Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Unde fugim de-acasa? de Marin Sorescu


Unde fugim de-acasa? de Marin Sorescu




Unde fugim de-acasa?

de Marin Sorescu

Ilustratii de Sabin Balasa


Lumea - format mic

Da-ne, soare, zilnic papucul tau cald sa putem iesi pe asfalt. Ca atunci cand nu trec masini noi desenam pe el gaini. Gaini maiestre, ale caror oua nu se sterg cand ploua. Ba, din contra, din ele, clocite bine, ies copaci, veverite si albine in fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricam un kilogram de var. Incepem cu portrete de mate si alte animale pana ajungem la triunghiuri si linii goale. Facem fel de fel de cercuri si patratele si nu mai lasam nici o figura sa intre in ele. Le pazim o zi-ntreaga ca nimeni sa nu le-nteleaga. In noi in fiecare sforaie netrezit un pictor foarte mare. Unul, nedescoperit pana acum niciodata, ca o ciuperca nerasarita si nemancata. Si de-aia toata ziua, in genunchi, pe asfalt, lucram, pentru ca vrem sa-l lansam.

Dar de-o fi pictor sau ba, noi om desena si asa. Chiar daca ursul nostru n-are decat o laba, se vede ca e un urs de treaba.

Desi suntem copii, operele noastre sunt pline de economii. Iata, pentru atatia oameni desenati aici cu creta, vede acelasi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, maine la tine. Astazi se uita cu el iepurele care mustaceste fericit si da din urechi, maine aceste frunze de stejar, perechi.

Noi ne caznim numai ca totul sa fie frumos, pe sus si pe jos. Daca zboara pe cer doi porumbei si-un cocor, punem mana pe umbra lor. Asa ii avem mereu langa noi, cocorul si porumbeii amandoi. Apoi, din cand in cand, mai luam animale, pasari, si din gand. Cand zgariem o figura noua, nemaivazuta, cine stie ce ciudat nagat sau nagata, parca sugem din cea mai dulce tata. Parca muscam din visul de azi-noapte, cu dintii nostri de lapte.

Ce, parca n-am vazut cu ochii goi ca desenati ditamai oameni mari si voi? Faceti toata ziua pe drum tot felul de ganduri din fum: o casa, un vapor care pluteste pe un nor. Chiar ma intrebam eu cate-odata: unde s-or fi ducand toate aceste desene, nene? As vrea sa pun mana eu, unul, pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de cand s-a inventat tutunul. Asadar, ne intrecem si pe aceasta cale: voi pictati cerul, noi pamantul de la aer mai la vale. Noi ne jucam foarte gravi, gandindu-ne ca pamantul e facut pentru zugravi. Iata, un munte de var ne-a ajuns pentru toti campii. Au mai ramas fara pasari, cai si stele: gardurile si, pe alocuri, stalpii. Maine dimineata la ora sase trecem si la case.


Scamatorii, scamatorii, scamatorii

Ati vazut voi, copii, un om care mananca sabii de trei ori pe zi? Si care scoate un porumbel, soarele si tot cerul dintr-o batista? N-ati vazut, puneti-l pe lista. Dar ursul care a invatat carte si spune la toata lumea ca vrea sa urmeze mai departe? Stiti cum se face sa dispara in ceata un borcan cu dulceata?

Tii! Dar multe nu stiti voi, copii! Repede la circul cel mai inall sa va imbogatiti cunostintele in asalt. Aici e ca la teatru, intelegi totul daca esti cu ochii in patru. Canta muzica, spectatorii au inlemnit: programul e nemaipomenit. Un om pescuieste, aruncand undita in sala, ca in iazul de la moara. Din coafura unei doamne frumoase a scos doua broaste testoase, iar din sufletul unui vecin a pescuit un rechin. Sa nu credeti ca toate acestea sunt minciuni sau ca, doamne fereste, la circ se intampla minuni.

Acrobatii acestia, care se dau peste cap in aer, pot sari asa fiindca sorb multa cafea. Eu – las' ca-s si mai usor – daca beau doua cafele, zbor! Ma tine atmosfera ca pe aeroplan si scriu poezii pe tavan. Atentie, urmeaza un numar interesant: danseaza un elefant. Danseaza singur, maimutele l-au refuzat; mi se pare ca le-a calcat pe picioare. Si acum, aoleu, un om baga capul in gura unui leu. Doar Emil zambeste iara: 'Hm, e leu doar pe dinafara. C-am mai vazut eu un urs alpin si-n el era unchiul Marin'. Sa stiti ca la circ animalele nu sunt de pasla sau de pluta, ci sunt auten­tice, suta la suta. Leul l-ar manca pe omul acela intr-o clipita, dar e dresorul lui si nu poate sa-l inghita. Si apoi l-au invatat parintii: daca mananca prea multi oameni i se strepezesc dintii.

Bum! Bum! A aparut fachirul dintr-un nor de fum. Fachirul e un om extraordinar – daca vrea ne baga toata fericirea in buzunar. El e spaima aricilor, fiindca ii place sa doarma numai pe ace.

O, dar am ramas singuri. Toata lumea a plecat, ca programul s-a terminat. Si n-o sa se mai dea o data numai fiindca am ramas noi, cu gura cascata. Asa ca mergeti acasa, inchideti bine usile si, daca vreti, faceti si voi circ cu papusile. Scufita Rosie si inca vreo cateva domnisoare sunt bune dansatoare. Iepurasul de catifea va face salturi mortale in gura celorlalte animale. Pisica se va imprie­teni la catarama cu – saraca – randunica. Daca o sa vi se para prea mica trupa, priviti-o numai cu lupa. Asa o sa puteti vedea cele mai grozave animale din padurile ecuatoriale.


La Gradina Zoologica

Gradina zoologica e un fel de magazin de jucarii, unde tigrii, girafele si leoparzii sunt vii. Rogi lupul sa te ia putin in carca si cand colo te mananca. Hei, ca pe Scufita Rosie te-ar manca, cusca daca l-ar lasa. Dar, vedeti, aceste custi de fier, sau colivii, sunt ca niste bunicute ale lor: au grija sa nu faca prostii. Copii! lasati un pic galagia. Faceti acum cunostinta cu zoologia. Iata aici repre­zentantii mandrei faune, care stiu sa urle, sa raga, sa zbiere si sa schiaune. (Dar, mirati-va mai incet, dragii mei, ca asurziti acesti lei.) Oriunde intorci capul vezi un sarpe sau un leopard, care sare peste un gard. Iata tigrul adus din Bengal cu cheltuiala. Toata blana de pe el e naturala. Mirela, acela nu se striga 'cutu-cutu', ca e strutul. Balaurul care se prajeste pe nisip e crocodilul, iar bazinul de langa el e Nilul. Elefantul care va priveste ursuz e in­trebuintat in loc de troleibuz. Incaleci pe el dimineata si pleci la scoala, mergand o mie de statii prin padurea ecuatoriala. Sahara e o regiune si mai dificila. Pe acolo circula numai aceasta camila. Orisiunde ar pleca, isi ia intotdeauna apa cu ea, asa cam la vreo doua-trei butoiase; cred ca in cele doua cocoase! (Fiindca-i lim­pede ca buna seara: nu poti sti cand curge apa in Sahara!) Cangurul, uite, are blana rosa. Ca sa nu-si piarda puii, ii poarta cu el intr-o sacosa (ca i-a mai pierdut odata, i-a cautat Australia toata). Lupul traieste in haite si pe la noi. Mananca dimineata oi, la pranz oi, si seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umbla oamenii dupa el prin paduri, cu pusti si cu topoare, sa-l cam omoare. Ursul polar poarta, ca un mos, cojoc si fular. Ii e ciuda ca aici nu-i asa ger si-ar intra intr-un frigider. Ce sa va mai arat? Rinocerul? Dromaderul? Gradina zoologica e foarte frumoasa, dar eu zic sa mai mer­gem si-acasa. E tarziu: a sunat sarpele cu clopotei de ora trei. Si animalelor nu le place sa mai intarziem pe-aici dupa orele lor de servici. S-apoi, cei urati or fi venit de la lucru acasa si acum ne asteapta la masa. Si e musai pana maine in zori, sa le povestim totul, macar de-o suta de ori. Cum a fost, cum a decurs toata treaba Altfel, inseamna c-am vazut atatea jivine degeaba.


Cunostinte peste cunostinte

Uite, animalele nu mai stau in custi, deoarece sunt domes­tice. Adica toate sunt animale civilizate. Asa ca e bine sa nu va strambati la cai sau sa scoateti limba la oi, ca rad de voi. Este un animal foarte folositor vaca, si ce suflet bun are, saraca. Sa va mai spun ca si purcelusii folosesc foarte mult sapun? Ei stiu cu totii mai bine decat unii dintre voi ca nu te poti spala cu noroi. Toate oile pe care le vedeti dincoace formeaza o turma (Mirela, iar ai ra­mas in urma!). Si oile lucreaza lapte, branza si smantana. Dar datoria lor de capetenie e sa ne dea flanele de lana. De altfel, sa va spun drept, lor nici nu le place sa poarte vara cojoace. Singure merg, o data pe an, sa se tunda la cioban, cum mergeti voi cei mai mici la 'Ciufulici'. Numai ca oile nu au pretentia, cand le taie latele nenea Stan, sa le puna calare pe un lup sau pe un aeroplan.

Oile stiu muntii nostri pe dinafara, ca ar putea sa vorbeasca despre ei la scoala.

Auziti vuietul asta ca de gradinita de scandalagii? Ne-apropiem de pasari. Tii! Tii! Ratustele iar se cearta pentru jucarii! Dar pe voi va rog sa fiti cuminti. Puii pe care-i vedeti aici inca nu sunt fripti. Uitati-va bine: cu cata pofta ciugulesc ei vitamine. Gaina care se plimba printre ei, cu atata fala, e o closca, adica o incuba­toare naturala. Ea a tot dat ocol cuibarului si are bunatatea sa cloceasca singura ouale, cand se intrerupe electricitatea. Nazdravanul asta rosu, l-ati ghicit, este cocosul. Gainile il urmaresc pas cu pas, pentru ca e singura pasare cu ceas. Dar ceasul lui nu se vede, intrucat il poarta undeva in gusa ori in gat. De fapt, e un desteptator mai mare pe care-l pune sa sune cand soarele rasare. Asa. Am ajuns si la lac, unde fac ratele cele batrane 'mac-mac' si unde gastele se scalda si fac si ele toate boroboatele. Vedeti gastele si ratele? Arza-le-ar focul sa le arza! Stau pe apa ca pe varza! Si toata ziua (vezi ca le sperii!) beau doar apa, ca soferii. Si pentru ca a venit vorba: unde-o fi masina aia? Ca nu ne-o fi luat-o gaia? Dar noua tot nu ne pasa. Avem cu ce merge acasa, sa nu-ntarziem de la pranz: incalecam pe cate-un manz.


Fuga cu mingea

O curte mare, cat cuprinzi cu privirea, unde bat mingea oamenii in toata firea. Desi, in general, ei nu sparg geamuri, sau mai stiu eu, vreun cristal, se strang in jur tot felul de vecini si tipa la ei a scandal.

Dar sa fim atenti la jucatori, care sunt formidabili (uneori). Joaca atat de frumos, incat creste iarba sub pasii lor, jos. Atunci pe tot stadionul trec fiorii, ca toamna printre nori cocorii. Dau atat de tare in minge, incat fiecare lovitura inseamna gol, sau ceva ase­manator. Chiar si luna provine de la un sut. Este o minge care n-a mai cazut. Unele mingi aruncate asa, se prind pe cer, naiba sa le ia! O, stati putin, ca mi-am adus aminte! Nu-i adevarat ce v-am spus mai inainte. Nimeni aici nu tipa si nu plange, zgomotele astea vin tot din minge. Ca ea e plina, mai baiete, cu tot felul de vaiete. Si cand o atinge cu piciorul nenea Ion, vaietele se varsa pe stadion. Uitati-va acum in jur; oamenii acestia sunt muti, v-o jur. Pe ei niciodata n-o sa-i auziti strigand, iar daca se-ntorc acasa ragusiti, sa stiti c-au ragusit in gand.

Si acum o faza pentru care toata saptamana randunica se va nesuferi cu pisica. Un jucator plimba mingea cu capul si pe picior, ca un jongleur. Ca fulgerul a inaintat, dar in fata portii s-a-mpiedicat. Suntem in minutul 27, catre el zboara lin un stol de sticle de bere si lapte. Se poate spune, din acest punct de vedere, ca pe stadion curge lapte si bere.

Dupa cum vedeti, si oamenilor mari le cam place sa se joace. Fotbalul asta, cu toata zarva, e un fel 'de-a baba oarba''. Adica jucatorii nostri parca – aoleu! – dau in minge legati c-o basma la bombeu (in loc de ochi). Nu le fie de deochi! In alte parti, oamenii se lupta cu taurii cei tepeni in copite si cu coarnele pe gresia lunii ascutite. Cum voi va jucati 'de-a v-ati ascunselea'', jocul ala s-ar putea numi 'de-a v-ati impunselea'. Iar mai demult, in loc de minge, se aduceau tigri ori fiorosi lei si tu trebuia sa dai cu piciorul in ei. Atunci venea la stadion prea multa lume, de-aia din cand in cand se dadea drumul la lei direct in tribune. Numai asa oamenii se hotareau sa mai paraseasca jocurile, luand drumul casei si al cetatii, ca sa faca istoria antichitatii. Dar ce va tot vorbesc mereu, cand nu ma aud nici eu? In urechea mea cea stanga cineva a inceput sa planga. Si-n urechea mea cea dreapta o talanga se desteapta.


Marea, o apa folositoare

Marea este si pentru cei mici, nu numai pentru parinti si bunici. Si la urma urmei, ei nici nu stiu sa se joace ca voi pe plaja, in nisip, in fel si chip, facand palate in care, pe furis, intra scoicile prin acoperis. Parintii toata ziua ar vrea sa va culce. Sa va spun un secret: ei au venit la mare numai ca sa va incurce. Asa le merge gura: 'Ce faci?' 'Unde te duci?' 'Stai aici!' Mai rau ca la bunicii care s-au facut mici. Dar acum ati venit cu mine si eu, stiti, nu fac scandal. O sa va explic marea, val cu val.

Marea este o apa folositoare. Ea se intinde de aici si pana in zare. Se intinde si mai departe, fireste, dar marea aia nu se vede si nu ne priveste. Vapoarele aluneca pe apa: fas, fas, ca la un fel de sanius. Dar mai bine daca privesti, vezi ca aluneca pe pesti. Pestii sunt aici multi ca iarba. Si cresc singuri, cum imi creste mie barba. Unii danseaza, altii au pene de papagal si canta pe langa Insula de Coral. Prin alte ape, rechinii umbla la ei cu ferastraie si, daca te prind, te taie. Unde este apa mai adanca inoata niste pesti urati, atat de urati, ca nici ei intre ei nu se mananca. Porcul de mare rama algele pe langa maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cat luna. N-am o undita la-ndemana, ca acum as prinde una. Dar mai bine hai sa ne urcam in barca asta pe care o leagana valul si sa privim Malul. Stiti din povesti ca marile toate au pe fundul lor numai palate. Oamenii au scos cu niste franghii palatele din mare, sa mai stea si pe pamant in soare. Priviti aceste castele, cum curge sarea pe ele Si inca nu ati vazut totul. Cel mai frumos e portul. In port marea scapa printre pescarusi, ca printr-o plasa. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem si noi pe-acasa. Se suie oamenii in ele, isi aprind tigarea si se joaca de-a departarea. Farul acesta – ce inalta-i e talia! – se vede in toata lumea, pana la Mangalia.

Cand marea are vreun necaz in familie, fulgera si tuna. Asta se cheama 'sezon de furtuna'. Atunci pe plaja nu mai stai, sugand dintr-o raza ultravioleta, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele si noi alergam catre plaja de ne sfaraie picioarele. Iesim de prin case si de sub palarii, ca melcii din cochilii. Dar sa stiti, copii: ce e prea mult strica in viata, cum scrie si pe borcanul de dul­ceata. Deci sa nu-mi stati toata ziua in soare, ca n-aveti sapte piei pe spinare. Ci sa va uitati cum fac plaja valurile, care alearga iute si se intorc pe partea cealalta dupa doua minute.


Muntele cel hodoronc-tronc

M-am facut luntre si punte si v-am adus de la mare la munte. Ma gandisem sa va las la Bucuresti si sa v-aduc muntii acolo, intr-o traista de povesti. Dar cand sa-i fac frumos ghem, muntii n-au vrut sa incapa in tren. Au zis ca ei nu se misca din asezarea lor straveche, numai fiindca sunteti voi niste lenesi fara pereche. Acum uitati-va: toti sunt facuti din piatra (care e un fel de prefabricata). Nu stiu cand au crescut acesti strengari, ca ome­nirea cand a venit i-a gasit mari. Se oprisera ca niste elefanti in zare, cu tot cerul in spinare. Bine ca nu le vine in cap sa plece acum mai departe, ca n-am avea unde sa ne dam la o parte.

Muntii nostri sunt bogati ca soarele. Au aur si argint in toate bu­zunarele. Creasta aia, care parca se clatina, cred ca e de platina. Unde te-ndrepti dai de nuiele pentru fluiere si de busteni grosi. Sub pietre sunt carbuni, cu ca­re deseneaza locomotivele aburi pufosi. Au fier, var, sare, dar ce n-au? Chiar si lupi care fac 'hauhau'. Ca sa nu mai vor­besc de ape minerale si alte iz­voare: cu ele muntii se spala si pe picioare. Da, da, nu mai sunt altii care sa le semene. Uite, ne fac semn sa intram in ei ca-n cetatea lui Cremene.

Cativa munti Carpati sunt mai inalti decat ceilalti. Cand se uita in jos, uneori, le vine ameteala si-atunci isi pun comprese cu nori. Caci sa stiti: muntii sunt cei care dirijeaza ploile, spunandu-le norilor: 'Ce va ingra­maditi toti aici ca oile? Ma, apa chioara, nu ma auzi? Ploua mai la campie, ca ma uzi'.

Nazdravanilor, stati! M-am luat cu vorba si am uitat sa va spun sa respirati. Pentru ca lu­mea – sa nu va mire – vine la munte mai mult sa respire. Cica aerul de aici contine nu stiu ce vitamine. Si daca-l tragi in piept zi de zi, cuminte, te faci sanatos pe sapte ani inain­te. Vedeti stanca aia batrana care seamana cu o mana? Este mana fermecata cu care mun­tele ajuta farmacia si ne ia noua astenia. (Taticul stie ce e aia, cum stiti voi de-a puia-gaia). Asa. Acum am ajuns intr-o po­iana. Puteti calca pe iarba ca pe un covor sau o blana. Dar nu-mi plecati singuri prin pa­duri, aoleu, ca muntii au pra­pastii mai mari decat cele pe care vi le spun eu. In ele se ascund jivinele si isi infig bra­zii radacinile. Brazii sunt cei mai buni alpinisti, copii. Se suie pana in varful muntelui fara franghii.





Pentru voi muntii au si niste ascunzisuri, multe ca frunza si iarba, parca ar fi fost facuti pentru baba-oarba. Te ascunzi colo, dupa un copac, si cand strigi: 'sunt gata, Chimita!' te gaseste imediat un urs ori o ve­verita. Pentru ca toate anima­lele de care v-am vorbit si mul­te alte pasari cu pene stau in munti ca in cartea cu desene. Nu pot, caci le-as arata eu cu degetul de la coada si pana la cioc sau la bot. Ele se joaca de-a pitulusul pe dupa stanca si cand se prind se mananca. Iar acum au fugit de aici, fiindca stiu ca noi suntem voinici, si urcam ca­tre varful muntelui, pe poteci, tinandu-ne de ciuperci.


De-a Delta Dunarii

Delta, dupa cate stiu, seamana cu lacul cel Cenusiu, unde peli­canul batran sta toata ziua grav, asteptand un fotograf. Ca sa-i iasa poza bine, nici nu se misca din loc. Si tine si-un peste-n cioc. Dar, radea un gugustiuc, cica pestele-i de cauciuc! Aici, in delta, vedeti, pe langa foarte multi pelicani, mai exista si lisite, nagati si cormorani. O, aici sunt toate pasarile de pe pamant (daca nu si ceva in plus, adica pasarile din Luna de sus). S-au adunat in aceste locuri pline de vraja, ca sa faca plaja. Eu mai cred ca ele bat marile si poienele pana aici si ca sa-si arate penele. Pentru ca, anual, in Delta Dunarii se deschide, pentru o luna si jumatate, Expozitia pasarilor neimpaiate. Nu vedeti ca toate au sprancenele si penele care mai de care mai frumos colorate? Unele si le vopsesc cu verdeata de alge din fluviul Gange, altele cu untura de crocodil din Nil, sau mai stiu eu cu ce boia din Africa. Dupa aceea isi lustruiesc penele cu un plus si isi fac ciocul cu ruj. Bineinteles, la sfarsitul sezonului pasarea cea mai frumoasa primeste premiu o broasca testoasa.

Intram acum intr-o padure unde nu cresc mure. Copacilor inalti, care au in varf un pamatuf, li se spune in limba deltei 'stuf'. In fiecare dimineata, aici e raiul puilor de rata, de nagat si de batlan. Trestiile le tin loc de tobogan. Se suie unul in capul altuia pana cand ultimul ajunge in varful trestiei, cea mai inalta, si de-acolo alt pui ii da branci in balta. Acolo incep sa bea apa – nu ca sa se inece, ci, asa, le place, ca e rece. Sa stiti: pasarile astea toate stiu de mici sa inoate. Cineva spunea un lucru nou: ca ele ar invata sa inoate chiar in ou. Cica in fiecare gaoace cartea de citire zace. Cand puiul de rata invata pe de rost totul, sparge coaja cu ciocul. Si cat e el de pui toata balta e a lui.

Ce sa va mai spui? Apa asta, pe care pluteste plaurul, e scumpa ca aurul. In primul rand, e dulce, de la cercul de la suprafata ro­tund, si pana la ierburile de la fund. Si apa dulce mult aduce. Unde mai pui aceste pasari si acesti pui, acesti pesti, de care nu ai loc sa te-nvartesti; si acesti brotaci care scot limba la fluturi si la gandaci! Vedeti stuful ca-si scutura pamatuful? Ei, aflati ca eu, cu o sme­cherie, pot scoate din stuf hartie. C-am aflat ca-n fiecare trestie ce se leagana peste mal stau coli de hartie sul. Daca esti scriitor esti fericit: cu o trestie de-asta te-ai procopsit. Scoti tot papirusul din ea seara, si trestia se umple la loc dimineata. Pe o trestie de-asta iti poti mazgali, cum vrei, toata viata.

Si acum sa lasam lotca sa ne poarte mai departe. Pacat ca ea nu poate trece de-a curmezisul prin toate coclaurile si pe sub tot papurisul. Dar iata aci un card de batlani pescari, cu ciocurile aspre, batute de vanturi mari. Daca le dau niste guvizi, ei o sa ne fie ghizi.

Cate unul, usor, trecem din barca pe spinarea lor. Asa E mai bine asa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o sa ne ramana nici o in­sula necunoscuta, nici una, nici o barza nearatata cu mana. Ba chiar si stelele din balta le vom numara. Si-n timpul asta, lin, lin, pe sub picioare vom simti cum se varsa Dunarea in mare.


Pamantul

Noi n-am fost sub pamant – daca-mi aduc bine aminte. Vom da acum o raita, in cateva cuvinte. Fat-Frumos cobora pe taramul celalalt pe o funie de coaja din teiul cel mai inalt. El cobora, cobora, si teiul se descojea, se descojea. Cand i se uscau toti teii ca unul, insemna ca, gata, i s-a sfarsit si lui drumul. Noi trebuie sa gasim insa un loc mai putin alunecos in jos. Sa cautam locul cel mai bun de duca (numai lenesii dau buzna in pamant pe unde apuca). Dar pe aici nu vad fantani, numai gaurici foarte mici. Cum fac furnicile de nu dau in ele, pacatele mele? Iata si una de sarpe, care cine stie din ce bea acum lapte. Dar nici ea nu duce decat pana sub radacinile de artari, iar noi avem ganduri infinit mai mari. Vulpea da din cap ca o hoata mare: ea stie intr-un gard o borta oarecare. Lasa, intram mai bine printr-o pestera, descoperita acum de mine sub o foaie vesteda. Sunt aici doua ferestruici gemene: 'Poftiti inauntru ca-n tara lui Cremene'.

Globul pamantesc vazut din interior iti da un alt fior decat vazut din exterior. Suna pietrele pe unde treci, iar de tavan atarna lilieci (ca niste lampi negre si chioare care fac bezna sa aiba continuare). Au ramas in urma iarba si vantul, sub pamant e altfel pamantul. E mai indesat, mai adevarat. Parca cel de afara e numai fumul si putregaiul, aici e focul si jeregaiul. Toate lucrurile de acolo sunt incepute aici, de la elefantii circului si pana la nedresatele furnici. Vulturul, care prin varful cerului zboara, are sub pamant macar o gheara. Macar umbra care-l tine e pamanteasca, ea-l face printre stele sa nu se risipeasca.

Sa incetam o clipa galagia din gand si sa ascultam cum incepe lumea din pamant. Cum creste din el lent, ca o statuie din postament. Ciuruit e acest glob ca un ou, dar la mijloc parca e nou. Stalpii de gheata si vetrele de foc stau, uite, la un loc. Carbunele prinde incet sa faca pene, vor iesi din el cine stie ce cotofene. Ca dintr-un pietroi sarac s-a-ncropit abia un rac. Iar dintr-unul si mai sarac – un ac. Aurul prin firide-l ghicesti, ca niste ochi pentru pesti. Doamne, e extraordinara aceasta pestera, descoperita sub foaia cea vesteda! Cand ne vom intoarce la lumina, tot ce aici era abia urzit, vom gasi acolo de mult ispravit. Va fi frumos, cu cer pe sus si drum pe jos. Soarele va avea rasarit si soare apune si veveritele vor rontai alune. Pe oameni va creste barba si dupa aceea iarba. Iepurii vor fi goniti tot pe patru picioare – ma rog, totul exact ca-n povestile noastre anterioare.


La ce latra Grivei?

Luati-va de mana. Gata. Astazi mergem in Luna. Noi putem parasi planeta chiar daca nu e gata racheta. Fiindca, la urma urmei, o sa mergem in Luna pe jos, ca e drumul frumos. Ne uitam bine unde se vede o raza care arde subtire ca un pai, si ne vom tine de ea scai. Dincolo de zare, poteca o ia drept spre Soare. Acolo dam drumul baloanelor colorate, luate pentru orice eventualitate. Baloanele se-nalta, se-nalta si ne ridica-n sus ca-ntr-o balanta. In jurul nostru vom auzi cum rasar stelele, cu un fasait usor, parca se deschid umbrelele. Luna se va face tot mai mare, si la urma ne va rasari exact sub picioare.

Imi pare bine c-aveti incredere-n mine si faceti intocmai cum v-am spus, ca s-ajungeti sus. De altfel, iata, am si ajuns. Banuiam eu ca sunt vorba lunga sa v-ajunga, dar acum – asta-i buna! – nici nu stiu cand v-am palavragit pan' la Luna. Suntem pe steaua aia mare de stei, la care latra noaptea Grivei. De ce nu ne-a iesit nimeni in intampinare sa ne dea o floare? Fiindca aici nu sunt flori, nici animale, nici nori. De asemenea, e-adevarat, nu este aer de respirat.

Luna este un pamant neispravit. A-ncercat ea niste paduri si niste ape, dar nu i-au iesit. Asta-i situatia, n-ai ce-i face. Va trebui sa umplem noi Luna, ce mai incolo si-ncoace. Odata si odata, tot trebuia sa repare cineva jucaria asta stricata. Eu am sustinut de-atatea ori: noi, copiii, suntem cei mai grozavi inventatori. Nu e aer in Luna? Nu ne pasa, am adus de-acasa. Iata, dezumflam baloa­nele pe care le-am umplut cu vant, pe Pamant. S-a luminat cerul Lunii cu aer Asa, acum mai poate omul respira. Si se mai poate juca. In tara asta pustie, care straluceste ca o agrafa nu-s conditii omenesti de trai decat pentru girafa.

Ca ea intinde gatul ei lung in vant si paste iarba pe Pamant. Deci, prima etapa de populare a Lunii va fi care, ghici? Aducerea unei girafe de la cel mai apropiat circ aici. Am si adus-o eu, chiar in clipele acestea, ca sa scurtam povestea. Acum stiti ce e? Uite, mi-a mai venit o idee. Sa rugam frumos girafa asta sa ne care in­tr-o saptamana cele necesare pentru infiintarea vietii pe Luna. Pentru ca si asa ea tot seamana cu o macara. Ce aducem mai intai la noi? Asta va roade acum pe voi. Trebuie sa facem o lista in pri­vinta asta, realista. Dintre animale vom aduce numai strictul nece­sar. De exemplu, lupul nu-l vom aduce, ca e magar! Si uite, azi o floare, maine o privighetoare, azi un catel, maine un purcel, azi un ou, maine un bou, Luna se va umple de verdeata, de viata pana poi-maine dimineata.


 

La Polul Nord

Azi, va rog sa va-mbracati intr-un timp record: am vreo zece invitatii pentru Polul Nord. Rugati toate matusile sa va caute mai repede caciulile, fularele si manusile. Hai, lasati galagia si jocurile, ca pierdem acolo locurile. Ca la pol ninge foarte tare si in­tr-o clipa zapada acopera orice numerotare. Si s-ar putea intampla sa ne asezam cu un loc mai jos ori mai sus, sa ne scoale de pe el un urs.

Acum, pana una-alta, eu o sa studiez harta. Sa vad pe unde se ajunge la Polul Nord, intr-un timp record. Am si gasit (din orice incurcatura tot eu sa va scap!): mergem cu tramvaiul pana la cap. Acolo cautam o saniuta, daca se poate cu atas, si-nhamam la ea doisprezece iepurasi. (De obicei ei nu trag la ham, dar dupa putina reflectie, vor face pentru noi o exceptie.) Noi vom pocni o data din biciusca si iepurii vor porni ca din pusca. A, va fi pentru ei un fleac sa strabata noua paduri, sa sara peste noua munti si sa ocoleasca un lac. Din cand in cand vom tipa in urechea lor, sa se-auda ca la difuzor: 'Hei, mergem bine, nordul e pe-aici, dupa cum ne invata musuroaiele de furnici'. La un moment dat vom face cruce c-un ren (care inseamna in limba bastinasilor 'tren'). Le vom multumi urecheatilor si, cu mare emotie, vom schimba mijlocul de loco­motie. Renul ne va duce o zi si-o noapte, inca o zi si-o noapte si, in sfarsit, vom ajunge la Polul Nord pe data de sapte. Acolo ne vom ruga de viscolul pacatos sa se opreasca oleaca, sa ne putem da jos. Trebuie sa va spun ca aceste meleaguri se caracterizeaza prin ger. Clima de la Polul Nord e o clima de frigider. Untul, pestele, carnea, aici, la marginea inghetata a marii, ating culmea conservarii. Poti sa mananci guvizi si bibani proaspeti de doua mii de ani. Focelor, care sunt foarte cochete, le place aici fiindca par mult mai mici (vreau sa spun ca arata mult mai tinere). Ursii se conserva in costum alb, de ginere. Dar noi n-am batut atata drum sa ne con­servam, ci ca sa cercetam.

Fiindca nimeni n-a studiat oceanul inghetat cel plin de mistere, din punctul nostru de vedere. Sa lamurim o data pentru totdeauna: unde au disparut de aici soarele si luna? Nu cumva au cazut in va­luri intr-o buna dimineata si s-a prins deasupra gheata? Noi am putea face o copca si sa le scoatem intr-o lotca. Sa le uscam razele ude, intr-o seara, la Steaua polara. In sfarsit, nu putem prevedea totul de azi. Vom proceda de la caz la caz.

Ati terminat cu fularul si gheata? Plecam, sunteti gata? Aoleu, pana sa va pregatiti voi, uite c-a venit polul la noi. A ajuns pana la muntii de piatra si fier, l-au vazut copacii cu frunzele mai din­spre cer. L-au vazut ciorile si cotofenele, care au inceput a-si varui cu zapada penele. Acum, ca tot ati pus sa umble dupa manusi, haideti la sanius. N-o fi chiar ca la oceanul inghetat, dar, ca sa zic asa, tot e ceva.


Intr-o poveste

Fara veste, intrati si intr-o poveste. Asa, fara vorbe prea multe, unul dupa altul, cu mine in frunte. Luati-o pe poarta asta pe care scrie ,,A fost doar odata, ca niciodata', care ne asteapta desferecata. I-am spus portarului ca aveti treaba pe-aici, fiindca voi sunteti cei doisprezece pitici. De fapt, sunteti paisprezece (daca-o sa observe, doi dintre voi spuneti: 'Suntem rezerve'). Si mai spuneti ca sunteti in cautarea Zanei Zanelor, furata de-un zmeu din greseala, crezand ca e cine stie ce procopseala.

Atentie! Aici la fiecare pas te poti intalni cu primejdia nas in nas. Uite, parca ne-ar fi auzit, un balaur s-a si ivit. Unul, doua, trei, patru are capete sapte. Numai ca sa le numeri, pierzi o zi si-o noapte. Ca scamatorul sufla foc pe nari. Daca as avea la mine tigari, i-as iesi in intampinare, sufland si eu dintr-o tigare. L-as invalui cu fumul, n-ar mai vedea nimic si noi ne-am lua drumul. Dar asa, fuga a ra­mas ultima noastra salvare. Luati-o voi inainte, ca mie mi-e ca fug prea tare. E pe urmele noastre, care de frica s-au facut stele verzi si albastre. Mirela, arunca tu acum o gresie, sa nu-si faca balaurul cine stie ce impresie. Sa stie si el ca noi l-am citit pe Ispirescu Petre si stim ca apar munti inalti, numai daca arunci in urma cu niste pietre. Priviti-i acum, he, he, he! Muntii au rasarit si-n varful lor sunt oi care behaie. Ce mari sunt, bata-i vina! Eu nu i-as sari nici cu prajina. Dar balaurul – cu el te pui? Ar mai sari peste inca un munte, dar nu-i. Nu mai ramane decat sa azvarl eu plusul de pan­tofi, nedespartitul meu plus, sa se faca in urma un mare ghetus! Va aluneca pe el si va cadea. Ha, ha, ha, daca-o sa-si sparga macar un cap tot e ceva. Mi s-a parut, ori 1-a trecut si n-a cazut? E langa noi, cum bine vedem. Opriti-va, n-are nici un rost sa mai fugim cand nu mai putem. Balaurul s-a oprit si el, la un pas. De ce-o fi stramband din nas? Zice:

  – Hei, voi sunteti din povestea Merele de aur?

Rasuflam usurati.

  – Bata-te sa te bata de balaur! Povestea Merelor de aur e pe aleea cealalta, fratioare. N-ai vazut tablita indicatoare? In conclu­zie, bine c-a fost o confuzie.

Si uite-asa mergi si mergi Zi de vara, zapuseala. Nici tu, troleibuze, care aluneca pe ate, nici tu, bunici, sa te ia in brate. Pana cand ce sclipeste acolo in departare? Un palat la care nu te poti uita decat cu ochelari de soare. De altfel, in fata se afla si trei stejari, in care sunt agatati tot felul de ochelari. Puneti-va pe nas sticlele astea colorate – cred ca nu-i vreuna lipsa – afumate ca pentru o mare eclipsa. Uite si-un copac ceva mai maricel. Va dau voie sa va suiti in el. Cat mai sus, care mai de care, poate vedeti ce urmeaza-n continuare.


Gastele in afara de pericol

  – Urmeaza sa prindem o veverita, striga Radu, pornind din varful unui copac dupa ea, calare pe-o nuia.

  – Ba, palatul, tipa Mirela, cred ca n-ai uitat de palatul acela pe care ne-ai pus sa-l cautam in departare cu ochelari de soare.

Eu tocmai atipisem, ca era mult somn acolo pe campie, poate unde la fiecare pas intalneai o perna din puf de papadie. Of, ca nici nu poti sa te mai odihnesti cu copiii astia, care-ar sta toata ziua-n povesti! Hai, pornim spre palat, gata, aici la radacina copacului, adunarea! Si sa facem mai intai numaratoarea. Ca nu-i mare lucru sa se ascunda vreunul dintre voi ca o buburuza, sub o frunza.

Cu cat ne apropiem de palat, auzim tot mai tare un zgomot ciudat. Parca unui copil de zmeu, fara nici o jucarie, ii face bunicul sau mizerie. De fapt, sunt usile palatului care vorbesc intre ele prin scartiituri, urland ca dintr-o mie de guri. Dam buzna-nauntru si inca de la intrare incepem sa cautam zmeul c-o lumanare. S-au imputinat zmeii, dragii mei, in povestile vechi te-mpiedicai la fie­care pas de ei. Era usor sa fii atunci Fat-Frumos, nici nu ma mir, cu asa chilipir! Eu zic sa iesim, sa fugim repede de aici, pana nu asurzim. Nu poate fi nimeni, intr-un palat ca asta nu rezista nici macar matusile, fiindca scartaie ingrozitor usile. Asa, iata-ne din nou la soare, sa suflam in lumanare. Fiind o lumanare focul asta mai marele, sa-l cautam pe zmeu cu soarele.

Pe la mijlocul povestii – cred si eu – obosesti si-naintezi tot mai greu. Faci un pas si trebuie sa-l faci tot tu si pe celalalt. Noroc ca mergem acum pe ciuperci, care sunt atat de dese, incat par asfalt. Simtiti, mai copii, si voi cum creste drumul sub noi? Asta se vede dupa pietre si dupa furnici, care raman tot mai mici. La inceput pe mine aproape ca m-acoperea iarba, acum, uite, ating norii cu barba. Am ajuns langa un lac, adanc ca o scorbura de copac. Pe mal stau gastele, unele numai in piciorul stang, si plang.

  – De ce plangeti, intrebam un gansac, singurul, dintre toti, care are si mot.

  – Cum sa nu ne jelim, cand uite ce patim? Vecinele noastre, tatele ratele, ne-au lasat pe drumuri: au mintit intr-una pana ne-au inghetat apa, de-au facut-o cuburi. Sunt doua zile de cand stam aici pe mal si nu putem sa ne scaldam. Ca in gheata nu poti nici ma­car sa te uzi, darmite sa te scufunzi. Ne-am da macar de-a saniusul, dar, una, nu ne sade, doua, ce ne facem de labe? Ca daca pe gheata le tocim, intr-o saptamana le ispravim. Si n-o sa mai avem cu ce cutreiera poienele, doar labele nu ne cresc in fiecare primavara ca pantofii vostri sau ca, noua, penele. Deci, cum sa nu plangem, copii dumneavoastra, cand inchisi in aceasta situatie nu putem sari pe nici o fereastra?

Vazand noi ce mare jale, am ajuns la concluzia ca gastele trebuie ajutate si nicidecum mancate. Daca apa se face bocna la o minciuna de rata, ea tot c-o minciuna se dezgheata. Asta a fost parerea lui Radu, fireste, care in privinta minciunilor stie el ce vorbeste. Dar eu, in timpul asta numai ce ma aplec si montez pe o ramura de salcie un bec. L-am aprins ziua, amiaza-mare, si lacul a-nceput sa se dezghete, crezand ca e soare. Gastele, ga, ga, ga! hustiuluc, in apa intr-o clipa. Gansacul mi-a multumit, dandu-mi o pana dintr-o aripa. Cand n-o sa mai stii ce sa mai spui – zice – cand te va ajunge napasta, uita-te o data la pana asta.


Calul fermecat, dar nefermecat bine

Acum, fiindca pe Zana Zanelor tot n-am gasit-o, putem porni mai departe. Eu am si pornit-o. Zmeul care-a furat-o din greseala, crezand ca e cine stie ce procopseala, vazandu-ne c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, s-a retras tot mai in adancul povestii. Desteptul. Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Ca, om fi mici, dar (oricine poate sa observe) noi suntem cei doisprezece pitici (in frunte, bineinteles, cele doua rezerve). Chestiunea care ne pune putin in incurcatura e ca aici drumul face o cotitura. Si se stie, zmeii cand fug prind o viteza atat de draceasca, incat le vine foarte greu sa coteasca. Vom lasa drumul cel drept, deci, taind po­vestea pe una din poteci. Dar nu va risipiti ca iepurii care incotro, ho! Mergeti mai stransi, asa, ca din moment in moment se poate intampla ceva. Vreo intamplare care sa va lase cu gura cascata de mirare. Si cel care-o sa fie prea la coada, n-o s-o vada. Ca minunile nu se repeta ca filmul in culori, sa-l vedeti cu bunica, in sapte zile de sapte ori.

Mergem noi, mergem, cand, deodata, in iarba cea grasa, Mirela da de un pui de broasca testoasa. Era suparat foc si, ca orice copil, plangea cu lacrimi de crocodil. Zicea ca broasca testoasa doarme de vreo patru zile sub testul ei de-o suta de chile. Si degeaba cio­caneste el cu labutele ude, ca testul e gros si broasca nu-l aude. Si uite, n-are cine sa-l bage-n seama, n-are cu cine sa mai vorbeasca, asa, ca de la pui la mama. Incercam noi s-o trezim, dar ti-ai gasit! Poti trezi un pietroi adormit? Ne-nvartim in jurul ei pana cand lui Ilie ii da prin gand sa-i puna o sonerie. Cand a fost gata, a doua zi in zori, i-am spus puiului sa sune de-o suta de ori. La a nouazeci si noua oara, broasca a scos capul afara. Mare i-a fost bucuria cand si-a vazut odrasla jucandu-se cu soneria. 'Adio somn – a zis – n-o sa te mai intalnesc! Drumetilor, va foarte multumesc!' Am plecat lasand galagie in jurul ei ca-n jurul sarpelui cu clopotei. Dar nu facusem nici o suta de pasi in continuare, cand un vultur s-a repezit si-a luat broasca in gheare. Cu ea, nemaipomenit, uite tocmai in varful cerului s-a suit. De-acolo o s-o arunce, cum arunca jucatorii discul, sa-i sparga platosa groasa si-apoi s-o sfasie cu pliscul. Hai sa strangem flori si frunze, sa le risipim pe vale, sa cada broasca pe moale. A nimerit intr-o claie de fan; ura! am scapat-o de la moarte. Vulturul morocanos s-a dus in alta parte. De-acum broasca va trai sub testul ei, 400 de ani, ehei! Ca asa traiesc ele, mult cat evul mediu, nu ca unii oameni, cat un concediu! Vine si puiul cel mic dintr-o parte, frecandu-se la ochi de cele-ntamplate. Explica-i tu cum a fost, Ilie, si spune-i sa nu mai faca abuz de sonerie. Ca asur­zeste iarba si maracinii si, uite, intarata vecinii.




Si iar mergi si iar mergi, numai pe jos statii intregi! Totul ar fi fost excelent, daca nu ni se-ntampla un accident. Tot batand atatia campi de cand rasare pana apune soarele, nu-i normal sa ne doara picioarele? Eram la o cotitura cand Radu zice: 'Gata, eu am facut o batatura. Of, parca mi-a intrat un munte-n pantof'. Atunci ne-am oprit si, punand toti degetul la tampla, ne-am gandit. Ne-am concen­trat cat ne-am concentrat, pana-am hotarat: ne trebuie un cal fer­mecat! Unul cat tot magazinul de jucarii de mare, un cal care sa zboare. Si-n loc de copite, sa aiba aripile potcovite. Stiti: ca sa nu li se toceasca varfurile prea tare si sa fie numai zimti, cand s-a­ting in zbor de stelele fierbinti.


Zmeule, nenorocitule

Eu am un plan, cum sa gasim calul nazdravan. Rupeti fiecare cate un smoc de iarba grasa din aceasta vale racoroasa. Invartiti-va cu el in san pan' o sa ameteasca vazduhul de mireasma de fan. Nu vedeti cum iarba a inceput de miresme sa fumege? Caii povestii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece. Si vor veni, mai tare sau mai incet, ca atrasi de-un magnet. Au si-nceput sa s-arate din campie: zece, o suta, o herghelie. Priviti ce mandrete de cai.

  – Alege-ti, Radule, unul, hai.

  – Trebuie sa-l aleg, zice Radu, pe cel mai rapciugos. Asa face-ntotdeauna si Fat-Frumos. Ne-am asezat atunci pe-o buturuga si-am asteptat sa soseasca si calul cel plin de rapciuga. Dupa un ceas s-a auzit un nechezat mic, cam cat un miorlait de pisic. In sfarsit, a aparut un fel de manz batran, stirb de tot si de tot span. Privea tot timpul pamantul si nu inainta decat cand nu batea vantul.

  – Asta e, zise Radu, calul cel slab ca gardu'. Si incalecand, numai ce-l vedem cu martoaga cu tot cazand. L-am ridicat cu totii si cu chiu, cu vai am pornit mai departe, impingand calul, ca pe un camion hodorogit, din spate. Speram ca martoaga va merge asa stramb numai pana dupa primul damb. Acolo unde se va scutura odata, aratandu-si fata sa cea fermecata. Dar am trecut si cel de-al o sutelea damb si calul mergea tot mai stramb. N-osa mai putem inainta, daca n-om manca. Dar partea cea proasta e ca deocamdata n-avem nimic in traista. Zau ca n-ar strica acum niste gaste. Dragii mei, mi-am adus aminte de pana gansacului, prin asociatie de idei. 'Pri­veste-o cand ti-o fi mai greu', mi-a spus acel gansac. Ceea ce si fac. Nu simtiti un miros placut in nari? Razele soarelui au devenit frigari, invartind nu stiu ce fel de friptura ce-ti lasa o impresie buna in gura. Din cuptorul zarii iese o tava mareata. Gastele ne-au trimis, fripta, o rata.

Intr-un minut n-a mai ramas nimic in tava (ca rata a fost gro­zava). Tocmai atunci s-a auzit un raget ca de leu. Aoleu! 'Asta o fi Zmeu?' intreb, nu ca mi-ar fi frica, dar stiti: o-ntrebare nu strica. Deodata toate lucrurile au inceput sa tremure, ca la cutremure. Jucati-va aici de-a ce vreti voi. Eu ma duc un minut la razboi. 'Unde esti, zmeule? ii zic, ca nu stiu din ce cauza nu mai vad nimic.' 'Sunt chiar in fata ta, intre acesti doi stejari', zise zmeul, aruncandu-mi o pereche de ochelari. 'Stai pe loc! sa nu fugi in alta parte, vin sa te bat, cum scrie la carte.' Dar, cand sa plec, Radu imi face scandal: 'Cum pleci, nene, la batalie fara cal?' Avea dreaptate, dar calul cel lesinat statea tot nefermecat. Ei, comedie mare! Neavand incotro, am luat eu calul in spinare. Zmeul era, dimpotriva, calare.

Vazandu-ne in felul asta pe noi, zmeul se dadea tot mai inapoi. Cat era el de tare si mare il speria o astfel de aratare. 'Care esti calul si care esti calaretul?' a intrebat natafletul. A cazut apoi teapan in iarba si-a cascat de trei ori. 'Ce faci, zmeule, mori?' 'Mor, a raspuns el, indreptandu-si fata spre nord. M-ai speriat prea tare si am avut un atac de cord.'

Eh, si acum ar trebui sa urmeze nunta cu Zana Zanelor, care a si iesit in iatac, fericita ca i-am venit zmeului de hac. (Si-a mutat palatul aici pe campie, sa asiste la batalie.) E foarte frumoasa, iar o zana ca ea, orice ati zice, nu-i de colea. As putea starni o nunta formidabila, cum starneste vrajitorul furtuna. As pofti la ea soarele, muntii si luna. Dar stiti voi, lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scapat-o de cel mai teribil dintre zmei, Zana Zanelor se va descurca si singura-n viata, sa n-avem noi grija ei. Hai deci sa facem cale-ntoarsa, ca mai avem si alte persoane pe acasa. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeti cu tal­pile cat l-am tocit? Si-n plus vantul care zgaltaie de usa a presarat pe el tarate din luna, ca dintr-o papusa. Ca sa-l stim, sa nu ne ra­tacim. Si ca sa straluceasca drumul nostru, sub stele, fantastic, la noapte, cand l-or linge vulpile de material plastic.


Mar

Stiti ca zanele frumoase, cand vor, pot sa-si ascunda patul, oglinda, tot palatul intr-un mar. Spun doua-trei cuvinte si, cat ti-i castelul lor de mare, da buzna in mar cu coarnele turnurilor inainte. Eu am dat de un mar fermecat, in care te poti plimba in lung si-n lat. Toata lumea a-ncaput aici, colorata ca pentru pitici. Izvoarele si fluviile pe care le avem se afla-n ea, facute ghem. Tragi de o ata mai albastra si, cand colo, pe ea, vezi ca scrie 'Dunarea'. Muntii se afla si ei la locul lor, spre cer ca un deget aratator. Pot sa va spun in continuare ca acesti munti s-au format prin evaporare. Demult, de tot, in locul lor era un fel de ocean, mai adanc decat cel mai adanc lighean. Dar a batut vantul, a batut vantul, luand mereu valurile, pana a facut apa una cu pamantul. Asa au aparut acesti munti de stei, care sunt uscati daca pui mana pe ei. Unde voiam insa sa ajung pe drumul cel mai lung? Muntii inalti sunt foarte importanti. Asta se si vede, sa se uite mai bine cine nu crede. Un urat sta langa un pisc ametitor, in care suna aurul ca banii intr-un ulcior. Altul trage cu un carlig dintr-o vagauna o blana de urs foarte buna. Si mai departe, totul isi are rostul lui, ce sa va mai spui!

Pietroaiele astea din jur arata cu varf si-ndesat ca noi le-am fa­bricat. Facem din lana stelelor bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem apa pana scoatem din ea lumina, ca din lapte smantana. Soarele, care e de fier, zilnic rugineste, si rugina lui cade pe noi de ne-ncalzeste. Noi o strangem in cearsafuri, umplem cu ele campul si facem sa creasca mai repede graul si porumbul. Priviti acum la masinile care zbarnaie mereu si intelegeti ce va spun eu: tehnica asta e foarte complicata, dar toata smecheria sta intr-o roata. Ea e tartorele, poti face tot ce vrei cu ea, dupa cum se invarte asa, ori altmintrelea. Iata, pot sa incerc, daca o-nvart cu mana, e cerc. Poti sa te joci pe langa casa pana te striga la masa. Daca incaleci pe ea te duce fara sa te opresti pana unde vrei sa cresti. O asezi culcata – e moara, macina faina toata. Ii pui deasupra o casa si niscai aripi de carton, poti sa zbori cu ea la aerodrom. De-aia parintii nostri, toti, fumeaza si fac roti. Le leaga de copaci, de calea ferata, de vapoare, de sosele si fac toate treburile cu ele.


Unu si cu celelalte numere

Fiecare dintre voi a-nvatat sa numere pana la doi. Aici v-ati oprit si, de osteneala, ati adormit.

  – Aoleu, ce-i?

Dar in vis l-ati vazut pe 3. Era ceva, ca o namila infioratoare, si – culmea – mergea si mai departe cu groaza: avea 4 picioare. Cand v-ati trezit era ora 5; pe camp veneau oile de la servici. Cate oi acum dau cu praf pe drum, parca incondeiaza un ou? Na, c-ati adormit din nou.

  – O, chiar de-ati dormi sub pat, nimeni nu va scapa de numarat. Numerele va vor urmari in adormirile voastre cele mai adanci si le veti visa pe branci. Deoarece ele trebuie sa va intre bine in cap – asta e. Da-le naibii, ca sunt si importante, ca in viata toate celelalte.

1 este un pic peste nimic. De exemplu, floarea asta cu care eu mi-am incrucisat drumul zice: a mai trecut unul. Si cu asta a ispra­vit cu persoana mea si asteapta sa treaca prin dreptul ei altcineva. Noi am fost la munte – mi-aduc aminte ca azi – si-am vazut o mie de brazi. Iepuri o suta dintr-o data, dar asta cred ca era o smeche­rie a unuia, gogonata. Unul singur cred ca era, care asa de repede fugea, incat oriunde te uitai, il vedeai.

Deci, orice ai face – hop! un numar, iti sare ca un papagal pe umar. Acasa, sa zicem, cand vreti sa va jucati si voi, s-aude, si va fac morala un milion de rude.

Asa ca, aflati: numaram si suntem numarati. Pe mine, de exemplu, ma numara ceasul desteptator, pe la sapte, spunandu-mi sa ma duc la servici, cu limba de moarte. (Ca dupa aia el adoarme din nou, ori moare pana la invierea din dimineata urmatoare.) Si soarele ma are in socoteala lui, bineanteles. Deocamdata sunt un numar cuminte, care la fiecare adunare ii ies. Eu simt de departe, dar nu ma doare aceasta numaratoare. Numai batranii se vaieta ingrozitor, cand li se aduna cate-o mana, cate-un picior. Si atunci roaga pe cate unul ca voi, vreun pici, sa strige pentru ei: 'sunt aici'.

De-aia zic: invatati numaratoarea pe degete, pe frati, pe clantele usii, pe dinti, sa-i puteti ajuta pe bunici, pe parinti. Seara cand vi se face patul sa va ganditi: unde am ajuns cu numaratul? Si sa adormiti.


In clocotul pietii

Aici vin teatrele de papusi, la anumite ceasuri, sa ia morcovi pentru nasuri. Si pentru cap, tartacute, si pentru vulpi, tarate.

Printre tarabele vechi e atata galagie, ca-ti trece peste urechi. Dar noua nu ne pasa: oriunde e galagie ne simtim ca acasa. Locul asta cred ca este tot atat de mare cam cat o mare. Aici parca s-a adunat tot ce misca in apa sau pe uscat. Melci codobelci si raci urati si goi, carora le e totuna daca merg inainte sau inapoi. Oamenii stropesc cu lacrimi ceapa, sa creasca, ori mangaie mieii vii si spun poezii. Poti vorbi cat vrei, ca ai unde. In prima jumatate a pietei, toata lumea intreaba, si in cealalta toata lumea raspunde. In pauze se lasa o liniste ca dupa furtuna, de se aud cum ies ridichile de luna. Sau ciupercile noi cum ies, in cap cu cate un alb fes. Copii, spuneti-mi acum sincer, pe cuvant de onoare, a ce miroase mai tare? – A vitamine! Viorel a raspuns foarte bine. Da, cele mai multe vitamine de pe pamant, nu la farmacie, pe tarabele astea sunt. Pentru ca ele se cheama aici mar si piersica. Si pe-astea le mananci de drag, chiar de-a valma, nu ti le da mama cu palma. Uite, acest curcan zicea ca daca inghite singur tot sacul cu nuci o sa crape. Acum un nene trebuie sa stea langa el, sa-l indoape. La fiecare ora il apuca si-i indeasa pe gat cate-o nuca. Curcanul se stramba tot, ca de agurida, si crede ca omul vrea sa-l vanda in loc de clepsidra. Ce sa va mai spun despre piata? Seamana cu o bucatarie plina de abur si ceata. Gospodinele grabite alearga din loc in loc, parca dupa fiecare vorba le-ar da-n foc. Dar si cand pun ochii pe cate-o gaina, atat de mult o fixeaza, incat o hipnotizeaza. Intr-o iarna am vazut o gaina de-asta hipnotizata, tinandu-se, cuminte, pe strazile multe, dupa o blana de vulpe.

Acum ca sa nu ne-ntoarcem chiar cu mana goala, hai sa luam sfecla asta data cu vopseala. O punem acasa la unul din noi, la oricare, intr-un ghiveci de floare. Si sfecla va creste in jos incet, incet, prin tavan, prin parchet. Iar in zilele cand n-avem ce face, o sa ne strangem gramada, prinzand-o de coada. Si vom trage toti de ea cat vom putea.


Pe fundul tuturor ploilor

Este ceasul fermecat, cand pestii imping scoicile pe uscat. Pestii ori racii, nu tin minte, ca sa le-ncarce cu merinde. Rame, firi­mituri de paine, pentru a le trage pline in mare, maine, facand sa scartaie nisipul de pe plaja, incet, la ora patru fara un sfert. Trebuie sa profitam de aceasta tacere teribila, cand nu se aude nici o che­mare la vila. La mare am fost anul trecut (scrie la carte), acum o sa facem un pas mai departe. Un pas mare, chiar in mare. Hai, Mirela, nu fi suparata, incalt-o ca pe o gheata. Una cam larga, in care ar incapea si casa si strada cu baietii si fetele, si tot ai putea sa-i legi sireturile. Lumea vine aici s-o priveasca doar pe dinafara. Ce atitudine superficiala! Noua, va sa zica, nu ne e de loc frica. Am baut apa multa acasa, cam cate o litra. De-aia acum nu ne-necam, doar ne scufundam, ne scufundam. Ce ne salveaza e ca nici unul nu stim sa-notam. Asta ne-ajuta, nici gand, si ne da curaj sa-ajungem mai repede la fund. Acolo vom vedea tot felul de alge amare, printre care inoata topoare. Deocamdata intalnim numai pesti stralucind prin apa, parca ar fi pictati pe feresti. Se mira ca niste copii ca suntem ca ei, vii. Pentru ei, am luat special in buzunare, presati, pureci de mare, uscati. Obraznicii, vin si mi-i mananca din palma, frumos, cu botul, mangaindu-mi, cu coada, cotul. Si se tin dupa noi scai, formand un fel de imens alai. Nu, mai bine zis, un evantai. Daca cineva se va-ncalzi, il poate folosi. Desigur, sa nu-l miste prea furtunos, ca impinge vapoarele-n adancul primejdios. Unele au mai fost luate de talaz si, vezi, stau rasturnate si azi. Aceasta corabie cu panzele numai ate se roaga s-o luam in brate Si, tot-asa, ne lasam incet, la vale. Apa e un teren alunecos si foarte moale. Pestii cresc usor prin ea, ca prin pamant iarba. Dupa cum era de asteptat, fundul marii e supraaglomerat. Fel de fel de serpi si alte lighioane fac bule de aer si baloane. Caii de mare tropaie peste tot, gramada, cu covrigi de serpi in coada. Pestisorii se joaca cu cochilii de boabe de fasole si cauta prin barcile inverzite busole. Nu c-ar fi ahtiati sa afle nordul, sudul sau estul, pe ei ii intereseaza din busola restul: dupa gradul cutiei, de perfectionare, stiu ca afara e secolul cutare sau cutare. (Deci tot un fel de orientare). Ar fi multe de vazut in acest loc sticlos, unde marea se termina-n jos. De ce vietatile toate au gurile cascate? Nu e lumina aici, e un intuneric groaznic, ca soarele e tocmai la dracu in praznic. De aceea, vietuitoarele tin deschisa gura, luminand fundul marii cu dantura.

Ce-ar fi sa fierbem si noi o ciorba pescareasca, intr-o scorbura de testoasa (broasca)? Luati cu lingura, cat e fierbinte, ciorba asta buna o s-o tineti minte. Asa, acum ne-am pus burta la cale – si-n felul asta iesim din mare.


Sa imbatranim - de-o proba

Hai sa intram in aceasta cetate, din pura curiozitate. Adica pentru o zi fiecare copil mic sa-si fie lui insusi bunic. Sa-si spuna povesti si singur sa-si dea plin de gravitate sfaturi, pe care tot el sa le creada in taina fleacuri. Deci astazi n-o sa ne mai scapere pe nici un drum picioarele: stam acasa si zicem ca ne dor salele. Of, eu simt crestetul parca-mi cresc din el cuie si mai am alt junghi tocmai la mama dracului, in calcaie. Nu stiu, ati remarcat oftatul? Batranetea incepe, asadar, o data cu vaitatul. Iata-ne intr-o lume fermecata, pe langa care orice poveste pare seaca si adevarata. Din copii am devenit dintr-o data mosi si stramosi si purtam galosi. Am vazut in viata atat de multe, incat, ca sa nu le uitam, ne-am facut noduri in ridurile de pe frunte. Va sa zica, soarele acolo apune si dincolo rasare, iar apa curge numai de la deal la vale. Am invatat ghinionul nostru pe branci, de cand eram tanci. De-aia la toate lucru­rile rele sau bune putem da acum din cap cu intelepciune. Ioane, tu ma auzi? Vorbim cam tare, sa zicem ca suntem surzi. Ne-a ramas nasul numai pentru zile mari si trebuie sa-i punem si lui ochelari. Pielea de pe maini s-a cam batucit si ne trebuie o pereche de ochelari si pentru pipait.

M-am intrebat eu toata viata: cam cum se simte un licurici dimineata? Toata noaptea cu faptura lui, desteapta, a facut lumina in stanga si-n dreapta. Si deodata il cuprinde uimirea cand simte ca i s-a intrerupt stralucirea. Ziua n-are mai mult foc pe el decat urzicile. Dau peste el si-l calca, pardon, pana si furnicile.

Totul e clar: cand esti batran trebuie sa mergi cu masina sau cel putin intr-un car. Esti ca in varful unui munte urcat, calcand piatra cu piatra si acum parca te duci unde ai treaba cu munte cu tot odata. Face pentru greutatea asta mareata sa traiesti o viata?

Dar ne-au intrat niste lacrimi in ochi si ne strang, iar bunicii nostri adevarati, stiti si voi, niciodata nu plang. Uite, tocmai rasare in fereastra luna – sa le dam hainele inapoi si sa le sarutam mana. Si sa le spunem ca, asa cum sunt, sunt cei mai grozavi de pe pamant. Ca din barba lor alba si mare izvoraste numai liniste si impacare. Dar sa nu le spunem ca am fost si noi batrani intr-o doara, dintr-o dimineata pana intr-o seara.

Iute inapoi pana la copilarie, sa intinerim. Si sa plangem acolo cat poftim.


La polul sud

Noi am fost la Polul Nord, dar, dupa cate aud, Polul Nord e mort fara Polul Sud. Trebuie sa le vezi pe amandoua aceste talere de ceata, daca vrei sa ai un echilibru in viata. Cateodata simtiti si voi,copii, nu e asa, ca va lipseste ceva? Polul Sud il simti ca nu-l ai ca za­harul din ceai. Prin urmare, fiti gata de plecare. Aoleu, dar in port, pentru calatorie, nu ne-a ramas decat aceasta corabie de hartie. Eu zic, cu putina initiativa, sa facem alta, de sugativa. S-o construim repede, ca vremea trece si pe drum va explic eu de ce. Gata, catar­gele si carmele? Trageti acum de toate sforile si sarmele! Dati-mi o pipa, sa fac si eu putin fum, cam cat ramane de la o salva de tun. Va miroase a alge si a sare?

Aflati ca sunteti de trei zile pe mare. Iata, valurile cum rasar dintr-o parte si-n cealalta apun, si se duc sa fure de la mal sapun. Sapun uitat dinadins acolo, pe tarm, de copiii cuminti si uituci, ca sa aiba marea cu ce face clabuci.

Si cum plutim noi asa spre Polul Sud, apa intra in corabie, dar eu ma fac ca n-o aud. Mult mai periculoasa, in acest moment, aflati, este corabia de pirati. Pana acum trebuia sa se si arate, frate. Dar nu s-aude nici un zvon, tocmai noi o s-avem ghinion! Sa n-ai ce povesti acasa, ceva fioros si na­prasnic, asta e groaznic! Ura, suntem salvati! Iata corabia de pirati! Au aflat ca mergem unde ne duce curentul si vor sa ne fure subiec­tul. O, dragii mei marinari, hai sa fugim cat mai repede si sa fim tari. Dar, vai, ei maresc, maresc viteza si respiratia lor ne zburleste sufletul ca freza. Dar tocmai cand sa puna mana pe noi, lip! corabia li s-a impotmolit in nisip. Caci sugativa noastra, vedeti! Le-a supt marea de sub lopeti. Parca ne pare rau ca nu ne-au prins piratii un pic, asa, macar de degetul mic. Se-ntamplau cine stie ce fapte ciudate. Dar si ei au fost niste mamaligi si jumatate. Acum mergem inainte in felul urmator: scotand din corabie nor dupa nor. Daca stoarcem, de exemplu, numai o lopata, se face inainte o balta lata. Si noi plutim mereu pe ea, la ore fixe si la trei sferturi, de-a valma, peste dealuri si deserturi. Strabatem fel de fel de tari, nu mai vorbim de cele noua mari. E frumos sa vezi insulele de margean, cu obiceiurile lor prin ochean. In Sahara oamenii sunt legati la cap c-un servet si mananca serbet. Dar nu e chip sa bea la urma si apa din nisip. Ca unde dai si unde crapa tocmai acolo nu-i apa. Scutu­rati peste ei o panza mai noua, sa creada ca din rugaciunile lor a-nceput sa ploua.




La o adica

Vine leul lipa-lipa, mai fioros decat gripa. Simtiti in inima o cal­dura ca para? Asta inseamna ca suntem tot in Sahara. Iata dihania deschide gura, ridicand si mai mult temperatura. Totusi, la noi n-o sa vina, pentru ca la toti ni s-a facut pielea de gaina. Si leii, dupa cate am auzit de la niste vecini, nu se dau la pasari si la gaini.

In continuare, dragii mei, cred ca o sa renuntam la jupuirea aces­tor lei. Blanurile le sunt grozav de bine pe trup lipite, din grumaz si pana la ghearele slefuite. Si la urma trebuie sa le caram in circa si, oricum, ne incurca. Sa nu mai vanam nici tigri, nici lei, nici leoparzi, nici nimic. Eu asa zic. Sa ne retragem mai bine in a noastra corabie, care merge pe sub stresinile valurilor ca o vrabie. Ce daca ramane in urma pustiul nevazut? Nu-i primul lucru pe care-l lasam noi inceput! Gata. Unde vedeti o mare infigeti iute lopata. Brr! E din ce in ce mai rece! Suntem mai langa Oceanul inghetat, cu fiecare spaima ce trece. Un pescarus obosit (n-am aici un loc cald unde sa-l culc) ne trimite din zbor primul fulg. Va veni in curand si zapada, ehei, prin asociatie de idei. Inseamna ca polul se apropie, vrand-nevrand, acum e la o aruncatura de gand. Vezi? a si inceput sa ma ninga in cap cu nori. Fulgii se-nmultesc, ca si stelele prin spori. Adica se sparge fulgul, ca nu e de fier, si curg din el semintele de cer. A-nghetat dintr-o data si apa bine, sa ne mutam toti pe patine. Caci la Polul Sud nu poti sa te duci cu un cleste de spart nuci. Gheata aici e groasa cat geamurile caselor toate, chituite bine si-nghetate. Poti sa dai cu mingea-n ea, acum si pururea. Ca n-o sa sara nici un ciob, n-o sa faci oceanul zob. Deci, ne apropiem printre pinguini si degeraturi. Polul Sud incepe cu suflatul in palma si cu celelalte apucaturi. Dati-mi mie ocheanul cel cu plus nou lus­truit, sa vad acum unde e pamantul usor turtit? Ca acolo cica polul vine, ca sa poata sta mai bine. E punctul unde trebuie sa mergem fiecare si in loc de steaguri sa punem degetul mare. Sa straluceasca amprentele noastre, numai semne si linii, pana in ochii viito­rimii. Sa stie toata lumea ca noi am ajuns pana aici inca de pe cand eram pitici. Foarte simplu am ajuns: invartind carma mereu la babord. Dar ce scrie pe tabla aceea? 'Polul Nord'. Aoleu, acesta e adevarul golut-gol: am gresit calea exact c-un pol. La o rascruce cred ca ne-am incurcat, ca un copil care cade: bum! din pat. Caci, la fiecare rascruce, ati observat si voi, de ce? pentru ce? – sunt doua drumuri identice. Unul este cel bun, pe care trebuie sa mergi inainte cu fala, si altul e drumul de pacaleala. Noi am por­nit falnici spre sud, ca sa ajungem – sa nici n-aud! La nordul cel gol si sarac, pe care-l stie dupa licheni orice parlit de copac. Dar, la urma urmei, asa e in viata: te mai inseli. Parca oamenii mari nu fac si ei cateodata niste greseli?! Noi am pus mana pe Polul Nord, nu e asa? care nu e nici el de colea. Acum trebuie numai, ca s-o dregem, sa punem de acord scopul cu locul. Ia sa se prezinte aici un baietel cu muschi de otel, care sa se urce inapoi pe cuvintele noastre in sus, pe toate cate le-am spus. Ca pe catargele unei corabii, numai panze si franghii, de care te tii. Care esti voinicul? Tu, Titu? Urca-te pana in varful povestii noastre si schimba-i repede titlu!


Feriti cerul

Da' departe ne-am mai plimbat, nu stiu daca-ati observat. Am tocit ca pe presuri cele patru puncte cardinale, luandu-le pe picioare. V-am dus in luna si mai incolo, din stea in stea, pe raspunderea mea. Dar, aici, la doi pasi, cresc ciuperci sau un oras? Hai astazi sa-l privim, ca si noi tot in case locuim, daca stai sa te gandesti. Mai ales noaptea si-n timpul dintre povesti.

Asadar, locul a fost mai intai desenat cu creta si var. Apoi s-au ingramadit caramida, cimentul, lemnele, fierul. Si cand casele au inceput sa rasara, cineva a strigat: 'Feriti cerul!' E un zgomot surd ca de moara, plus inca o morisca. Un Manole plin pe piept de frisca isi tot asaza caramizi sub picioare si se-nalta. Din cand in cand masoara zidul c-o ata. Si, tot asa, cat ti-i ziua de mare. Pe la etajul sapte fumeaza si el o tigare si pe unde-o ia fumul inseamna locul c-un creion rosu si face cosu'. Stiti, chiar daca blocurile au calori­fere, pe fiecare acoperis trebuie sa fie un cos, ba chiar doua, daca se poate: pentru cuibul berzelor necivilizate (care si acum inca se mai incalzesc cu fum). Pana le e gata acoperisul, berzele clempane din cioc: clac-clac! si stau cu bagajele-ntr-un copac. O, dar eu am ajuns prea repede sus, pana la berze mai sunt multe de spus. Incetul cu-ncetul un mester asaza parchetul, in timp ce-n jurul lui o albina tot zboara, gandindu-se daca nu-i cazul sa-l dea cu ceara. Nenea, asta, care are o sapca de hartie, grozava, de ce credeti ca se uita acum printr-o teava? El e cu instalatia de apa si vrea sa vada, in departare, daca celalalt capat al tevii e infipt in mare. Fiindca oricare robinet bun trebuie azi, pentru orice eventualitate, sa aiba legatura c-un val sau un talaz. Daca apa cumva se opreste, inseamna c-a intrat pe teava vreun peste. Ce mai e si asta? Fe­reastra. Pe aici se vede limpede cum vine primavara cu iarba sau toamna cu norii – depinde in care parte zboara cocorii. Ca ei sunt cei care numara clipele si-nvart soarele cu aripele. Peretii acum sunt goi, adica nemazgaliti de voi. Intr-o buna dimineata aici se vor muta oameni cu tablouri in brate, fiindca odaia parca n-are cal­dura, daca pe pereti nu-i ceva, vreo pictura. Eu, de exemplu, am una cu doua bufnite pe care le-am botezat Ciulnite. Au ochii mari, toata ziua vegheaza de parca fotografiaza. Cat noi ne-am tot foit, casa asta aproape ca s-a ispravit. Unde-am stat adineauri e parterul, acum suntem la etajul sapte, deasupra caruia locuieste cerul.


Cai verzi sl intamplari breze

Zilei acesteia faceti-i un nod, sa n-o uitati ca pe-o jucarie in pod. Veti vedea primul film din viata, incepeti, va sa zica, o perioada mareata. Na, ca m-am emotionat si eu ca o femeie, cu toate ca sunt frecat de multe spectacole si matinee. Da, de astazi, acces si voi o sa aveti la umbrele de pe pereti.

Aflati ca filmul, acest domn, isi are radacinile in somn. Originile lui se pierd, hat, in departare, cand primul om a adormit din picioare. El a inceput atunci sa viseze fel de fel de cai verzi si intamplari breze. Cand s-a trezit era jumatate somnoros, jumatate fericit. Parca s-ar fi tras a doua oara dintr-o maimuta net superioara. De atunci, printre brontozauri, suliti si sageti, care fac mare vaier, filmul plutea si el in aer. Pana cand un scamator fara pereche si-a fotografiat visul si a doua zi l-a scos din cap pe o ureche. Asa a aparut perioada filmului surdo-mut.

Pentru ca personajele se miscau ca niste lemne si se-ntelegeau prin semne (Cum spuneam, filmul anterior era asa-zisul film orb sau chior. Filmul nu numai ca nu se auzea, dar nici nu se vedea. Veneau spectatorii la cinema si pe ecran nu aparea cineva. Nu se vedea nimeni, cum sa va zic? Nu se vedea nimic. Dar nici unul nu indraznea a pleca, pentru ca nu era niciodata sigur daca s-a terminat ori ba. Pana cand venea portarul: 'Mai duceti-va si acasa, oameni buni, ca n-ati fi nebuni').

Astazi filmul a evoluat intr-un asa hal incat daca e vorba in el despre un cal, nu numai ca-l vezi, dar il si auzi si nu mai trebuie ca tu in locul lui sa nechezi. In viitor tehnica va face asemenea cotituri, incat se tinde sa poti sa si incaleci pe el si sa-l furi.

Ce se intampla in filme? Sa facem acum lumina si in aceasta bezna legitima. Aflati ca e greu sa spui dinainte despre ce e vorba, in cu­vinte. Trebuie sa vedeti intai filmul, mai prunci. Atunci si nici atunci ii veti vedea pe Fat-Frumos, Ileana Cosanzeana, zmei, fapte grozave, sapte pitici si tot ce mai decurge de aici.

Iar cand adormi la cinematograf nitel, inseamna ca vezi doua filme in paralel. Unul cel de pe ecran, cu o actiune cam plicticoasa, si altul, visul tau, pe care ti l-ai adus de-acasa. De aceea, pentru filmele proaste, directorii cinematografelor stau in dubiu daca n-ar trebui sa platesti un bilet dublu.

Dar care-o fi pricina de nu se mai stinge odata lumina? Ar trebui sa inceapa matineul, in sfarsit, de-atata istorie am ragusit. Gata, in fata voastra primii iepuri urecheati fugaresc primii elefanti. Nu va tot foiti pe scaune, ci fiti si voi mai emotionati.


Cautam o frunza

M-a apucat un dor de frunze, in suflet si peste tot, ca nu mai pot. Hai sa cautam una, ca e vant si ca e ceata. Care-o gaseste primul o sa aiba noroc in viata.

Stiam ca frunzele astea toate sunt niste obraznice si jumatate. Cel putin, maturatorii de strada, doamne, sa nu le vada. Odata unul s-a suit intr-un castan pe o franghie de vita si a pus in varful fiecarei ramuri o piulita. Sa se opreasca toate frunzele in interiorul copacului, ca intr-un tub, si sa nu rasara decat cand o da el drumul la surub. Dar chiar si asa, pana a doua zi dimineata pomul inflorise cu verdeata. Ba, mai cazusera si pe jos, ca in marile paduri, cinci cosuri de muguri si firimituri. Ca pamantul asta e atat de gras, prinzi radacini sub pas. Daca oamenii nu s-ar misca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni si ei cu muschi si licheni pe frunte si pe urechi. Insa in fiecare toamna, e adevarat, se intampla ca acum, ceva neasteptat. Hai in padure, n-au de unde afla parintii, sa dezlegam nodul misterului cu dintii. Vedeti, acum totul e pustiu, asta nu e padurea de asta-vara pe care o stiu. Nici o frunza – numai cate un cuib gol se mai vede, dar din el nu poti canta foaie verde. Cica, daca rupi o frunza de pe ram, pica toate. E ca atunci cand spargi un geam. Se destrama, cioburi, cioburi, cum a observat si Dinu, si se face in codru un curent continuu. Pasarile isi infoaie penele ca niste mantale si iau directii la vale. Aluneca repede sau mai lent, impinse, cum ziceam, de curent. Dar, din pene, le ramane sufletul aici, acestor privighe­tori si pitulici. Caci fiecare – ce vrei – are aici frunza ei; una mai mica sau mai mare, plus o frunza sau doua si pentru generatiile vii­toare. Pe acestea din urma le tin drept presuri moi din verdeata: sa se stearga puii pe picioare la intrarea lor in viata. Poate ca am inaintat prea departe printre ramurile lustruite ca niste coarde. De fapt, imi sopteau ieri niste vecini, acestea nu sunt ramuri, ci radacini. Copacii pandesc o anumita zi si atunci, deodata, toti isi fac vant si intra cu frunzele-n pamant. Sa le repare pe cele care-au ruginit si sa le ascuta zimtii care s-au tocit. Asta ar fi, dupa unii, misterul; padurea confunda uneori pamantul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevarul, deocamdata ei nu-i sta bine asa de mare, si nici o fosnitoare! Vantul, vedeti, isi face treaba, dar saracul, bate degeaba. Si e mult pana la primavara, cand se intorc copacii, iar in sus, ca la un semn, invartindu-se pe osia lor de lemn. (Caci toti care poarta, cat de cat, vege­tatie, trebuie sa fie si radacini, prin rotatie.) Eu zic, sa rugam vul­pile si veveritele, ca ele nu s-au dus, sa-si tarasca coada printre crengi mai sus. Veveritele in privinta asta ar face minuni: pot fi in aceeasi clipa in trei stejari si-n cinci goruni. Si daca s-aduna astfel vreo suta de cozi, ca sa nu zic o mie, de departe padurea s-ar vedea si iarna ca de frunze, tot ruginie.


La scoala, dar nu ramanem acolo

Si, dupa atata cultura generala, as putea sa nici nu va mai duc la scoala. Sa va las sa treceti glont pe langa ea si sa va continuati viata la cinema. Sau sa va dau un certificat, din care sa reiasa, clar, ca sunteti mai destepti decat, la un loc, un cal si-un tantar. Ca stiti ca rasare o stea doar atunci cand n-are nor pe ea. Ca ati primit nota zece la mare si ati ajuns cu lectia dincolo de ninsoare. Totusi, este o chichita: toate astea le-ati invatat ca pe 'unde esti, Chimita?'.

E nevoie de o creta, de niste caiete si de cerneala, din care, daca ti le arunca cineva inainte, iese o scoala. Iat-o: daca va uitati bine peste jucarii si papusi, se si vad doua sau trei usi. Printre coarnele de melci se mai zaresc inca douazeci. Fiecare seamana cu o carte. Trebuie sa le deschizi si sa le inchizi tu singur pe toate.

In clasa stau copii atenti si se fac premianti ori repetenti. Primii clipesc din gene la tabla neagra, pe care sunt facute fel de fel de desene. Ceilalti se uita mai pe indelete la burete. Isi aduc aminte ca buretele l-au mai vazut undeva, asa ca ei se gandesc la mare in con­tinuare. Copii, aici o sa aflati o multime de povesti foarte frumoase despre munti, si terase si case. Totul e sa ascultati tacand si sa vorbiti in gand. Cand veti auzi un clopotel, dupa un ceas, sa stiti ca vi s-a dat drumul si la glas. Puteti da fuga afara si acolo va puteti juca. Ora este pentru invatat, iar recreatia pentru uitat. Daca voi n-ati uita asa de repede cunostintele folositoare, recreatia cred c-ar fi de-o zi. Dar iata, suna dupa zece minute si trebuie sa alergati la locurile voastre foarte iute. Ca urmeaza cine stie ce socoteala cu cine stie care portocala.

Cu cat creste un om cand se ridica in picioare? (Asta se numeste adunare.) Unde se duce ursul dupa ce nu gaseste miere? (Asta se cheama scadere.)

Si, tot asa, venind si plecand, invatand si uitand si iar invatand, o sa va pomeniti ca stiti pe dinafara scoala dupa scoala. Asta puteti s-o observati singuri, uitandu-va nu in alte parti, ci in carti.

Cartile or sa fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, intai ca niste papusi, apoi ca niste furnici.

Cand nu veti mai vedea nici o poza in nici o carte, sa stiti ca ati ajuns cu invatatul si cu uitatul foarte departe.


Capitala bazaconiei

Fiindca e mai usor, orasul nostru e facut direct pe-un nor. Undeva mai departe, intr-o vale fara fund, pufaie intr-una o locomotiva, de tine norul nou si rotund. Sau stranuta un vulcan, aruncand in sus ceata de foc, iar un copil sta langa el si-i striga: 'noroc!' Dar aici nimeni nu e racit, fiindca aerul e facut dinadins din spirt. (Spirt care iese din brazi, prin acele ace care n-au in varf capace.) Casele cu zapada pe chipiuri au in loc de acoperisuri schiuri. Aluneci, aluneci cu ele si cand te poticnesti, cazi direct in casa si te-ncalzesti. Langa foc, ascultand geamurile ninse, sta mama cu bratele-ntinse. Iar langa ea toarce o pisica, producand electricitate, cand o mangai cu mana pe spate. De-aia straluceste casa pe dinauntru, fara de ceata, de-ai trai in ea o viata. Unde mai pui ca lumina topeste florile de pe feresti, care se fac apa si pesti. Pentru ca oriunde e apa – nu e asa? trebuie si-un peste care s-o bea. Dar si afara este o lumina extraordinara.

Cineva povestile frumoase le-a facut aici de-a-ndoaselea. Vulturii merg prin zapada pe picioare, ca mosu-meu Petru, iar gainile zboara pe cer cu aripi de-un metru.

Lupul, oaia, iepurele, animalele fundamentale, intra altfel in povestile principale.

Iepurele, de exemplu, nu mai sare in gura lupului fara sa clipeasca, cu o precizie nemteasca.

In oraselul copiilor poti cel mai usor sa schimbi lucrurile de la sensul lor. Sa misti orice munte care prost sta, nu ca in alte parti unde, daca muti un scaun, te costa. De la rotile stelelor eu pot sa fur cauciucul din jur; sau sa merg cu ele pe strazi ca pe o bici­cleta, anuntand pe la casele oamenilor cine stie ce veste secreta. Minunea aici pare nimic, asta vreau sa zic. Stii ca un tren nu se invarte mereu ca in viata pe aceeasi cale, ce mai la deal, la vale!

Bine de noi c-am apucat sa fim mici in acest oras de furnici! Oamenii mari, cu cele mai rosii nasuri, stau in jurul orasului calari pe ceasuri. Pe desteptatoare ale caror limbi starnesc in munti ava­lanse, de-i ninge-n cap cu cocoloase. Cum ar mai veni la noi, si ei, ehei! Dar nu prea incap, ce sa te miri, fiindca nu-s destul de subtiri. – Si pana sa-si taie mustatile dumnealor, s-a ispravit orasul copiilor.


Nu ne-a ramas decit sa fumam o tigare

Si dupa atata alergare, nu ne-a mai ramas decat sa fumam o tigare. Asta e regula: tragi un fum la capul oricarui drum. Nu ati vazut toti barbatii? Puf, puf, fac prin aer serpi, ca-n stuf. Asadar, caruia dintre voi i se-ntampla o tigare de foi? Am gasit eu prin buzu­nar un fir de tutun. E ceva, oricum. ii dam foc si-o sa-l mirosim de la sapte metri, asa. Asta inseamna a fuma. A, sunt distante si mai mari pentru tigari infinit mai tari. Fiecare om are o stea din cele de pe cer, numarate, din care trage si el cum poate. Dar din tigarile astea, ce sa zic, pufai, pufai si – nimic. Privind fix spre locurile pe unde-am fost mai nainte, simtim ca ni le-aducem aminte.

Ca intai vezi o frunza si apoi, mergand pe nervuri, intri din cauza ei intr-o mie de paduri. Acolo iepuri mici, furnici, elefanti, la discretie. Casti gura la care vrei cu mare atentie. Puteati sa nu vedeti nimic cum se cuvine, daca nu va tineati scai de mine. Si daca nu mangaiati toate animalele alea, nu va apuca jalea? Pe cand asa, aici o gheara, dincolo un stol de ape, sau de munti, un card Are ce sa va vina, seara, in gand cand, va culcati si cand cascati. Ca, doamne, ce-am mai umblat! Nu ne-am dat in sus nici de la aer, nici de la apa, nici de la uscat. Din lac am cazut direct in put. Hm! Si in put a fost foarte dragut. Am vazut cum se face apa de baut si chiar am galgait cate-un gat. De acolo, prin tevile firelor de iarba, depanate ca o jurebie, ne-am pomenit tocmai in luna. Am iesit adica mai mult decat trebuie.

Oriunde ne-am oprit, ne-am mirat de ne-am topit! De unde ia pamantul atata verdeata pentru frunze in fiecare dimineata? Ca noaptea frunzele sunt negre, mai baieti. Va sa zica, cineva le cara pe furis verdeata-n galeti

Cam asa vedem acum, privind fix prin fum. Iesim din copilarie ca dintr-o jucarie. Sau, daca vreti, mai ramaneti printre rotitele ei albastre, dar pe spezele voastre. Eu nu mai pot s-o-ncui si s-o descui nici in ruptul capului. Am vazut cocori care s-au departat si scaune care s-au stricat. Nu mai pot, asta a fost prea de tot! E de-a dreptul revoltator ce incet invie cei care mor. De cand toamna a tras in primul iepure cu tunul, inca n-a inviat de tot nici unul. Unii au ajuns la copaci, altii sunt doar raci. Dar sa va spun adevarul adevarat: de azi m-am lasat de mirat. Si, in continuare, ce sa faci fara mirare?







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Carti


Carti
Gramatica