 'ceva', pentru ca sintem o lume de petrecareti si petrecator ai tim­pului, ei au senzatia, venind aici, ca traiesc in cite­va zile cit au trait ani la rind in lumea lor.

In timp ce eram la Heidelberg, un prieten din Frankfurt, roman plecat in urma cu 20 de ani, a ate­rizat pentru cinci zile la Bucuresti. A fost gazduit, prin nu stiu ce concurs de imprejurari, in casa la Dinescu. Si de aici i s-a tras totul. Mai intii a asistat la a doua nunta a fiului cel mare al lui Plesu, divortat de prima sotie si reinsurindu-se tot cu ea, cu tot fas­tul cuvenit, doi ani de zile mai tirziu. Ineditul situ­atiei a fost marcat de un chef cu lautari si lume mul­ta, in satul Minastirea de linga Dunare. A urmat alt chef cu lautari la 'mosia lui Dinescu' din satul Cetatea, linga Calafat. Apoi, pentru ca se implinea un an de la aparitia revistei Plai cu boi si, deopotriva, pen­tru a mediatiza sponsorizarea unei 'tabere de ar­tisti' care, vreme de doua saptamini, au fost tinuti de Dinescu pe mincare si bautura ca sa faca 'cera­mica de Cucuteni', la 'Laptaria lui Enache' de pe terasa Teatrului National, s-a organizat o expozitie cu chef mare, cu primarul Basescu si cu sute de invi­tati. Ca happening, un 'episod scenic' ― fete goale pusca, pictate din cap pina in picioare 'cucuteneste', adica in falduri spiralate negre si maro. Din nou lautari, bautura la discretie ― palinca si vin din pod­goriile lui Dinescu ― si Dinescu insusi cintind cu foc, la microfon, romante. Ametit de ceea ce vazuse si traise ― 'in 5 zile cit in 15 ani', mi-a marturisit la telefon ―, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasa (si deja de pe aeroport), a facut o viroza reac­tiva cu febra de 40 de grade. Dezimunizat complet dupa citeva decenii de spatiu aseptic german, or­ganismul omului nostru, proiectat din istorie in ma­halaua istoriei si cufundat compact in ea vreme de cinci zile, a clacat. Sigur ca nu in orice loc din Roma­nia amicul meu ar fi trait acelasi lucru. Sansa lui a fost de a fi nimerit in centrul insusi al unei realitati care intre timp si-a definit stilul si a capatat presti­giu. Pentru ca Mircea Dinescu este simbolul si purta­torul de sens al mahalalei contemporane la romani. El o reprezinta in viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau in revista por-no-politica Plai cu boi, nascuta din aceasta mahala si intretinind-o, la rindul ei, cu fast, abjectie si talent.

Ieri seara la telefon Andrei imi 'brifeaza' intim­plarile de ultima ora din 'lumea noastra'. Printre care: in urma cu o luna, Colegiul 'Noua Europa', institutul de excelenta pe care il conduce Andrei, pri­meste vizita fondatorilor nemti si elvetieni. Se intim­pla ca, in acele zile, Baskirov da un concert la Ate­neu. Musafirii lui Plesu sint fericiti sa fie invitati la concert, iar dupa concert au ocazia sa-l cunoasca personal pe Baskirov, invitat la o petrecere ― cum altfel? ― acasa la Dinescu. Macar si lucrul acesta este menit sa le tulbure bietilor musafiri habitudinile pentru ca daca la ei acasa se pot duce la concertul unei celebritati, nu inseamna ca dupa aceea au prile­jul sa o priveasca de la un metru-doi in timp ce aceasta maninca 'o icra' si da pe git o tuica. Insa ce sa mai zici cind, intrind in casa, nemtii si elvetienii dau cu ochii de Ion Iliescu, 'pe care, explica Di­nescu, l-am invitat ca sa aiba Baskirov cu cine vorbi ruseste'. Presedintele romanilor se intretine relaxat si jovial cind cu unul cind cu altul dintre musafiri, in timp ce cele doua garzi de corp sint gonite de Di­nescu in bucatarie cu un 'ce stati, ba, aici, ca nu-i face nimeni nimic lu' 'mnealui. Ia carati-va in bucatarie ca v-am pregatit acolo de haleala!' Dupa scurta vre­me, cei doi pot fi vazuti in bucatarie mincind o iah-nie de fasole, dezorientati, speriati si melancolici. In cele din urma, Presedintele da semne ca doreste sa plece, Mircea il insoteste pina la masina incercind sa-i strecoare in mina un bidonel cu vin din podgo­riile lui de linga Calafat. 'Nu, Mircea, lasa', spune Presedintele incurcat. 'Lasa, bre, se incheie dialogul de adio, daca nu bei matale, bea coana Nina.' Amu­tit, staff-ul germano-elvetian al Colegiului 'Noua Europa' asista din capul scarilor la scena. Au trait si ei intr-o zi cit in zece ani la ei acasa.

Bine am venit in patrie!

miercuri, 19 decembrie

Sint la Timisoara, unde am insotit familia regala ― in complet de majestati si altete ― in operatiunea de lansare a albumului editat de Humanitas in no­iembrie, cu ocazia celei de a 80-a aniversari a zilei de nastere a Regelui Mihai. Miine scenariul se reia la Arad.

Ce pot sa spun? Ziua a aratat destul de ciudat: la ora 15, la Opera, lansarea albumului regal; la ora 17, la Prefectura, presedintele Iliescu isi lansa si el o carte; la ora 19, Suveranul si Presedintele asis­tau, din loja centrala a Operei, la un spectacol inchi­nat evenimentelor petrecute la Timisoara in urma cu 12 ani. Ajung in fata Operei la 1440. In dreptul treptelor de la intrare, doi indivizi sprijina o pancarda, in timp ce un al treilea ii filmeaza. Pe pancarda scrie: 'Cei doi criminali si-au dat mina.' Ce straniu, imi spun urcind treptele, exista in societatea romaneasca si o varianta de aglutinare prin ura co­muna fata de Rege si Iliescu. Dar exista oare, sime­tric, si o intilnire prin simpatie comuna? Cine spune ca facticitatea istoriei este 'realista' si rationala minte; este suprarealista cit se poate! Orice istorie neintimplata inca este neverosimila si ea nu devine mai putin asa doar pentru ca s-a intimplat. Or, asta in­seamna ca in istorie 'tot ce e real e irational'. Si toc­mai de aceea in istorie nimeni niciodata nu a putut sa anticipeze ceva. Nici macar cel de al doilea razboi mondial, darmite intilnirea de asta seara din loja!

Astept in hol, alaturi de directorul Operei, care seamana cu ducele de Mantua imbracat civil (mai tirziu aflu, cind vom urca cu totii in biroul sau, ta­petat cu fotografii color ale maestrului in Othello, ca am gresit rolul), sosirea familiei regale. La ora 1455 isi fac cu totii intrarea in foaier ― Majestatea Sa Re­gele Mihai, Majestatea Sa Regina Ana, Alteta Sa Re­gala Principesa Margareta si Alteta Sa Principele Radu de Hohenzollern-Veringen ― insotiti de pa­tru garzi de corp. Am invatat bine titlurile si sint deosebit de atent la diferenta dintre 'Alteta Regala' si 'Alteta', care 'in cazul nostru' este cu atit mai importanta cu cit mostenitorul tronului este de speta feminina. 'Alteta' e doar consortul 'Altetei Regale' si cred ca nu poate niciodata urca pe tron. Trebuie oricum sa verific. Cind simt ca sint in pericol sa uit diferenta dintre 'Alteta Regala' si 'Alteta', ma gin­desc repede la romanul lui Thomas Mann si lucru­rile reintra de indata in ordine. Imi place de aseme­nea sa observ ca titlurile se complica pe masura ce pozitia ierarhica scade. Regele are cel mai scurt si mai simplu nume: 'Majestate' sau 'Rege', sau 'Sire'. 'Majestatea Sa', de pilda, fata de 'Alteta-Sa-Principele-Radu-de-Hohenzollern-Veringen'. E ca si cum o persoana, cu cit e mai subreda, trebuie spri­jinita cu mai multe titluri. Daca asa ar fi, atunci, in contextul acesta, sint oricum avantajat. Pe afisul din oras care anunta manifestarea si pe care sint men­tionati participantii ― Majestatea Sa Regele, Ma­jestatea Sa Regina, Alteta Sa Regala Principesa, Alteta Sa Principele, lista se incheie sec ― stin­gher si pompos in acelasi timp ― cu numele meu gol-golut. 'Felicitari!, imi sufla seara la ureche Mircea Mihaies. Cea mai tare operatie de publicitate din ulti­mii ani! Un nume fara titlu alaturi de regi, regine, prin­cipese si principi! Cum de v-a venit ideea? Genial!' Mi-aduc aminte de o intimplare cu Noica in care povestea cu titlurile si persoana era chiar adevarata.

Sintem la sfirsitul anilor '70. Noica este invitat sa conferentieze la Politehnica, intr-un cadru informai, alaturi de Milcu si Manolescu. Gazda ii prezinta si incepe: 'Avem deosebita placere de a avea in seara aceasta in mijlocul nostru pe tovarasul academician profesor doctor docent Stefan Milcu, directorul Insti­tutului de Endocrinologie din Bucuresti.' Aplauze. 'Avem de asemenea placerea de a avea in mijlocul nostru pe tovarasul Nicolae Manolescu, lector la ca­tedra de literatura de la Facultatea de filologie a Uni­versitatii Bucuresti.' Aplauze. 'Avem de asemenea in mijlocul nostru pe, pe'. Dar pe hirtia cu care vorbitorul se ajuta nu scria in mod evident nimic. Nu era decit numele: Constantin Noica. 'Pe, pe'. Si, in cele din urma, infrinta, dezamagita si putin speriata, gazda se preda: 'pe domnul Constantin Noica'.

Mie imi plac foarte mult si garzile de corp. Dintre toate profesiunile umane este limpede ca a lor se apropie cel mai mult de vocatia ciinelui. Cu singu­ra deosebire ca ei, oameni fiind, pot fi programati in permanenta pe un nou stapin si, daca e nevoie, miine il vor musca pe cel pe care astazi il pazesc. Dimitrie Cantemir asa ii si descrie in Istoria ieroglifica. E si firesc sa fie asa. Profesionisti fiind, ei 'pazesc si protejeaza' pe oricine istoria le scoate in cale. In fond, si un pianist poate interpreta nespus de multe piese. Imi place intii cind apar incadrindu-si 'obiec­tivul'. 'Apar' nu e la drept vorbind cuvintul potri­vit, pentru ca de fapt ei irump in spatiu si electrizeaza atmosfera, creind un adevarat frison printre privi­tori, dar si un contrast destul de caraghios intre in­cordarea lor circumspecta si dezinvoltura persoanei pe care o pazesc. De asemenea, din cauza microfoanelor bagate in urechi si prelungindu-se cu fire gal­bene spiralate care dispar misterios sub haina, au un anumit accent martian. Haina lor pe mine ma face sa visez. O tin strinsa in fata, cu palmele asezate una peste alta, lasindu-ti senzatia ca daca ea s-ar des­chide, un adevarat arsenal s-ar revarsa la picioarele lor: pistoale, grenade, catuse Eschiva asta a mii­nilor strinse laolalta pe burta este exact pe dos decit eschiva pubiana din reprezentarea nudului in Re­nastere: ea ascunde un prea-plin, nu un prea-gol. Mai imi place apoi privirea lor fixa cind stau pe loc; e fixa fara ca, in acelasi timp, sa poti preciza unde anume se uita. Ce sa mai spun de felul in care merg: par absolut lipiti de 'obiectiv', ca si cum un mag­net cu totul special ii tine aproape de el. Imposibil sa te strecori intre ei si persoana care le-a fost data in paza. Nu stiu decit un singur om care a reusit, cel putin in doua rinduri, si lucrul este cu atit mai extraordinar cu cit e vorba de o persoana cu o silueta masiva: istoricul si criticul de arta Radu Bogdan. O data a facut-o la Cotroceni, cind a aparut ca din pa­mint in fata Papei (caruia i-a tinut un speech si i-a inminat un album), in vreme ce ministrii, ambasa­dorii si alte personaje importante se smiorcaiau pe la usi sau asteptau cuminti la coada sa le vina rin­dul. A doua oara, la deschiderea Tirgului de Carte de la Bucuresti, in mai 2001, cind, tot asa, s-a intru­pat pe neasteptate in fata Regelui si i-a spus, cu vo­cea lui cavernoasa si cu privirea de St. Bernard epu­izat dupa o lunga misiune alpina: 'Majestate, sint profesorul Radu Bogdan, cel care a facut inventarul obiectelor de la Peles dupa plecarea Majestatii Voas­tre din tara! Eu sint, Majestate! V-am scris, Majestate! Inventarul de la Peles, Majestate!' 'Da, mi-aduc aminte', a mormait nazal Majestatea Sa, privind ca un mare timid ce e, prin si dincolo de 'profesorul Bogdan'.

Ne indreptam cu totii, pe coridoare intortocheate, catre biroul directorial. Regele are un pas mare, de lup batrin, si de-abia ma pot tine dupa el, incercind sa depasesc, prin sprinturi scurte, cind pe dreapta, cind pe stinga o garda de corp care imi simte traseul, ca sa zic asa cu spatele (nu-mi dau deloc seama cum de reuseste) si ma blocheaza scurt, de fiecare data, cu un pas lateral pe care il face in ultima clipa. Dupa ce de doua ori sint gata sa-l iau in brate si bolbo­rosesc un 'pardon' jenat, renunt, obosit. De altfel, Majestatea Sa nu pare sa sufere foarte tare ca nu i se face conversatie.

Ajungem in biroul directorului. De cum intri, de pe peretele de vizavi te intimpina, batuta in metal, o inscriptie cu litere mari, galbui: 'Nu aruncati mu­curile pe jos. Folositi scrumiera.' Cest quoi ça?, in­treaba vadit interesata Regina, aprinzindu-si o ti­gara. 'Aaa', incep sa raspund si ii cer ajutor din ochi lui Othello. 'Vous voyez, Voire Majeste ― con­tinui ― les megots, il faut pas les jeterCest plutot môche.' Othello intervine si incepe o poveste cu colegii lui care, dupa Revolutie, fumau in birou si Regina da din cap si se gindeste la altceva.

Ne asezam, Regina imi indica un loc pe o sofa linga Rege. Sintem sase persoane in camera, plus doi chelneri tineri care, dupa ce pun in fata fiecaruia o farfurioara cu doua triunghiulete de piine acoperite unul cu o felioara de somon si altul cu citeva icre negre si o coaja de lamiie, se lipesc de perete tinind un servet alb pe brat. Conversatia se leaga greu. In­cep sa depan amintiri din prima mea vizita la Versoix, in 1991. La un moment dat, usa se deschide si in ca­mera patrunde domnul Holender, directorul Operei din Viena, sosit pentru sarbatori in Timisoara natala sau, poate, special pentru aceasta ocazie. Este un domn catre 70 de ani, elegant, pomadat si semanind teribil cu Frank Sinatra bronzat, dupa ce isi pusese o dantura noua si relansase hit-ul Strangers in the night. Are de aceea un smile dezinvolt si de cum pa­seste in camera, incepe sa vorbeasca scotind din bu­zunarul de la piept, cu un gest ocrotitor si grijuliu, o hirtiuta ponosita pe care i-o prezinta reginei (ala­turi de care fusese asezat), explicind insa in asa fel incit sa auda toata asistenta: e vorba de un xerox, care a ajuns pe cai ocolite la el, facut dupa o foto­grafie dintr-un ziar de epoca in care se afla si Majestatea Sa Regele! Regina imi trece hirtiuta ― pe care se disting cu greu citeva siluete cenusii (intr-un parc?) si o silueta mai mica, imbracata in alb ― spre a i-o da Regelui. 'De cind e?', intreaba, nazal, Re­gele. 'De cind e?', ii transmit intrebarea dlui Ho­lender. 'Nu stiu', raspunde dl Holender. 'Nu stie', ii transmit Regelui. 'A!', mormaie din nou Regele si isi apropie peticul de hirtie de ochi. 'E din '32, pentru ca, uite-ma, aici sint eu si aveam 10 ani.' 'E din '32', transmit mindru asistentei, pentru ca eram sigur ca mormaitul Regelui nu-l auzisem decit eu. 'Est-ce que nous l'avons, cette photo?', il intreaba Re­gina pe Rege. 'Ah, oui!', raspunde Regele. 'De toute manière, c'est un don pour Vos Majestés', anunta cere­monios dl Holender.

Din cind in cind, usa cabinetului directorial se deschide si Othello mai strecoara in camera cite o notabilitate sau cite un prieten care se inclina, cli­peste des, se uita o vreme la peisajul regal si apoi iese tiptil. La un moment dat apare si primarul care isi cere scuze ca a intirziat: a trebuit sa-l intimpine pe Presedinte la aeroport. Ofteaza, lasindu-ne sa inte­legem ca misia e misie, dar altceva e de fapt in sufle­tul lui.

E timpul sa coborim pe scena. Regia e de o sim­plitate deconcertanta: in fundul scenei, cu fata catre sala, sint aliniate sase scaune de catifea rosie. In fata lor, la citiva metri, doua microfoane. Ne asezam. Othello ocupa scaunul din extrema stinga, eu pe cel din extrema dreapta, iar personajele royale scaunele centrale dintre noi. Regele sta in dreapta lui Othel­lo, apoi vine Regina, principesa si, in sfirsit, prin­cipele Radu, pe care il am astfel in stinga mea. Trag cu coada ochiului la pantofii negri ai principelui si mi-i aliniez pe ai mei dupa ai lui. Ca sa fiu mai sigur, ii verific inca o data, uitindu-ma si la pantofii Re­gelui. Totul pare sa fie in regula. Regina poarta niste 'apreschiuri' pina sub genunchi (s-ar zice ca toc­mai a coborit dintr-o sanie trasa de reni), iar princi­pesa pantofi negri cu tocul scurt. Stam cu totii cu­minti, cu miinile sprijinite una peste alta in poala, cu trunchiul usor inclinat in fata. O clipa am sen­zatia ca sintem o trupa de dans modern care a luat, intr-o atitudine hieratica, pozitia care preceda pri­mul acord al muzicii si ca, de indata ce banda va porni, ne vom scula in acelasi timp si vom incepe, cu aceleasi miscari din miini, cap si picioare, un dans nervos si bine ritmat. De fapt, de sculat de pe scaun se scoala numai Othello, de indata ce aplauzele s-au incheiat, le saluta pe majestatile si pe altetele lor si imi da cuvintul. In timp ce vorbesc, ma gindesc daca am voce de bariton sau de bas. Trebuie sa verific si asta.

Urmeaza Alteta Sa. E inalt, brunet si isi potrives­te, ridicindu-l mult, microfonul. I se adreseaza de fapt Regelui. Noi ceilalti, cei de pe scena si cei din sala, sintem doar martorii privilegiati ai acestei adresari. Vorbindu-i Regelui, cu profilul sting catre sala, cu cel drept catre Rege, principele are un ton nespus de trist, indiferent daca ceea ce spune este serios, vesel sau trist. Principelui i se pare ca cea mai insemnata realizare a Regelui este nu numai aceea de a fi supravietuit dusmanilor si calailor lui (recte lui Gheorghiu-Dej), ci si copiilor acestora. Ba raz­bunarea Istoriei a fost atit de teribila, incit in cele din urma Regele a ajuns sa doarma chiar in casa ca­laului sau. Si nu singur. A adus-o si pe Regina. Apoi a venit si principesa Margareta 'si cu mine', pre­cizeaza principele, si, la sfirsit, 'si printul Nicolae'. Sala este vadit emotionata. Strabat cu privirea din­colo de perdeaua luminii reflectoarelor si imi spun ca media de virsta a celor prezenti sa tot fie de vreo 75 de ani.

Intre timp, Alteta Sa si-a incheiat discursul cu un 'La multi ani, Majestate!', sala aplauda, Alteta Sa isi reia locul, aplauzele continua, Alteta Sa se ridica si se inclina sfios catre sala, apoi se asaza iar, in vre­me ce Alteta Sa Regala il invaluie cu o privire calda, apasindu-i scurt mina, care acum se odihneste pe genunchi, cu podul palmei sale. Adica: 'Ai fost mi­nunat!' Simt ca la rindul meu se cuvine sa fac, sa spun ceva. Dar ce? Teapan si distins, raminind la o distanta respectuoasa, imi inclin trunchiul catre ure­chea dreapta a principelui si intreb, cu un mic vibra­to in voce: 'Cind ati scris paginile acestea?' Sint foarte mindru de mine, adica de solutia pe care am gasit-o. Intrebind, evit banalitatea unei aprecieri ipocrite, ceva de genul 'Minunat!' sau 'Ce text extraordinar!', dar evit deopotriva insuportabilul tacerii cind aerul, in stinga mea, vibreaza sub pintenul asteptarii. Asa­dar, intrebarea 'Cind ati scris paginile acestea?' mi se pare, ca solutie, deosebit de astutioasa. Pot sa-mi spun: Ce onest sint! In loc sa ma pretez la o lauda nerusinata, sint politicos si nu fac decit sa imi mani­fest interesul cerind o informatie despre sorgintea temporala a textului. In acelasi timp principele e li­ber sa inteleaga: 'Cind ― adica in ce moment de gra­tie ― ati scris paginile acestea?'. Ceea ce de alt­minteri si face. 'O, raspunde, le-am scris in cer!' Ma priveste drept in ochi pentru a savura surpriza din privirea mea, care, desigur, nu intirzie sa apara. 'O! ― spun. In cer! Ce vrea Alteta Voastra sa spu­na?' ― 'Ei bine, da. In cer, la propriu!' Uluirea mea este totala. 'In cer la propriu, Alteta?' ― 'In cer la pro­priu!' Si simtind ca ma sufoc de uimire, se inclina complice catre mine: 'In avion' ― 'In avion Pa­ginile acestea in a-vi-on, Alteta?' ― 'Ei da, in avion, pentru ca am aflat in ultima clipa ca trebuie sa vorbesc si a trebuit sa le scriu pe drum, in avion.' Uimirea mea ia acum chipul unei taceri pioase. Par ca mai vreau sa spun ceva, ca mai vreau sa cer o la­murire pentru a intelege cit de cit miracolul, dar in ultima clipa ma razgindesc ― cum se pot scrie niste pagini atit de elaborate si sensibile in avion? ― si ma retrag la locul meu, infrint, coplesit, indreptindu-mi iarasi trunchiul si coborind in mine pentru a rumega mai bine ceea ce am aflat. Murmur inca o data 'in avion, hm' si ma zidesc intr-o medita­tie admirativa.

Intre timp Majestatea Sa Regele s-a ridicat. 'E 19 decembrie si, de pe 8 noiembrie, cred ca este a cincea oara ca sint sarbatorit pentru aniversarea mea. Mi se pare cam mult. Drept care va doresc tuturor «Sar­batori fericite».' Imi spun ca numai un Rege si un intelept au dreptul sa nu spuna nimic, numai ei, de la inaltimea pe care au atins-o, se pot lepada de cu­vinte. Noi, toti ceilalti, prizonieri ai verbului, sintem condamnati la limbutie si ne petrecem viata expli­cind, argumentind, tinind discursuri, descriind, plictisindu-ne si plictisindu-i pe ceilalti.

Dupa o pauza de zece minute, in 'Sala Oglin­zilor', are loc sedinta de autografe. Regele, Regina, principesa si principele sint instalati la o masa lunga florentina, cele patru garzi de corp isi ocupa pozi­tiile, se formeaza o coada din doamne si domni care tin, fiecare, lipit la piept, albumul mare si alb, avind pe coperta chipul Regelui la 20 de ani, ireal de fru­mos. Cuprind cu privirea, dintr-un colt al foaieru­lui, intreaga scena si imi dau seama ca nu inteleg o iota din 'spectacolul istoriei'. Cum suna vorba aia? 'E o poveste spusa de un idiot, alcatuita din vorbe si din zbucium si neinsemnind nimic.' Un domn in virsta se apropie de mine. Imi intinde, cu o mina tre-murinda, un biletel pe care este scrisa o adresa: blo­cul, intrarea, etajul, apartamentul, tele­fon. .. 'Domnule Liiceanu, va implor, dati-i Majestatii Sale adresa mea, Spuneti-i sa ma caute si pe 21 mar­tie va fi pe tron. Va implor, domnule Liiceanu, va fi pe tron pe 21 martie! Sa ma caute, atita tot. Va im­plor, domnule Liiceanu, dati-i biletul!'

joi 20 decembrie

Lansarea de astazi era prevazuta pentru ora 16, la Teatrul de Stat din Arad. Ajung la 1530 si, cu toate acestea, majestatile si altetele lor sosisera deja, pen­tru ca ceremonia de inminare a cheii orasului Majes­tatii Sale Regelui, la primarie, se sfirsise mai devreme, ii gasesc pe toti, inclusiv pe consilierul primariei si pe arhiepiscopul de Arad, Halmagiu si Hunedoara, Prea Sfintia Sa Timotei. Seviciu, in biroul directorial, mincind cu oarecare placere fursecuri cu crema maro, verde si roz de pe niste platouri risipite pe o masa mare asezata in mijlocul camerei. Regina sta de vor­ba cu arhiepiscopul care, peste sutana, poarta un palton gros gri, desi in camera este cald. Lucrul aces­ta ma face sa cred ca e pe picior de plecare, ceea ce se va dovedi a nu fi deloc asa, intrucit, peste o juma­tate de ora, va cobori pe scena, pastrindu-si paltonul, si voi lua loc linga el pe una dintre sofalele din cati­fea galbena instalate acolo anume pentru noi.

Nu stiu de ce suport greu, iarna, sa vad intr-o in­capere oameni imbracati ca pentru afara. Spectacolul cuiva care, imbracat de strada, intirzie in mijlocul casei imi induce o neliniste crescinda. Banuiesc ca starea asta se explica prin faptul ca ceva care se anun­ta ca iminent intirzie sa se intimple. Un om imbra­cat ca pentru a iesi te proiecteaza catre o plecare ne-intirziata, in vreme ce faptul ca ramine, ca intirzie, ca nu mai pleaca, te blocheaza, dimpotriva, intr-un soi de stand by pe care nu l-ai prevazut. Aceasta sus­pendare silnica si arbitrara a curgerii realitatii, aceas­ta pana meschina bagata de un om in palton in roata timpului creeaza o asteptare pentru care, psihologic, nu esti pregatit. De fapt, cred ca raul mi se trage de pe la 10 ani si trebuie pus in seama unui unchi din Caracal, fratele mamei care, de cite ori venea in Bucu­resti, de sarbatori, o zi-doua, tragea la noi in Cotroceni, isi termina treburile si isi lua bilet de intoarcere pentru a doua zi la 10 dimineata. Dormea in camera cu mine. La ora 7, cind deschideam ochii, il vedeam asezat pe un fotoliu, in mijlocul camerei, cu paltonul pe el si cu caciula pe cap. Mina dreapta era sprijinita de minerul unei valize lipite de fotoliu. Statea asa, neclintit, proiectat in iminenta plecarii, cu paltonul pe el si caciula pe cap, pina la ora 9, cind se ridica, isi lua ramas-bun de la toti si pleca la gara. N-am reusit niciodata sa aflu nici de la el, nici de la ceilalti, carui zeu ii jertfea intervalul dintre orele 7 si 9 ale diminetii. In orice caz, in mai multe rinduri vreme de o ora, de la 4 la 5 astazi dupa-amiaza, stind pe sofa pe scena Teatrului din Arad, m-am pomenit pro­iectat, de cite ori il vedeam cu coada ochiului linga mine pe Sfintia Sa, in palton si cu potcap, in anii, de altminteri fericiti, ai copilariei mele din Cotroceni.

Deocamdata insa, cum spuneam, Sfintia Sa vor­beste cu Majestatea Sa Regina, principesa cu prin­cipele vorbesc retrasi intr-un colt, Regele sta singur linga masa cea mare, tocmai a muscat dintr-un fur­sec cu crema verde si se pregateste sa-si toarne un pahar de Fanta. Intervin prompt, ii iau sticla din mina si, in timp ce torn lichidul galben in pahar, il intreb pe Majestatea Sa cum a fost ieri la Opera cu Presedintele in loja. Ii vazusem dimineata intr-un ziar, asezati unul linga altul. 'Da' ge ― raspunde Re­gele ca un copil bosumflat ― de unde sa stiu, ga eu ma uitam in fata, la ge era be scena.' Soarbe din Fan­ta si adauga: 'Sint oameni brosti ― dat fiind ca na­zalizeaza tot timpul, «p» si «c» devin «b» si «g» ― care-si inghipuie Bai gum? Ge-si inghipuie? Ga am facut asta, cu Iliescu, bentru mine? Sau bentru ca sa mai bot sa fac ceva bentru tara?'

Principesa Margareta se apropie si ne anunta ca a cazut de acord cu principele ca acesta, in discursul sau, sa nu se mai adreseze Regelui, ci direct salii. Ar introduce un element nou, fata de ieri la Timi­soara, si l-ar obosi mai putin si pe Rege, care altmin­teri trebuie sa-l priveasca in ochi pe vorbitor pe tot parcursul discursului. Ma grabesc sa spun ca ideea mi se pare excelenta. Plecam catre scena si, cum ie­sim din birou, le regasesc, cu o tresarire placuta de familiaritate, pe cele patru garzi de corp cu firele lor rasucite care le ies din urechi si le intra sub haina. Schitez, fara nici un succes, un zimbet de recunoas­tere catre unul dintre tinerii robusti. Ma ignora cu desavirsire, fapt care, pentru o clipa, ma mihneste nespus de tare, intrucit ma leganam in iluzia ca se lamurisera in privinta mea si ca ma acceptasera ca pe un tip OK. Ei bine, nici vorba, sint hieratici la culme, nici un muschi nu li se misca pe fata si au privirea aceea care bate departe si care trece prin tine ca si cum n-ai fi. Iarasi simt cum ma cuprinde admi­ratia privindu-i. Daca as fi avut norocul sa ma nasc mai tirziu, cred ca mi-ar fi placut sa fiu body-guard. Meseria asta iti satisface toate orgoliile: esti tot tim­pul in preajma oamenilor importanti. Si nu o ora sau doua ca mine acum, ci de dimineata pina seara. In sfirsit

Ajungem pe scena. Decorul este aici altul. In mijlocul scenei se afla doua fotolii din plus galben ― in care se asaza Regele si Regina ― cu o masuta rotunda intre ele. In dreapta si in stinga fotoliilor, perfect simetrice, doua sofale din aceeasi catifea, cu aceleasi masute joase si rotunde in dreptul lor. Pe sofaua din dreapta fotoliilor se asaza principesa si principele, pe cea din stinga, arhiepiscopul si cu mine. Consilierul primariei, tinar, binecrescut si emo­tionat, ne saluta si ii introduce pe vorbitori, facindu-si de fiecare data aparitia din culise. Vorbim in aceeasi ordine ca si la Timisoara, principele citeste la fel de trist ca si ieri textul despre Majestatea Sa, principesa ii apasa din nou principelui mina cu podul palmei cind acesta revine pe sofa, Regele spune din nou cele doua propozitii despre sarbatorirea in exces a aniversarii sale si le adreseaza celor de fata urarile de Craciun. Ma aplec catre Sfintia Sa si il intreb daca nu doreste sa spuna ceva din partea Bisericii. 'Nu m-am pregatit, domnule profesor, dar daca e nevo­ie' Consilierul primariei ii da cuvintul si totul merge bine, in afara de faptul ca reginei Ana Sfintia Sa ii spune 'Alteta Sa Regina Margareta', iar cind se refera la 'luminile pe care le-a revarsat peste tara domnul profesor' ― o spune pe tonul acela cucernic si mieros al ierarhilor nostri si, totodata, se intoarce si imi adreseaza un zimbet cald ― pomeneste mereu de 'editura Anastasia'. Imi spun ca nu e dramatic, pentru ca oricum Regele nu aude, Regina nu inte­lege, principesa si principele susotesc intre ei, iar eu nu pun la suflet. Cit pentru cei din sala nume ca Ana, Margareta, Anastasia sau Humanitas sint simple nuante sonore care nu afecteaza cu nimic excelenta vizuala a spectacolului.

De indata ce consilierul primariei anunta sedinta de autografe care urmeaza sa inceapa chiar pe scena, inainte ca lumea sa apuce sa se ridice, din ultimul rind, din penumbra salii, izbucneste un glas: 'Sint seful Comunitatii evreiesti din Arad, Majestate, si am virsta Voastra, Sire! In 1943, impreuna cu mama Ma­jestatii Voastre, regina Elena, l-ati impiedicat in repe­tate rinduri pe Antonescu sa faca deportari, ati inter­venit in repetate rinduri pentru Comunitatea evreilor din Romania si ati salvat, prin omenia Majestatii Voastre, zeci de mii de vieti. Nimeni nu v-a multumit vreo­data pentru asta prin viu grai. Permiteti-mi sa o fac eu acum, in numele tuturor celor care va poarta re­cunostinta lor. Nu va vom uita, Sire! Niciodata.'

Ma uit la Rege, din locul in care sint. Nu raspun­de, priveste fix inainte, catre omul pe care nu-l poate zari in intunericul salii, si vad cum lumina reflec­toarelor i se fringe si ii joaca sub pleoape. Cind prima lacrima porneste, aratatorul, indoit, se apropie de obraz si intrerupe rostogolirea lacrimii catre barbie. Are, cred, cel mai frumos plins din plinsurile pe care le-am vazut. L-am vazut plingind cind isi evoca ma­ma in chiar casa de pe Kiseleff (astazi, acolo este sediul ING Bank), unde regina Elena locuia intr-o adevarata recluziune cu Mihai copil, dupa ce, in 1930, Carol al II-lea se urcase pe tron. Citea, in foaierul ca­sei, in fata a peste o suta de persoane, o pagina de o simplitate desavirsita ― si plingea. Orice plins care dureaza creste in intensitate si devine chinuit. Plin­sul Regelui era egal si nu-i angaja decit ochii. Din cauza asta parea un plins senin si poate ca din cauza asta Regelui nici nu-i era rusine de el. Nu incerca nici sa-l ascunda, nici sa-l opreasca. L-a 'lasat', ca sa zic asa, sa-l insoteasca tot timpul lecturii si in tot acest timp fata nu i s-a schimonosit cu un milimetru. Ca si cum plinsul acesta avea o viata a lui, care trebuia respectata, o viata dictata de viata paginii si acom­paniind-o in chip necesar. E singurul plins la care, asistind, nu m-am simtit stinjenit. Mai mult, era un plins caruia i te puteai alatura, pentru ca de fapt el depasea drama unei persoane si devenea plins in ori­zontul unui destin comunitar. Cred ca romanii nu mai stiu astazi nici macar pentru ce trebuie sa plinga. Cind nu cad in bascalia care le insoteste ca o umbra fiinta sociala, nu sint capabili nici sa genereze plin­sul istoric si nici sa se alature celor care stiu pentru ce anume se cuvine sa plinga.

Nu se poate spune ca plinsul nu a jucat un rol in viata regelui Mihai. Copil fiind, a plins din cauza vexatiunilor pe care mama sa, regina Elena, le-a su­ferit ― cita vreme a ramas in tara ― din partea lui Carol. A plins apoi despartirea de Regina-mama cind aceasta hotaraste sa puna capat umilintelor si sa plece in Italia. Carol nu-i va permite sa o vada mai mult de o luna-doua pe an. A plins apoi pe peronul garii Baneasa, cind tatal sau era pe treptele trenu­lui care urma sa-l duca in exil. L-a rugat sa-l ia cu el si sa nu-l lase singur la cei 18 ani neimpliniti, cu An-tonescu, cu legionarii lui Sima si cu destinul neclar al tarii. Scena are loc la 7 septembrie 1940, la ora 4 dimineata. 'Plingea ca un catelandru', va nota mai tirziu Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucu­resti, in sfirsit, in Convorbirile cu Mircea Ciobanu, Re­gele povesteste care a fost ultima imagine pe care a luat-o cu el din Romania si care l-a insotit in tot exilul ca memento al tragediei tarii sale. Pe 30 decem­brie 1947 este obligat sa abdice si sa plece in exil. Este condus de Petru Groza la tren, pe peronul garii din Sinaia. Trupa de ofiteri aliniata in gara primeste ordin, in clipa in care Regele paseste pe peron, sa se intoarca cu fata la zid. Cind trenul se pune in mis­care, ultimul lucru pe care Regele il zareste este silue­ta unui ofiter cu capul intors catre vagonul regal si cu fata scaldata in lacrimi.

Lumea din sala, cu albumele albe strinse la piept, incepe sa urce pe scena, in grupuri dramuite de doi dintre body-guarzi, in vreme ce ceilalti doi vegheaza in dreapta si in stinga mesei lungi care a fost instala­ta in mijlocul scenei si la care cuplul regal si cel prin­ciar s-au asezat pentru autografe. Oamenii trec cu­minti prin fata mesei si primesc, pe aceeasi pagina, mai intii semnatura Regelui in partea stinga a pa­ginii ― 'Mihai' ―, apoi simetric, in dreapta, semna­tura reginei ― 'Ana' ―, sub cele doua semneaza principesa si, sub semnatura ei, in josul paginii, vine semnatura principelui. Perindarea aceasta este insotita de obicei de aplecari discrete peste masa, pentru ca mai fiecare are ceva de spus augustelor personaje. Am observat, in toate imprejurarile ase­manatoare in care m-am aflat cu familia regala, apa­ritia fatala a doua tipuri de figuri: nebunii si nostal­gicii. Primii nu pot fi catalogati nici dupa virsta, nici dupa sex, nici dupa un tip anume de discurs. Sin­gurul lucru care ii uneste este originalitatea demer­sului. Astazi dupa-amiaza, de pilda, o femeie intre doua virste s-a apropiat de masa cu semnaturi ti­nind in mina cartea reginei Ana, Un razboi, un exil, o viata si un plic cu fotografii. Minuita de posesoarea ei cu o dexteritate iesita din comun, cartea reginei s-a dovedit a fi in scurta vreme o arma subtila si re­dutabila, intre foi erau puse citeva zeci de semne din bucatele de hirtie. Femeia deschidea cartea la primul semn si, intr-un anumit loc al paginii, cerea, dupa cum o dicta contextul si dupa cum aprecia ea, semnatura cind a unuia, cind a altuia dintre cei patru asezati in spatele mesei. Muta cartea, deschisa rapid la o noua pagina, cind in fata Regelui, cind a prin­cipesei, cind a reginei, cind a principelui. 'Aici! ― spunea, punind degetul in locul exact unde astepta semnatura. Uneori era vorba de o fotografie din carte, alteori de un pasaj subliniat. 'Aici Si aici A, aici va plac eu tare de tot cum aratati Ca mireasa Si aici, cu ciinele Aici, unde ziceti povestea cu fan­tomele. ..' Regina semneaza fara sa inteleaga ce bol­boroseste femeia. La fel si ceilalti. Nebunii au darul de a obtine rapid ceea ce vor si, de obicei, impotri­va vointei celuilalt. In mai putin de un minut, femeia umpluse cartea cu semnaturile celor asezati acolo, fireste, tocmai pentru a semna. Ma trezesc, hipnoti­zat, din spatele mesei, in clipa in care vad, peste uma­rul reginei, cum femeia deschide plicul cu fotografii, cum le scoate si cum ii propune reginei sa inceapa sa semneze pe prima dintre ele, intr-un colt anume, dar nu pe dosul pozei, ci pe suprafata lucioasa color. 'Ah, non! Non! C'est trop!' o aud pe regina spunind, cu glasul tremurind si impingind poza cu mina. In­tervin cu un 'Dar e posibil, doamna?', in vreme ce scutierul in scurta de piele din dreapta mesei o in­hata pe femeie de cot. Femeia isi trage, demn, cotul si pleaca, vadit fericita, cu prada obtinuta in miini, in cea de a doua categorie ― nostalgicii ― intra barbati foarte in virsta, de obicei catre 90 de ani, care au facut parte fie din vreun corp de garda, fie au avut de-a face, intr-un fel sau altul, cu Palatul Regal. Adresarea lor catre Rege incepe indeobste cu un 'Sire, va mai aduceti aminte cind' si apoi este evocata fie o manevra de la o scoala militara la care Regele a asistat, fie trecerea in revista a unor trupe. Batrinul din dupa-amiaza aceasta, care se apropie de Rege fara sa aiba in mina albumul sau vreo carte, poarta cizme si e imbracat oarecum vinatoreste, cu un surtuc ciudat plin de cheotori. Are parul alb, ochii albastri si lacrimosi, fata plina de vinisoare rosii si albastrui, mersul falnic si nesigur in acelasi timp ― si vorbeste tare. 'Sire, incepe, eram la Minastirea Dea­lului cind tatal Majestatii Voastre si Majestatea Voas­tra. ..' Regele il priveste cu chipul sau imobil. 'Sire, aud apoi, imi permiteti, Sire, sa cint Imnul Regal?' ― 'Daga vrei', raspunde Regele. Batrinul face un pas inapoi si cei care isi asteapta rindul, in spatele lui, reculeaza corespunzator. 'Nu aici', intervine prompt garda din stinga Regelui, sesizind blocajul care e pe cale sa se produca, 'in fata, acolo, catre sala.' Si ii indica batrinului, care este evident feri­cit de propunere, locul din centrul rampei catre care avanseaza artistii lirici cind ajung la aria principala, il privesc pe acest lucrator al Serviciului de Paza si Protectie (SPP) plin de admiratie. Imi surprinde pri­virea: 'Asta e, imi raspunde, cu o scurta ridicare din umeri. E democratie.' Je suis ravi. Iata-ma, in sfirsit, preluat, acceptat ca unul interesat de buna desfa­surare a lucrurilor. Respir usurat.

Intre timp batrinul a ajuns la marginea scenei, a pus un picior in fata si cuprinde sala cu privirea. E o sala frumoasa, de secol 19, imitind barocul vienez, cu alveola parterului incununata de doua briuri de loji suprapuse. Totul e in catifea rosu-putred si in ample stucaturi aurii. Oamenii nu mai sint pe scau­ne, ci sint strinsi, intr-o coada care incepe in foaier si urca pina la scena, pe unul dintre cele doua cu­loare ale salii. Batrinul isi inalta privirea catre lojile de la etaj, care acum sint goale, ridica, scuturindu-le, bratele in sus, incepe prima strofa cu o voce tuna­toare si indeamna publicul imaginar sa-l urmeze. Nu il urmeaza nimeni, fapt care insa nu pare sa-l deranjeze. Zbiara la rampa fericit, vreme de vreo trei minute, dupa care se intoarce catre mijlocul scenei unde sedinta de semnaturi continua, se inclina si murmura, leganat-ardeleneste: 'Sper ca nu voi fi su­parat pe nimeni.'

La rindul meu, cer Majestatilor Lor permisiunea sa ma retrag. Este 6 seara, trebuie sa ajung la Timi­soara unde ma asteapta prietenii la care am tras, familia doctorului psihiatru Tiberiu Mircea, apoi Adriana Babeti si Mircea Mihaies cu sotia. Avem 'sa povestim', cum se spune in Ardeal.

2002

1 ianuarie

Nu poti sa tii 'jurnal' decit in marginea unei ex­peditii (militare, geografice, stiintifice) ― sau a ope­rei proprii. Eu in marginea a ce il tin? Cel putin, Jurnalul de la Paltinis pornea de la o expeditie a gin­dului. Dar acesta? Poti sa-ti privesti viata ca pe o expeditie? Poti fi in acelasi timp cuceritorul si cel cucerit?

Incerc sa ies din dezastrul in care ma aflu nu scri­ind, ci povestind. Cel putin, nu-mi fac iluzia ca sint scriitor. Sint doar bolnav sau, in cel mai bun caz, convalescent.

Traiesc, cu un singur personaj, scenariul din O mie si una de nopti: imi spun mereu cite o poveste, pen­tru a amina deznodamintul. Simt ca daca as tacea, m-ar inghiti fara urma viata pe care o mai am in fata. 'Asculta, imi spun, mai asteapta o clipa. Trebuie sa mai auzi o poveste. Mai tii minte ce s-a intimplat atunci? Asculta. Tocmai se nastea fiul tau Tii minte unde erai? Asculta, asadar'

Vin de fiecare data in fata mea, print indurator si crud, cerind si oferind pentru fiecare clipa in plus povestea uneia care s-a scurs.

4 ianuarie

Repezindu-ma ieri, din Sibiu, pina la Paltinis am avut revelatia felului in care profanul invadeaza si acopera 'sacrul', asemeni templelor budiste inghi­tite de jungla cambodgiana, asemeni oricarui tem­plu parasit devorat de buruieni, de sopirle si de stra­turile rosiatice ale pamintului, care cresc ca parul unui mort, ca o unghie netaiata a naturii. Strabat dru­mul pe care-l faceam prin padure intre cabana 23, in care Noica a locuit intre 1977 si 1983 (asadar in 'pe­rioada Jurnalului') ― astazi pe locul ei se inalta un fel de buncar al Bancii Nationale ― si hotelul Cindrelul ('hotelul Partidului') la care trageam de obi­cei cu Andrei, in sejururile noastre paltinisene. Pe drumul acesta sint presarate inca doua cabane, ra­mase 'ca pe vremuri'. Ajung in fata primeia dintre ele. Pe terasa joasa este instalata o masa de ping-pong la care doi tineri isi disputa un meci. La citiva metri de ei, pus pe pervazul ferestrei, un casetofon dat tare le tine de urit. O formatie 'de cartier', dintre cele foarte indragite de noua generatie, reia la infinit ace­easi 'fraza muzicala', ca acul unui patefon care nu mai poate iesi din santul placii: 'Ce pa mea! Ce pa mea! Ce pa mea' Cuvintele se ridica in vazduh, strabat aerul tare si sticlos al padurii si po­posesc ca o imensa aura pornografica, deasupra brazilor.

'Dragele mele', s-a adresat Noica in troleibuz unui grup de fete care vorbeau de zor despre «gagi­cul meu», 'dragele mele, limba romana e atit de fru­moasa! Aveti «dragutul meu», cum se spune in Ma­ramures, de ce sa spuneti «gagic»? Zau, dragele mele, de ce sa batjocoriti asa limba?' O, ce vremuri idilice! Ce s-ar fi facut Noica, astazi, cu tinerii care ascul­tau in extaz slagarul 'Ce pa mea'? El care numea actul sexual 'o imbratisare', iar cind devenea mai indraznet, 'o imbratisare activa'

8 ianuarie

Astazi la 12, inmormintarea lui Bibi Cajal la Ci­mitirul Evreiesc de la Filantropia. Fiind sotia sefu­lui Comunitatii Evreiesti din Romania, ceremonia avea morga: presedinte, ministri etc.

Pentru mine, aceasta femeie extraordinara pe care am cunoscut-o ca mama a Irinei Cajal a insemnat ima­ginea posibila a unei specii umane din care au dis­parut rautatea, malitia si tristetea. Existenta ei mi-a sugerat ca, intr-o asemenea specie, oamenii ar muri cu chipul tinar. Pentru ca daca trupul, asa zicind, imbatrineste cu de la sine putere, fata, in schimb, ne-o alteram singuri, prin valurile de grimase nega­tive la care o supunem zilnic. Nu poti vorbi de rau si nici ironiza raminind nepedepsit. Iar melancolia, pentru ca este un atentat la adresa eternitatii vietii, fiind sceptica in fata nemuririi, este pacatul suprem. Asadar, pentru ca transformase buna dispozitie in conduita si pentru ca incremenise in grimasa buna­tatii, chipul lui Bibi Cajal ramasese tinar. As adau­ga ca buna dispozitie era suprema ei politete si, pen­tru cei foarte apropiati, un fel comunicativ de a le declara iubire. Zimbetul care o insotea in permanen­ta era replica naturii ei iubitoare la gindul (descope­rit cindva, la inceputul vietii) ca tristetea noastra ii raneste, ii sperie sau ii nelinisteste pe cei din jur. E, cred, singurul om pe care l-am vazut traind in fiecare clipa din punctul de vedere al celorlalti. Reusise, cred, sa nu mai aiba 'stari', de vreme ce egoismul este tocmai capacitatea si nevoia noastra de a-i anexa pe ceilalti starilor noastre. Buna dispozitie era la ea so­lutia pe care o gasise la grija de a nu-i trece altuia po­vara eului tau. In plina metastaza, isi pastrase zim­betul si a murit surizind, cerindu-si pesemne scuze ca pentru prima oara ii incarca pe ceilalti cu povara unei stari a ei, cu moartea ei.

luni, 14 ianuarie

Asta-seara, Coriolan Babeti ne invita, pe cei apro­piati de Horia Bernea, la restaurantul Porto pentru o masa in memoriam. Catre ora 12 noaptea, o conduc pe Marga Bernea acasa, in Otopeni. Pomii sint plini de chiciura si pe sosea e ceata. Drumul, pustiu. 'Te rogi?'― ma intreaba la un moment dat. 'Mi-e teama ca nu ar sta nimeni sa ma asculte' ― 'Te inseli, o data cu rugaciunea apare si cel care sa o asculte. Trebuie sa incepi prin a te ruga.' ― 'Nu pot. Trebuie sa fii curat ca sa te rogi. Or, eu nu sint in ordine. Mi-e rusine sa apar atit de prost imbracat in fata lui Dum­nezeu.' ― 'Te inseli, rugaciunea e facuta pentru cei care nu sint in ordine. Nimeni nu e in ordine. Daca ar fi cum spui, nimeni n-ar mai trebui sa se roage. Or, e exact pe dos.'

Chiar, de ce si in cele mai grele momente imi e rusine sa ma rog? Pesemne ca sint bolnav de teama de ridicol: daca la capatul celalalt nu e nimeni? Daca rugaciunea mea nu are 'sol fenomenal'? Cum sa fac sa ajung, o clipa macar, in culisele existentei mele? De unde aerul acesta assure al celor care, ca si mine, deambuleaza, bezmetici, pe scena vietii pe care nu stiu cum s-au pomenit, dar care nu se sfiesc sa tina discursuri competente despre un 'dincolo' cu care par ca se bat pe burta? Ce impostura sa-ti dai docto­ratul in 'cele nevazute'!

18 februarie

Ce s-a intimplat mai de soi in ultima vreme? Am inceput, la propunerea lui Andrei, si impreuna cu Anca Manolescu (buna cunoscatoare a operei lui Gue-non) si Horia, un seminar privat in jurul cartii lui Guenon Le symbolisme de la croix. Seminarul incepe cu o expunere a lui Andrei, urmata de discutii. Situ­atia a devenit 'dramatica' deja dupa primele doua intilniri si, privita de sus, ea nu face decit sa puna inca o data in lumina ceea ce s-ar putea in chip pro­priu numi (scuzati expresia!) 'drama cunoasterii omenesti'. Interesant este totodata ce se intimpla cind se string in jurul aceleiasi mese persoane cu for­matii si inclinatii indeajuns de asemanatoare si de diferite pentru a putea deopotriva sa stea de vorba si sa nu se inteleaga. Iarasi interesant e cum fiecare crede cu oarecare disperare in 'punctul lui de ve­dere' si incearca sa-l convinga pe celalalt de inteme­ierea lui si cum, nereusind ― intre prieteni fiind ― sufera. Din nefericire pentru mine sint in mai mare masura singur decit fiecare dintre ceilalti trei, pen­tru ca din cauza blestematei de filozofii (atit cit a mai ramas din otrava sau elixirul ei in mine) nu ma pot raporta la textul lui Guenon cu relaxarea pe care ceilalti (Horia in mai mica masura) sint dispusi sa o aiba. Andrei 'cel nebun intru mistere', cum si-a zis singur in poezica pe care, ludic, a compus-o cind­va la Paltinis, este oricind gata sa se lase transportat in Marele Dincolo pentru ca, din perspectiva lui, sa poata talmaci fragmentul care sintem. Caci cum alt­fel sa ne dam un sens, daca nu prin contemplarea intregului din care facem parte si prin localizarea 'exacta' a pozitiei pe care o ocupam in acest intreg? Pentru a ajunge 'Acolo', in punctul inalt din care Spectacolul Lumii isi dezleaga misterul, Andrei s-a urcat in mai toate vehiculele care aveau afisata aceasta destinatie: de la textele sacre ale crestinatatii si ale religiilor orientale si pina la stainerismele si ezoterismele modernitatii. Vorbei cu care ajunsese sa-l scoata din minti pe Noica ― cind acesta ii plim­ba pe sub nas cite o farfurioara cu mincarica filozo­fica pe care se chinuise sa o prepare cit mai gustos si sa o prezinte cit mai placut, iar Andrei, dupa o scur­ta adulmecatura, strimba din nas si declara: 'Nici cu asta nu am ce face!' ― el i-a ramas si astazi cre­dincios. De ani de zile ma straduiesc sa-l fac sa ia o imbucatura din Sein und Zeit. Andrei o cintareste din ochi mefient, ma asculta o clipa pledind virtutile gastronomice ale acestui biftec filozofic si, dincolo de un 'mda' politicos si caznit, il aud murmurind in sinea lui: 'Nici cu Heidegger nu am ce face!' Rei­teram periodic proiectul unui seminar despre Fiin­ta si timp cu care il tot amenint de citiva ani, dar stiu (si de aceea nici nu-l pot incepe) ca lucrul nu il in­tereseaza.

Dar in fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl si, la o adica, nici cu toata filozofia moderna? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, asa cum in aceasta poveste, care a reaparut la suprafata o data cu seminarul Guenon, interesant nu este ca­zul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru ca in fond, de ani de zile de cind ne cunoastem, Andrei imi plimba pe sub nas cite o farfurioara: o mincarica cu ingeri, alta cu Corbin, alta cu Eckhart, alta cu Sfintii Pa­rinti. Iar eu gust de ici, de colo, si foamea mea e si mai mare, tristetea mea e si mai mare, disperarea mea e si mai mare.) Dar despre ce este vorba?

Plecam de la premisa ca toti am vrea sa stim ce e cu noi. Iar 'ce e cu noi' inseamna, de cind lumea, ca vrem sa ne cunoastem culisele: am fost distribuiti, cu totii, pe scena vietii, raminem si jucam pe ea o clipa, apoi iesim din scena pe partea cealalta. Cine ne-a distribuit in rolul vietii? De unde, venind, ne-am facut intrarea in scena? Ce se intimpla in cu­lisele prin care am intrat? Si apoi, ce se intimpla cu noi dupa incheierea spectacolului? Cum arata culi­sele prin care iesim? incotro ne ducem?

Toate religiile lumii, chiar si cele mai pricajite, in masura in care presupun un 'cult al mortilor', nu s-au indoit o clipa ca exista un 'pe urma' si un 'din­colo'. Toate presupun rupturi de nivel, praguri, tre­ceri, tarimuri diferite, vehicule, luntrasi, zei psiho-pompi. Toate presupun desprinderi ale sufletului de trup, apoi calatorii ale sufletului, halte si etape. Exista o morfologie a peisajului strabatut, o cronolo­gie a acestei calatorii, un punct terminus al ei. Pe scurt, toate religiile dezvolta o scenografie a lui 'apoi' si 'dincolo'. In marile religii lucrurile se complica, apar articulatii intre 'aici' si 'acolo', armonii sub­tile, oglindiri, ierarhii, unificari succesive, stari ale fiintei, principii crescatoare si descrescatoare, verti­cale care unifica planurile, raporturi intre manifest si nemanifest, cosmogonii subtile, proiecte ale di­vinitatii, cicluri ametitoare, virste, evi si aioni. In acest spectacol grozav, in aceasta panoramare extrema a fiintei, omul isi capata un tilc, viata lui prinde sens, nu mai exista scena si culise, cortina ramine defini­tiv ridicata peste Spectacolul Lumii Fragmentul care sintem isi gaseste locul in intreg, scara pe care avem de urcat se desfasoara in fata ochilor nostri, raporturile dintre centru si periferie, dintre sus si jos se precizeaza, nu mai putem trai la intimplare, sintem orientati, stim incotro mergem si incotro tre­buie sa mergem, primim un cod, credem in valori, pe scurt capatam un rost si sintem rostuiti ― articu­lati ― in albia lumii. Fiecare religie mare isi are metafizica si apoi morala ei.

Dar cum ajunge omul in posesia acestor vaste icoane ale lumii? Cum ajunge el sa se raporteze la ele ca 'imagini' reale, subzistente, ba chiar dotate cu grade supreme de fiinta? Pe ce poarta a mintii noastre au patruns ele in noi, de vreme ce prin experienta fie­caruia dintre noi ele nu pot lua nastere? Raspunsul este: prin revelatie. Dar cum revelatia nu este o stare comuna de constiinta, ci dimpotriva una de gratie, de iluminare si rapt, ea nu poate surveni decit in indivizi izolati, exceptionali si alesi. Acestia, fonda­tori de religii, profeti sau sfinti, au ajuns in contact direct cu divinitatea si astfel au intrat in posesia unui adevar revelat care in cele din urma este consemnat ca atare si devine text sacru. Textul sacru, care este strajuit, interpretat si transmis mai departe prin ofi­ciile specializate ale unor slujitori ai divinitatii, este depozitarul adevarului revelat si el ofera, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privile­giul intilnirii cu divinitatea, certitudinea in privinta unor 'stari de lucruri' la care ei nu au altminteri nicicum acces.

Religiile se bazeaza astfel pe o oligarhie a cunoas­terii. Nu exista o stare comuna a revelatiei si nu ori­cine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat si rapit, pentru a spune apoi ce a auzit sau vazut 'acolo'. Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin dele­gatie si ei trebuie sa-l creada pe cel rapit, sau tex­tul revelat, pe cuvint. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.

'Problema' pe care o ridica revelatia este ca ea nu face parte din subiectivitatea universala a subiec­tului. Ea este, chiar, opusul acesteia: ea este o facul­tate exceptionala si validarea ei nu se poate face ― de catre cei ce nu au parte de ea (si acestia dau regu­la) ― decit printr-o acceptare binevoitoare ce nu are nevoie de dovezi. Acea mina de oameni alesi (dupa criteriul insondabil al gratiei) fac o experienta care nu e decit a lor, patrunzind pe teritoriul lucrurilor pe care indeobste nu le vedem ― si tocmai aceasta este revelatia ― pe cind ceilalti trebuie sa creada ceea ce primii, gratie revelatiei, au vazut si ceea ce nu poate exista decit ca domeniu al credintei. Credinciosul, cum spune Luther, prin chiar credinta sa, este facut 'prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem'.

Ecuatia credintei se bazeaza in cele din urma pe buna-credinta. Sa ne imaginam, simplificind lucru­rile, ca un om are privilegiul de a fi astfel situat incit sa poata vedea ceea ce se petrece intr-un spatiu la care ceilalti nu au acces. El este, de pilda, suprainaltat pe o scara sau urcat in virful unui copac si poate privi de acolo ceea ce se petrece intr-o incapere situ­ata la etaj. Alti oameni stau jos si nu pot vedea ce se intimpla in incaperea de la etaj decit gratie relatarii celui care vede. Relatarea pe care acesta le-o face cu privire la cele ce se petrec in incapere trebuie crezuta pe cuvint. Pentru a fi 'credinciosi', cei ce nu vad trebuie sa-i faca credit celui ce vede, in speta sa accepte ca relatarea lui este corecta.

In cazul credintei lucrurile se complica mai mult, pentru ca cel ce dezvaluie, cel ce are revelatia nu im­partaseste ceea ce 'vede' pe masura ce vede, ci dupa ce viziunea a avut loc in deplina solitudine si ca ur­mare a unei retrageri asumate din lumea obisnuita a celorlalti. El spune nu numai ce a vazut, ci spune mai intii ca a vazut. Ceilalti nu au asistat la momen­tul cind persoana aleasa vedea ceea ce pentru ei era nevazut. Revelatia nu presupune viziunea si rela­tarea in direct. Cel ce vede vede fara martori si rela­tarea lui este secventa in raport cu momentul cind a vazut. Buna lui credinta nu trebuie pusa la indo­iala in doua sensuri: credinciosii trebuie sa-l creada pe profet atit in privinta intilnirii lui cu Dumnezeu, cit si in privinta acuratetii dezvaluirilor sale.

Dar de ce oamenii accepta in acest caz sa creada cu atita incrincenare lucruri care sint cu totul neo­bisnuite si perfect neverificabile, in vreme ce in atitea alte cazuri ei se lasa cu greu convinsi de lucruri in­finit credibile si sustinute cu probe si argumente extrem de convingatoare? Pentru simplul motiv ca exista un avint al cunoasterii care face ca fiinta uma­na sa nu se poata limita la obiectele pe care i le da experienta. Exista in noi, spune Kant, o nevoie cu mult mai inalta decit 'silabisirea in marginea celor ce apar'. Ba chiar omul vrea sa se simta liber de re­gula pe care i-o impun simturile si conceptele inte­lectului. El are nevoie de o cunoastere care vine nu de jos, ci dintr-o ratiune suprema care, intr-un timp imemorial, s-a livrat celei omenesti, facindu-i dez­valuiri senzationale carora nu le corespunde nici un obiect vizibil.

Si totusi, Kant, tocmai in masura in care a recu­noscut acest avint, s-a simtit obligat (ca sa spunem asa din motive de onestitate intelectuala, filozofica si critica) sa-l stavileasca si sa arate pina la ce punct anume este el indreptatit ― ceea ce inseamna: pina la ce punct ii corespunde posibilitatea cunoasterii si o cunoastere reala ― si din ce punct anume avintul acesta devine total necontrolat, in masura in care unei probleme reale nu-i poate corespunde nici o cu­noastere reala.

Or, aici intervine divortul meu fata de amicii mei. Zona aceasta, a posibilului tulburator, aceasta cupa fara fund a transcendentei in care pot fi turnate in nestire cele mai crincene credinte, toate sperantele, spaimele si fantasmele noastre, ma tulbura si pe mine asa cum pe Kant il tulbura usurinta cu care Swedenborg facea excursii in lumea 'de dincolo'. Si Kant si Heidegger aveau o instructie religioasa mai profunda decit are un intelectual umanist astazi si totusi o enorma onestitate intelectuala ii impiedica sa faca din Dumnezeu si credinta realitati la inde­mina care le asigura celor ce participa la ele un grad de onorabilitate simetric cu dispretul care ii acope­ra automat pe cei care nu 'au acces' la ele si care indraznesc sa se intrebe, sa nu stie, sa puna la in­doiala. Or, pe mine tocmai siguranta celor care s-au instapinit pe Dumnezeu ma face sa ridic glasul (exem­plul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precautie, com­plicitatea lor in ignoranta, usurinta cu care isi apropriaza nevazutul, felul in care vorbesc despre el ples­caind de placere, scamatoriile la care se dedau de indata ce intra in arena lui, felul competent pe care si-l aroga in organizarea vazduhului, promptitu­dinea cu care descriu, schematizeaza si fiseaza abso­lutul sub palaria unei 'stiinte sacre' ce investighea­za non-naturalul ca si cum l-ar avea pe masa de disectie. De ce toate astea cind eu pot sa port in mine 'frica de Dumnezeu' fara sa bat cimpii despre 'Fi­inta Suprema', 'posibilul non-manifest' sau 'non-manifestabil', 'arborele sefirotic' si alte constructe asemenea menite sa astupe haul fatalei noastre ig­norante? Toate aceste constructii somptuoase menite sa combata resemnarea in finit si sa ne satisfaca apetitul ezoteric seamana teribil cu palatele din po­vestirile orientale care sint purtate prin vazduh avind ca simplu suport un covor fermecat.

La ce bun travaliul solemn al unor ginditori care, timp de un secol si jumatate, au incercat sa arate pina unde se pot intinde pretentiile de cunoastere ale unui spirit prins intr-un corp, daca tipi cu inteligenta lui Andrei sau Horia prefera gargara guenoniana unei luciditati virile? Cum poti, onest intelectual fiind, sa pui in locul unei ignorante riguros intemeiate si metodologic asumate un surogat de cunoastere? Unei probleme reale ― care e tilcul nostru de fiinte muri­toare? ― nu-i corespunde o cunoastere reala. Asta e tot. La intrebarea de mai sus nu se poate raspunde in chip pertinent. Ce decurge de aici? Obligatia de a mima ca un raspuns e cu putinta si de a-i taxa de imbe­cili pe cei care nu se preteaza la pantomima mea?

In fond, nevoia mea de a scruta 'absolutul' este la fel de apriga pe cit este cea a lui Andrei, numai ca, stilistic vorbind, eu sint confiscat de un soi de 'scep­ticism gascono-oltenesc': prefer sa fiu disperat decit escrocat. La bursa valorilor mele, cultivarea precau­tiei mefiente si grija de a nu fi pacalit ('calul' care e mereu in pericol de a-mi fi furat este insasi lucidi­tatea mea) tind periodic sa devina virtuti supreme. De aici senzatia ca demisolul fiintei mele este locuit de un d'Artagnan melancolic, adica de o natura in­fantila, ludica si combativa, pe care a fost altoit spi­ritul banuitor, acru si dezabuzat al unui Hamlet fara proiecte si fara sperante.

Din cauza aceasta, asezarea mea in existenta este, poate, mai dramatica decit aceea a amicului meu: ea nu lasa nici o clipa senzatia ca raportul dintre va­zut si nevazut poate fi gindit in termenii unui con­flict rezolvat. In timp ce eu ma dau cu capul de peretii inchisorii mele, Andrei pare sa stie ceva despre spa­tiul care se deschide de indata ce ar urma sa stra­pungi zidul inchisorii. Desi nici eu, nici el (si nimeni vreodata) nu l-a strapuns (decit in directia unei morti fara feed back), el se poarta ca si cum acest lucru ar fi posibil si ca si cum Cineva ar fi pitit in trusa conditiei umane, inainte de a ne fi trimis in excursie pe pa­mint, si harta evadarii noastre de aici.

13 februarie

Andrei crede ca poate rezolva prin deriziune, sar­ja si apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din insasi reteta noastra de fabricatie.

Cind l-am numit odata neonest (si a tresarit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecintele for­matiei lui. De aia e buna filozofia si Andrei plateste cu aceasta 'neonestitate intelectuala' fronda ― din care si-a facut un program de viata ― la adresa filo­zofilor. Ar fi 'avut ce face' cu Kant si Heidegger. S-a ferit insa instinctiv ca cineva sa-i tulbure certitu­dinile si 'linistea ezoterica'. Ne-am rezistat unul altu­ia dintr-un 'orgoliu al domeniului' prost inteles.

In Amintirile lui Jung sau in Memoriile lui Eliade sint destule exemple de intruziune, prin vis, a unei alte ordini a lucrurilor in viata noastra. Eu insumi m-am simtit vizitat in citeva rinduri de oameni care au jucat un rol deosebit in viata mea: bunicul meu, mama, Noica, Bernea Nu deschiderea catre posi­bilul altei lumi imi lipseste, ci disponibilitatea de a crede ca invizibilul poate fi sistematizat, investigat, intr-un cuvint cunoscut. Pentru mine religiile sint enorme metafore ale transcendentei. Cind spun 'metafore', iau cuvintul in sens propriu: o uriasa cantitate de elemente din lumea vizibilului este mo­bilizata si pregatita pentru a fi 'transportata dinco­lo' (metaphorein), cu gindul ca in felul acesta invizi­bilul ar putea fi intuit, aproximat etc. In mod stingaci (si disperat) se incearca cucerirea invizibilului prin vizibil si a necunoscutului prin cunoscut. Toate re­ligiile au generat, lezind insasi natura transcenden­tei, arte vizuale si opere de elocinta si au constrins transcendentul sa renunte la prestigiul ineficace al vidului si tacerii si sa accepte, din ratiuni electorale, ofensa plebeiana a imaginii si cuvintului. 'Povestea' si 'desenul' au patruns in spatiul inexprimabilu­lui si al fara-de-chipului.

Evident, bietul spirit intrupat, aruncat etc. trebuia sa se sprijine pe 'ceva' pentru a face saltul catre ori­ginile Proiectului. Anatomia corpului, arborele, aripa, puntea, pragul, scara, crucea etc. au devenit 'simboluri', pecetluiri ale separatiei abolite (sytnballein) dintre vizibil si invizibil.

Numai ca ceea ce initial a fost un compromis de 'traducere', ceea ce s-a nascut ca o conventie baza­ta pe o neputinta de fond a terminat prin a deveni aprig, revendicativ si sigur de sine. Mina care pre­tinde ca, pur si simplu lungindu-se la alta scara, poate apuca ceea ce indeobste nu poate fi niciodata la 'indemina' vrea sa ne convinga ca tine in pum­nul strins vazduh din lumea zeilor. Cind citesc tipi ca Steiner sau Guénon, am impresia ca diferenta din­tre un mit si un manual de botanica a disparut.

14 februarie

Virgil nu-si revine dupa boala Monicai. De fapt, Monica nu are voie sa fie bolnava ca sa nu se imbol­naveasca Virgil. Asa incit, Monica, bolnava, trebuie sa aiba grija de Virgil cazut bolnav prin efectul bolii Monicai.

Primul simptom al imbolnavirii prin ricoseu a lui Virgil este intrarea in tacere. Virgil se pietrifica: chi­pul devine imobil si nu mai raspunde decit cu 'da' si 'nu'. Nu mai citeste, nu mai asculta muzica. Ni­mic din ce vorbesc cu Monica la telefon nu-l intere­seaza si nu ii stirneste reactii. De obicei comenta din off si, nu rareori, ii smulgeam hohote de ris. Acum, cind si cind, schiteaza ― dupa spusele Monicai ― un suris vag.

Deodata, ma aude spunindu-i Monicai ca n-am reusit, azi dimineata, sa 'intru' in Simfoniile 2 si 3 ale lui Brahms. In doua clipe apare la telefon. Vor­beste precipitat: 'Gabriel, nu se poate, te rog fii atent, e o grozavie ce spui! Simfoniile lui Brahms Imposibil! Sint supreme' ― 'Virjil, intervine Monica. Lasa omul in pace! Nu i-au placut si gata!' ― 'Nu se poate, doamna!' se aude din coltul camerei, unde intre timp 'Virjil' si-a reluat locul. 'Nu se poate! Brahms' ― 'Virjil, ai uitat ce-a patit biata japo­neza, admiratoarea lui Cioran, cu Brahms?' ― 'Ce a patit, Monica?', intervin eu. ― 'Pai Cioran avea o admiratoare in Japonia, care ii scrie la un moment dat ca a hotarit sa se sinucida. Atunci Cioran inter­vine prompt si ii propune ca remediu auditia sis­tematica si repetata a simfoniilor lui Brahms. Ii scrie si citeva pagini despre cum trebuie ascultate si inte­lese. Pe scurt, japoneza incepe sa asculte Brahms cu explicatiile lui Cioran in fata si a doua zi e internata in clinica in pragul sinuciderii.'

duminica, 24 februarie

Seara cu Sorin, Catalin si Bogdan (sosit de la Freiburg pentru o luna in Bucuresti). Le gatesc limba cu sos de maioneza, smintina si andive, piept de pui cu gutui, prune si mere la cuptor, apoi incheiem cu 'cascavaluri'. Ne simtim bine, limbile se dezleaga, chiar si sfiosenia lui Sorin Lavric se estompeaza cind si cind si atunci un gind neasteptat apare abrupt la lumina, ca o secventa scapata fara explicatie din chinga unui demers ocult, ca un tipat repede inabusit al unei gindiri tradate. Cred ca e omul cel mai inaparent din citi am cunoscut.

Sorin vorbeste rar si cel mai adesea doar cind e intrebat, ca si cind initiativa vorbirii ar fi o necu­viinta, incompatibila cu casta din care face parte. S-ar putea foarte bine spune ca este, printr-un soi de legamint nestiut, pe jumatate mut. Dar chiar si cind raspunde, raportul dintre el si propriul lui glas nu este unul cordial. Glasul lui Sorin paseste in lume fara chef, precaut si timorat, ca si cum ar sti ca ur­meaza sa se poticneasca de la primul pas si ca sta­pinul lui, nemultumit deja de prestatia primelor sila­be sonore, nu va intirzia sa-l cheme inapoi. Este limpede ca de la bun inceput Sorin s-a purtat extrem de autoritar cu propria lui voce. Iar vocea aceasta, reprimata din copilarie de catre supraeul stapinu­lui ei, obisnuita sa se fringa si sa se retraga la fiecare tentativa de iesire prelungita in afara, a reverberat compensativ in partea nevazuta si mai ales neauzi­ta a fiintei lui Sorin. Energia acumulata din cenzuri repetate si din aceasta sufocare asumata in adincu­rile muteniei a rabufnit intr-un scris torential. Ca si cum cuvintele trebuiau impiedicate sa se piarda in aer, urmind, dimpotriva, ca, innebunite de propria lor acumulare in matca tacerii, sa poata fi minate pe trasee discrete catre coala de hirtie si sa explo­deze, eliberator, acolo. Am primit, in doua rinduri, scrisori de la el. Rareori am intilnit o asemenea pa­tima a scrisului, un asemenea mod de a te lasa devo­rat prin cuvint. Scrisorile, serpuind pe zeci de pa­gini, ascundeau prost regretul ca trebuie sa se termine, constrinse fiind de nefericita conventie a epistolei. Pentru ca pareau sa avanseze in ritmul de respiratie al autorului lor, erau dincolo de stil. Sen­zatia pe care ti-o lasau era ca ar fi putut continua la nesfirsit. Oare, intrerupindu-le, autorul nu risca sa moara asfixiat?

Fiinta lui Sorin, actionata de butonul scrisului, se deschidea precum un perete care se da deoparte mutind din loc o data cu el rafturile indiferente ale unei biblioteci menite sa ascunda existenta celuilalt spatiu. Citindu-i scrisorile, am aflat ca Sorin traia, ca sa zic asa, doar de ochii lumii intr-o camaruta inaparenta si ca atunci cind zgomotele zilei amuteau, cind ceilalti, care nu aveau nimic de ascuns, mergeau la culcare, baiatul acesta cu privirea atintita nici­unde, cu mersul obosit si cu umerii putin curbati, isi punea hainele de gala, apasa pe butonul secret si, lasind in urma deghizajul inaparentei, intra cu pas semet in palatul lui, in pestera lui cu comori. Toata fiinta lui fusese retrasa strategic din lume in vederea scrisului. Senzatia pe care ti-o lasa, cind mina cu miscari usoare venea sa-si ia revansa pedepsi­toare asupra incapatinarii buzelor, era de orgie a ver­bului. La Sorin, scrisul a devenit un soi de organ, singurul prin care ― dupa ce toate celelalte simturi au fost absorbite si aneantizate in el ― a mai ramas sa se produca contactul lui cu lumea.

Numai ca aceasta revarsare fireasca este captata si reorientata in cimpurile de forta ale unei inteli­gente care a intilnit la timpul potrivit scoala gindirii. De aici tonul inalt al scrisului lui. Fara ingredien­tul acesta al 'gindirii', Sorin ar fi impartasit soar­ta scriitorilor talentati si inculti, care mor patetic in ograda metaforei si in sintaxa. Cultura filozofica l-a salvat de perspectiva inecului in propriile-i cuvinte si l-a invatat declinarea ideii si arta de a face ca fie­care propozitie sa poarte in ea zvonul unui gind. Mi-aduc aminte cum, dupa terminarea facultatii de filozofie, Sorin a venit la mine si, aproape cu lacrimi in ochi, m-a rugat sa reinviem Paltinisul. Stia foarte bine care ii sint nevoile. Caci ce era pina la urma Pal­tinisul, daca nu o contaminare in spatiul unui pa­tetism bine temperat al ideilor? Sorin face parte din prima generatie asupra careia Noica si-a pus pecetea indirect, prin pneuma intermediara a 'discipolilor' sai. Un juramint al scrisului, facut sub o anumita cu­tremurare ― precum cea care ii uneste, dupa dispa­ritia fantomei, pe Hamlet, Horatio si Marcellus ― ii leaga pe cei cazuti din mantaua stilistica a lui Noica. Iar acest legamint se bazeaza pe o credinta simpla: nu exista idee care sa poata patrunde in lume neajutata de un coup d'envoi afectiv; nu exista sen­timent care sa se poata impune fara prestigiul unei hermeneutici discursive.

(Din aceasta credinta s-au nascut in fond si toate paginile acestea. Iar Sorin va sti sa respecte atit de bine legamintul, incit nici cel mai iscusit ochi nu va putea descoperi vreodata cusatura care face sa stea laolalta povestea si interpretarea ei.)

In timp ce Sorin isi prelucreaza interior tacerile, Bogdan vorbeste ca o floare care se deschide si des­copera lumea. Este tot o vibratie. Se bucura cu glas tare: de muzica, de filme, de lecturile lui, de locurile pe care le vede calatorind cu aviditate, de arhitec­tura pe care o intilneste in 'siturile' Europei, de pro­fesorii faimosi care ii ies in cale sau pentru care ia trenul ca sa ii poata asculta. Asta seara a venit cu o caseta pe care se afla Don Giovanni-ul lui Mozart pus in film de Losey. Fiecare scena are o picturalitate de­savirsita. Don Giovanni, Leporello si Zerlina sint im­bracati in alb, de asemenea Donna Elvira si Donna Anna in primele scene, pentru ca, incepind cu scena mastilor, din clipa in care razbunarea le determina comportamentul, sa fie drapate in negru. Masetto si taranii in scena chermezei poarta costume oare­cum breugheliene, in care predomina vesta din pie­le, evazata pe solduri, si maroul. Filmarile sint facute intr-un palazzo din secolul al XVI-lea al lui Palladio (La Rotonda) cu patru intrari situate in cruce si Bog­dan ne atrage atentia ca una dintre filmari e facuta la echinoctiu, cind soarele care apune umple por­talul vestic si poate fi vazut in axa de pe treptele care duc spre portalul taiat catre rasarit. Superb este 'um­pluta' filmic uvertura; doua echipaje, cel al lui Don Giovanni si cel al Donnei Anna, pornesc in gondole somptuoase de la Venetia la Murano, pentru a asista, intr-un imens atelier, la arderea sticlei. Cei doi stau pe pasarele opuse, inaltate in marginea focului cen­tral (rapel pentru focul infernal din final), si se pri­vesc prin aerul vibrat de dansul flacarilor. Losey construieste aici premisele pentru scena violului cu care se deschide opera, dar, deopotriva, introduce semnul sub care sta Don Juan, al focului ca sigla a patimei mistuitoare care nu-si poate realiza esenta decit prin obiectul infinit al combustiei, decit sub forma cantitativa a repetitiei fara sfirsit (lista).

Dupa splendoarea sensibila a filmului le propun un popas in splendoarea severa a citorva pagini din Dialectica transcendentala a Criticii ratiunii pure, mai precis din capitolul privind Antinomia ratiunii pure, locul in care Kant urca de la conditionat, prin suma conditiilor, la neconditionatul absolut si descopera astfel conflictul ratiunii cu sine insasi sub forma celor patru antinomii. Simplu formulata, problema arata asa: ce face ratiunea pura cind ajunge la ju­decati care poarta asupra infinitului, a nemuririi si a lui Dumnezeu? Ei bine, in aceasta situatie ea se­creta, prin chiar obiectul discutiei, o 'arena dialec­tica' in care evolueaza doua echipe de cavaleri ce vor fi obligate, la capatul luptei, sa sesizeze 'zadar­nicia certei lor'. De ce? Pentru ca atunci cind se ajunge 'dincolo de cimpul tuturor experientelor posibi­le' nu se va putea niciodata decide in privinta ju­decatilor de mai sus, ci numai asupra faptului ca 'obiectul luptei este o simpla iluzie'. Kant este per­fect constient ca enorma onestitate intelectuala pe care o implica 'metoda sceptica' nu va avea niciodata cistig de cauza, pentru ca niciodata credinta nu se multumeste sa fie credinta; ea are nevoie sa se pre­zinte 'sub titlul si pompa de stiinta si cunoastere ra­tionala', asa cum ratiunea insasi, cind aluneca pe tarimul ideilor transcendentale, 'isi ignora adeva­rata ei menire' si 'se impauneaza cu patrundere si stiinta acolo unde de fapt inceteaza patrunderea si stiinta'.

Discutia aluneca in cele din urma catre fenome­nologie. Ce inseamna in fond a face fenomenologie? Ce inseamna a-ti cultiva vazul fenomenologic? Ce deosebire este intre fenomenologie si hermeneutica?

Ne despartim tirziu noaptea si imi promit ― dar stiu ca nu ma voi tine de cuvint ― sa ne revedem sistematic pentru ca am nevoie de ei ca de o garantie a non-abrutizarii mele.

(Mai e ceva: orice punte aruncata in urma, catre alta generatie decit a ta, catre prieteni tineri, este sin­gura solutie pentru a evita singuratatea lugubra a batranetii. Vai de cel care moare in cotlonul lui ca 'ultimul reprezentant al generatiei sale'.)

25 februarie

Ieri, dupa ce m-am despartit de 'copii', am simtit nevoia sa recitesc paginile despre Don Giovanni-ul lui Mozart, cu care Kierkegaard deschide analiza 'stadiului estetic' al existentei in Alternativa, sub titlul Stadiile imediate ale Erosului sau Erosul si muzica. Kierkegaard are 28 de ani cind scrie masivul volum si este inca sclavul mecanicii in trei timpi a gindirii hegeliene, desi continutul cu care umple schema este liber, efervescent si 'literar'.

'Stadiile imediate ale erosului' sint prezentate si analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Pri­mul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este intruchipat de Cherubino, ipostaza a senzualitatii care se tre­zeste si al carei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinta este ca atare confuza si, pentru ca nu cu­noaste satisfacerea si nu poate deveni bucurie debor­danta, ea este inconjurata in permanenta de un nimb de melancolie. Obiectul dorintei este de fapt cunos­cut, dar pentru ca dorinta nu s-a exersat asupra lui, ea nu il poseda inca si traieste separata de el, in ne-aproprierea lui. Si tocmai pentru ca in acest stadiu erosul visator pluteste in vagul melancoliei, pentru ca dorinta nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat si, ca atare, ambele ramin confuze si nediferentiate, rolul 'pajului mitic' este incredin­tat de Mozart unei voci de femeie pentru ca suges­tia androginului sa poata aparea.

Al doilea stadiu ― Flautul fermecat ― este intru­chipat de Papageno. Dorintei trezite ii corespunde acum o multiplicitate de obiecte care se succeda ca tot atitea contacte efemere. Reprezentarea acestui studiu, in opozitie cu primul, este bucuria scurta si reinnoita pe care poate s-o procure succesiunea unor saruturi date si obtinute in graba pe parcursul unei cautari nesistematice si febrile. In stadiul acesta ero­sul continua sa-si pastreze inocenta, ceea ce inseam­na ca dorinta care cauta continua sa nu se exerseze asupra obiectului ei.

In sfirsit, al treilea stadiu ― Don Giovanni ― este intruchipat de Don Juan care realizeaza sinteza pri­melor doua stadii si totodata scoate erosul din ino­centa facind ca dorinta sa se exerseze din plin asupra obiectului ei. Daca Papageno cauta si descopera fara sa poata atrage ceea ce el a descoperit, Don Juan este atractia in exercitiu, care marcheaza cu semnul victo­riei fiecare descoperire facuta. Papageno nu poate avea o lista, in timp ce Don Juan are nevoie de un secretar pentru a o tine. Prin faptul ca obiectul do­rintei care s-a aratat in 'stadiul Papageno' in multi­plicitatea sa este acum, in 'stadiul Don Juan', in intregime apropriat, dorinta se determina pe deplin ca dorinta. In primul stadiu, dorinta raminea idea­la, visatoare si melancolica; in cel de al doilea, ea cadea din ideal in multiplicitatea particularului; in cel de al treilea stadiu, ca sinteza a primelor doua, dorinta isi intrupeaza idealul, isi gaseste obiectul absolut in multiplicitatea particularului si devine seductie, 'incarnare a carnii sau carne insufletita de spiritul care-i e propriu'.

Kierkegaard face din Don Juan un personaj al Evului Mediu, in masura in care Evul Mediu are nevoie sa reprezinte 'meditatia asupra discordiei din­tre carne si spirit pe care o introduce crestinismul'. Don Juan este o aparitie necesara ― 'incarnarea simturilor in razboi pe viata si pe moarte cu spiri­tul' ― menita sa puna si mai bine in lumina ero­sul cavaleresc, preluarea in carne a spiritului ca prin­cipiu intrat in lume. Kierkegaard mentioneaza, in legatura cu Don Juan, cuvintul skandalon), lasind sa se inteleaga ca simtul pur ca intruchi­pare a stadiului estetic (ceea ce inseamna tocmai 'legat de simturi si placere') al vietii este 'cursa' (skandalon) anume intinsa in care, ca fiinte ale carnii neasistate de spirit, cadem (radicalul indo-european skad- 'a cadea', vezi latinescul cadere). Caderea in aceasta cursa, in acest skandalon, intinsa de carnea neasistata de spirit este pacatul. Ceea ce face Don Juan este 'scandalos' in acest sens si acest scandal apartine celei de 'a doua perioade' a Evului Mediu. Spre deosebire de 'prima perioada' cind spiritul intra in conflict cu carnea, acum el se desprinde de lume, se recunoaste invins si lasa carnea sa ocupe terenul. Conflictul in care s-a angajat pina atunci in­ceteaza o data cu aceasta retragere, si senzualitatea, neingradita de nimic, devine suverana si transfor­ma placerea pura in principiu al lumii. Eliberata de spirit, dorinta atinge treapta 'genialitatii senzuale'. Iata de ce Don Juan este 'demonicul in indiferenta proprie esteticului', 'demonicul vazut sub unghiul senzualitatii'. Iar iubirea senzuala, care nu pune in joc, precum cea cavalereasca, nici sufletul nici spi­ritul, este prin chiar esenta ei infidela (ea se hraneste din multiplicitatea particularului) si are nevoie, pen­tru a exista, de repetitie.

Numai ca materia repetitiei este 'ordinarul' (opu­sul 'extra-ordinarului') inteles ca element comun, egal distribuit in toate personajele care fac obiectul repetitiei. 'Lucrul' prin care Don Juan exprima iden­ticul si comunul feminitatii (opus unicitatii care in­sotea idealul feminin, al lui amour courtois), 'lucrul' pentru care orice femeie se confunda cu alta si toate sint la fel de dezirabile (extraordinarul fiecareia dis­parind in acest element comun), 'lucrul' acesta care este ireductibilul lor rivnit in chip etern si care anu­leaza orice diferenta dintre ele (pozitia sociala si chiar si virsta) ― este la gonella, 'juponul', 'fustita'.

26 februarie

Un baietel de 12 ani ii vede pe parintii lui, care primisera vizita unor prieteni, palavragind despre Ceausescu si amuzindu-se copios. 'Mama, era asa dragut Ceausescu?'

Este uluitoare viteza cu care se indeparteaza de noi o epoca atunci cind se produce o discontinuita­te a istoriei. Asa cum noi, cei care ne-am nascut in crepusculul interbelicului, nu ne putem imagina nici macar o farima din anii aceia si o prapastie parea ca ne desparte de generatia parintilor nostri, la fel, pentru cei nascuti in anii '80, perioada 1948-1989, care noua ne-a alcatuit virstele, a devenit pur si sim­plu o abstractie.

Ca sa inteleg cum arata Romania cu doi-trei ani inainte de a ma fi nascut eu, a trebuit sa citesc sute de carti (romane, memorii, carti de istorie), sa ras­foiesc ziare, sa scormonesc in amintirile celor care au trait atunci, sa vad fotografii sau imagini filmate, sa ascult muzica usoara a acelor ani, sa revin asupra martorilor descusindu-i la nesfirsit pe Noica, pe Alecu Paleologu, pe Radu Bogdan, pe Monica si Virgil, pe Wald, pe Neagu Djuvara. Uneori am senzatia ca am reusit sa recompun un parfum, alteori fractura stilistica mi se pare atit de mare, incit anii aceia par ca se retrag in propria lor inchidere, in misterul in care i-a proiectat ruptura.

Cum as putea, la rindul meu, sa-i explic unui ado­lescent de astazi ce a insemnat comunismul? Pen­tru ca dincolo de atrocitatea inventariata in carti de istorie, era vorba si acolo de o stilistica a cotidianu­lui, de imputirea inefabila a fiecarui atom de viata, de la mutra obiectelor care ne inconjurau (chibrituri, haine, clante, pantofi, tramvaie, caiete, usi de bloc, magazine, pixuri, masini si nasturi ― pe scurt, tot ce se numea 'produs socialist'), trecind prin carti, filme, muzica usoara, ziare, programe de radio si televiziune, defilari de 1 mai si 23 august, si pina la relatiile cu ceilalti, bazate pe mitocanie, minciuna, suspiciune, frica si delatiune.

Cita rea-credinta sau prostie iti trebuie ca sa vrei sa cauti continuitatea intre 'interbelicul romanesc' si aceasta bolgie istorica? Vreti cu adevarat sa simtiti ruptura? Pentru ca in materie de stilistica nu e loc de demonstratii, ascultati, de pilda, Zaraza. Apoi sla­garul anilor '50, Macarale argintii rid in soare. E prea putin, veti spune. Cititi atunci Jurnalul lui Sebastian. Apoi Fenomenul Pitesti, Jurnalul fericirii, inchisoarea noastra cea de toate zilele.

Noua moda politically correct legata de Ceausescu: nu comunismul lui ne-a oripilat, ci, vezi Doamne, na­tionalismul lui. Din cauza nationalismului lui stateam cu scaunelul la coada la carne de la 4 dimineata, din cauza nationalismului ni se stingea lumina, nu curgea apa si nu aveam caldura, din cauza nationa­lismului se darimau biserici, mureau nou-nascutii in spitale si nu puteam iesi din tara.

Cum se face ca oamenii care au trait in comunism privesc inapoi cu resemnare, cu indiferenta sau pur si simplu uita, desi in joc sint vietile lor mutilate? Cit de castrati sufleteste putem fi daca, dupa tot ce am patit, nu avem in noi nici macar un atom de minie?

E oare chiar atit de greu de inteles ca mai intii te rafuiesti cu raul pe care l-ai cunoscut, care ti-a bulver­sat viata, care ti-a deturnat istoria si de ale carui consecinte nu poti scapa nici dupa un deceniu de la ie­sirea lui din scena? Si ca numai prin analogie cu acesta poti apoi intelege toate figurile raului si te poti deschide catre o suferinta pe care altminteri ai fi per­ceput-o mai greu? Drumul meu catre Shoah trece prin trauma comunismului si tocmai de aceea pot sa-l privesc pe orice evreu ― in spaimele, urile si in memoria lui pentru suferintele alor lui ― ca pe un frate al meu. E atit de mult sa pretind un trata­ment simetric? E oare nejustificat sa am dreptul la spaimele, urile si memoria mea pentru suferintele alor mei, precum si la compasiunea care se cuvine sa le insoteasca din partea celor care nu le-au trait pe pielea lor? Sa nu-si fi cistigat 45 de ani de vieti mutilate sistematic dreptul la nici o lacrima? De cind exista riscul ca o suferinta sa-si piarda aura de sufe­rinta pentru ca exista o alta? De unde oare refuzul orgolios al coabitarii in suferinta? De unde aceasta revendicare, ce nu admite sa fie contrariata, de vic­tima unica?

27 februarie

Simt nevoia sa revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului si la finetea distinctiei pe care o face Kierkegaard intre cele 'doua perioa­de' ale Evului Mediu. Pina la crestinism, problema raportului dintre 'carne si spirit' nu se pune cu aceasta acuitate. In afara metaforei sufletului ca ate­laj inaripat din Phaidros-ul lui Platon, in care pre­zenta calului rau (simturile) scapat din haturile vi­zitiului (spiritul) antreneaza dupa sine caderea sufletului in conditia terestra a devenirii, anuntind motivul pacatului crestin, nici din literatura greaca, nici din cea latina nu-mi vine in minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul carnii cu spiritul. Kierkegaard il pune pe acesta in seama 'primei perioade' a Evului Mediu cind 'spiritul', de pe pozitii cres­tine, este dispus sa dea batalia decisiva cu 'carnea'. El nu-i cere acesteia intrarea in asceza, ci doar accep­tul de a se lasa asistata de el, de spirit, tocmai pen­tru a nu pierde idealitatea ca garantie a evitarii 'multiplicitatii particularului' (caderea in devenirea platoniciana). Amour courtois nu este un suspin as­cetic, ci varianta sensibila (frumusetea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru ca iubirea este escaladare catre Unu si ideal, obiectul dorintei care provoaca ascensiunea trebuie sa fie la rindul lui unic si irepetabil. Monogamia nu decurge aici din coman­damentele unei morale, ci dintr-un juramint de cre­dinta care implica fidelitatea slujirii pina la capat. Femeia este fanta care se deschide in zona vizibilului pentru a lasa extra-ordinarul sa patrunda in lume. Cita vreme exista un plan ascensional si o axa a ver­ticalitatii garantate de prezenta spiritului, femini­nul nu poate fi redus la un element comun si nu poate deveni obiectul repetitiei.

Numai ca in 'perioada a doua' a Evului Mediu, spiritul, am vazut, pierde batalia cu carnea si se re­trage din lume. Cea mai buna ilustrare pentru aceas­ta consimtire a infringerii sale o reprezinta Deca­meronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard il ignora sau pur si simplu nu-l pomeneste. Eliberarea carnii de sub tutela represiva a spiritului este celebrata acum in chiar locul specializat al ascezei, in minastire, prin­tre calugari si calugarite, iar pseudo-mutul care se aciuieste intr-o minastire de maici si care, epuizat de asiduitatea maicilor insatiabile, termina prin a iesi din conventia rolului asumat si vorbeste ― 'Nu mai pot!' ―, nu este altceva decit un Don Juan ne­antrenat, un Don Juan care nu rezista si care nu poate inca intruchipa libertinajul ca victorie a carnii si ca eliberare de spaima pacatului. In ciuda rebound-urilor puritane periodice (care culmineaza cu epoca vic­toriana), terenul este de-acum liber pentru un timp caruia ii apartin deopotriva Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.

luni, 4 martie

Cine a spus ca iubirea repeta, ca ea nu este decit o imensa tautologie a speciei in care se scalda, pre-firind aceleasi gesturi, toate cuplurile lumii? Exista oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naste printr-o suita de gesturi fondatoare. Iar gesturile aces­tea nimeni, pina la cei doi, nu le-a mai facut vreo­data si nimeni, pina la sfirsitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cadea in somn, atingerea de o clipa a miinilor, parul udat de ploaie sint amprente pe care fiecare cuplu le lasa in urma sa, pentru ca dupa desenul lor inconfundabil el sa poata fi recunoscut in eternitate. Forta de co­eziune a gesturilor fondatoare este uriasa si, prin re­cursul perpetuu la ele, cuplul tine. Iar daca se intim­pla ca el sa se destrame, gesturile fondatoare ramin. Daca exista un eu afectiv si o identitate a noastra ca insi, lucrul se datoreaza acelei suite de intimplari irepetabile prin care in viata noastra, o data sau de mai multe ori, am cazut in iubire. Prin ele, fiecare partener pastreaza in sufletul lui, 'gravata pentru eternitate', figura celuilalt si, tot asa, memoria cu­plului ramine intacta in istoria nescrisa a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare data sche­ma universala a iubirii intr-o particularitate extrema si confera astfel fiecarei iubiri unicitatea ei absoluta.

Prima ninsoare cazuta in anul acela. Zapada, dupa ce fusese viscolita pina tirziu, catre miezul noptii, incremenise acum in straturi mari si pufoase. Bucu­ria lor, tinindu-se de mina pe strada pustie si mer­gind in urma puiului de canis, alb tot, care incerca sa sara peste cite un troian, pierzindu-se in el si aparind iar la suprafata cu botul plin de zapada. Apoi ea luase ghemotocul de blana in brate, incal­zindu-l la piept, si acesta isi ridica bumbul negru si rece al nasului incercind sa i-l puna pe obraz si ea se ferea rizind nespus de fericita.

O amiaza de vara cind el se intorcea spre casa si cind o zarise de departe, ghemuita in mijlocul tro­tuarului, cu fusta larga facuta roata in jurul ei, privind ceva cu atentie. Apoi, cind ajunsese in dreptul ei, ridicase capul si ii spusese, ca si cum aflase asta din contemplarea indelunga a ceea ce gasise pe jos: stiam ca am sa te vad.

In aceeasi vara, inainte de caderea serii, isi dadu­sera intilnire pe o straduta de linga gara in fata casei unei prietene care lipsea o vreme din Bucuresti. Si el uitase, pur si simplu uitase, sau poate nici nu ii pasa, nu mai stia nici el ce anume se intimplase, si si-a adus aminte aproape cu o ora mai tirziu. S-a gin­dit, totusi, sa treaca intr-o doara cu masina pe la locul intilnirii. Ploua groaznic si strada era pustie. Cind s-a apropiat, a vazut-o in dreptul portii nemis­cata, cu apa siroindu-i pe obraji, parind ca il asteap­ta de o vesnicie si ca l-ar fi putut astepta asa oricit.

Prima noapte cind au dormit impreuna. Si cind, in mijlocul noptii, ea a aprins lumina, cu fata inundata de fericire, si i-a spus ca nu poate dormi, ca tre­buie sa-l vada pentru ca nu crede ca e adevarat si ca trebuie sa se bucure de el.

Prima cearta. In mijlocul strazii. El intorsese spa­tele si plecase. Apoi i-a auzit pasii din ce in ce mai grabiti, care treptat se transformasera intr-o fuga sleampata. Cind l-a ajuns din urma, i-a prins mina, i-a zmucit-o de citeva ori si l-a rugat, plingind, sa nu plece.

A doua cearta. In casa. El sta la birou, cu niste foi in fata. Ea isi arunca niste haine intr-un sac de piele roscata si ii spune, tipind, ca pleaca. El plinge pe in­fundate, din ce in ce mai chinuit, in timp ce ea isi ingramadeste si mai repede lucrurile in sac. In cu­rind termina si isi pune grabita pardesiul. Se in­dreapta spre usa, apoi se intoarce, vine spre el, il zgiltiie de umeri si continua sa tipe: De ce plingi? Ia spune, de ce plingi? Dupa care incepe sa plinga si-i ia capul la piept.

A treia cearta. El se apropie amenintator, cu chi­pul desfigurat de furie. Ea sta pe un scaun de buca­tarie si capotul de catifea neagra, cazut intr-o parte, ii dezgoleste un genunchi. El vede cum picioarele ii tremura, cum coapsele se apropie si se indeparteaza ritmic, electrocutate de spaima.

marti, 5 martie

Ce iti aduce virsta? Un plus de cunostinte? As spune mai degraba ca un deficit, uitarea crescind cu fiecare zi ce trece. Iti aduce insa si ceva deosebit de pretios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont pro­priu. Iar acestea alcatuiesc micul tau capital de cer­titudini, agoniseala ta de o viata. Ai, in sfirsit, puncte de vedere: stii in linii mari ce vrei, poti sa spui fara sa eziti ce iti place si ce nu, stii sa distingi intre lucrul inteles cu adevarat si a te preface doar ca ai inteles, nu poti fi dus de nas de mode si atras catre false adincimi, capeti un simt al 'clasicului' si o anumita indeminare in distingerea esentialului de contrafa­cut si trecator ― intr-un cuvint devii onest intelec­tual. (Neonestitatea intelectuala nu e de aceea neapa­rat o frauda, cit mai ales o forma de imaturitate.) Iata de ce maturizarea presupune lenta avansare catre un anume dogmatism. Matur devine cel care se poa­te orienta tocmai pentru ca are citeva repere ferme (chiar daca printre ele se numara si scepticismul).

18 martie

Miine plec pentru sase zile la Paris: trebuie sa-i vad pe Ierunci, subreziti de bolile iernii ― Monica imi va da anii 1981-1986 din Jurnalul ei corectati ―, trebuie sa-i intilnesc pe Vera si Milan Kundera, pen­tru a discuta conditiile publicarii complete a operei lui Kundera la Humanitas, trebuie s-o vad pe Marie-France pentru a-i propune o serie Ionesco in 'li­vre de poche', in sfirsit, trebuie sa-l intilnesc pe Tu-dor Banus si sa preiau ilustratia (50 de planse color) la Enciclopedia zmeilor a lui Cartarescu, la care Banus lucreaza de peste un an. Pentru sufletelul meu, vreau sa cumpar de la FNAC filmul lui Losey dupa Don Giovanni si sa vad ce casete mozartiene mai gasesc. Am sa dau si o raita pe la tirgul de carte, care pica exact in saptamina aceasta, avind ca invitat de onoa­re editurile din Italia, mai rafinate, poate, in materie de grafica de carte decit cele frantuzesti.

marti, 19 martie

Am ajuns asta-seara la Paris. In avion (era un zbor Air France) am trait un lucru nostim. La poarta de imbarcare, la Otopeni, o voce ondulat-feminina ma cheama, din apropiere, pe nume. Intorc capul si o vad pe Clara Tamas. Plecase din Romania in urma cu zece ani, sa-si incerce norocul de artist plastic (face grafica si pictura, dar cu precadere tapiserie) in 'Sta­tes'. O cunoscusem in 1991, o admiram dinainte (toate piesele bune de teatru din Bucuresti se aso­ciau in mintea mea cu grafica afiselor ei) si am ru­gat-o sa ma ajute in crearea unui look al nou-nascutului Humanitas. Romana o invatase la maturitate, in Bucuresti, dupa ce isi facuse studiile in maghiara la Cluj, si o vorbea cu o voce calda, de piept, leganind si lungind vocalele. Avea darul de a marca locul in care aparea aparind pur si simplu. Culorile vestmintelor erau dozate in functie de albul catife­lat al tenului si de intunecimea ochilor si a parului. Ridea potolit si senzual, iar mersul avea o distinctie pe care miopia filtrata a privirii o accentua si o aba­tea catre melancolie si absenta. Pentru ca avea o teama precauta de a se angaja in proiecte care nu porneau din ea si pentru ca isi cumpanea cu pedan­terie extrema fiecare gest si fiecare segment de viata, m-a refuzat cu eleganta. Dupa scurta vreme a parasit tara, s-a stabilit la New York si s-a maritat acolo, dupa ce in Romania divortase, cu putin timp in urma, de regizorul Andrei Blaier. Acum, dupa un scurt sejur in Romania, mergea pentru o saptamina la Paris, unde urma sa-si intilneasca familia (sotul si pe baiatul acestuia) si sa petreaca impreuna o scurta vacanta.

Asa se face ca cele trei ore de zbor le-am petre­cut impreuna, palavragind intruna. La un moment dat, a scos aparatul de fotografiat si mi-a propus sa rog pe cineva din echipaj sa ne faca o poza. Tocmai se apropia Stewardul care se ocupase pina atunci de noi, un tinar zvelt si simpatic, asa incit ii adresez acestuia rugamintea si adaug, in chip de explicatie: 'On se retrouve après dix ans' Ne face fotografia si ne cere, cu acel firesc plin de caldura ― ce nu pa­catuieste niciodata prin familiaritate, indiscretie sau vulgaritate ― pe care nu il au decit francezii, expli­catii suplimentare. 'A, doamna vine din New York Si domnul din Bucuresti Si veti petrece citeva zile la Paris Dupa zece ani E frumos!' Si incheie cu un profitez-en!, spus din toata inima.

Nu are sens sa-i stric scenariul care s-a infiripat spontan in mintea lui. E limpede ca ne-a asezat in­tr-un story investit cu prestigiu sentimental: o iubire ce pare ca s-a sfirsit, dar care rezista si trece prin ani (zece!) si, in ciuda unui destin potrivnic, invinge si iese victorioasa la lumina, facindu-i pe cei doi sa se regaseasca si sa aboleasca distanta ce-i despartise (10 000 de km!) atita amar de vreme, pentru a glo­rifica, iata, momentul regasirii in cel mai adecvat de­cor al lumii: Parisul, orasul in care, de la Aimez-vous Brahms? la Ultimul tango, iubitii se gasesc, se regasesc sau se pierd definitiv, in umbra marilor figuri tute­lare ale lui Ingrid Bergman, Anthony Perkins sau Marlon Brando. Cit de vulgar m-as fi simtit sa intru, in acest scenariu infiorat, cu cizmele adevarului pro­zaic, marturisindu-i tinarului in uniforma albastra ca melancolica doamna de linga mine merge de fapt la Paris ca sa-si intilneasca sotul, dupa un scurt detur de afaceri prin Bucuresti! N-as fi riscat oare sa-si spuna in minte ― asemeni personajelor din schita lui Caragiale care o spun cu glas tare (si dezamagite la culme), din clipa in care 'amicul' le marturiseste ca frumo­sul sef de gara cu care tinara sa sotie calatoreste la Sinaia in 'cupeu separat' nu-i altul decit fratele ei ― ca 'nu mai am nici un haz'? Ei bine, n-am putut face asa ceva, dar urmarea a fost ca, vrind-nevrind, am intrat eu in scenariul in care fantezia lui ma proiec­tase. Asa incit, din clipa in care, cinci minute mai tirziu, tinarul a reaparut cu o punga sofisticata de hirtie, cu aer festiv, pe care scria 'Joyeuses Retrouvailles de la part de tout l'équipage' si care continea doua sticle de sampanie Lanson, a trebuit sa accept propria mea impostura, sa-l privesc cu ochi umbriti ele emotie si sa murmur un 'merci' care, pe linga recunostinta, trebuia sa exprime tulburarea la gin­dul ca o mina de oameni necunoscuti se bucura cu atita gratie de supradoza mea de fericire. Pina la ate­rizare am ramas prizonierul acestui rol ce-mi fuse­se conferit si cind, la Paris, ne-am despartit, Clara si cu mine, reintrind fiecare in destinele pe care echi­pajul de la Air France ni le suspendase pentru o clipa, am simtit o vreme cum umbra tinarului inalt ma insotea spre casa ca un repros nerostit.

miercuri, 20 martie

Astazi, in metrou, in drum spre Monica si Virgil, un nou mod de a cersi. Pe linga litania obisnuita (je suis sans abri, j'ai rien à manger), subiectul mandicitatii le aminteste celor din vagon ca fiind 'séropositif' nu poate dormi afara

Ma apropii de casa din Francois Pinton cu inima strinsa. Monica m-a prevenit in citeva rinduri la telefon ca ii voi regasi in stare de epave ('doua papusi stricate', 'poate ca ar fi mai bine sa nu ne vedem, Gabriel, sa nu pastrezi despre noi imaginea de acum' etc), Mihnea, la rindul lui, imi vorbise de 'spectralitatea' lui Virgil. Sun si astept emotionat sa se deschida usa, pregatit pentru orice surpriza. Usa se deschide, in prag este acelasi Virgil dintotdeau­na, cu sacoul de casmir bej, cu pantalon gri, cu cama­sa pepita si cravata. Doar mai putin surizator. Intru in vestibul si de sus, din capul scarilor care duc la dormitor, se aude vocea tonica a Monicai, lansind un 'Ceao, Gabriel'. Incepe sa coboare, cu precautia dintotdeauna, si dupa citeva secunde am in fata o Monica surizatoare, cu privirea vioaie si ludica. In­cearca amindoi sa ma convinga sa nu ma incred in aparente. Oricum, le sugerez, se afla pe drumul cel bun. Cuvintele acestea ii smulg lui Virgil un hohot de ris, dupa care imi spune ― Monica tocmai iesise ― cu un ton sfisietor: 'Gabriel, stii cit este de cumplit sa ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?'

Ce pot sa-i raspund? Ii amintesc ca Noica isi con­fectionase anume o teorie pentru a face fata momen­tului acestuia: 1) Trebuie sa fii mereu in atac. Tu tre­buie sa ai mereu initiativa, niciodata 'viata'. A ataca mereu viata cu o idee, a fi mereu in priza, a nu-i per­mite vietii sa vina peste tine, sa te copleseasca, sa te inece. 2) Ceea ce inseamna ca trebuie mereu sa faci ceva, sa nu consideri niciodata ca ai incheiat ce aveai de facut. Asta insemna pentru el 'sa nu mori fara rest'. Moartea trebuie sa te prinda la treaba si sa iesi astfel din scena in timp ce iti rostesti inca rolul. De­presia batrinetii este starea celui care considera ca a spus ceea ce avea de spus, ca si-a rotunjit fapta si ca de-acum asteapta sa moara. In ce-l priveste, Noica si-a aplicat teoria la propria lui viata si 'i-a reusit si asta', cum i-ar fi placut sa spuna: a murit, asa zicind, retezat, in plina detenta, a murit in picioare. Orice moarte buna trebuie sa te prinda facind ceea ce fa­ceai dintotdeauna.

Din acest punct de vedere, Monica respecta regu­la: face mereu ceva si are mereu ce face. Pina seara tirziu lucreaza in vederea editarii Jurnalului pe care il tine de 20 de ani: taie, corecteaza, isi aminteste. Frumos este ca invrednicindu-se sa tina acest Jur­nal ne salveaza si noua, celorlalti, netrebnicilor care n-am facut-o, vietile. Citindu-i paginile din '81-'82, aflu despre mine lucruri care disparusera pur si sim­plu din viata mea: cind am ajuns la Paris, ce faceam si ce gindeam in vremea aceea

O regasesc, asadar, pe Monica vie si interesata de tot ce se intimpla. Cum tocmai i-am adus voi. 5 din Agendele lui Eugen Lovinescu, cu fabuloasele pagini ale Gabrielei Omat, care reuseste, inmultind la in­finit notele, sa obtina o fresca 'poantilista' a inter­belicului, Monica observa:

'Ar trebui ca toti cei care se complac in a da o imagine a interbelicului dominat de ideologia extre­mei drepte sa citeasca notele Gabrielei Omat pen­tru ca sa vada cum arata epoca. Recent, in 22, pina si Alina Mungiu, vrind sa arate cit de firava era in­telectualitatea democratica la noi, se rezuma sa-i ci­teze pe Stahl si Golopentia, personaje foarte brave, dar de rang secund. Dar unde sint Lovinescu, Zarifopol, Zeletin? Pur si simplu omisi. Iar din genera­tia mai tinara Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, adica toata 'Scoala critica'? Iar presa democratica unde este? Ca doar nu exista doar Sfarma Piatra si Bunavestire. Pe linga o presa de dreapta ― Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Seicaru si Cuvintul lui Nae Ionescu, in care, in treacat fie spus, Sebastian il ataca pe Lovinescu ca 'prea democrat' ―, peisajul publicistic era dominat de ziarele si revistele de centru-stinga: Di­mineata si Adevarul, Adevarul literar si artistic, Cu­vintul liber, Timpul, Viata Romaneasca. In Revista Fundatiilor Regale existau colaboratori de stinga, asa cum existau si in Vremea. Pe de alta parte, daca se lasa senzatia ca «asta era interbelicul la noi», adica aplecare spre dreapta extrema, este si pentru ca Eliade si Cioran, si chiar si Noica, au primit mai tir­ziu o consacrare internationala, lasind impresia cu totul falsa ca epoca era dominata de Nae Ionescu si de elevii lui. Or, adevarul este ca ei nu dadeau in nici un caz tonul epocii, ci reprezentau doar un ac­cent intr-o structura culturala extrem de variata. Cum sa ajungi atunci sa-l compari pe Eliade cu Celine si Brasillach? Ca sa nu mai zic ca la noi nu a existat niciodata un echivalent al cazului lui Paul Valery (a se vedea Hannah Arendt, Originile totalitarismului, uite ca mi-am si notat, editia de la Humanitas, p. 148): Valery accepta ideea ― si chiar contribuie cu 3 franci (atunci asta era o suma) la materializarea ei ― ca armata sa fabrice un tun formidabil, a carui calitate exceptionala sa fie verificata tragindu-se asu­pra a 100 000 de evrei masati pe un poligon amena­jat undeva la tara! Ce sa mai spunem de faptul ca in Franta, in timpul ocupatiei, Gestapo-ul a primit peste 3 milioane de denunturi din partea populatiei franceze, de ajunsesera si nemtii sa fie scirbiti de atita zel in colaborare?'

joi, 21 martie

La ora 4, trece Tudor Banus, cu ilustratia la En­ciclopedia zmeilor a lui Cartarescu. Cincizeci de de­sene, lucrate cu minutie extrema, vreme de aproape doi ani. E un proiect in care am pus suflet si la origi­nea caruia se afla Editura. I-am dat lui Cartarescu in urma cu 4-5 ani o carte pentru copii reeditata in Occident an de an, care s-a nascut prin colaborarea dintre un scriitor si un grafician. O carte despre pi­tici (despre 'gnomi'), a carei poanta statea in fap­tul ca fiinte imaginare erau tratate dupa regula rea­lismului extrem. Era ca si cum copiii ar fi avut in programa scolara o materie numita 'gnomologie': raspindirea piticilor pe glob (cartea se deschide cu o harta plana a mapamondului, in care regiunile lo­cuite de pitici sint marcate cu pedanterie ― in Fin­landa se pare ca sint cei mai multi, dar si in Tran­silvania), talia piticilor, vestimentatia, alimentatia, locuinta piticilor, relatia lor cu diverse animale (nu se au bine deloc cu pisicile), specii de pitici etc. Car­tea este magnific ilustrata si intr-o buna zi ne-a venit ideea de a-i da o replica in registrul zmeilor, propunindu-i lui Cartarescu sa se lanseze in acest exploit. A citit cartea cu piticii si s-a simtit pesemne provo­cat sa faca un lucru de alta anvergura (si de factura, evident, 'postmoderna'). Dupa citeva luni, au re­zultat 200 de pagini, care pot fi citite deopotriva la 12 ani, la 40 sau la 80 de ani. In cartea lui M.C., zmeii sint fiinte complexe, grotesti si delicate deopotriva. Exista zmei violenti si cruzi, dar exista si specii de zmei extrem de culti, studiosi si prolifici pe plan ar­tistic. Mai toti au un interes aparte pentru fetele de imparati din specia umana, cu precadere fecioare, si unii dintre ei, ca in povestea lui Lobo si Fofo, isi petrec vremea masurindu-le cind cu metrul de cro­itorie, cind cu metrul de timplarie. Fabricarea cartii, cu cele 50 de planse color, va costa o avere (peste 20 000 $) si e programata sa apara in preajma Tirgului de la Frankfurt. N-am reusit sa exportam nici mamaliga (de ce in fond pizza, si nu mamaliguta cu brinza si smintina? ― e limpede ca lumea are ceva cu noi!), nici sarmalele, nici folclorul, poate reu­sim cu zmeii, mult mai onorabili decit Dracula, si care, in plus, au un enorm potential publicitar, ba se mai preteaza si la o intreaga gama de produse se­cundare (pot deveni personaje in jocuri electronice, in sisteme lego, carti de joc etc). In plus, au termen de referinta in imaginarul occidental, putind fi inte­lesi ca specie exotica a dragonilor.

Seara, cu Marie-France si Lucian Pintilie la un res­taurant italian din Montparnasse. Tipii care ne ser­vesc vorbesc enorm, punctind franceza cu expresii italienesti, sint rapizi, vin catre masa valsind si emi­tind fraze muzicale, inecind felurile de mincare sub valuri de cuvinte. Te conving ca totul e excelent si, chiar dupa ce ai platit, pleci cu senzatia ca ai fost oaspetele lor. Mari mascaltoni! Cu ei, ai impresia ca viata e o petrecere muzicalo-gastronomica si ca tris­tetea nu face parte din lumea asta.

Lucian isi pregateste premiera pariziana la Dupa-amiaza unui tortionar ('film cameral', il numes­te el), facut dupa cartea Doinei Jela (Drumul Damas­cului), iar Marie-France il ajuta, cu acea vocatie a de­votamentului orb pe care a avut-o si o are pentru citiva oameni. Este in ea un filon 'primar', desprins din lumea Baltagului (ceva dedicat si delicat, crincen si pasional, cu radacini intr-o lume arhaica), ra­tacind si serpuind subtire intr-un zacamint de in­teligenta, cultura, rafinament si sensibilitate slefuite frantuzeste; o sora mai mica a Vitoriei Lipan care se imbraca la Sonya Rikiel.

marti, 26 martie

E 11 dimineata, sint in avion si scriu, dupa cum se vede, ca Alteta Sa Principele Radu, adica 'in cer'. La ora 15, am intilnire cu Mircea C, la editura, sa ve­dem impreuna desenele lui Banus la Encicl. zmeilor. Diseara, voi minca cu citiva prieteni 'brinzuri fran­tuzesti'. Am ales ieri citeva feluri deosebite din 'fromajeria' de pe Saint Ouen.

Bilantul sejurului: pozitiv. I-am revazut pe Mo­nica si pe Virgil intremati (poate am contribuit putin la inviorarea lor), am pus bazele contractului pen­tru cartile lui Kundera la 'Humanitas' (dar ma bucur deopotriva ca l-am cunoscut, ca nu mai e o abstrac­tie si, in plus, ca 'imi seamana'), am discutat cu Marie-France tiparirea eseurilor lui Ionesco intr-o noua formula grafica, am vazut superba expozitie a supra­realistilor la Beaubourg, am cumparat de la FNAC sase albume mari, pentru arhiva foto Humanitas, am gasit Don Giovanni-ul lui Losey (si am citit in­tr-un album Palladio despre 'La Rotonda', vila in care a fost facut filmul), in sfirsit, am cumparat o carte de reflexologie, sa ma lamuresc cum e cu or­ganismul proiectat pe talpi (de vreme ce tot am in­ceput, de doua luni, sa fac, cu 'domnul Onosa' ― un tip brav si harnic, care are cite sase-sapte clienti pe zi ―, ore de masaj in talpa).

Acum sint destins, privesc lucrurile 'de sus', ma gindesc la cite am de facut odata ajuns acasa si imi spun ca e bine, cita vreme am proiecte si ambitia si 'nebunia' necesare pentru a le realiza. Vreau sa am­plific portofoliul Editurii, sa facem noi serii si colectii, sa le consolidam pe cele existente, sa trecem la 250 de titluri pe an (la 20 pe luna, din septembrie), sa fac mai bine, mai frumos, mai linistit ce am facut pina acum cu atita chin si zbucium. Trebuie sa termin notele la Sein und Zeit (aparitie in martie viitor), sa scriu mai departe aceste pagini, sa pregatesc un studiu pe tema Heidegger si problema lui 'dincolo', sa ma in­vestesc in cei citiva oameni importanti ai vietii mele. Si, mai presus de orice, sa ma ingrijesc, ca sa pot face toate astea (to epimeleisthai, faptul de a se ingriji de sine; ultima vorba a lui Socrate in Phaidon: '...ingri­jiti-va de voi insiva'). Trebuie, cu orice pret, sa ma simt bine in pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea sa faca ceva cu viata lui.

28 martie

Ma intorc, seara tirziu, de la un talk show cu Bog­dan Ficeac la Realitatea TV. Tema discutiei: Romania si intrarea in NATO. Vine vorba despre 'originali­tatea in negativ' a Romaniei si de obstacolele care ne-au inchis drumul spre Occident in ultimii ani: coruptia si fostii securisti. Ridic iarasi glasul ― pen­tru a cita oara in acesti ani? ― impotriva faptului ca alde Paunescu si Vadim, in loc sa fie pusi la coltul istoriei ca sustinatori patetici si coprofagi ai unui regim criminal de pe urma caruia nu ne putem reveni nici dupa 12 ani, se lafaie in Senatul Roma­niei si pe ecranele televizoarelor sub privirile ingaduitoare sau indiferente ale concetatenilor. Nu nu­mai ca lumea ii suporta, dar la emisiunile de ore si ore ale lui Paunescu de la PRO TV se perinda scrii­tori, pianisti, medici, cintareti Cum se poate intra in NATO ― intreb retoric ― cu trubadurii lui Ceausescu, cu aceste scirbosenii guralive care se distri­buie in rolul de directori de constiinta?

O jumatate de ora mai tirziu sint acasa: pe pos­tul Antena 1, la Tuca Show ('sint Marius Tuca de la Tuca Show', se prezinta modest autorul emisiunii), Paunescu si Vadim discuta despre intrarea Roma­niei in NATO! Paunescu e pro, Vadim e contra. 'Cor­nele, spune Paunescu cu voce de buhai, Cornele, e vorba de un ideal pentru care au murit parintii nos­tri in inchisorile comuniste, Cornele!' ― 'Si cum, Adrian, vrei sa-i parasim pe cei cinci milioane de romani din Basarabia, pe fratii nostri?' ― 'Bine, Cornele, dar cum vrei sa ne unim cu ei? Cum, con­cret? Si intre timp sa pierdem Trenul Istoriei?' ― 'Am vorbit eu cu Putin, Adriene, si Putin mi-a ga­rantat ca' ― 'Te rog frumos, Cornele, lasa-ma sa-ti explic, e un dialog, lasa-ma sa spun doar o vorba, nu ma distruge iar, cum ai facut ieri in Senat, cind m-ai facut pulbere...' ― 'Ha, ha, ha, ai tu aerul unui om facut pulbere, Adriene? Ha, ha, ha.' Etcaetera.

Obscenitate. Ce te faci cind indignarea nu incape in cuvinte? Cind adjectivele nu mai ajuta la nimic? Cind asisti, neputincios, la spectacolul a doi rinoceri care se masturbeaza in public, la giumbuslucurile acestor castratori morali, la acest viol in masa al constiintelor? Tilhari tinind prelegeri despre cinste, pensionare de bordel arborind pudorile fecioriei, ucigasi de popor roman ingrijorati de soarta poporu­lui roman!

Intre timp, baiatul Tuca transpira din greu incer­cind sa strecoare cite o propozitie, Vadim il ia, mitocaneste, cu 'bai Tuca', in timp ce Tuca ii vorbeste cu 'dumneavoastra'. Cind Tuca devine incomod, Vadim il urecheaza scurt ('sa nu-mi faci mie pe avo­catul americanilor!') si ii aduce aminte ca 'are expe­rienta mai multa decit el'. 'Da, poate inainte de '89', mormaie cu obida Tuca. Dar Vadim se face ca nu-l aude, iar Tuca se sperie de propriul lui curaj si i se adreseaza de indata cu 'domnule presedinte'.

Lustratie. Cuvintul inseamna 'purificare' si la­tinii il foloseau la inceput in contexte religioase, avind in vedere un ritual de purificare: in jurul obiectului impur, pingarit sau pingaritor, sacerdo­tul executa un dans purtind in brate un animal des­tinat jertfei purificatoare. Apoi cuvintul a trimis la 'curatare' in genere. Agrum lustrare insemna 'a cu­rata ogorul'. Toate tarile foste comuniste din Euro­pa, cu exceptia Romaniei (Cehia, prima), au pro­mulgat legi lustratorii, care curatau 'locul social' (functiile publice) de persoanele pingarite si pingaritoare ale comunismului: activisti, securisti, intelec­tuali prostituati, asemeni lui Paunescu si Vadim in vremea lui Ceausescu. La noi nu a existat asa ceva si de aceea obiectele urit mirositoare continua sa puta in public, put, iata, prin ecranul televizorului.

Dar de unde, in fond, imi vine aceasta incrince­nare? Raspunsul este simplu: pentru mine, cei doi nu sint persoane, ci maladii, furuncule ale poporu­lui roman trecut prin comunism. Unui furuncul nu-i poate fi rusine ca exista. Ar trebui sa-i fie, insa, tru­pului care il poarta.

29 martie

Ce ciudat! Cind e vorba de o marturisire scrisa, prietenii iti fac mult mai putin credit decit cei care nu te cunosc deloc. Experti in tine fiind (adeseori satui de tine) si cunoscindu-te deopotriva cu iubire si rautate, ei au pretentia ca te detin dincolo de imagi­nea pe care, scriind, vrei sa le-o propui celorlalti despre tine. Nimeni nu e mai putin dispus sa creada in sinceritatea ta decit un prieten. Pentru ca te stie prea bine, pentru ca te-a clasat, ii vine greu sa ac­cepte ca ar exista in tine ceva care lui i-a ramas as­cuns. Tot ceea ce, in privinta ta, il ia prin surprindere va fi trecut in contul mastii, al imaginii pe care ai confectionat-o ca sa poti iesi convenabil in lume.

1 aprilie

In drum spre casa de la editura, ascult in masina radioul. Un interviu cu un tip din Chisinau. La un moment dat, basarabeanul foloseste ― cu limba lor inconfundabila ― un cuvint pe care nu-l auzisem niciodata. Imi propun, cum ajung in casa, sa il notez. Uit sa o fac. Catre 1 noaptea, in pat, pregatindu-ma sa adorm, imi aduc aminte ca am uitat sa notez cu­vintul. Iar cuvintul, intre timp, l-am uitat. Simt ca e in joc somnul meu din noaptea aceasta. Tot ce pot sa imi aduc aminte este ca miraculosul cuvint ince­pea cu 's'. Dar la ce se referea? Era vorba de un prea mult, de ceva pe care romanii din Basarabia nu mai erau dispusi sa-l suporte Era un substantiv Un substantiv care incepea cu 's' Nu mai voiau Se saturasera Si deodata cuvintul tisneste din mag­ma creierului meu: satulie. Substantivul de la 'sa­tul'. Satulie Mi se pare nespus de frumos. Si cum zicem noi, 'romanii culti' din Romania? Ce substan­tiv folosim cind vorbim de starea celui satul? Sa­tietate.

Ma scol, scriu rindurile astea, si ma duc sa adorm linistit. La fel de fericit s-a simtit pesemne Noica, in Maramures, cind o femeie, poftindu-l in casa prin­tr-o usa nefiresc de ingusta, i-a spus ca se intra pe ea 'laturis'. Noica s-a grabit sa proiecteze cuvintul pe cerul metafizicii, spunind ca asa intra romanii in istorie: en biais, 'laturis'.

Iar despre 'satulie', ce s-ar putea spune? Ca, ori­cum, exprima negativul satietatii: sint satul, dar nu de lucrurile bune pe care le-am mincat, ci sint satul de necazuri, de cite mi-a fost dat (fara sa vreau) sa inghit. Satulie: starea celui care s-a saturat de atita rau, de raul ingurgitat. Trecerea romanilor prin isto­rie: dintr-o 'satulie' in alta. Mama mea la 85 de ani: spunea ca nu mai vrea sa traiasca. Ajunsese la 'sa­tulie'.

miercuri, 4 aprilie

Fiecare meserie incearca sa-si creeze insemnele ei pentru a fi recunoscuta. Mai toate nazuiesc catre un element de uniforma, catre un panas de identi­ficare, catre o recuzita specifica, vestimentara, gestuala sau verbala.

Intelectualul umanist face tot ce poate pentru a obtine, mai cu seama cind e fotografiat sau filmat, o aura inconfundabila. Fiind cabotin prin esenta lui, megaloman si crezindu-se mereu privit si admirat, el este in permanenta in cautarea unei atitudini: fie isi sprijina barbia in palma, fie se joaca cu ochelarii, pe care ii scoate si ii pune la loc dupa o regie bine studiata (alteori, absorbit fiind de o problema, se tre­zeste muscind discret capatul unuia dintre brate), in sfirsit, daca are degetele lungi si subtiri, ele tre­buie sa sugereze o anumita nervozitate, o vibratie interioara continua si, de aceea, mina acompaniaza abundent vorbirea, cind trecind lin peste frunte, cind incercind sa puna la loc o suvita rebela, cind ondulindu-se, frinta din poignet, in aer, punctind si articulind inteligent spatiul discutiei.

Insa elementul nelipsit din interviurile filmate cu un intelectual umanist este biblioteca. Desigur, nu biblioteca borgesiana, nu acea proiectie pornita din interior care face din carte supremul mod de a exista si pe care ajungi sa ti-o asumi cu perseverenta cu care un melc isi poarta cochilia. Biblioteca la care ma gindesc eu este exact opusul acesteia si cel mai potrivit ar fi sa o numim biblioteca-panas. Pentru cei mai multi intelectuali, ea este asemeni chipiului pentru un politist: un insemn de autoritate. Un inte­lectual umanist filmat la el acasa trebuie sa lase sen­zatia ca traieste clipa de clipa intr-un ocean de carti, ca inoata in ele de cind se trezeste si pina la culcare si ca acestea il urmeaza, ca dira unui reactor, oriunde s-ar afla in casa. Ele se desfasoara mai intii, vast, pe rafturile care acopera in intregime peretele din spa­tele fotoliului in care intelectualul nostru sta asezat la birou. Alte stive de carti, de obicei in dezordine, se afla chiar pe birou, altele, pe jos, in jurul biroului sau peste tot, de jur-imprejurul camerei.

Pentru ca nu poate sa ia cartile cu el cind iese in lume*, de cite ori are prilejul ― si un interviu fil-

* Si totusi. Am vazut cindva un personaj (am auzit ca intre timp a ajuns presedinte de Academie) care isi ticsise spatiul din spate al masinii, cel vizibil prin luneta, cu carti (in limbi straine) aruncate vraiste, intr-o neglijenta studia­ta. Cartea devenise o insigna, argument pentru o intelepciu­ne de taraba pusa sa circule in lume pe patru roti. Parcata pe trotuarul Universitatii, masina 'plesnea de cultura' si urma pesemne sa ii umple de admiratie pe studentii care intrau si ieseau de la cursuri.

mat este prilejul insusi ― carturarul nostru se lipeste de ele, le exhiba si se expune cu ele ca turistii care nu au credibilitate decit daca au o poza facuta linga piramide. Orice biblioteca este proiectia unei vele­itati culturale. Ea este un garant pentru o stiinta care nu poate fi probata in fiecare clipa, este dovada indi­recta a unei ispravi culturale care nu trebuie nea­parat sa fi avut loc si care trimite cu gindul la altele care nu vor avea loc niciodata. Pentru privitorul ne­avizat imaginea unei biblioteci este cel mai adesea o capcana, o entorsa, Ersatz-ul unei impliniri cultu­rale, cortina trasa peste o impostura. Situata in re­giunea incerta dintre ustensil, trofeu, decoratie si marturie, biblioteca, asociata cu posesorul ei, poate deopotriva dezvalui si masca: un tic cultural, tra­seul unei formari, o aspiratie ingropata, directia unei pasiuni, bulimie, lene sau prostie, un proiect ami­nat la nesfirsit, un crez prabusit. In sine, o biblioteca nu garanteaza nimic. Ea sugereaza doar, atunci cind e anume aratata, o respectabilitate smulsa celuilalt prin raptul privirii, un spectacol coplesitor montat. Toti autorii aceia muti aliniati in rafturi par convo­cati pentru a depune marturie ca cel care i-a colec­tionat face parte din familie, ca simpla vecinatate cu ei il face pe posesorul lor sa fie asemenea lor.

simbata, 7 aprilie

Ii datorez enorm 'melancoliei' mele din ultimul an: m-a facut, poate pentru prima oara din adoles­centa (cind umpleam cu 'meditatii negre' carnetele pierdute apoi fara urma), sa ma reintilnesc in scris cu mine. Niciodata, de atunci, nu mai avusesem cu­rajul s-o fac. Tot ce am scris de-a lungul vietii, cu exceptia unor pagini din Jurnal si Epistolar, nu a re­prezentat decit strategia bine pusa la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executata cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gindirii. Desigur, de fiecare data cind ma ciocneam de mine, ma consideram cel mai pasio­nant obiect posibil al vietii mele. Nu aveam insa 'ne­rusinarea' necesara pentru a face din acest interes obiectul constant (si public) al preocuparilor mele. Caci, imi spuneam, cine, in afara mea, ar fi putut impartasi acest interes si ar fi fost dispus sa pa­trunda, fara sa fie cuprins de plictis, pe tarimul tri­bulatiilor mele? Nu atinsesem acel grad esential de libertate care sa ma scoata din paranteza in care sin­gur ma pusesem, dintr-o deliberata si prost inteleasa pudoare. Cum as fi putut atunci sa capat increderea ca abia vorbind despre mine voi ajunge sa vorbesc cu adevarat despre noi toti? Gindul acesta simplu ca trebuie sa pornesti de la tine pentru a ajunge la altul, ca in ograda omenirii nu poti intra decit pe portita pe care este scrijelit numele tau, ca trebuie sa te ingrijesti mai intii de tine, sa te iubesti si sa te intorci pe toate partile pentru a putea apoi sa te apleci catre altul si sa-l iubesti 'ca pe tine' ― imi ra­masese pina atunci strain.

Dar pesemne ca 'ajungerea la tine' nu se poate face la comanda si pesemne ca dintre toate lucrurile deosebite acesta isi are pretul lui de suferinta cel mai greu de platit.

Am auzit-o intr-un documentar pe mama lui Hawking, fizicianul complet paralizat, care-si petre­ce viata intr-un fotoliu si care vorbeste si scrie prin activarea unor sofisticati senzori electronici, declarind ca fiul ei nu ar fi devenit cine este astazi pen­tru toata lumea ('un mistic, imi spunea de curind Vlad Z., care decodeaza cu mijloacele fizicii si mate­maticii misterele Universului'), daca nu s-ar fi im­bolnavit, raminind imobilizat, la momentul potrivit. Avem cu totii nevoie de o trauma care sa ne aseze pe drumul nostru, care sa ne scoata din rutina si sa ne focalizeze catre acel punct final al existentei da­torita caruia fiecare segment al traiectoriei noastre ajunge sa semene cu coarda bine intinsa a unui arc. Vai de cei care nu s-au cutremurat la momentul po­trivit!

simbata, 7 aprilie

O vorba care mi-a placut si care, deopotriva, imi face frica a Gabrielei A.: 'Gabriel, un scriitor trebuie sa scoata totul pe taraba, toate sentimentele lui sint de vinzare.'

14 aprilie

Asa cum a facut cu laptop-ul, botezindu-l scurt si denigrator 'lefton', asta-seara, la telefon, Monica ma anunta ca 'prietenul dumitale, Virjil, a inceput sa ia «zuluf»'. Iata ce a ajuns antidepresivul meu preferat, Zoloft-ull incerc sa redresez pronuntia. 'Ia lasa-ma in pace, Gabriel, «Zoloft», «Zuluf», tot aia e! Unde mai pui ca de cind prietenul dumitale ia «zu­lufi», eu imi pierd echilibrul.' Ma razbun scurt: 'Mo­nica, ii spun pe un ton ingrijorat, am uitat sa va spun ca «Zuluful» are uneori efectul asta secundar: per­soanele din anturajul celui care il ia au ameteli in primele zile de administrare. Insa pe masura ce Virgil o sa se obisnuiasca cu Zuluful, o sa va dispara si dumneavoastra ametelile. Rezistati citeva zile!' Moment mai lung de tacere: 'Auzi, Virjil, ce spune prietenul dumitale? Ca din cauza Zulufului tau eu am ameteli.' ― 'Posibil', raspunde Virgil laconic. ―- 'Gabriel, iti bati joc de mine?' ― 'Nu, Monica, dar fiind un medicament psihic, pentru suflet, inte­legeti?, actioneaza simpatetic asupra celor care au o comunicare speciala cu pacientui. Cazul dumnea­voastra cu Virgil.' ― 'Gabriel, ai innebunit? Virjil, apara-ma, uite ce-mi face prietenul dumitale' Vir­gil mormaie de pe fotoliu, Monica si cu mine ridem in hohote.

16 aprilie

Faptul ca Andrei, Paleologu si chiar Djuvara, la un moment dat, au pus umarul ca sa mearga revista Plai cu boi e o dovada a relativismului si a superficia­litatii, ca sa zic asa 'civice', care ii caracterizeaza pe intelectualii romani in zilele noastre. Andrei a mers pina acolo incit o vreme a acceptat ca numele lui sa apara in caseta onorifica a redactiei.

Si asta 'din prietenie pentru Dinescu'! Ca si cum prietenia cere sacrificii dezonorante. Ironia e ca An­drei scrie despre 'obscenitatea publica' intr-o revista care o ilustreaza din plin. Grav e nu ca revista exista (de vreme ce supravietuieste, ea e necesara), ci ca exista si cu girul acestor oameni.

Cind scriu despre Andrei in aceste pagini (cind ma cert cu el, cind sint rau cu el, cind ma supara si il bomban), scriu stiind ca fac recurs la un capital inepuizabil. Cred ca asta este o prietenie: o provizie care a evadat din regnul cantitatii si care, parasind devenirea, inmarmureste la un moment dat, invin­sa de propria ei acumulare.

Sint un 'intirziat', un postcoce (opusul unui pre­coce), ma 'coc', adica, in toate privintele, cam cu zece ani mai tirziu. De aceea sint mereu in urma virstei pe care o am, adica sint mereu tinar.

24 aprilie

Merg sa vad, montata, emisiunea facuta in chi­nuri, cu Eugenia Voda, in urma cu doua luni. A re­tinut 50 de minute din cele trei ore de discutie de atunci. 'Am vrut sa va umanizez, sa scot deasupra chipul dumneavoastra ascuns, sa va trag jos de pe podiumul social.' Nu stiu daca a reusit. Poate in mai mare masura as reusi eu, in paginile astea, aici, la mine, unde 'nu ma vede nimeni'. Exact ca atunci cind eram copil: afara din casa eram teapan, mono­silabic si inexpresiv. Seara, dupa ce mi se facea baie (sa fi avut 3 ani? 4 ani?), ieseam din cada, imi puneam in jurul gitului blana de vulpe de la mantoul mamei atirnat in cuier ― capul vulpii cu ochii de sticla si labele cu ghearele intacte imi atirnau pe burta ― si topaiam, gol, in fata oglinzii, tipind de fericire si li­bertate.

Ceea ce ma uimeste, in caseta montata de Euge­nia Voda, este ca nimic din disconfortul meu inte­rior, din furiile care m-au traversat si din oboseala maratonului de trei ore, nu se lasa intrevazut. Nu stiam ca pot sa ma contin atit de bine.

27 aprilie

Andrei a primit astazi premiul Joseph-Bech pe 2001, 'in semn de recunoastere a stradaniilor sale pentru unificarea europeana'. La NEC, 'lumea bu­na' a Bucurestiului, cu toata pigmentatia de rigoare: C.T. Popescu in camasuta alba cu mineca scurta, sfidind ca de obicei micul 'staif' al sarbatorii. Ga­briela A., vesnic in intirziere, tragind dupa ea o sacosa din care ii cad lucruri stranii in momentele cele mai nepotrivite. Ministri, ambasadori, televi­ziuni etc.

Laudatio e facuta de eseistul elvetian Iso Camartin, un tip destept cu mutra de soricel, care isi con­struieste discursul plimbindu-l pe Andrei, post-mor­tem, prin paradis, infern si purgatoriu. Andrei, care si-a exploatat dintotdeauna surplusul de greutate pentru a obtine efecte comice, asumindu-si dezin­volt tema, ii multumeste spunind ca e prima oara in viata cind cineva l-a facut sa simta ca n-are corp. 'Ceea ce, pentru un om obisnuit sa traga dupa el 120 de kg., nu este, trebuie sa recunoasteti, putin lucru.'

Durerea mea in ce-l priveste pe Andrei: nu m-a lasat niciodata sa inteleg ca ar sti cine sint.

3 mai

Se implineste astazi un an de cind am inceput sa scriu sub impulsul unei traume 'binefacatoare'. Co­rect ar fi sa spun: de cind am fost dat cu capul de peretii existentei mele. Din cauza asta, nimic din ce am scris de atunci nu si-a propus vreo clipa sa fie 'original', ci doar pe cont propriu adevarat. Deja una dintre primele insemnari, cea din 6 mai 2001, de­buteaza cu o enorma banalitate schopenhaueria-no-nietzscheano-cioraniana (cea privitoare la 'sis­temul de iluzii'), dar referinta culturala este apres coup si toata 'teoria' mea nu este decit prelucrarea formala a unei cumplite depresii, un tipat modulat si trecut pe portativul unei expresii care ma repre­zinta. Senzatia, intens-eliberatoare, este de plonjeu existential in esenta scrisului, de evacuare a oricarui trucaj cultural.

In lungul interviu filmat cu Cioran, din 1990, ii pun la un moment dat acestuia o intrebare 'zadaritoare' care isi avea, cred, originea intr-o veche dis­cutie cu Alecu Paleologu. 'Daca ii iei lui Cioran stilul, spunea conu' Alecu teribilist, nu mai ramine din el nimic.' Afirmatia asta m-a tulburat foarte tare, sim­team ca e nedreapta, dar nu stiam sa spun de ce. Noica, la rindul lui, de cite ori venea vorba de Cioran, il simteai ricanind: 'Cioran, cu vaicareala lui'

Cu aceste lucruri in minte si luindu-mi toate pre­cautiile ca sa nu-l jignesc, ii spun la un moment dat lui Cioran: 'V-as ruga sa acceptati sa vorbim despre dumneavoastra cu o anume nota de cruzime. Sa ne imaginam un cititor care ar face pe avocatul dia­volului. Daca n-ati fi excelat prin formula, v-ar putea spune cititorul acela, fondul gindirii dumneavoastra s-ar reduce in cele din urma la citeva banalitati: ca omul este rau, ca moartea este un scandal, ca viata este lipsita de sens, in vreme ce doar sinuciderea are unul etc. etc.'

Raspunsul lui Cioran este formidabil: 'Acestea, spune el, sint banalitati pe plan teoretic, dar nu si pe plan existential. Experienta mortii, trairea ei ca scandal nu e citusi de putin banala.'

Nu ma las, revin, insist: 'S-ar putea intr-adevar sa vi se reproseze ca reluati teme vechi de cind lu­mea si ca nu faceti in cele din urma decit sa reite­rati, cu un talent exceptional, ceea ce s-a spus si re-spus de atitea ori de la Ecclesiast incoace. In ce rezida noutatea discursului dumneavoastra?'

De data aceasta raspunsul lui Cioran este fara drept de apel si daca-l reproduc o fac pentru ca ma pri­veste in mod direct.

'Peste tot in cartile mele nu e vorba decit de inten­sitatea experientei. Nu pretind sa am vreo originali­tate in privinta conceptiei despre existenta. Ce poate fi mai banal decit moartea? Numai ca in acelasi timp este vorba de un fenomen capital si nu e defel o in­timplare ca ea ocupa un loc central in toate marile religii ale lumii. Daca vrei sa construiesti o filozofie originala, ar trebui sa pleci de la stiinta, adica de la singurul domeniu in care inovatia e posibila. O ase­menea filozofie ar fi neindoielnic originala, numai ca ea ar fi lipsita de orice interes. [] Ceea ce trebuie sa fie cu adevarat nou si important este in ultima instanta timbrul, tonul, nota, ceea ce emana din in­tensitatea unei experiente. Din scrisorile pe care le primesc, mai cu seama din ale tinerilor, reiese ca ple­cind tocmai de la felul meu de a formula ei ajung sa devina constienti de cutare sau cutare experienta, care de altminteri este accesibila pina si ultimului im­becil. Cind simplifici o gindire dincolo de expresia ei originala, ea devine banala, nu mai spune nimic.'

Totul este spus aici. A scrie nu inseamna a avea 'idei originale', ci a face sa intre in vibratie coarda care esti. 'Ideile' nu fac doi bani daca nu sint efec­tul final al corzii vibrinde. Cu cit vibratia acestei corzi este mai intensa, cu atit premisa existentiala a scrisului este mai bine asigurata. Bineinteles ca a impinge aceasta vibratie pina in planul expresiei presupune un alfabet cultural, dar nu 'cultura' este aici decisiva. 'Era imbibat de la 20 de ani ― spune Noica despre Cioran ― de iluziile acestea ale dezabuzatului, pe care nu le poate alimenta decit cultura.' (subl. ns.) Fals! Cultura n-a facut decit sa-i ofere lui Cioran reperele pentru gasirea expresiei proprii, dar fondul nevrotic al dezabuzarii a fost anterior oricarui demers cultural si l-a insotit pe Cioran ca semn al fortei sale pina la sfirsit. Iar cind 'demersul cultural' nu este conectat la o 'nevroza', adica la o vibratie de fiinta, si este cultivat in sine, atunci autorul acela va fi culturalmente util, dar va risca sa poarte cu el peste tot in lume, ca pe propria-i umbra si ca pe un blestem, darul de a plictisi.

Drama mea, ca sa zic asa, 'destinala', este ca in­tilnirea cu Noica, pe cit de benefica mi-a fost in plan cultural, pe atit de nefasta mi-a fost in planul vibra­tiei de fiinta. Jurnalul de la Paltinis a reprezentat, pa­radoxal, prima razbunare nevrotica fata de o tutela care ma pregatea pentru 'constructia unei opere' in vreme ce eu as fi vrut sa invat cum se da glas unei vibratii. Iar razbunarea (inconstienta) era aceasta: cel care isi sublimase vibratia proprie intr-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibratia de nerecunoscut) si care, ca maestru, era pe cale sa faca acelasi lucru cu discipolii lui, devenea personaj intr-un 'scenariu vibratoriu' care il ucidea tocmai pentru ca era un scenariu nevrotic si bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se razvratea tocmai scriind o carte in care, cu ajutorul iubirii, il suprimam pe Noica in calitate de instanta culturala represiva. Si nu este intimplator ca prima carte in care, dupa aproape 20 de ani, imi recuperam in mod explicit vibratia si ne­vroza, poarta titlul-manifest Declaratie de iubire. Ii datorez de aceea lui Noica in egala masura nasterea alfabetului meu cultural si enorma intirziere pe dru­mul intilnirii mele cu vibratia proprie. Aici intreta­ierea mea cu Cioran, in 1983, ar fi putut sa joace un rol (l-am intilnit atunci de trei-patru ori), dar ea a fost contracarata masiv de Noica dupa revenirea mea in tara. 'L-ai vazut pe Cioran?', m-a intrebat. ― 'L-am vazut.' ― 'Si ce ti-a spus?' ― 'Mi-a spus sa nu mai citesc sistematic si, daca se poate, o vreme sa nu mai citesc deloc.' Noica a palit. Am crezut ca i se face rau. 'Magarul!', a izbucnit dupa o vreme, 'asta a gasit sa-ti spuna, el care a citit biblioteci!' Spumega de furie. Acum stiu ca el nu avea cum sa inteleaga, dar eu ar fi trebuit sa pot. Din pacate am inteles cu o intirziere de aproape 20 de ani.

Asadar orice individ exista in spatiul expresiei cita vreme coarda fiintei lui este in vibratie. Aceasta este starea de 'nevroza productiva' ca stare a sa­natatii mintale perfecte. In cazul in care coarda este doar intinsa, intinsa la limita, gata sa plesneasca dar incapabila sa intre in vibratie, atunci e vorba de o nevroza care nu poate trece pragul expresiei, de o catalepsie psihica neproductiva, care, maladiva fiind, blocheaza resorturile scrisului. Simetric, in cazul in care coarda e flasca, inseamna ca potentialul de vibratie al unei fiinte s-a risipit printr-o proasta gos­podarire a lui. Acesta e pericolul celor care fac din cultura o finalitate si care isi mobilizeaza fiinta sub semnul 'performantei culturale'.

Cind Cioran mi-a dat in treacat, in timpul unei plimbari matinale prin Jardin du Luxembourg, sfa­tul sa nu mai citesc o vreme, el pornea de la perico­lul pe care intuia ca il ascunde in sine programul paideic al lui Noica: cel al performantei culturale. 'Nu puteti pierde meciul decit intr-un singur fel: nemaijucindu-l', ne spusese Noica, lui Andrei si mie. Nu ne-am intrebat atunci nici o clipa care era me­ciul pe care ni-l propunea Noica si daca nu cumva mai exista si alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai ca 'meciul' lui Noica nu lasa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevarat sa fie ju­cat. Aici nu incapea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adica al Filozofiei, adica al Gindirii in nu­mele unei Unice Idei, in numele Conceptului. Auto­ritatea lui Noica era enorma. Andrei a incercat la un moment dat sa o conteste opunind, in furnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee si viata. Acest gind subversiv, pe care Noica s-a grabit sa il condamne, ar fi trebuit sa ridice un semn de intre­bare asupra oportunitatii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (in cele din urma) sa-l jucam.

Trebuia oare meciul acesta jucat pina la capat? Cioran a apucat sa-mi spuna in treacat ca nu. Mesa­jul lui era simplu, dar greu de perceput de prima data: 'Parasiti o vreme terenul acesta de joc, stati o vreme pe tusa, atit cit sa intelegeti ca acesta nu e meciul vostru, plecati in cele din urma, deschideti alt teren de joc, puneti premisele altui meci, al me­ciului care va fi meciul vietii voastre.' Noica imi la­sase, inainte de plecarea mea in Germania, 'cu limba de moarte' (si Jurnalul de la Paltinis se incheia aici) sarcina sa citesc Kant integral in editia lui Bruno Cassirer (retetele intermediare fusesera Hegel in editia Glockner si Goethe in editia Propylaen) ca o conditie inconturnabila pentru ajungerea mea la 'concept'. Aceasta era etapa finala a unei progra­mate uitari de sine, a definitivei despartiri de tine pe drumul implinirii 'performantei culturale', a to­pirii eului in spatiul impersonal al 'spiritului obiec­tiv'. Acesta era capatul initierii paideice, punctul terminus pentru mintuirea prin cultura.

Mi-au trebuit ani si ani de zile ca sa inteleg ca pro­blema nu era cit si ce anume citesti, ci in ce masura lecturile tale ramineau atirnate de vibratia care esti, in ce masura o slujeau, ajutindu-te sa o modulezi catre expresia ei finala. 'Vibreaza si citeste ce vrei', ar fi putut suna indemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea sa opuna acestui indemn decit reteta dopaju­lui cultural. In numele 'uitarii bune' pe care o aduce cu sine cultura, in numele comandamentului de a-ti ucide 'sufletelul' (acest rezervor de remuscari si regrete care bruiaza gindirea), Noica ne pregatise pentru un meci care nu era al nostru. 'Care iti e ideea?', ne intreba periodic Noica. 'Care iti e vibratia?', ar fi trebuit sa sune intrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibratia, si nu ideea, trebuia sa ne ghideze lecturile.

Cind am inteles asta era tirziu. 'Vreau sa fiu un intirzietor', asa isi definea Noica rolul lui pe linga noi. In cazul meu a reusit in exces. Si mai spunea: 'Vreau sa va invat dezvatul.' Dar uitase sa spuna: dezvatul de el.

11 mai

Primesc zilele acestea editia poloneza a Jurnalului de la Paltinis. Este insotita de o scrisoare calda din partea editorului care ma invita la Cracovia, pen­tru a vorbi publicului polonez 'extrem de interesat de filozofia romaneasca'.

Mi se pare enorm: publicul polonez interesat de filozofia romaneasca! Apoi imi dau seama ca uimi­rea mea e cea nelalocul ei si ca ea provine din indife­renta primitiva si vinovata a romanilor pentru tot ceea ce nu-i priveste in mod direct. Asta si inseam­na provincialism: a crede ca lumea incepe si se ter­mina cu problemele urbei tale. Dupa 1990, cind am inceput sa ies in mod curent din tara, mi-am dat sea­ma in ce masura problemele lumii nu erau si pro­blemele noastre. In 1994, ca sa aflu ce se petrecea in imediata noastra vecinatate, cu razboiul din Iugo­slavia, trebuia sa ajung la Paris. Atrocitati fara nume aveau loc la doua-trei sute de kilometri de noi, dar romanii le ignorau cu desavirsire pentru ca pur si simplu nu ii privea. A trebuit sa apara episodul Ko­sovo, in care Romania s-a implicat direct si in jurul caruia pasiunile intelectualilor s-au dezlantuit, pen­tru a afla, opt ani mai tirziu, prin ce infern trecusera populatiile invecinate cu noi. In tarile Europei is­pravile lui Milosevici si ale generalilor lui ii umpleau pe oameni de stupoare, in vreme ce noi brodam pe tema ortodoxiei care ne infratea cu ei.

Aceasta plasare placida in mijlocul lumii, in care dezinteresul pentru problemele altora se insoteste cu indignarea uimita ca altii nu frisoneaza la pro­blemele noastre, ca nu 'vin', nu ne 'dau' si nu ne ajuta, pare sa fie o trasatura bine determinata a 'fi­intei romanesti'.

Pentru a reveni la exemplul Jurnalului tradus in poloneza. Editorul apreciaza ca exista doua mii de polonezi curiosi sa afle ce a insemnat Paltinisul. Cu­riozitatea aceasta, care ii deschide pe polonezi catre lucrurile intimplate in alta lume decit a lor, explica de ce Polonia este 'mai europeana' si mai civilizata decit noi. Daca 'Paltinisul' ar fi existat in Polonia si as fi avut ideea extrem de originala sa public in romaneste Jurnalul acelui Paltinis polonez, banuiesc ca s-ar fi gasit o suta de romani excentrici dispusi sa cumpere o carte care, nu-i asa?, nu avea in fond nimic de-a face cu Romania.

Tocmai asta inseamna incultura esentiala: incapa­citatea de a recunoaste familiarul in ceea ce in prima instanta iti apare ca strain. Si mai departe: incapa­citatea de a percepe identitatea umana in spatele diferentei de prima instanta. Pentru noi nazbitiile unui escroc din Parlament sint mai importante decit razboiul din Cecenia ― unde este repusa in joc con­ditia umana ―, pentru ca escrocul este 'al nostru', in timp ce cecenii pot fi torturati in voie pentru ca sint 'departe' si, in plus, nu sint nici crestini. Acest mod de a gindi este falimentar si, in final, el face din fiecare roman o victima potentiala aflata la dis­cretia primului acces de autoritarism al puterii. In­diferenta romanilor pentru tot ceea ce nu-i priveste coboara in ograda fiecaruia si devine regula unei 'societati' din care orice reflex de solidaritate a dis­parut. (Singura categorie solidara din Romania: minerii.)

20 mai

Friedgard Thoma a venit la Sibiu, la colocviul anual al 'marelui rasinarean'. A inceput, asadar, plimbarea prin lume a moastelor ultimei iubiri a lui Cioran. Incintatoarea doamna, ne spune cronicarul din Observatorul, a facut si 'precizari de detaliu'.

Orice convietuire cu un 'mare om' (nevasta, copii, amanta, prieteni mai mult sau mai putin ocazionali) se termina, in posteritate, cu revendicarea unui drept de proprietate asupra spiritului lui. Cel mai mic gest de convietuire se reporteaza asupra posteritatii de­functului si speculeaza neputinta acestuia de a se apara de tirania postuma a celor care in timpul vietii 'l-au iubit' si 'i-au fost aproape'. Pentru ca au min­cat cu el, pentru calI-au auzit sforaind, pentru ca i-au facut servicii sau pentru ca s-au culcat cu el, cu totii devin, dupa moartea lui, competenti si cred ca au ceva decisiv de spus pina si in privinta operei sale.

Povestea cu 'precizarea de detaliu' imi aduce aminte de o alta, privitoare la instalarea 'placii me­moriale' pe cabana de la Paltinis. Era la inceputul anilor '90. Am scris impreuna cu Plesu cele sase-sapte cuvinte care urmau sa fie gravate in mar­mura si le-am trimis lui Relu Cioran la Sibiu. Lega­tura cu gravorul o facea meteorologul din Paltinis, un om tare cumsecade, care ii fusese de mare aju­tor lui Noica in anii lui paltiniseni si caruia Noica, in lungile seri de iarna, cu lemnele trosnind in soba si la o tuica fiarta, ajunsese sa-i faca si unele confi­dente: despre uimirea pe care o resimtea, pina tir­ziu, in fata unui trup feminin, cind anume traise 'ul­tima imbratisare activa' etc. Vrind-nevrind, 'Puiu', cum ii spuneau meteorologului nostru prietenii, fu­sese integrat in destinul lui Noica, ajunsese specialist in Noica sau cel putin in unele 'detalii' din viata lui Noica.

Asa se face ca atunci cind a primit hirtiuta noas­tra cu cele citeva cuvinte ― 'Aici a trait Constantin Noica intre anii' ― Puiu a tresarit. Cum adica 'a trait'? Asa, a trait, pur si simplu? Puiu a simtit ne­voia sa introduca un mic detaliu: 'si a creat'. Era clar ca fara asta nu se prea intelegea ce naiba facuse Noi­ca atitia ani la Paltinis. Tocmai faptul capital ca traind acolo crease e cel care le scapase discipolilor. Asadar, Noica crease. Si cine se duce azi la Paltinis poate citi pe placa de pe 'cabana lui Noica': 'Aici a trait si a creat'

Dar Puiu Nicolae mai observase, pesemne in ulti­ma clipa, si alt detaliu important care le scapase celor doi: pe hirtiuta trimisa lui Relu Cioran la Sibiu nu se preciza nici profesiunea lui Noica. Ce fusese el? Fusese poet? (Se spune doar: 'In casa asta a lo­cuit poetul Mihai Eminescu') Fusese medic? Avia­tor? Sublocotenent? Nimic din toate astea. Fusese filozof. Puiu Nicolae a intervenit si aici in mod salu­tar. Cine se duce azi la Paltinis poate, asadar, citi pe placa de marmura de pe 'cabana lui Noica' ― in privinta careia ultimul cuvint l-a avut meteorologul de la Paltinis, cel caruia Noica i-a povestit cind si cu cine a avut 'ultima imbratisare activa' ― urma­toarele cuvinte: 'Aici a trait si a creat filosoful Constantin Noica intre anii' Pentru ca avusese acces la omul-Noica era firesc ca 'Puiu' sa se ia putin de brat cu eternitatea lui.

23 mai

Astazi, la 'Dupa-amiezele cetatii' gazduite de Institutul de Arhitectura, Vlad Zografi a vorbit de­spre 'teatrul ca lume' si m-am dus sa-l ascult. In timp ce vorbeste, incepe sa se deruleze in mine, ca intr-un enorm play-back, felul in care l-am cunoscut.

Vlad Z. face parte dintre oamenii pe care specia nu poate conta. Nu-l va gasi niciodata acolo unde il lasase sau acolo unde, potrivit cliseelor ei, s-ar fi cuvenit sa fie. A venit cindva (in 1991?) in biroul meu de la Editura si m-a intrebat daca nu cumva am un post de corector pentru el, altminteri fiind obligat sa plece la Paris pentru a-si da doctoratul in fizica atomica. Am crezut, evident, ca tipul nu era in toate mintile. De altfel, se legana de pe un picior pe altul (fiind si inalt, dupa citeva minute am ametit) si avea o figura halucinanta, cu o mesa care ii cadea mereu pe frunte si pe care de cite ori o trimitea ina­poi cu mina, o insotea parca cu privirea, raminind apoi o vreme cu ochii pierduti in nicaieri. Se potic­nea inaintea fiecarei fraze, inclinindu-si, de citeva ori la rind, meditativ capul si lasindu-ti senzatia ca, inainte de a ti se adresa, vorbeste, sub forma unui miriit prelung, mai intii cu el.

I-am propus sa isi dea doctoratul si pe urma sa mai stam de vorba. Doi ani mai tirziu a reaparut in biroul meu, imbracat parca la fel ca prima oara, cu un pulovar gri purtat in exces, cu pantaloni bej din catifea reiata botiti, cu niste pantofi spectaculos de mari (sa fi fost 47?), a caror culoare originara nu mai putea fi precizata, si a reluat conversatia din punc­tul in care se intrerupsese: 'Eu mi-am dat doctora­tul, dumneavoastra aveti postul de corector?' Apoi a emis un ris lugubru si a adaugat: 'Diploma de doctor de la Paris am ars-o. Nu mai sint fizician. Am sa fac literatura. Vreau sa scriu teatru. Un post de corector m-ar pastra in sosul literelor. Si, oricum, tre­buie sa am din ce sa le pun copiilor mei o bucata de brinza pe masa.'

L-am rugat sa ma astepte cinci minute in secre­tariat si l-am sunat pe un prieten, profesor la IFA. Da, e un tip formidabil. Da, pe proiectul lui lucrase o echipa de cercetare la Paris. I se oferise acolo un post permanent. Refuzase. Nu, nu stia de episodul cu arderea diplomei de doctor, dar daca spusese, asa era.

A fost angajat pe post de redactor. De atunci a scris noua piese de teatru, patru dintre ele s-au jucat pe cele mai bune scene bucurestene si una urmeaza sa fie montata in strainatate. A luat premii. A devenit cel mai important 'dramaturg roman in viata'. Are 42 de ani.

24 mai

Astazi, la Tirgul de Carte, cineva imi povesteste ca Oroveanu, dupa ce a primit sa puna pe picioare un Muzeu de Arta Contemporana in cladirea 'Ca­sei Poporului', a constatat ca partea 'invizibila' a edificiului, cea din spate, devine treptat o ruina: fata­da cade, terenul este invadat de balarii si otetari. In plus, locul este bintuit de legenda (fantoma) unei macarale.

Se anunta o vizita a lui Ceausescu in care e planu­it un tur al cladirii. In locul de care vorbim se afla o macara stricata. Nu putea fi reparata de pe o zi pe alta, nu putea fi luata si dusa de acolo, dar, mai presus de orice, nu putea ramine locului urmind ca Ceausescu sa dea cu ochii de ea. Din spaima celor care riscau sa-si piarda capetele si functiile s-a nascut solutia: enorma macara a fost ingropata intr-o noapte.

Nimeni nu mai stie locul exact in care macaraua a fost inghitita de pamint; ea este undeva in peri­metrul muzeului lui Oroveanu. Iar Oroveanu, care este un munte de om, dar cu sufletul ramas la vir­sta adolescentilor pentru care lumea este o invalma­seala de aventuri si de mistere ce-si asteapta dezle­garea, este mindru ca are ingropata undeva, in 'curtea' sa, macaraua lui Ceausescu, acoperita tai­nic de brusturi si otetari.

25 mai

Ne intilnim, la circiuma 'La Cocosatu', profe­sorul Setlacec, elevul lui mult-iubit, Irinel Popescu (chirurgul care a inaugurat transplantul de ficat in Romania), Andrei si eu. Irinel Popescu este abatut: il operase pe Doinas de cancer cu o zi inainte si astazi dupa masa i-a cedat inima. Implinise 80 de ani.

Un om nu moare cu adevarat decit daca dispare intr-un fel din viata ta. De aceea fiecare doliu este recapitularea intilnirilor tale cu fiinta celui disparut. Cu cit intilnirea cu el atirna mai greu in viata ta, cu atit doliul este mai mare. Doinas a jucat un rol in debutul meu cultural: este primul care, in urma cu aproape 30 de ani, cind eram un necunoscut in lu­mea literara, a scris entuziast despre mine. Tocmai aparuse Tragicul. Apartinea ultimei generatii de lite­rati ('Cercul de la Sibiu') din formatia carora filo­zofia facea parte in mod obligatoriu. Scriind el de­spre mine imi facea, fara sa stie, un imens cadou: ma conecta la o traditie culturala antebelica careia ii apartineam obiectiv si afectiv, una de dinaintea separatiei nefaste dintre filozofie si literatura. Ala­turi de Balota, era singurul care in peisajul cultural de atunci putea vorbi cu indreptatire despre o carte care respira literar cu plaminii filozofiei. 'Filozofii' nostri de atunci erau idiotizati ideologic, iar criticii literari erau filozoficeste inculti. Ne-am cunoscut, asadar, in umbra unei 'antante' pierdute si mi-a oferit prietenia lui.

Lumea mea se largea, cu el, 'in sus', urca adica inspre o generatie pe care in adolescenta o priveam 'de jos' si ca inaccesibila. Este o adevarata promotie a vietii cind ajungi sa te misti firesc printre oameni care pina atunci iti vorbeau din spatiul 'abstract' al catedrei, al scenei sau al cartii. Asa se face ca am fost foarte emotionat cind am cunoscut-o pe sotia lui, pe Irinel Liciu, pe care in adolescenta o vazusem in toate baletele de la Opera din Cotroceni. Locuiam pe Dr. Lister si aproape in fiecare seara eram acolo, dindu-i 5 lei lui 'nea Gheorghita', omul care rupea biletele la intrare. Mai toti copiii din Cotroceni si de la Liceul 'Lazar' faceau asta. Opera era 'discoteca' noastra, iar eu eram fascinat de Irinel Liciu si de Gabriel Popescu.

Cind am fost invitat prima oara in casa la Irinel si Doinas ― stateau in blocul '1001 articole' de la Piata Unirii ―, trecusera 20 de ani de cind urma­ream de pe o strapontina de plus rosu Giselle, Lacul lebedelor si Spargatorul de nuci. De-abia acum, cind percep 'valorile' in care se scalda copiii de astazi si 'vedetele' carora li se inchina, imi dau seama de cit noroc am avut in anii aceia: traiam intr-o Legenda Culturala in care zeii nostri aveau nume de actori de teatru, balerini, cintareti de opera, cronicari de la Contemporanul si Gazeta literara. Irinel Liciu facea parte din aceasta Legenda, asadar dintr-un spatiu inaccesibil (Scena a marcat intotdeauna in mintea mea o 'ruptura de nivel'), care nu se putea ameste­ca niciodata cu acela profan in care ma miscam eu.

Cind m-am pomenit fata in fata cu ea, mi s-a pa­rut, desi depasisem virsta Legendei Culturale, ca ceva se dereglase in organizarea lumii si ca in fata mea se afla o fiinta care nu putea fi aici decit dintr-o eroare si, ca sa spun asa, intr-un fel impropriu. Chipul lui Irinel (trecuse de 50 de ani), marcat de exoftalmie, cu nasul coroiat, cu sprincenele desenate si fardat in alb era acela al unei masti japoneze. Corpul avea o gracilitate nespusa (parea ca poti sa-l iei in palma si ca, suflind asupra lui, urma sa se desprinda si sa pluteasca in aer ca un fulg de papadie), cu inconfundabilul mers al balerinelor, iar umarul sting se zbatea la intervale regulate ca si cum ar fi schitat la nesfirsit o tentativa ratata de zbor. Pleoapele, la rin­dul lor, pareau uneori ca uita sa se deschida si tre­buiau ajutate de o scurta torsiune a gitului. Toate aceste ticuri, ingemanate cu artrozele cu care marii balerini platesc cel mai adesea performanta zborului interzis indeobste muritorilor, ii dadeau lui Irinel ae­rul unei zeite nevrozate, cazute din paradisul Scenei.

In 1983, cind au venit amindoi in Germania, au petrecut un sejur in apartamentul meu din Heidel­berg, in timp ce eu ma aflam la Paris, apoi am in­ceput sa ne vedem in chip regulat dupa intoarcerea mea in tara. Ultima 'sindrofie' acasa la ei (Irinel stia sa primeasca si facea parte din categoria 'marilor doamne' care nu reusesc niciodata sa ajunga 'gos­podine', indiferent de timpul pe care l-ar fi petre­cut in bucatarie) a avut loc in 1996 in cinstea Monicai si a lui Virgil (Monica a inceput apoi sa faca perio­dic tahicardii si nu a mai avut curajul sa se des­prinda de Paris) si tot atunci, in 1996, Doinas a tra­dus genial, din franceza, poeziile Liei Savu si am facut impreuna lansarea volumului la Institutul Francez si apoi o emisiune la radio, care mi-a lasat un gust incomparabil de puritate si frumusete.

De-atunci ne-am vazut rar, Doinas venea uneori la editura si isi alegea carti. Avea mereu o buna dis­pozitie 'erectila', a unui om care dadea senzatia ca nu poate fi lovit de conditia muritorului, si si-a pas­trat-o si dupa accidentul vascular care ii domolise ritmul vorbirii si ii rapise aroganta mersului tine­resc. Era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema mortii, iar perspectiva propriului sau sfirsit parea ca nu-l impresioneaza deloc. Mi-l imaginez patrunzind in sala de operatie a doctorului Irinel Popescu cu gindurile in alta parte.

Ce se va intimpla insa cu Irinei, care a optat pen­tru comportamentul unei plante de sera (nu mai iese deloc) si care respira in ritmul iesirilor si reveniri­lor acasa ale lui Doinas?

26 mai

Aflu de la Monica (via Marie-France - Rodica Iu­lian) ca Irinel s-a sinucis asta-noapte. Marie-France sunase de dimineata sa-i transmita condoleante si a cazut peste femeia de serviciu care i-a dat vestea.

Imi vine in minte, brusc, o seara la ei in care Iri­nei, rizind, ne spune celor de fata: 'Am hotarit cu Doinas ca, daca unul dintre noi doi moare, celalalt se sinucide. Numai ca Doinas, fiind barbat, adica las, nu o sa fie in stare s-o faca.' Si a ris din nou, cu pofta.

Si, iata, acum a facut-o; ca pe o varianta extrema a lui tenir sa promesse. A plecat de la spital de indata ce, infarctul survenit, Doinas a murit. Apoi si-a pre­gatit harakiri-ul (in varianta europeana, cu luminal). A murit pesemne catre ora 11 seara, timp in care noi mincam mici in crisma 'La Cocosatu'. Synchronizität.

28 mai

Singura iubire in care nu astepti nimic ― nici certitudinea sentimentului impartasit, nici ecoul ges­turilor tale in celalalt, nici un cuvint de marturisire sau incurajare si in care lipsa raspunsului, nerecu­nostinta si vexatiunea chiar, nu micsoreaza cu o iota iubirea ta pentru celalalt ― este iubirea pentru co­pilul tau. Esti gata sa accepti ca ai ceva de ispasit si ca iubirea ta atotinduratoare este vaga compensatie a vinei de a-ti fi adus copilul pe lume fara o consul­tare prealabila.

Ne iubim cu totii mamele atit de mult pentru ca sint singura aluzie palpabila la neantul care am fost.

29 mai

Un jurnal, adica o 'consemnare pe zile', poate fi numit asa numai in masura in care orice relatare are loc in timp. Dar ce criteriu exterior! Caci altminteri, el este o dare de seama despre tot, de la oamenii pe care viata ti i-a scos in cale ― iar tu esti primul dintre ei ― si pina la intimplari, etats d'ame, ginduri si idei. Orice 'jurnal' este un mod de a patrunde in viata prin poarta cea mai la indemina, adica prin poarta care esti tu insuti.

Cartile sint foarte proaste conducatoare de idei si inteligenta. Altminteri cum de ajung evidentele atit de greu in mintea oamenilor?

30 mai

Am trait, cu comunismul, implinirea celei mai te­rifiante utopii negre la scara planetara. Nimeni n-ar fi crezut, inainte de a simti lucrul pe pielea lui, ca asa ceva poate sa intre in ordinea realitatii, sa se instaleze acolo si sa devina istorie. De fapt, istoria se drogase.

Se intimpla uneori sa vrem sa povestim cum arata halucinatia in care ne-a fost dat sa traim. Dar, vorba Monicai, 'nu ni se da voie'. Explicatia e sim­pla si Revel nu oboseste sa o reia cu fiecare carte a sa: marea majoritate a intelectualilor din Occident a apucat sa justifice, sa elogieze si sa aplaude ceea ce pe noi ne-a mutilat si ne-a ucis. Prestigiul de salon al comunismului a supravietuit sistematic crimelor sale istorice. Ceea ce noi am trait ca realitate iar ei ca rasfat ideologic nu are masura comuna. De aceea, pina una-alta, realitatea trebuie trecuta sub tacere. 'Despre lucrul acesta ne veti vorbi alta data'

Citesc, iata, in 22 doua pagini pline cu extrase din presa straina despre filmul lui Lucian Pintilie lansat recent la Paris, Dupa-amiaza unui tortionar, avind ca punct de plecare cartea Doinei Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui tortionar. Atit in carte cit si in film este vorba de confesiunea, pare-se unica pe lume, facuta recent de un tortionar activ in comunism, in epoca lui Gheorghiu-Dej din anii '50. Ambele, car­tea si filmul, spun in esenta acelasi lucru: 'comu­nism' egal 'crima'. Ei bine, in nici unul din articolele occidentale dedicate filmului (toate super-elogioase) nu apare cuvintul 'comunism', iar tortionarul nostru pare sa fi venit de pe Marte. Un singur cro­nicar aduce vorba de Ceausescu, scotind in prim-plan o figura 'accidentala' a istoriei (ca si cum pe Ceausescu nu tot comunismul l-a creat) si salvind astfel sistemul. Filmului i se rapeste valoarea impli­cita de document si totul este mutat in estetica vaga a 'cruzimii umane'.

2 iunie

Cum iti dai seama ca ai imbatrinit? Constatind ca ceea ce pentru tine a fost biografie, pentru altii a devenit istorie.

La emisiunea 'Vrei sa fii miliardar?' unei studen­te i se cere sa aleaga varianta corecta la intrebarea 'Ce trupe au intrat in 1968 in Praga: germane? itali­ene? rusesti? sau japoneze?' Fata se concentreaza, dar raspunsul e peste puterile ei. Cere 'ajutorul computerului': doua variante gresite sint eliminate pe loc. Ramin ca raspunsuri posibile: 1) trupele ger­mane; 2) trupele rusesti. Fata ofteaza usurata si spu­ne fara ezitare: 'trupele germane'.

Imbatrinirea, exprimata in termeni kantieni, pre­supune o schimbare a domeniului de experienta. Fie­care generatie reprezinta aproape o alta specie de umanitate, pentru ca fiecare generatie se raporteaza, biografic, la alt domeniu de experienta. Prin experienta ei directa ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generatia precedenta. Ea 'acceseaza' un alt cimp de experienta. Asadar, cu cit partea de evenimente traite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atit esti mai batrin. Devii batrin cind incepi sa le povestesti celorlalti ceea ai trait tu. Povestind, esti mindru, pentru ca in fond cunosti si poti relata o experienta de care ceilalti nu au avut parte. Abia apoi realizezi ca povestirea te zideste in propria ta singuratate si ca ceea ce in pri­ma instanta parea ca-ti da un prestigiu termina prin a te arunca in cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a sti istorie inseamna a avea virsta tutu­ror generatiilor de dinaintea ta. A fi nespus de ba­trin. Sau dimpotriva: a iesi din jocul 'tinar-batrin' al evenimentelor traite in chip nemijlocit.)

4 iunie

Observatia Hannei Arendt ca 'plebea', the mob ('gloata', 'vulgul'), spre deosebire de 'popor', este cupa istoriei in care se colecteaza reziduurile tutu­ror claselor sociale, este scursura acestora, si tocmai ea este vinata si manipulata de haimanalele politice care o flateaza si in care plebea, apoi, se recunoaste. Prin acest pact facut intre declasatii societatii si ci­nicii guralivi este apoi zdrobit si aliniat poporul, componenta onesta a societatii, care nu se poate apa­ra nici prin vorbe obraznice, nici recurgind la vio­lenta.

Concluzia este ca cele mai aparate (stabile) sint societatile care, din cauza bogatiei, nu au plebe (ca Elvetia sau Norvegia) si cele mai expuse, societatile sarace si 'plebeiene', ca Romania etc.

5 iunie

Vorbele teribile ale oamenilor mari unii despre altii, mai ales cind sint lansate 'cu drag', de pe plat­forma unei prietenii consacrate de o viata. Numai asa injuria poate sa devina cordiala, pentru ca se bucura de imunitatea iubirii care o preceda. Cioran despre felul in care Noica nu si-a 'valorificat' expe­rienta de viata: 'a trecut prin comunism ca un tu­rist prin Infern'. Noica despre aforismele lui Cioran: 'sclipitoare ca un fulger dupa care nu mai vine tu­netul'.

Pesimismul nu este o viziune asupra lumii, ci ocuparea unei pozitii strategice in fata imprevizi­bilului. Pesimistul e de fapt un tip care se menajeaza: cind pui raul in fata, nu poti fi luat niciodata prin surprindere de el, in vreme ce sansa de a fi placut surprins de deznodamintul fericit ramine totodata intacta. Pesimismul este in felul acesta strategia mereu cistigatoare a vietii.

8 iunie

Un autor de jurnal seamana cu cineva care s-ar dezbraca in public cu gindul ca trupul lui gol le-ar putea da celorlalti constiinta propriului lor trup.

Oricit de lenta, dezbracarea unui trup ajunge de indata la limita si limita e trupul gol insusi.

Dar dezbracarea unui suflet? Unde e limita lui? De-abia cind scrii un jurnal isi dai seama cit de 'im­bracati' sintem si cum nici o viata, oricit de lunga, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbraca, pina la capat, sufletul. Nimeni nu si-a vazut vreodata 'su­fletul gol'.

(Marii dezbracatori de suflete: Socrate, Marc Aureliu, Augustin, Kierkegaard, Dostoievski, Cioran.)

'Ce-ar fi sa-i dezbracam mai intii sufletul?', ii intreaba Socrate pe prietenii lui cind acestia, laudindu-i lui Socrate frumusetea lui Charmides, ii pro­pun tinarului sa-si dezgoleasca o clipa trupul? So­crate stie de fapt ca daca vor incepe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodata la trupul lui. Pentru ca sufletul este infinit ― 'intins in toate directiile', spunea Heraclit ―, operatia dez­valuirii lui este la rindul ei infinita. De aceea, sufle­tul nu poate fi dezbracat de nici un muritor, ci doar, ca in mitul lui Er din Gorgias, de zeii judecatori. Propunind dezbracarea sufletului lui Charmides in locul trupului sau, Socrate sugereaza inlocuirea unui exercitiu infinit cu o propedeutica la o indeletnicire divina. Ce sens are acest exercitiu? De ce apare So­crate aici ca dezbracator de suflete?

Raspunsul e foarte simplu si e de mirare ca exe­getii lui Platon nu au facut conexiunea. Daca moartea este despartirea sufletului de trup si ea reda sufle­tului puritatea care ii permite sa reintre in contact cu puritatea Ideilor si sa acceada la cunoasterea ab­soluta, atunci filozoful, ca un impacient de nemurire ce e, incepe exercitiile de desprindere deja din tim­pul vietii. El invata sa moara in chip precoce si se antreneaza cum poate mai bine, in viata fiind, pen­tru desprinderea sufletului de trup.

Ei bine, din acest antrenament face parte exer­citiul pe care Socrate il propune celorlalti: sa-i dez­brace sufletul lui Charmides. Dezgolirea sufletului este o initiere in moarte, iar moartea este aluzia la o eliberare care conduce direct la nemurire. Charmides accepta provocarea. El incepe sa se dezbrace raspunzind, mai precis intrind in jocul de intrebari si raspunsuri al lui Socrate. Cu fiecare intrebare si cu fiecare raspuns o portiune infinitezimala a sufle­tului lui Charmides se dezgoleste si pe masura ce dialogul avanseaza asistam la o tentativa sporita de parasire a lumii finitului. De aceea dialogul de tip socratic este sacru, pentru ca are loc in vederea de­frisarii unui teren pe care indeobste numai zeii si sufletele nemuritoare se pot misca liber.

10 iunie

Linga mine, intr-o casa boiereasca de la inceputul secolului trecut, cu o curte tihnita, care trimite la o alta virsta a Bucurestiului, sta o familie de muzicieni. Trei generatii, distribuite pe cite un instrument: pia­nul, pentru generatia cea mai virstnica; violoncelul, pentru cea mijlocie; pentru cea de a treia, reprezen­tata de o fetita de 10-12 ani, vioara. De la ferestrele apartamentului meu nu vad decit o portiune minus­cula a curtii, restul fiind ascuns de copaci si de un gard inalt acoperit cu plante agatatoare. Si totusi curtea si casa de alaturi, cu cei care locuiesc in ea, se rezuma pentru mine la un univers sonor. Imi per­cep vecinii ― fetita, parintii ei, bunicii ei si un ciine lup ― fara sa mi-i reprezint vizual, doar ca pe enti­tati vocale. Bunicul si ciinele lup au voci asemana­toare, desi a ciinelui e mai frumoasa, pentru ca bu­nicul indeobste se rasteste, in timp ce ciinele are un latrat timbrat si armonios. Vocea bunicii nu se aude niciodata in curte si din cauza asta trebuie doar sa-mi imaginez ca ea exista. Vocea tatalui e prezenta in masura in care se adreseaza adeseori ciinelui. Vocea mamei are identitatea chemarilor fetitei la masa. Iar vocea fetitei, in dupa-amiezele si serile lungi de vara, e vocea fericirii depline pe care nu o au decit copiii atunci cind se joaca. Tipetele ei, nascute din nesatul jocului, tropaitul de la un capat la altul al curtii, tonul care vrea sa devina dintr-o data poruncitor atunci cind se adreseaza ciinelui, chiuitul strident care acompaniaza cind si cind puseurile de excitatie ludica ― acestea toate reprezinta muzica as­fintiturilor care patrunde prin geamul deschis de la bucatarie si ajunge, tragindu-ma vertiginos catre virsta copilariei, pina la biroul meu.

Iar dimineata, cind deschid ochii, primul lucru pe care il aud sint gamele unei viori. Mi-o imaginez pe fetita care, seara, umplea curtea cu exuberanta ei, stind nespus de grava si de dreapta, cu o vioara pe masura fixata sub barbie (parul este pesemne bine strins pe cap, iar privirea limpede si albastra) urcind si coborind la nesfirsit pe scara celor sapte note si canonul acesta imi place si il absorb in mine intins in pat si imi trag din el linistea si echilibrul pentru inceputul zilei. Un copil pe care nu-l cunosc, si pe care il cunosc atit de bine, imi trimite in fiecare di­mineata, metamorfozat de rigoarea muncii lui, o mustrare pentru toate zilele vietii mele in care n-am facut nici o gama.

joi, 13 iunie

Secretul oricarei reusite: continuitatea. A persevera in directia bine aleasa.

Exemple de reusita: sejurul ultim de la Heidel­berg, decisiv pentru incheierea traducerii lui Sein und Zeit. Alt exemplu: insusi acest 'jurnal' care, in spatiul unui singur an, pare ca 's-a scris singur'.

L-am cunoscut pe profesorul Gutu cind ajunsese la litera S de la marele sau dictionar latin-roman. Imi povestea ca lucreaza de cinci ani, de la ora 7 la 12 dimineata, in fiecare zi.

Exemple faimoase de tipi care aveau comporta­ment de functionari constiinciosi in cultura, care scriau dimineata de dimineata si cu portia: Balzac, Thomas Mann, Julien Green, Sadoveanu, Eliade ― minimum sase-sapte pagini pe zi.

Stilul meu e 'heirupist', datorita succesiunii in­finite de umori inegale. 'Ma invirt in jurul cozii' (ex­presie olteneasca), pierd timpul, negociez cu mine, protestez aminind in fata iminentei, orice 'termen' ma pune in stare de insurectie. Totul e de fapt o pregatire infrigurata, un trac prelungit (care se poate intinde pe perioade de luni) in vederea asezarii la masa de lucru. Odata asezat, imi vine greu sa ma ridic, nu inteleg de ce n-am facut-o de mai multa vreme, imi promit s-o fac zi de zi de-acum inainte s.a.m.d. Apoi ciclul se repeta.

Pe cit de greu este sa ajung la masa de scris, pe atit de mult, apoi, imi place. Sint pasional, salbatic si nesatios si de aceea orice placere tinde la mine sa se perpetueze. Pot 'lucra' atunci (dar de fapt este o transa, mutarea festiva in alta lume, din care nu mai pot iesi, o concentrare extrema si continua), sap­tamini in sir, cite 12 ore pe zi. In timpul acesta sint fericit si am o senzatie indescriptibila de forta si plenitudine. Uneori pot sa scriu fara stersaturi, gin­durile se deruleaza perfect, in inlantuirea lor ideala. Se creeaza un echilibru intre ritmul derularii mentale si cel al asezarii ei pe hirtie. E ca si cum mi-as dicta mie insumi, linistit, un text pe care il stiu dintotdeauna. Alteori, echilibrul acesta se strica, 'imi dictez' prea repede, nu pot tine pasul in scris cu succesiunea gindurilor. Atunci pagina se dere­gleaza, incep sa scriu 'urit', prescurtez, cuvintele nu traduc in mod ideal gindul, dar nu are impor­tanta, important este sa nu pierd ce vreau sa spun stiind ca apoi voi reveni. Acest fel de a scrie, sub un anumit frison, este cit se poate de straniu, pentru ca spre deosebire de celalalt, masurat si tacticos, in care pui pe hirtie ceea ce stiai intocmai ca vrei sa pui, ces-talalt te face sa afli lucruri pe care pina atunci nu le-ai avut aparent niciodata in minte. Sursa lor este imposibil de precizat, ele se nasc si se amplifica de la sine, avansind implacabil intr-o directie pe care si-au dat-o singure. Febrilitatea care insoteste con­semnarea lor vine tocmai din surpriza noutatii lor totale si din teama ca ai putea pierde o informatie pe care nu se stie cine ti-o pune la dispozitie doar pentru citeva clipe. Totul e scris atunci la repezeala, cu sufletul la gura, cum da Dumnezeu, prin sintag­me imperfecte, de-a latul sau de-a lungul foii, pe hir­tii diferite, pe ce-ti cade la-ndemina, pe foi deja scrise. La un moment dat te opresti, emotionant la culme de descoperirea pe care ai facut-o. Cum poti sa afli, din tine, ceva ce n-ai stiut niciodata? Cum poti sa inveti pur si simplu scriind?

Faptul uluitor al scrisului este ca el expliciteaza, articulind-o, o cunoastere prealabila (infinita) de care eu nu sint constient pina in clipa scrisului. Fiecare pagina scrisa este aducerea la suprafata a unui frag­ment din aceasta cunoastere si astfel smulgerea lui din propria mea 'uitare'. Numai ca aceasta uitare este originara (nu presupune caderea mea dintr-un lucru pe care inainte I-am stiut), este o uitare (infi­nita) coextensiva cu suprafata cunoasterii prealabile (infinite) de care nu sint constient atita vreme cit nu scriu.

Concluzia este uluitoare: nu poti sti, afla, invata etc. decit in masura in care scrii. Situatia este diferita de cea descrisa de Platon in Menon (tinarul sclav care se dovedeste ca stie demonstratia unei teoreme geo­metrice in masura in care cineva din afara lui il ajuta sa aduca continutul ei, ascuns pina atunci in mintea lui, la lumina). Scriind, noi insine sintem cei care ex­tragem fragmente din pre-stiinta ingropata in noi. Desigur, a accede la acest 'scris de escavare' repre­zinta o performanta la care nu imi dau seama cum se ajunge. Spre deosebire de 'scrisul de insailare', compilatoriu si exterior, care plimba cunostinte din­tr-o parte in alta, 'scrisul de escavare' e singurul au­tentic pentru ca pune in joc dezgroparea unui conti­nut de cunoastere care iti apartine in mod propriu.

(Platon, Kant si Heidegger ― cei trei ginditori ai transcendentalului ― sint cei care au asezat struc­tura omului pe enigma prealabilului)

Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu stiai ca stii (asupra a ceea ce stiai fara sa stii ca stii). Pesemne ca sintem atit de ignoranti si prosti pentru ca ajungem atit de rar la 'scrisul de escavare', la exploatarea zacamintului de stiinta prealabila pe care stam fara sa stim.

simbata, 15 iunie

Fiind la Sibiu, m-am repezit astazi de dimineata la Paltinis, la 'vila lui Noica', cu domnii arhitecti Vesely sr. & jr. Pot sa consider ziua de azi ca primul pas in realizarea unui proiect pe care il port cu mine de 12 ani: revenirea la Paltinis, transformarea 'vilei Noica' in sediu pentru cantonament filozofic per­petuu etc. Camera lui Noica va ramine intacta, fara nimic muzeal in ea, cu toate obiectele faimoase ale locuirii lui la locul lor (ibricele de pe soba, cana si lingurita de pe masuta, pipa si scrumiera de pe nop­tiera, paltonul si caciula in cuier, pamatuful de bar­bierit pe chiuveta cu galeata sub ea), lasindu-ti im­presia ca locatarul tocmai a iesit. Vor ramine deopotriva intacte 'frescele de la Tassili (sau Altamira?)' ale lui Vespasian Lungu din 1986, care de­coreaza' plafonul si peretii casei scarii de la etaj, un kitsch oribil, de care Noica era foarte mindru, pen­tru ca facuse din ele un story de constituire al civili­zatiei in genere.

Celelalte trei camere, si de altminteri intreaga vila, vor fi aduse la standarde de 'confort' moderne: se va instala o centrala termica (pe pacura; in Paltinis nu exista gaze), se vor face lucrari de dezigrasiere, scara va fi inlocuita cu una de stejar, se va face o ca­mera de dus si o chicineta, o camera va deveni sufra­gerie (acolo se vor intilni 'bursierii' la prinz si seara), celelalte doua vor fi dormitoare si camere de lucru. Capacitate maxima: trei bursieri odata. Un Sorin Lavric, un Catalin Cioaba, un Bogdan Minca pot face minuni acolo lucrind cite o luna-doua continuu. La fel doctoranzii mei actuali si cei ce vor mai veni. Pei­sajul este magnific, casuta fiind practic ingropata intre brazi. Fiecare sejur s-ar petrece sub spiritul tu­telar al locului si ar comporta, obligatoriu, turul zil­nic, de o ora si cinci minute, al Paltinisului.

Am stat si am visat la acest moment ce va veni, in timp ce tinarul Vesely masura cu o scula care m-a fascinat ― o 'ruleta' laser care afisa distanta la mi­limetru cind punctul rosu al laserului atingea pe­retele ― toate distantele imaginabile din interiorul vilisoarei si ii dicta 'cotele' tatalui sau, care, asezat pe un fotoliu, le scria cuminte pe un plan preexistent. Ma uitam la ei recunoscator, ca la o echipa de medici care se pregatesc sa aduca pe lume un copil.

miercuri, 19 iunie

Astazi, la 'Forumul National al Culturii', des­fasurat la Ateneu, Presedintele nostru, trecind in re­vista starea domeniilor culturii, a inceput cu cartea. Iar cartea, a constatat domnia sa, este facuta de edi­turi private, adica de societati comerciale care urma­resc un profit. Treaca-mearga, asta e. Numai ca acest profit ― si asta deja nu mai poate.fi trecut cu vede­rea ― 'este obtinut pe seama cititorilor si autorilor'.

Trecem peste sub-tema diabolizarii profitului, draga celor care si-au trait cea mai mare parte a vietii in economii ale falimentului tinute in viata de eco­nomiile mondiale ale profitului, si ne oprim la cate­goria 'pe seama careia' obtin editorii cei verosi pro­fiturile. Aceasta este in primul rind categoria cititorilor.

De pe urma cui, te intrebi, si-or obtine editorii din Vest profitul? A biciclistilor? Oricum, in viziunea Presedintelui, faptul ca editorii 'obtin profit pe sea­ma cititorilor' pare profund imoral. Numai ca atunci e deopotriva imoral ca fabricantii de pantofi obtin profit pe seama celor care s-au decis sa nu umble desculti, iar fabricantii de prezervative de pe urma celor care fac amor si care s-au hotarit sa nu-si asume anumite riscuri. Generalizind, e imoral sa obtii pro­fit de pe urma celor care cumpara si utilizeaza un produs. Sint abuzati economic consumatorii de cren-vursti, de cuie, de hirtie igienica, de sireturi de pan­tofi, de scaune, de scobitori, de ciorapi sau de bere. Iar acestia din urma sint abuzati inca o data daca beau berea intr-o crisma sau la un restaurant. Toti utili­zatorii de ustensile sau de servicii de pe lumea asta sint abuzati economic de catre cei care le pun la dis­pozitie ustensilele sau serviciile. Si cum fiecare abu­zat intr-o directie este abuzator in alta (fabricantul de pantofi 'profita' cind vinde pantofi, dar e abuzat de catre fabricantul de bere de fiecare data cind bea bere), visul secret al Presedintelui nostru ar fi sa des­prindem productia, comertul si consumul din so­cietatea omeneasca de ideea de profit.

Gindirea Presedintelui nostru nu este absolut ori­ginala. Ea se apropie de aceea a Curtii din Boston, care judeca un om pentru crima de a fi facut un pro­fit de 6 pence la un siling. Omul e cit pe ce sa fie excomunicat, dar scapa in cele din urma cu o amen­da de 200 de lire. Biserica preia cazul si pastorul din Boston isi construieste citeva predici pe ticalosia ce­lor care fixeaza ca tel al activitatii economice ― pro­fitul. Sintem in 1639.

Dar editorii nu se multumesc sa faca profit doar de pe urma cititorilor, ci, potrivit Presedintelui, si de pe urma autorilor.

Dupa stiinta mea, in Romania, ca peste tot in lume, un autor semneaza cu editorul sau, nesilit de nimeni, un contract in care autorul, in cazul in care cartea se vinde sau in proportia in care ea se vinde, primeste o suma intre 7% si 10% din valoarea editiei.

Aceasta este si suma care ii ramine editorului in chip teoretic sub forma de profit. Lasam deoparte faptul ca riscurile legate de producerea cartii revin integral editorului. Si totusi, Presedintele nostru crede ca edi­torii 'sug singele' cititorilor si autorilor deopotriva. Ceea ce ar insemna ca atunci cind public la Huma­nitas o carte a lui Plesu, Patapievici, Cartarescu, Mo­nica Lovinescu etc, eu imi exploatez prietenii, de vreme ce fac profituri 'pe seama lor'. Ba sint atit de schizofren, incit cind apare la Humanitas un volum al meu, imi sug singele in calitate de editor si am singele supt in calitate de autor.

Doamne, unde ne-a adus capitalismul asta! Pe vremea Presedintelui, cistigau doar autorii care erau dispusi sa manince rahat, pe cind astazi cistiga doar autorii de succes. Ce vremuri am ajuns sa traim!

20 iunie

Ce formidabil instrument de mascare, pentru o gramada de destine culturale, a fost cenzura! in timp ce scriitorii popriti pareau ca nu exista, cei publi­cati isi faceau iluzia ca sint mari si ca au un public al lor prin chiar faptul ca erau publicati. 'Publicul meu', l-am auzit spunind, cu pieptul bombat, pe unul dintre ei. Pentru acestia, aparitia culturii libere a fost un dezastru. S-a dovedit ca lumea nu ii voia sau ca nu ii voise decit pe timp de seceta spirituala. Cind, in locul Sectiei ideologice, tirajele au inceput sa fie dictate de impersonala cerere a pietei, 'mari­le destine culturale' de dinainte de '89 s-au prabu­sit in majoritatea lor, lasind sa se ridice in urma uria­sul nor de praf al urii lor pentru orice reusita noua. In secret, ei regreta epoca in care propasisera intr-un climat de foamete culturala si detesta 'cultura pe baze private', facind-o responsabila, prin 'noile cen­tre de putere' pe care le-ar crea (in mintea lor pina si excelenta este o variabila a puterii), pentru spulbe­rarea unei reusite ce fusese edificata pe un fals al Istoriei.

vineri, 21 iunie

La Institutul de filozofie, in anii '70, aveam un coleg care, inainte de a deveni 'logician', fusese cro­itor la Apaca. Avea in el o mitocanie rabelaisiana, deturnata si domolita de voluptatea si inocenta cu care obisnuia sa relateze scene al caror erou era si pe care, oricine in locul lui, le-ar fi pastrat pentru sine. Totul, in spectacolul pe care il oferea acest om, era sporit de o fizionomie extraordinara: avea struc­tura unui jucator de rugby din linia a treia, miinile uriase, capul masiv in forma de para, ochii mici si calcatura lata. A tinut sa ne comunice din prima cli­pa in care a venit printre noi, membrii sectiei de epistemologie si logica condusa de Henri Wald, ca isi incepea ziua contemplindu-se minute in sir, gol, in oglinda. Mie lucrul asta mi-a creat un neajuns, pentru ca de cite ori il intilneam trebuia sa fac efor­tul de a-l reimbraca si de a elimina imaginea hidoasa pe care chiar el mi-o strecurase in minte. Ajuns intr-o zi la Institut, ne povesteste cum acasa tocmai ter­minase de mincat o cratita mare de varza cu carne, direct din cratita si muscind dintr-o franzela, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun, printr-o lucarna care dadea in bucatarie.

Alta data, intr-o dimineata brumoasa de toam­na, a venit la Institut cu o sticla de must din care ne-a oferit cite un paharel, imbiindu-si mai ales cole­gele sa bea, pentru ca era 'bun si dulce'. Apoi ne-a povestit cum facuse mustul. In seara precedenta, strugurii, care umplusera cada de baie, fusesera cal­cati in picioare, oarecum (imi imaginam eu ascultind inceputul povestii) in stilul in care Odiseu si tova­rasii sai, in filmul cu Kirk Douglas, tropaie strugurii in pestera lui Polifem pentru a-l imbata pe acesta si a scapa astfel de soarta grozava pe care ciclopul le-o pregatea. Curind s-a dovedit insa ca strugurii, al caror must tocmai il bauseram, fusesera prelucrati astfel: logicianul nostru si sotia lui (purtind numele suav de Candida) se dezbracasera goi-pusca, se ur­casera in cada si, la un moment dat, inspirati de ritu­alul bahic pe care il resuscitau intr-un apartament de bloc din Militari, traisera, scaldati pe jumatate in must, o torida scena de amor pe patul de struguri din cada. Doua-trei doamne, care ascultau povestea cu paharul gol in mina, au parasit biroul in graba, cu batista la gura.

Atunci am avut revelatia ca morala are ca premi­sa imaginea de sine reflectata in ochii celorlalti si ca, daca imaginea aceasta ramine 'la sine' ― omisa, latenta si ascunsa cu grija ―, morala poate deveni la limita ticalosie discreta. Colegul meu logician era liber de felul ih care imaginea lui se reflecta in ceilalti si 'morala' lui venea astfel de dinaintea oricarei mo­rale. El era, ca sa zic asa, premoral moral. Putea fi mitocan, nesimtit, hidos ― dar nu ticalos. Putea trai ca si cum nimeni nu ar fi existat pe lume pentru a-l privi, ba mai mult, ca si cum nici un atom din fiinta lui nu trebuia tainuit. Era dispus sa faca in public orice, pentru ca totul putea fi aratat. Totul putea fi aratat si, totusi, el raminea premoral. Era asemeni Bunului Salbatic, era un Adam paradoxal ratacit printre urmasii lui cazuti.

Noi, ceilalti, in schimb, sintem morali in masura in care acest 'orice', neintorcindu-se asupra noas­tra incarcat de judecata celorlalti, nu este dat pe fata drept ceea ce el era de la bun inceput: o josnicie. Orice poate fi facut daca e facut cu singura complicitatea noastra. Orice poate fi facut, cu conditia ca apoi sa fie escamotat, ascuns, neimpartasit, ramas sub pece­tea celei mai depline taine. Ca pragmatica sociala, morala nu este decit splendoarea vizibila a supra­fetei perfect slefuite, care isi ascunde subsolurile, vis­cerele, scurgerile. In acceptiune sociala, 'moral' nu este un om care nu face ceea ce nu trebuie sa faca, ci care s-ar sinucide daca ceilalti ar afla ce a facut.

Dar daca astfel inteleasa morala nu este decit di­versiune a suprafetei, incognito al mirsaviei, rafina­ment al camuflajului, unde incepe adevarata morala? Pentru a-si capata o intemeiere, morala trebuie sa paraseasca spatiul convietuirii sociale si sa patrunda in spatiul transcendental al privirii de dinaintea 'pri­virii celorlalti'. La Dostoievski, asta inseamna sa intri sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce revine la a spu­ne ca pentru a te sinucide este suficient sa stii doar tu ce ai facut. In spatiul privirii de dinaintea 'privirii celorlalti' (etica transcendental-moderna) sau in cel al privirii lui Dumnezeu (etica transcendent-tradi-tionala), 'a ascunde' isi pierde sensul: intr-o lume a moralei adevarate ori nu ai nimic de ascuns, ori nimic nu poate fi ascuns.

 (Spovedania este suprimarea voluntara a ascun­derii. Ea nu inseamna ca nu ai nimic de ascuns, ci ca nimic nu trebuie ascuns pina la capat.)

simbata, 22 iunie

'Principiul jurnalului' este unul al spovedaniei (ajung la mine marturisindu-ma) combinat cu des­coperirea de sine a celui care imi citeste marturisirea (te ajut sa ajungi la tine prin mine). Ma ofer mie, dar de fapt ma ofer tie. Rezultatul este un eu largit in care 'eu' si 'tu', straini pina atunci, ne apropiem atit de mult incit ne tamaduim impreuna: eu ma im­pac cu mine ajungind la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-ma pe mine si te impaci cu tine. Din­tr-un jurnal afli ca oamenii comuniaza fara sa stie, ca in adincul lor ei sint identici sau asemanatori.

De fiecare data in viata unui om exista ceva care cade sub pecetea tainei. Exista zone in fiinta ta pe care nici macar tu nu trebuie sa le atingi si pe care, daca nu le poti trece cu vederea, trebuie sa le vizitezi pe furis si sa uiti de indata ca ai facut-o. Un jurnal te ajuta nu numai sa te pui in lumina, ci deopotriva sa veghezi asupra partii tale de umbra, sa circumscrii ceea ce in tine trebuie sa ramina interzis si pen­tru ceilalti, si pentru tine. Vindecare nu inseamna a spune totul, ci mai degraba a preveni, a incercui (anuntind ca acolo inseamna 'pericol de moarte') locurile in care nici tu nici altii nu aveti ce cauta. Pe scurt, trebuie sa ajungi sa oferi celorlalti partea con­venabila din tine si sa convietuiesti in taina cu ceea ce nici macar tu nu poti accepta. La capatul unui jur­nal trebuie sa afli care anume este incaperea din fiinta ta pe care nu o poti deschide decit cu pretul pierderii, al destramarii, al imbolnavirii.

Atit pentru terapia psihanalitica cit si pentru etica religioasa acest tip de discurs este blasfemie. In am­bele cazuri, camera zavorita, usa condamnata, inca­perea tainuita etc. reprezinta un scandal. In primul caz, acolo se intra cu chei potrivite si cu lanterna in mina, rezultatul prezumat fiind 'vindecarea'; in cel de al doilea caz, camera este deschisa prin impera­tivul curateniei generale, prin rasucire metanoica, prin spovedanie si lepadare de pacat, rezultatul pre­zumat fiind mintuirea. In primul caz, te predai al­tuia (psihoterapeutului) care incepe sa scormone in tine si usa se deschide profesionist, printr-o tehnica avansata a spargerii. In cel de-al doilea caz, esti sin­gur cu tine si faci operatie pe cord deschis convins fiind ca Dumnezeu se uita la cum decurge operatia.

A trai inseamna sa poti supravietui strivit intre doua imagini despre tine: a ta si a celorlalti.

luni, 24 iunie

Telefon cu Monica si Virgil. Monica imi poves­teste foarte mindra cum au fost astazi amindoi la stomatolog, avind fiecare in dotare cite un baston impozant. Doctorul i-a primit cu un superb jeu de mots: Je vois que c'est le Festival de Cannes! (canne = 'bas­ton'; iar festivalul cu pricina e in plina desfasurare).

Le povestesc de discutia cu Marie-France, care primise vizita noii traducatoare engleze a lui Ionesco. Minata de exigentele 'corectitudinii politice', doamna Kate Sinclair ii propunea lui Marie-France ca pentru personajul 'servanta', la bonne (the Maid) din Lectia sa accepte varianta 'corecta politic' the woman who does, un soi de 'femeia care face treaba'. 'Aveti solutie, a intrebat-o Marie-France, si pentru bufonii lui Shakespeare? Ne puteti propune ceva pentru cameristele, valetii si servitoarele lui Moliere?'

Toate acestea se petrec intr-o lume care pina deu­nazi nu excela prin vertiginoase schimbari de men­talitate. Monica imi povesteste cum in Franta abia in urma cu zece ani a fost modificat un articol din Codul Napoleon, care interzicea femeii sa-si pas­treze, dupa casatorie, numele de fata, in timp ce la noi, in interbelic, potrivit modelului legislativ im­portat din Belgia, lucrul era perfect posibil. Monica isi amintea deopotriva cum in 1952, dupa casatorie, pentru deschiderea unui cont, a trebuit sa se prezinte la banca cu incuviintarea autentificata a lui Virgil.

marti, 25 iunie

Trec pe la Sanduc Dragomir. Este limpede ca pe omul acesta, care, dupa moartea lui Noica, ne-a dat o alta masura a gindirii, una ce pornea de jos, din miezul umil al fiecarui lucru, pentru ca apoi, aseme­ni spiritului din sticla eliberat, sa se lateasca peste intreaga lume ― l-am pierdut. Aerul acela de bono­mie eterna, pe care il proiecteaza uneori in afara lenta ciuruire a creierului, s-a instalat pe fata lui. De unde rasare aceasta cumsecadenie a neputintei ras­tignita peste golul care creste treptat in noi, acest zimbet strivit pe fata care tine loc de expresie si scoa­te la iveala o fericire fara obiect? Si trupul, apoi. Cind ne degradam fizic, incepem sa semanam cu obiec­tele stricate: sintem ca usa unui frigider care se inchide prost, ca bratul unui fotoliu care joaca sub greutatea cotului, ca apa rezervorului de la clo pe care o auzi curgind intruna. Bucati intregi din cor­pul nostru 'se strica' si le mai tragem o vreme dupa noi pina in ziua in care trebuie sa renuntam si sa le aruncam, cu utilizator cu tot, la gunoi. Ma uit la Sanduc Dragomir in aceasta perspectiva ustensilica: gura nu i se mai inchide cum trebuie, picioarele il ajuta prea putin, din pantalonul pijamalei ii iese furtunul unei sonde de care nu se va mai desparti pina la sfirsit, urechea e tot mai surda si brodeste rau cuvin­tele auzite, obligindu-te sa reiei de citeva ori ceea ce spuneai si facind cu neputinta conversatia.

Orice maestru isi incheie cariera din clipa in care, nemaiputindu-se domina, el ne obliga sa 'il luam in primire'. In locul celui care fusese pentru noi autori­tatea insasi, apare acum un copil. El paraseste scena invesmintat in propria-i neputinta, si le da voie discipolilor sa inceapa sa existe tocmai in masura in care ii constringe sa puna, in locul respectului si al devotiunii, tandretea grijulie generata in ceilalti de declinul sau. Desigur, nu de o inversare a roluri­lor este vorba aici. Dar oferindu-le celor care il cu­noscusera in splendoarea sa versantul destramarii sale, maestrul consimte implicit la un transfer de autoritate.

Tocmai asta este neplacut in sfirsitul lui Socrate: el ramine protagonist pina in ultima clipa si, in felul acesta, nu-i lasa pe ceilalti sa inceapa sa fie. Discursul final despre moarte rostit in fata discipolilor este o apoteoza a autoritatii sale si el ii transforma pe aces­tia in simpli figuranti. Lui Socrate nu-i tremura mii­nile, nu face pipi pe el, nu-si uita vorba. Pentru ca nu regreseaza, pentru ca nu cere ajutor si nu are nevoie de el, pe scurt pentru ca le refuza celorlalti au­toritatea de-o clipa pe care le-ar da-o spectacolul neputintei sale, Socrate moare ca un maestru nepoliti­cos: otrava, bauta, il transforma direct in statuie.

Sa iubesti copilul care sta la pinda in fiecare om batrin.

marti, 2 iulie

I-am dat lui Andrei in urma cu zece zile paginile de pina acum ale acestui 'jurnal de convalescent' si intrucit in curind va pleca in vacanta in Elvetia (de unde promite sa revina cu paginile 'despre in­geri' incheiate) ne-am vazut ca sa-mi comunice ob­servatiile lui. Una dintre ele ma provoaca in mod deosebit. 'incepi ― uite, 3 mai 2001 ― cu o lunga injuratura la adresa limbajului filozofiei, pentru ca apoi, pe 20 septembrie, cind la Heidelberg te declari absorbit de verificarea traducerii lui Heidegger, sa ajungi la glorificarea «codului» filozofie. Ceea ce in­seamna ca nu mai stiu de unde sa te iau. Spui ca esti liber de filozofie, in timp ce tragi dupa tine cu alura de ocnas ghiuleaua Fiinta si timp.'

Observatia, avind toate aparentele ca este inteme­iata, rateaza insasi 'poanta' cartii. Totul, aici, incepe cu o boala pe care o numesc 'prabusirea sistemu­lui de iluzii'. Iar prima iluzie care se prabuseste in 'sistemul' meu este, nu intimplator, tocmai filozo­fia, asa dupa cum primele semne de recuperare si de reconstructie a iluziei incep, asa cum era si firesc, in epicentrul insusi al prabusirii cind, la Heidelberg, constat ca sint din nou capabil de halterofilie meta­fizica. Faptul ca interpretarea unui text dificil redevine pentru mine o preocupare, ca pot sa ma dedic 'codului' filozofiei si sa recuperez sensul gratuitatii si al 'nebuniei' ei, este, in contextul 'medical' al cartii, primul semn al unui inceput de vindecare. Recuperarea sistemului de iluzii prin reintrarea in filozofie echivaleaza cu recapatarea poftei de min­care. Iar terapia suprema, medicamentul adminis­trat 'din umbra' si care totodata contracareaza efec­tele castratoare ale 'codului' practicat in exces sint tocmai paginile acestea. In ele este diagnosticata o boala care ne spune cit de subreda este in fond sana­tatea conditiei umane. Descrierea unei astfel de boli incearca sa arate ce s-ar intimpla daca luciditatea ar pune stapinire pe vietile noastre, ce s-ar intimpla daca nu ne-am mai putea 'droga' cu nimic si daca tot ce inseamna 'valoare' si 'sens' s-ar dizolva in lumina cruda a indiferentei suverane. Nebunia, in aceasta perspectiva, este tragica neputinta de a-ti pierde mintile. Nebun e cel vaduvit de proprietatea de a se investi in zadar si care stiind, aflind, intele­gind opteaza pentru imobilism si melancolie. Ne­bun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capa­citatea de a fabrica, pentru el si pentru ceilalti, iluzii. Asa intelese, paginile acestea sint o punere in garda asupra supremului pericol care ne pindeste: cel de a fi in toate mintile.

joi, 4 iulie

Conferinta a lui Vladimir Bukovski la 'Noua Eu­ropa', in 1983, la Heidelberg, ii citeam cartile dirdiind de emotie si nu ma indoiam nici o clipa ca este singurul personaj in jurul caruia poate sa se nasca un mit contemporan. Omul continua sa mi se para enorm, iar prin ceea ce a facut pina la expulzarea sa din URSS si prin felul in care a gindit si continua sa gindeasca dupa 1990 ― superior lui Soljenitin.

Conferinta e dedicata epocii care a inceput dupa prabusirea comunismului. Bukovski o numeste, su­perb, 'epoca incorporarii monstrului'. Aceasta e so­lutia pe care a gasit-o Vestul pentru a pune capat razboiului rece. Iar incorporarea monstrului in restul lumii a avut loc cu pretul uitarii trecutului. Vreti un exemplu de tehnica a incorporarii? a spus Bukovski. Recent, Tony Blair face o vizita in Rusia si declara cit de fericit e ca se afla intr-o tara care are o 'experienta vasta in combaterea terorismului'. Sa spui asta in chiar tara care a inventat terorismul, care a finantat terorismul international si care i-a antrenat, in tabere speciale, pe teroristii veniti din toate colturile lumii! 'Ceea ce ma sperie in aceasta tehnica de incorpora­re a monstrului, a spus Bukovski, este absorbtia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, a celor care au controlat si controleaza totul fara ca ei sa fie controlati.'

Dar de ce se intimpla asta? Pentru ca exista o com­plezenta a Vestului fata de trecutul comunist al Eu­ropei. Este o iluzie ca Vestul a scapat de Revolutia din 1917, care a fost o 'revolutie bifurcata': bolsevi­cii au ramas in Est si au impus comunismul prin re­volutie; mensevicii au trecut in Vest si au instalat mentalitatea stingista prin partide si reforme socia­liste. Rezultatul nu e identic, dar contaminarea s-a produs. Iar incorporarea monstrului prin sacrifica­rea memoriei nu este decit expresia ultima a aces­tei contaminari.

simbata, 6 iulie

Telefon cu Monica si Virgil. In ultima vreme, pas­trindu-si umorul, Virgil a optat totusi pentru 'vizi­unea prafpulberista', cum am botezat-o intr-o vacanta petrecuta impreuna la Megeve in 1998. Imaginam atunci si o lucrare de doctorat cu titlul Prafpulberismul in cultura romana de la Miron Costin la Virgil Ierunca, fapt care lui Virgil ii placea enorm si il facea sa rida cu pofta.

Asadar, il gasesc pe Virgil la telefon in verva praf­pulberista, de Ecclesiast postmodern. 'Ce faceti, Vir­gil?' ― 'Ce sa fac, Gabriel, regret ca nu mai am timp sa scriu 1 000 de pagini despre versul lui Vlahuta «Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei».' ― 'Cum asa, Virgil, raspund eu intremator, dar aveti toata viata inainte!' ― 'Asa e, la 82 de ani am inainte viata de apoi.' Monica si cu mine ridem in hohote. Virgil ii cedeaza telefonul si il 'vad' cum se indreap­ta, calcind nesigur dar mindru de replica lui, spre fotoliul in care, odata asezat, isi va aprinde de indata tigareta, aceeasi, sustine el, pe care o fumeaza de cum incepe ziua.

miercuri, 10 iulie

Ma simt uneori in fata cartilor ca un degustator incercat de vinuri. Stiu cind o carte e 'buna'. Crite­riul este simplu: ea trebuie sa te mute in lumea pe care o deschide. Indiferent daca este vorba de literatura, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie sa construiasca din inteligenta, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care pina atunci nu existase. Iar din lumea aceasta, de indata ce ai pus piciorul in ea, tu ca cititor trebuie sa nu mai poti iesi.

Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obisnuite trebuie sa se inchida pentru o vreme in urma ta si tu trebuie sa uiti ca lumea aceea, care pina atunci fusese singura reala, exista cu adevarat. Acum, cind citesti, nu exista decit lumea in care ai fost absorbit si din care nu mai poti iesi decit dupa ce ai straba­tut-o in intregime. Iar revenirea la lumea de pina atunci ― la lumea aceea impozanta prin realitatea si 'adevarul' ei ― trebuie sa fie grea, neplacuta si uneori chiar plina de suferinta. Pentru ca centrul fiintei mele s-a mutat in lumea pe care cartea a deschis-o, cind lectura ei s-a incheiat eu nu mai apartin lumii de aici. De aceea, recazind in ea, sint debusolat, buimac si nefericit. Daca o carte nu creeaza aceasta ruptura, daca ea nu iti propune, in chiar mijlocul existentei in care esti implintat, o lume alternativa la care sa poti face oricind recurs, daca ea nu iti provoaca ne­voia de a te freca la ochi pentru a reintegra lumea pe care ai parasit-o, atunci ea nu e o carte importanta, ci una pe care o vei uita, pe care ai citit-o caznit si care va sfirsi in vastul cimitir al cartilor. Cartile acestea care intra in timpul tau cu propriul lor timp pot fi citite chiar acolo unde ai apucat sa le deschizi, in picioare in mijlocul camerei, linga raftul unei librarii sau la lumina unui felinar.

14 iulie

A murit Ricu Wald. L-am vazut ultima oara ina­inte de a pleca la Heidelberg, in toamna anului tre­cut. Avea metastaze osoase si fusesem prevenit de catre Sorel Vieru ca voi avea un soc. Dar a fost mai rau decit putusem sa prevad. Statea intins pe sofaua din sufragerie, imbracat in pantaloni de pijama si cu un tricou fara mineca. Nu cred ca avea mai mult de 30 de kg. Senzatia era cumplita: aveam in fata tru­pul unui om de 80 de ani redus la scara unui trup de copil. Parea o fiinta care se absorbise dinlauntrul ei, retragindu-si contururile, care isi devorase substanta si care pastrase, ca demonstratie absurda a unei supra­vietuiri inutile, cioturile suprainaltate ale umerilor, gamalia capului si coastele labartate, scapate parca din cheotorile toracelui. Spectacolul era atit de cum­plit, incit in primele zece minute imi venea sa tip si sa fug. Apoi, treptat, m-am linistit. Femeia care sta­tea cu el zi si noapte iesise, profitind de vizita mea, asa incit dupa o jumatate de ora il luam in brate ca pe un prunc si il ajutam sa se rasuceasca in alta po­zitie. Groaza initiala se transformase in tandrete si tin minte ca mi-am promis sa revin, ca m-am pus, aproape, sa-mi jur ca o voi face, pentru ca stiam, pe de alta parte, cit este de greu sa-ti respecti porniri­le si avinturile de o clipa. Dar odata intors din Ger­mania, nu am mai revenit: nu eram nici indeajuns de bun si nici indeajuns de curajos ca sa o fac. A fa­cut-o in schimb Marin Diaconu, care se ducea sa-l vada aproape zilnic, a facut-o Sorel Vieru, saptamina de saptamina, si atunci cind i se intimpla sa nu se duca mi-a marturisit ca avea senzatia penibila ca trage chiulul.

In orele acelea cit am stat ultima oara cu el imi spunea ca isi doreste mai mult ca orice sa moara si ca moare ca un mare credincios: avea credinta ne­zdruncinata ca va intra in neant.

De cite ori dispare cineva care a facut parte din viata mea mi se pare ca ia cu el partea aceea care era a noastra si ca viata mea, imputinata astfel, este si ea mai aproape de sfirsit. Pentru ca rostul vietii mele se nascuse si din intilnirea mea cu celalalt, el disparind, o parte din rostul vietii mele se pierde si el.

Relatia mea cu Wald nu a fost niciodata aceea din­tre invatacel si profesor. Ceea ce ne-a unit a fost me­diul ostil in care am lucrat amindoi la Institutul de Filozofie al Academiei. Wald s-a purtat atunci cu mine ca un parinte si un prieten mai mare, incercind sa ma protejeze intr-o lume care ma rejecta ca pe un corp strain. Ce cautam noi in ea? m-am intrebat de atitea ori. Pe Wald il aruncase acolo Istoria. Fiu al unui negustoras de nasturi din Dudesti, se trezise in prima tinerete 'ilegalist'. Mi-l imaginam greu in postura asta, lipind afise si luind parte la intilniri clandes­tine. Nu i se potrivea deloc. Asa cum nu se potrivea cu sensibilitatea si cu vioiciunea lui mentala unifor­ma ideologica pe care o vreme a fost nevoit s-o poarte. Numai ca valul acesta al Istoriei l-a impins intr-un loc social in care altminteri n-ar fi ajuns niciodata: mediul universitar-academic. Din nefericire pentru el, nu prea facea figura de 'ideolog al clasei munci­toare'. Ii stateau bine nu sapca si tunica, ci costumul bine croit, ciorapul negru de matase intins pe picior, mocasinii. Avea stil, gracilitate, rasa. Era 'elitist' si ii placea sa se stie ca frecventa cercul aristocratiei co­muniste, pe Costin Murgescu, pe Bellu Zilber, pe Brucan, pe Gogu Radulescu. Isi insotea vorbirea cu o gesticulatie placuta si avea o excelenta 'miscare sce­nica'. Era bine crescut, snob, vorbea o romana deo­sebit de ingrijita. Iubea restaurantele, mesele bune, spectacolele, tinea conferinte in lumea artistica, misu­na enorm social, avea o nevasta cu un corp superb, care lucra la televiziune si injura ca un birjar, fapt de care el era foarte mindru pentru ca dadea 'sic'.

Sint convins ca daca n-ar fi existat legionarii, ar fi preferat oricind lumii acesteia mitocanizate in care traiam lumea interbelicului in care 'draga, Carol ve­nea la Academie si vorbea liber 20 de minute despre filozofia lui Blaga'. Unde mai pui ca iubea si jazz-ul, pe care de altminteri il practicase in tinerete, ca ba­terist in nu stiu ce orchestra de restaurant bucures-tean. Gulian, groparul oficial al filozofiei romanesti, care ajunsese sa il deteste in scurta vreme, obisnuia, cind vorbea de Wald, sa-si exprime dispretul (el, care cinta la vioara) spunind: 'Ce vreti, a ramas si in filo­zofie tot un baterist', ceea ce intr-un fel era adevarat, numai ca te lasa sa crezi ca el, Gulian, atunci cind ii asasina cultural pe Maiorescu sau pe Blaga, facea muzica de camera.

Filozoficeste, Wald nu avea ce sa-mi dea, pentru ca descindea direct dintr-o paradigma a pustiirii filozofiei de care trebuia sa scape mai intii el. Fiind sprintar, inteligent si superficial, nu a avut insa rab­darea necesara, odata trecut de 40 de ani, sa asimi­leze un autor sau un domeniu. Ii placeau prea mult spectacolul, cozeria, calamburul, ca sa mai gaseasca in el resursele necesare pentru lucrul metodic si apro­fundat. Lectura de tinerete a teoriei lui Engels pri­vitoare la raportul dintre munca, unealta si limbaj l-a marcat pentru restul vietii, iar incercarea de a altoi pe ea un structuralism lingvistic rau asimilat, foarte la moda la noi prin anii '60, s-a soldat cu o galimatie filozofica in care nu mai era de recunoscut nici mar­xismul, nici structuralismul, dar care lui Wald, cu vre­mea, a inceput sa-i dea iluzia ca reprezinta o 'gindire a lui'. Ca si cum o 'gindire' se putea naste in vidul cultural al unei epoci, dincolo de o pregatire, de o for­matie, de un maestru, de o scoala anume, de o efer­vescenta de idei etc. Dar ce importanta avea? Impor­tant e ca reusise sa-si construiasca o iluzie eficace si ca a supravietuit datorita ei. Daca Wald nu ar fi exis­tat, nu as fi stiut niciodata ce inseamna in filozofie un comportament infantil. Scena de atunci a 'filozo­fiei', in masura in care marxismul este o impostura filozofica, era populata de impostori. Wald nu era insa nu impostor, ci un copil metafizic. Neavind con­stiinta exigentelor, reperelor si standardelor filo­zofiei, isi imagina ca jucaria pe care o improvizase era o masinarie adevarata. Se juca singur cu ea cu forta cu care numai un copil poate intra in universul pe care si l-a creat cu mijloace derizorii si in a carui rea­litate, prin insusi exercitiul jocului, incepe sa creada. Calarind cu un entuziasm debordant batul metafi­zicii sale, ajunsese sa creada ca are sub el un armasar focos care il poarta in cele mai crincene batalii ale gindirii. De cite ori l-am privit jucindu-si, cu inepui­zabila energie, jocul pe care si-l inventase, m-am simtit nespus de batrin.

Nu stiu ce va 'ramine' din cartile lui Wald (mi s-a parut totdeauna ca scrisul lui repeta, obsesiv si circular, citeva idei de bun-simt de o saracie filozo­fica dezolanta), dar vor ramine neindoielnic mots-uri care vor circula prin lumea noastra ca un panas al spiritului lui. Iata replica pe care i-a dat-o lui Serban Cioculescu, prin anii '60, cind crezul comunist de tinerete al lui Wald incepuse sa se clatine: '― Ce mai faceti, domnule profesor? ― Ce sa fac, Ricule. Ma doare mijlocul! ― Pe dumneavoastra, domnule pro­fesor, va doare mijlocul, dar pe mine ma doare scopul!'

miercuri, 17 iulie

Astazi in masina, in drum spre casa, ii spun lui Vlad Zo ca nu ma descurc in povestea cu opera, cu talentul si cu imoralitatea sociala a scriitorului. In ce masura un scriitor care bate palma cu un regim de lichele isi pune in pericol destinul literar? Talen­tul lui Brecht e mai putin mare pentru ca el era com­promis? Sau al lui Sadoveanu, Arghezi, Calinescu? 'M-am gindit si eu la chestia asta, imi raspunde Vlad. Pai nu talentul e problema. Talentul e o conditie. Multi au talent. Si Paunescu are talent sa faca ver­suri. Numai ca un scriitor e mare daca, dincolo de talent, reprezinta o constiinta. Atentie, «constiinta» nu inseamna «moralitate», ci putinta de a trai pina la capat pe firul netraficat al interioritatii tale. Din cauza asta Panait Istrati, Koestler sau Orwell nu sint totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu. Vreau sa spun ca o angajare istorica gresita tine de constiinta, in timp ce o pactizare cinica nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezinta o constiinta si de-asta, pina la urma, ei nu sint mari, indiferent de cit talent au. Cel mai bun exemplu de constiinta pentru mine este Dostoievski.'

luni, 29 iulie

Fac un talk show cu Vartan Arachelian la Realitatea TV. Vine vorba de faptul ca dupa 12 ani de 'tranzitie' romanii nu reusesc sa se desprinda de modelul pre­cedent al puterii. Oamenii nu-si pot reprezenta pute­rea decit in tiparele in care au cunoscut-o inainte de 1990. Si se intimpla asa deopotriva cu cei care o exercita si cu cei care o suporta.

Asadar, cine-i de vina cind intri in secretariatul unui cabinet ministerial si vezi poza primului-ministru pusa cu evlavie in trei locuri din aceeasi camera: o data, centrata si solemna, pe peretele din spatele secretarei; a doua oara, lipita adolescentin-strengareste, asemeni unui afis cu Jimi Hendrix, pe partea laterala a unui dulap metalic, plin cu dosare, pahare si cescute de cafea; a treia oara, intim-dragastos, poza este fixata intr-o rama aurie micuta, asezata pe bi­roul secretarei adjuncte care tocmai isi pileste unghiile si care trebuie sa lase senzatia ca se uita din cind in cind la premier cu tandretea cu care acasa ii scapa ochii pe poza de pe etajera a iubitului, sotului sau copilului plecat in vacanta. Sint de vina cei din birou pentru zelul lor amintitor si vestitor de cult? Sau de vina e premierul nostru pentru ca, mai mult sau mai putin discret, incurajeaza in oamenii care il incon­joara pornirea lor de slugi? Desigur, portretul lui Nastase este mai prietenos decit cel al lui Ceausescu. Dar daca intr-o buna zi, in alt ceas al Istoriei, ii vine si lui ideea sa coboare in strada, sa se catare pe umerii oamenilor sau sa pavoazeze, chinezeste, stadioanele?

Ce le reprosez celor care ajung sa se imbete cu pu­terea? Simplu spus: uita ca sint si ei, ca noi toti, niste omuleti.

In spatele coloanelor cu girofaruri, cu SPP-isti care 'ocupa pozitiile' si controleaza preventiv locul, care croiesc drum si care vegheaza si supravegheaza ― se afla pina la urma un omulet. In spatele celor care se urca la tribune, care vorbesc multimilor, care umplu ecranele televizoarelor ― se afla pina la urma omuleti. In spatele ridicarii unor armate si al declansarii unui razboi ― se afla pina la urma un omulet.

Ce este neplacut cu acesti omuleti care sar o vre­me din rind si incep sa se considere si sa fie consi­derati 'oameni mari' este ca, foarte adesea, fac tare mult rau celorlalti. Si cu cit fac mai mult rau, cu atit sfirsitul lor ii readuce in matca de omuleti pe care crezusera ca au parasit-o pentru totdeauna. Vorba lui Bulgakov: ce se intimpla cu 'un om mare' cind da un cancer peste el? Devine un 'om mic', un omulet. Ce se intimpla cu anchetatorul lui Noica (cel care il batea cu o cravasa pe spate), zece ani dupa proces, cind Noica il intilneste pe strada, afla ca a facut o pareza, ca trage un picior si ca e tutungiu? A devenit omulet. Ce se intimpla cind nemtii intra pe neastep­tate in Rusia, cind se indreapta glont spre Moscova si cind Stalin, timp de citeva zile, sta incuiat in cabinet, pindind fiecare pas de pe coridor si crezind ca cei din anturajul sau vin sa-l aresteze si sa-l judece pen­tru felul in care a pregatit armata sovietica? Se intim­pla ca Stalin devine un omulet. Ce se intimpla cu Milosevici la Haga, in ciuda aerului arogant si al re­plicilor vehemente pe care le da tribunalului? Devine un omulet.

De ce pe multi dintre romani i-a induiosat moartea lui Ceausescu? Pentru ca din omul dat jos dintr-un TAB in curtea unei cazarmi, cu caciula care i se asa-za intr-o rina cind da sa coboare pe usa prea scunda, iesise dintr-o data la iveala omuletul. Cel care le spu­nea romanilor ce au voie sa spuna si ce nu, ce trebu­ie sa gindeasca, ce trebuie sa manince, citi copii tre­buie sa aiba, ce filme pot sa vada si ce carti sa citeasca nu mai ramasese acum ― fugarit, arestat, cu tabie­turile spulberate, primind mincarea de la popota, dor­mind intr-un pat de metal asternut cu o patura aspra, lipsit de serviciile maseurului si nemachiat ― decit un batrinei rapanos, un omulet. Un omulet era si Elena, cu miinile prinse la spate cu o sirma gasita prin curtea cazarmii si strigind la soldatul care o lega, cu vocea ei dezagreabila: 'Ma, v-am fost ca o mama!'

Omuleti, omuleti peste tot. Omuleti care isi inchi­puie ca sint mai presus de legea omuletilor si ca nu mai au de dat nimanui socoteala. Si care cel mai ade­sea termina prin a da socoteala, insa, ca pret al uitarii conditiei de omulet, de asta data prin moarte violenta.

miercuri, 31 iulie

Cuvintele au cel mai mic efect tocmai acolo unde sint cel mai bine spuse: in scris. Adevarul este ca in scris nu se poate tipa. Orice scriitor este condamnat la cor­donul de tacere al propriilor sale cuvinte. Cele mai sublime, mai dramatice, mai cutremuratoare vorbe se impotmolesc din capul locului in tacerea apriorica a paginii. In scris, pina si urletul ramine confidential. El circula intre mutenia celui care l-a pus in pagina si a celui care, de partea cealalta, il percepe in solitu­dinea lecturii. Pentru ca se adreseaza de fiecare data unui singur cititor, scrisul poate aspira cel mult la un scandal in intimitate. Oamenii se vor mobiliza oricind in jurul unui cintec, al unei lozinci, al unui discurs, dar niciodata al unei pagini scrise. Marii mar­turisitori sfirsesc prin a fi ingropati de insesi cuvin­tele care trebuiau sa-i exprime. Poti sa scrii pagini care ar face pina si pietrele sa plinga; contemporanii tai se vor uita la televizor.

miercuri, 7 august

Am sosit ieri, in vacanta, la Paris si stau, ca si anul trecut in august, la Catherine si Mihnea, plecati la Venetia. De ani de zile am reusit sa fiu alaturi de Mo­nica si Virgil de ziua lor: Virgil implineste anul acesta ― pe 15 sau pe 16 august, nu se stie niciodata ― 82 de ani.

Am fost asta seara sa-i vad si, ca de obicei la so­sire, a avut loc ritualul schimbului de daruri. Cadoul meu e 'retro', un frumos album in sepia cu Bucurestiul vechi si CD-uri cu slagare romanesti interbe­lice. Virgil vrea sa asculte de indata citeva si in scurta vreme, in livingul din Francois Pinton tapisat cu ci­teva mii de piese de muzica clasica, rasuna Mina bir­jar, Iubesc femeia, Adio, doamna... Monica si Virgil incep sa schimbe priviri complice, nevenindu-le sa creada ca anii adolescentei lor bucurestene pot sa navaleas­ca atit de convingator peste ei. Sintem toti trei pe muchia dintre lacrima nostalgica si ris, pentru ca mu­zica e insinuanta, iar versurile sint, pe alocuri, ului­toare. (Retin, la un moment dat, portretul femeii care zdrobeste inimile tuturor barbatilor: 'sarpe cu trup de felina'.) Si totusi, nicaieri, nici cea mai mica urma de vulgaritate.

'Gabriel, imi spune Virgil dupa ce terminam au­ditia, cum mai pot eu, dupa un cadou atit de mag­nific, sa iti daruiesc ce iti pregatisem? Am descope­rit in ultima vreme un mare compozitor si voiam sa ti-l semnalez si dumitale: ai aici simfoniile lui Beethoven cu Cleveland Orchestra dirijata de Geor­ge Szell, cea mai buna interpretare dupa cea a lui Furtwangler.' ― 'Gabriel, intervine Monica, chestia asta cu Beethoven e bancul lui din ultima vreme. De doua saptamini asculta numai Beethoven si zice ca il des­copera.' ― 'Ce doresti, doamna, nu-mi dai voie sa-l descopar pe Beethoven la 82 de ani?'

Sosirea mea la Paris se face intotdeauna prin ei. Seara a inceput. Palavragim, ridem, ne evaluam im­pasurile si, ca de fiecare data cind ii revad, ma cotropeste senzatia de bunastare interioara totala pe care mi-o da cea mai proaspata, mai egala, mai neo­bosita iubire a mea.

vineri, 9 august

Astazi, trecind pe Boulevard Hausmann, in fata magazinului Lafayette vad cinci-sase insi imbracati in frac, toti blonzi, cintind marsul din Aida, cu parti­turile puse pe trepiedele aliniate la marginea trotua­rului. E miezul zilei si sint 30 de grade. Spectacolul unor oameni imbracati in negru in plin soare, su­flind de zor in alamurile stralucitoare, cu sudoarea curgindu-le de pe fata pe gulerul tare al camasii si apoi pe papion are in el ceva deopotriva ridicol si impunator. Cine sint cei care vind muzica pe un tro­tuar parizian imbracati ca in sala de concert? Ma apropii sa-i vad mai bine. Pe o placuta fixata de bara orizontala a grilajului care desparte trotuarul de fluxul necontenit al masinilor sta scris: Filarmonica din Novosibirsk. Siberia. Plec visator. Rusii isi cistiga viata la Paris imbracati in frac si cintind la trompeta Aida. Citeva sute de metri mai departe, postate in fata unui Monoprix, doua maramuresence cu priviri umile te scutesc sa impingi singur usa magazinului. Pina si in cersetorie vindem cel mai necalificat pro­dus: un simplu gest, simpla disponibilitate de servi­tor. Dar ce are a face? Important este ca pina la urma cu totii 'ne integram in Europa'.

luni, 12 august

Marea Galerie de la Luvru revizitata dupa 20 de ani. Ma prinde ora inchiderii si, in timp ce trec inca o data in revista in sens invers secolele si prin fata imi defileaza printi de Rimini, tinere printese, ca­valeri de Malta, condotieri, viceregine ale Neapolelui, Ioan Botezatorul, scene de lupta cu cavaleri in zale, ingeri in adoratie, supliciati, ghicitoare, tineri gentilomi, am aceasta revelatie: cosmarul suprem ar fi sa traversez, pustii, salile acestea.

Copil fiind, dupa prima vizita la Muzeul Antipa, mi-am imaginat inainte de a adormi ca m-as afla in clipa aceea, singur, in salile cu scheletele de mamuti, cu cimpanzei, cu anaconde, cu hiene, cu toate ora­taniile lumii puse in formol, impaiate in vitrine sau inaltate pe socluri. Nu stiam atunci ca spaima care m-a cuprins era prima spaima metafizica a vietii me­le: pentru ca in nici o situatie reala un om nu se poate afla singur fata in fata cu toate fiarele lumii. Muzeul realiza prin sinteza o imagine ― 'lumea naturala' ― care nu-si avea corespondentul real nicaieri. Ceea ce se obtinea era remarcabil si terifiant: singuratatea mea de om proiectata pe fundalul lumii animale.

Dar traversarea unei galerii de tablouri si statui? Mi-am imaginat paznicii scotindu-i afara pe ultimii intirziati si Inchizind muzeul. Ce as fi simtit rami­nind acolo? Tablourile atirnate pe pereti ar fi eva­dat din conventia estetica prin care se ofereau pina atunci privirii si ar fi devenit ceea ce ele erau de fapt: usi intredeschise catre alte lumi. Fra Angelico, Antonello da Messina, Ghirlandaio, Pisanello, Piero de la Francesca erau numele canalelor prin care istoria se revarsa peste noi. As fi ramas singur fata in fata cu epocile lumii. Din tablourile atirnate pe pereti s-ar fi desprins, venind catre mine, grimasele infinite ale stramosilor mei, metamorfozele speciei mele si ale propriului meu chip: supliciat, contorsionat, trufas si crud, ucigind si implorind, in adoratie sau supu­nere. Am iesit auzind in urma mea gratiile care se inchideau si mi-am imaginat cum salile isi dadeau jos masca frumusetii de peste zi si se pregateau sa se deschida in infricosatorul lor.

marti, 13 august

Cu Monica la Salpetriere. A fost programata as­tazi pentru un scaner cerebral, in speranta ca va fi depistata cauza ametelilor repetate din ultimele luni. Analiza nu se face decit in prima parte a diminetii, ceea ce pentru Monica, mergatoare in pat la 3-4 di­mineata, este echivalent cu o drama. O rugasem sa ma lase s-o insotesc cu masina la spital. A acceptat in cele din urma, dupa ce, in repetate rinduri, imi expli­case ca n-am sa ma pot trezi cu noaptea in cap si ca, ea una, nu va dormi oricum deloc. 'Cind v-au pro­gramat, Monica, pentru analiza?' ― 'La 8 si un sfert.' Asta era duminica seara. A doua zi la prinz progra­marea se mutase, in relatarea Monicai, la 8 fara un sfert, cu specificatia, pe care a facut-o in trei rinduri, ca 'trebuie ajuns la spital cu un sfert de ora inainte, pentru pregatire'. Ieri seara, in sfirsit, Monica se de­cide asupra orei la care ar urma sa ma prezint cu masina in rue Francois Pinton: 7 fara un sfert. 'Dar Monica, incerc sa protestez, Salpetriere e la doi pasi de Mihnea, iar de la dumneavoastra pina la spital nu facem mai mult de 20 de minute.' ― 'Gabriel, nu stii nimic! Miine, jumatate din Paris soseste din va­canta, iar cealalta jumatate pleaca. Noi stam linga periferic. O sa fie o aglomeratie nebuna. Si pe urma spitalul insusi e un mic oras. Pina gasim cladirea cu radiologia'

Ma hotarasc sa ii respect angoasele, asa incit nu mai comentez. Astazi de dimineata la 6 si 35 de mi­nute eram sub geamul Ieruncilor, dupa ce traver­sasem un Paris in care, in afara gunoierilor si a unei masini de pompieri, fusesem singurul automobilist.

La 7 si zece minute coborim in fata clinicii de neu­rologie si radiologie de la Pitie Salpetriere, dupa ce strabatuseram curtile si aleile pustii ale spitalului. Intram in clinica ― nimeni. Dinspre cafe-ul de la par­ter se indreapta inspre noi un tinar cu bratele pline de cutii de carton: bufetul se pregatea sa deschida la ora 9 si 'primea marfa'. ― 'Pardon, monsieur, in­cepe Monica. Am fost programata pentru o analiza si mi s-a spus sa vin cu un sfert de ora mai inainte. Stiti cumva unde se fac analize?' Tinarul asculta po­liticos, scotind capul cind pe o parte, cind pe alta a stivei de cartoane pe care o tine in brate. Ii raspunde Monicai ca el a livrat portocale si ca, din pacate, nu o poate ajuta. 'Monica, zic, cuprins brusc de o ba­nuiala, aveti la dumneavoastra o convocare cu ora programarii?' Monica incepe sa caute in poseta si da la iveala o frumoasa foaie scrisa la computer pe care e marcata, cu litere in bold, ora programarii: 9 fix. Ma uit la ceas. Intre timp se facuse 7 si 25 de minute. Monica imi vede expresia uimita, presimte comentariul care urmeaza si, leganindu-se de pe un picior pe altul, mi-o ia inainte: 'Gabriel, fii gentil! Ti-am explicat doar: pregatirea pentru analiza, va­cantele in toi, spitalul cit un oras' Intre timp des­copar ca sectia de radiologie e la subsol. Acolo, per­sonalul e pe pozitie. La 'Primiri', o tinara sta in spatele unui computer. 'Pardon, madame, reincepe Monica. Am fost programata pentru o tomografie si mi s-a spus sa vin cu un sfert de ora mai devreme' ― 'Luati loc, veti fi chemata', raspunde sec fata. Intr-adevar, peste o ora si un sfert, urmind intocmai programa­rea, un asistent vine si o preia pe Monica.

Iese dupa o bucata de vreme din sala de analiza, bombanind fioros: 'Nu mai pun piciorul aici in ve-cii-vecilor! Sa ma roage si nu mai vin! ― Ce s-a in­timplat, Monica? ― M-au chinuit, Gabriel, m-au chi­nuit, ca in Colonia penitenciara a lui Kafka! ― Cum sa va chinuie, Monica? Un scaner e un scaner, nu va atinge, nu va face nimic, nu simtiti nimic, nu va doare nimic. ― Gabriel, ai auzit de Colonia penitenciara? M-au torturat! M-au pus in fata unui aparat cu un aer inocent, care pe urma imi venea deasupra capului si facea «hiir! hiir! hiir!» ― Ei si? Ce daca facea «hiir»? ― Ma stresa, Gabriel! Ma stresa! ― Monica, imi pare rau ca trebuie sa va spun, dar suferintele dumnea­voastra kafkiene nu ma impresioneaza deloc. De­loc! Poate pe Virgil sa reusiti sa-l impresionati, acasa. Important e rezultatul. ― Je m'enfiche de rezultat! Am fost torturata! Si nimeni nu-mi plinge de mila. ― Nu va pling, Monica, nu va pling. Nu sinteti con­vingatoare. Chestia cu Kafka nu ma convinge. ― Gabriel, esti un monstru insensibil.'

In asteptarea prelucrarii rezultatelor analizei, mer­gem spre café-ul unde cu trei ore in urma Monica cerea relatii despre analiza scaner 'livrezorului' de portocale. Ma tine de brat, nespus de mica si neaju­torata, dar bombanind intruna si, de-acum, cu gindul sa-l sune pe Virgil sa-i spuna ca totul e in regula, dar si sa se poata plinge cuiva in mod eficient. Ii simt bratul subtire agatat de bratul meu, ii simt mersul nesigur, care ma face sa-mi potrivesc pasii dupa pasii ei, si imi e bine ca sint acolo, ca m-am sculat cu noaptea in cap si ca pot ocroti, fie si pentru o clipa, o aseme­nea minune de om.

joi, 22 august

Cu cit ura care se stringe in jurul tau e mai mare, cu atit sensul vietii tale este mai bine conturat. Exi­latii, cei care isi parasesc lumea lor, sint nefericiti, se usuca si mor sufleteste pentru ca nu mai e nimeni care, urindu-i, sa le poata da masura implinirilor lor. Ei patrund in infernul indiferentei pure. Adevarul este ca bine, plin si variat nu se traieste decit in socie­tatile in care se uraste mult. Fericirea este indiso-ciabila de ura pe care o stirnesti si de gindul linistitor ca, prin ceea ce ai facut, ai lovit just. Din acest punct de vedere in Romania se traieste bine. Daca e adeva­rat ca orice 'ura de moarte' intilneste la capatul ei triumful cuiva, atunci la noi poti sa obtii lesne apo­teoza: in fiecare zi se va gasi cineva care sa te urasca de moarte pentru ceea ce faci si fiecare zi devine ast­fel un triumf la indemina.

luni, 2 septembrie

Imi cade de-abia acum in mina interviul din Ro­mania literara (12 dec. 2001) cu Friedgard Thoma. 'A existat un contrast puternic intre fata umana si cea «auctoriala» a lui Emil Cioran?' este intrebata eroina noastra. Raspunsul este stupefiant: 'Da, si incerc chiar la inceputul cartii mele sa descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vadit in registrul anecdo­tic al conversatiei noastre [] si nu parea prea inte­resat sa mi se adreseze in termenii in care eu il cu­nosteam din lectura aforismelor si in care doream sa-l aud! Trebuia mereu sa-l readuc la acel nivel'

Bietul Cioran! Ce nesansa pe el sa incapa pe mina unei asemenea capre metafizice! Friedgard vine la intilnirea cu Cioran programata sa cunoasca nu un om, ci un fabricant de aforisme, in vreme ce Cioran vede in ea ceea ce Friedgard si era inainte de a se fi automutilat cultural: o tinara femeie frumoasa. Fiecare cunoaste propria lui dezamagire: Friedgard descopera un personaj sarmant care ii vorbeste de­spre chiriile din Paris, iar Cioran va descoperi in pat capra metafizica.

In alta parte, dna Thoma spune ca 'in relatia pe care a avut-o cu mine', Cioran a vrut 'sa fie lipsit de pretentii'. (Se intelege ca fata de el insusi. Nor­mal! Splendoarea lui Cioran venea tocmai din fires­cul cu care se purta. Nu poza niciodata.) 'Eu insa nu am putut sa suport asa ceva, nu eram obisnuita cu astfel de situatii [ce fel de situatii?] si doream ca el sa fie foarte exigent, a trebuit chiar sa-l constring'

Ciudat cum prostia asta gomoasa nu transpare din cartea de la Weidle Verlag cu atita claritate. Sen­zatia pe care ti-o lasa interviul este ca Friedgard ii fixase lui Cioran 'cota de aforisme' si ca, dincolo de ipostaza culturala (autorul sapiential), a fost inca­pabila sa vada in Cioran bietul om din carne si singe electrocutat de dorinta. L-a torturat prosteste in nu­mele 'exigentei'.

Aceasta viziune simplificatoare, potrivit careia omul dispare in spatele functiei creatoare, mai ales cind e vorba de 'filozofi', cunoaste o larga raspin­dire. In imaginarul popular, filozoful trebuie sa fie un personaj nebulos, distrat si sfrijit, eliberat de ve­rigile care indeobste ii tin pe oameni legati de lumea aceasta. El este dincolo de foame, de sete, de eros si, in genere, de orice latura pragmatica a vietii. Doam­ne fereste sa ai, ca filozof, statura unui profesor de sport (de vreme ce Kant avea 1,50 m si semana cu o maimutica), sa-ti placa mincarea buna (si totusi lui Toma d'Aquino i se taiase un semicerc in tablia mesei ca sa-i poata incapea burta in timp ce minca, Jean-Francois Revel dedica mesei de prinz doua ore in fiecare zi, dupa care, rapus, isi face siesta o ora, ca sa nu mai vorbesc de angelologul nostru contem­poran cu care am trait, nu de putine ori, sinucigase experiente culinare), sa ai iesiri macho (putini stiu, despre Casanova, in ordinea unei demonstratii in­verse, ca avea o formidabila cultura umanista, ca era in corespondenta cu mintile luminate ale Europei, fiind consultat in cele mai subtile probleme) sau sa intri in lumea afacerilor (Thales, de care concetatenii si-au batut joc ca, uitindu-se la cer in timp ce mergea, a cazut intr-o groapa, a facut demonstrativ avere in scurt timp, speculind recolta de ulei de masline si de vin din anul acela).

Dupa aparitia Declaratiei de iubire, oameni inte­ligenti, precum conu' Alecu Paleologu, s-au mirat ca am scris un eseu despre sarut. 'Ia uite! Ce are Gabi cu sarutul!' a exclamat perplex. (Chiar asa! Ce am?) Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restau­rantul Uniunii Scriitorilor, aflindu-ma cu Plesu la o masa, a venit la noi, beat-cui, Ion Baiesu si ne-a intrebat impleticit daca tipi d-astia ca noi 'care am auzit ca ati citit o biblioteca' au practicat cunnilinctus si au cunoscut deliciile unei felatii pe cinste. In timp ce Plesu se pregatea voios sa-i dea detalii me­nite sa-l linisteasca in privinta fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu ii trageam lui Plesu suturi pe sub masa si, uitindu-ma la unghiile murdare ale lui Baiesu, faceam eforturi disperate sa apar secre­tele filozofilor de tagma limbuta si nerusinata a li­teratilor.

Tot cu Andrei, prin anii '90, am trait la conacul lui Enescu de la Tescani (de fapt al Marucai Canta-cuzino) o experienta unica. Eram in acel moment vreo 15 pensionari ai 'casei de creatie' (in majoritate pic­tori) si, dupa cina, muzicologul Firca ne invita in sa­lon sa ne cinte la pian. Ne-am asezat cu totii pe cana­pelele si fotoliile originale risipite in jurul salonului; un enorm covor oriental se intindea intre noi si pian. Firca trecea de la o piesa la alta, improvizind la ne­sfirsit (trecuse de miezul noptii) si la un moment dat 'ataca' Lacul lebedelor. Am simtit atunci o irepresi-bila nevoie de 'a face balet' si, in ciuda faptului ca nu-i cunosteam din cei de fata decit pe Andrei si pe Horia Bernea, in clipa urmatoare m-am pomenit in mijlocul salonului, pe covorul cu nuante singerii, re-facind, patetic si 'expresiv', toate locurile comune ale coregrafiei clasice. O clipa mai tirziu, Andrei tis­nea linga mine: 'rapiti' de furorul propriului nos­tru joc, am dansat asemeni unui cuplu indelung ver­sat, trecindu-ne unul altuia cind partitura Printului, cind pe cea a Lebedei Albe. Cum aratam oare, amin­doi indesati si negriciosi, incercind sa despicam ae­rul cu gratie sporita si avansind unul catre altul pe virfuri? Dupa 'spectacol', unul dintre pictorii ba­cauani, aflat in salon, a venit la mine cu ochii inlacramati de emotia celor vazute si mi-a spus: 'Pina acum va respectam. De-acum va si iubesc.'

Asta e tot. Lumea nu-si imagineaza ca 'filozofii' sint oameni ca oricare altii si ca filozofia, vorba lui Hegel, este gindirea concretului prin excelenta. De aceea, n-am sa uit niciodata ca prietenia mea cu diri­jorul Ion Marin (acum, cind dirijeaza toate orches­trele mari ale lumii, are 42 de ani), inceputa in urma cu 20 de ani, a debutat sub semnul acestui etern malentendu care insoteste 'meseria' noastra si pentru care Cioran platise cu 'singe si lacrimi'. Eram la o petrecere, tocmai ma pregateam, intr-un colt al salo­nului, sa musc dintr-o chiftea aramie, cind apare linga mine, brunet, frematator si intimidat, tinarul Ion Marin care ma intreaba: 'Profit ca va intilnesc, ati putea sa-mi spuneti ce este fenomenologia?' Mi-a venit sa-i raspund: 'Reflectia asupra situatiei in care tocmai ma pregateam sa musc dintr-o chifteluta in clipa in care a aparut un emmerdeur ca tine si m-a intrebat ce este fenomenologia.' De atunci, de cite ori ne vedem la Bucuresti sau la Lugano, rememoram scena chiftelutei fenomenologice ca pe un gest fon­dator din care s-a nascut 'indragostirea' noastra.

simbata, 7 septembrie

'Usa interzisa' pastreaza in ea intreaga ambigu­itate pe care o provoaca tensiunea dintre ceea ce este 'inchis' (si trebuie sa ramina asa) si ceea ce, in ciuda interdictiei, se intredeschide, descoperind ― cu con­secinte nebanuite ― un spatiu care se structurase in chiar misterul splendorii sau promiscuitatii sale. Nu am, totusi, pretentia ca in aceste pagini imi pro­pun sa scald in lumina ungherele ultime ale odaii care este viata mea. Sint convins ca fiecare om tre­buie sa plece de aici ducind cu el o taina, fie ca aceas­ta tine de inaltarea sau de caderea lui. De aceea, cind e vorba de 'cadere', nu cred in jocul de societate pe care Dostoievski il propune in Idiotul: fiecare dintre cei de fata le povesteste celorlalti lucrul pe care il considera cel mai mirsav din viata lui. Cred, dim­potriva, ca fiecare trebuie sa-si poarte pina la capat in tacere povara dup licitatilor sale. Inclinatia esentiala a omului, in masura in care el poarta si raul in sine, este de a se ascunde pina la capat si de a muri asfixiat in propriul lui pacat. Ceea ce inseamna deo­potriva: in propria lui remuscare.

De ce oare sintem in asa fel alcatuiti incit murim de rusine nu cind facem un lucru reprobabil, ci cind il retraim in memorie sau cind ajungem sa-l martu­risim? Raspuns: pentru ca fiinta noastra morala e intemeiata nu pe virtute, ci pe remuscare.

Asa cum orice trup asezat in lumina isi proiec­teaza umbra pe pamint, la fel pacatul pus in lumi­na constiintei face sa se desprinda din el umbra remuscarii. Orice viata morala este asezata pe secventa 'pacat-remuscare' si miracolul alcatuirii acestei vieti este ca nimeni, in afara subiectului moral, nu trebuie sa intervina pentru ca ea sa existe: autorul pacatu­lui este de fiecare data propriul sau pedepsitor. Cain este blestemat si izgonit de Dumnezeu nu pentru ca a ucis, ci pentru ca fapta lui nu e insotita de umbra morala a caintei. Orice individ moral isi adminis­treaza singur pedeapsa, iar remuscarea este una atit de cumplita incit, in fata lui Dumnezeu, ea face su­perflua orice alta pedeapsa.

miercuri, 10 septembrie

Astazi, la editura, am avut o 'reuniune de lucru' (cinci-sase persoane) in biroul meu. Am facut gre­seala sa-l invit si pe 'Vladzo' ― asa il striga colegii pe Zografi pe coridorul kilometric de la 'Casa Scinteii', ca sa il deosebeasca de 'celalalt Vlad', Vlad Russo.

Vlad Zo este copilul rasfatat al Editurii. Citeste enorm in toate directiile (literatura, stiinte, filozofie) si cind face fisa de prezentare a unei carti simti subit nevoia sa citesti cartea. Mi-aduc aminte cum ince­pea prezentarea volumului unui faimos neurolog american: 'V-ati gindit vreodata cum arata sa nu te poti orienta pe lume decit spre dreapta, stinga fiindu-ti pur si simplu necunoscuta? Cum ar fi sa-ti con­funzi sotia cu o palarie si sa incerci sa ti-o pui pe cap? Sa stai de vorba cu medicul si sa nu percepi, privindu-l, decit o barba, un halat alb si un stetoscop? V-ati gindit cit de subtire este peretele care desparte normalitatea de nebunie? Ei bine, citind cartea doc­torului Sacks'

In schimb, Vlad Zo, spuneam, e un pericol in re­uniuni de lucru si nu are sens sa-l chemi decit daca vrei, asa cum s-a intimplat astazi, sa arunci adunarea in aer. Nimic din fiinta lui nu se potriveste cu un 'cadru organizat'. Pina si ocuparea locului care ii revine la masa de discutii se face prin detururi preala­bile, prin pipairea somnambulica a cartilor si a revis­telor aflate pe masa, insotita de comentarii absconse facute sub forma unor mormaituri ininteligibile pen­tru ceilalti, din mijlocul carora tisneste din cind in cind frintura unei sintagme: 'Lesbiene Ia uitea! Lesbiene prin contract. Auzi, prin contract!' Dupa care vorbele se pierd din nou in indeterminatul bombanelii si al unui miriit prelung.

Freamatul pe care fiinta lui il emite continuu ii cuprinde pina la urma pe toti cei de fata si, in curind, toata lumea incepe sa se certe cu toata lumea. Sim­tindu-si forta de disolutie, redubleaza, devine ludic si instigator. Are in ochi, peste masa, o colega careia ii face din cind in cind 'pst! pst!' si careia la un moment dat ii strecoara: 'Ce vrei, domle? Ce vrei? Poate ca sint mort! Poate sint ca in Madagascar!' Manevra ii reuseste. In clipa aia toata lumea se opreste, cu mine in frunte (simt ca pierd firul), si intr-un glas intrebam: 'Dar cum e in Madagascar?' Vlad Zo clipeste fericit ca a reusit sa ne deturneze de la tim-peniile pe care le discutam, spune 'In Madagas­car?', face o pauza lunga, ne zimbeste hitru si isi degusta poanta bitiind din cap: 'In Madagascar? Pai uite cum e in Madagascar' Simtim ca ne sufocam de curiozitate. 'In Madagascar, la trei ani o data, toata lumea dezgroapa cite un schelet, danseaza cu el o zi si pe urma il ingroapa la loc. Poate ca eu am murit si ca dansati cu mine!'

Toti cei de fata incep sa tipe si sa vorbeasca in ace­lasi timp, eu strig 'liniste!', dupa care sedinta se duce naibii, pe scena in care Vlad Zo s-a ridicat de la masa si ii arata fetei de vizavi care ar fi tehnica exacta a dansului cu scheletul.

duminica, 22 septembrie

Astazi la prinz, orgie culinara la hacienda docto­rului Irinel Popescu. Am fost cu profesorul Setlacec, cu Catrinel si cu Andrei Plesu. Doamna doctor ne-a propus urmatoarea suita: o 'intrare' cu icre negre si somon, apoi mici de la 'Cocosatu' facuti pe gra­tarul din curte. (Andrei maninca vreo zece, eu vreo sase-sapte.) Ne mutam apoi in living, unde se in­cepe cu sarmalute in foi de vita, sarmalute in foi de varza si mamaliguta. Urmeaza limba cu sos de mas­line. Apoi costite de porc cu 'cinci miresme' si orez cantonez. Vinurile inaugurale sint din 1950 (!), apoi ne repliem pe Vinul Cavalerului. Desertul e in doua trepte: galusti (nespus de pufoase) cu prune si apoi inghetata. Pe parcurs, Catrinel, Andrei si cu mine gemem si ne indopam cu Triferment si Colebil, in timp ce profesorul Setlacec isi bate joc de noi spu­nind ca luam Placebo si, la cei 81 de ani ai sai, tra­verseaza toate etapele fara sa clipeasca, bazindu-se si pe rezultatele perfecte ale unor analize facute sap­tamina trecuta. Plecam dupa patru ore, cu certitu­dinea ca sintem o banda de mihcai iresponsabili.

23 septembrie

'El a priceput ca cea mai inalta functie omeneasca ― cea de a intra in comuniune cu Dumnezeu ― trebuie sa fie detinuta nu de catre un «inocent», ci de cineva care avusese parte de «experienta».' Hein­rich Zimmer scrie aceste rinduri despre Ioan Hrisostomul.

Citindu-le, mi-am dat deodata seama ca am tacut bine atitia ani de zile. Neputinta de a ma exprima m-a facut, desigur, nefericit, dar ceea ce pina acum m-a impiedicat sa vorbesc liber a fost tocmai 'sentimen­tul constient al insuficientei personale'. Veninul strins in mine nu atinsese concentratia necesara pen­tru a deveni leac. Eram pur si simplu necopt. Nu traisem de-ajuns ca sa intru in comuniune cu mine, cu altii si, cu atit mai putin, cu Dumnezeu. A tre­buit sa cunosc spaima carnii si lehamitea ultima a sufletului, sa ma desprind de oameni care plecind au luat parti din mine, sa-mi ingrop prieteni, sa tra­iesc o revolutie si sa am socul intilnirii cu poporul meu, sa ma destram, sa ma detest, sa ma inec in re­grete si remuscari si sa mai vreau, totusi, sa ma adun din nou. Fara toate astea, orice pagina scrisa in nume propriu nu este decit o enorma palavrageala.

joi, 26 septembrie

Dincolo de 'usa interzisa' clocoteste viata mora­la a fiecaruia dintre noi. In odaia aceasta, in care ni­meni nu poate patrunde fara voia noastra si a carei usa ramine pentru ceilalti cel mai adesea inchisa, se desfasoara drama fiecarei vieti. Acolo au loc com­plezentele noastre cu noi, acolo isi au salasul duplicitatile noastre, de acolo ne procuram scuzele pentru tot ceea ce facem. Insa tot acolo apare si creste dez­gustul de noi, acolo cad mastile pe care indeobste le purtam, acolo are loc suplicierea noastra, judeca­ta noastra si, in sfirsit, tot de acolo obtinem un nou termen de gratie pentru a putea parcurge o alta bucata din drumul pe care-l mai avem in fata.

luni, 2 octombrie

La editura, cu citeva persoane in birou. Sintem la capatul unei discutii cu cap si coada, s-au tras con­cluziile, acum atmosfera e relaxata si toti vorbesc tare, unii peste altii. Scena se indeparteaza de mine, ii aud din ce in ce mai mai neclar, ca si cum 'sono­rul' ar disparea treptat, percep mai mult gesturile, agitatia, mimica. Simt vidul lor, al meu, al lumii pe care o vad in zare pe geam, dincolo de soclul sta­tuii lui Lenin, am o senzatie teribila de 'ce caut eu aici?' (dar altminteri unde?) si experienta din ulti­mul an imi spune ca felul in care despicam cuminti timpul este un miracol, dupa cum miracol este re­glajul fin prin care luam din lume exact atit cit putem duce. Miracol este ca existam pina la urma lao­lalta, ca nu ne sfisiem unii pe altii, ca ne suportam scirbavniciile, pe ale noastre si pe ale celorlalti, ca facem fata lehamitei, plictisului si singuratatii, ca ne mimam multumitor iluziile, ca suportam spectaco­lul prostiei colective si pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii.

2003



Carti


Carti
Gramatica

Mihail Kogalniceanu - Scrieri literare
Usa interzisa - Gabriel Liiceanu
GENEZA METAFOREI SI SENSUL CULTURII - Lucian Blaga
Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4
Cartile deceniului 10 - partea 2
KARL MAY - CAPITANUL GARZII IMPERIALE
Metoda Montignac pentru femei a slabi si a preveni luarea in greutate la toate varstele
Unde fugim de-acasa? de Marin Sorescu
Jules Verne - Uimitoarele peripetii ale jupinului Antifer
Viorel Pirligras - CURCUBEU PE CER

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate