Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. textul cartii, carti online

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Jules Verne - Un oras plutitor


Jules Verne - Un oras plutitor



Jules Verne

Un oras plutitor

CAPITOLUL I

Pe 18 martie 1867, ajungeam la Liverpool, iar vasul Great-Eastern urma
sa plece, doar cateva zile mai tarziu, spre
New-York. Aveam sa urc la bordul
sau ca pasager, dar nu faceam altceva decat o calatorie de placere. Ma tenta
o traversare a Atlanticului la bordul acelui vapor urias. Voiam sa vizitez
America de Nord numai datorita conjuncturii, nu pentru un scop anume. in
primul rand ma interesa
Great-Eastern. Vasul cu aburi era o adevarata
capodopera a constructiilor navale. Un oras plutitor, o bucata de comitat
detasata din solul englezesc si care, dupa traversarea oceanului, se va suda de
continentul american! imi inchipuiam masa aceea enorma luata de valuri,
lupta ei cu vanturile pe care le sfida, indrazneala pe care o manifesta in fata
marii neputincioase, indiferenta sa, stabilitatea in mijlocul acelui tumult care
scutura, ca pe niste salupe, nave precum
Warrior si Solferinos. Dar imagi-
natia mea se oprea cam in acest punct Toate lucrurile pe care urma sa le
observ in timpul traversarii, din care majoritatea nu tineau de domeniul mari-
tim, ma interesau foarte mult.
Great-Eastem nu era doar o masina nautica, ci
un microcosmos care purta cu el o lume intreaga, de aceea orice observator
nu s-ar fi mirat sa intalneasca acolo, ca pe scena unui teatru urias, toate
instinctele, toate lucrurile ridicole, toate pasiunile omenesti

Lasand in urma gara, ma indreptai catre hotelul Adelphi. Plecarea vasu-
lui
Great-Eastem era anuntata pentru data de 20 martie. Pentru ca doream sa
fac ultimele preparative, am cerut permisiunea de a ma instala imediat la
bord. Capitanul Anderson, comandantul navei, mi-a dat voie, politicos.

A doua zi, am coborat spre bazinele care formau o dubla margine a
docurilor de pe malurile raului Mersey. Podurile rotitoare mi-au permis sa
ajung pe cheiul New-Prince, un fel de pluta mobila, care urmeaza miscarile
marii. Reprezenta locul de imbarcare pentru numeroase nave ce faceau curse
catre
Birkenhead, anexa Liverpoolului, situat pe malul stang al lui Mersey.

Acest Mersey, ca si Tamisa, nu este decat un rau nesemnificativ, nedemn
de a purta titlul de fluviu, chiar daca se varsa direct in mare, fara sa fie,
asadar, afluentul vreunei alte ape curgatoare. Reprezinta doar o groapa
adanca, plina cu lichid, o adevarata gaura a carei adancime o face apta sa
preia nave de mare tonaj. Asa se explica de ce pe acolo putea naviga
Great-Eastem, caruia cea mai mare parte a porturilor din lume ii era strict

interzisa. Datorita acestor dispozitii naturale, rauletele Tamisa si Mersey au
vazut fondandu-se la gurile lor doua imense orase comerciale: Londra si
Liverpool. La fel, aproape in conditii identice, s-au petrecut lucrurile cu
Glasgow, pe raul Clyde.

In cala de la New-Prince era pregatit un tender, mic vas cu aburi ce facea
anumite servicii pentru
Great-Eastern. M-am instalat pe puntea sa, printre
nenumaratii muncitori si manevranti care se indreptau spre uriasul
steam-ship.
Cand orologiul din turnul Victoria batu ora sapte, tenderul isi ridica ancora si
pomi sa urce pe
Mersey cu mare viteza, o data cu marea.

De abia porni, ca am observat pe cala un tanar inalt, cu fizionomie aris-
tocratica specifica ofiterului englez. Mi s-a parut a recunoaste in el pe unul
dintre prietenii mei, capitan in armata Indiilor, cu care nu ma mai intalnisem
de multi ani. Trebuia sa ma fi inselat insa, caci capitanul Mac Elwin nu putea
sa fi parasit Bombay ui. As fi aflat acest lucru, daca s-ar fi petrecut. De altfel,
Mac Elwin era un tip vesel, nepasator, un tovaras vioi, iar cel din fata mea,
chiar daca imi oi'erea trasaturile prietenului meu, parea totusi trist si framan-
tat de o durere tainica. Oricum ar fi fost, nu am avut timpul necesar sa-l
observ mai bine, caci tenderul s-a indepartat rapid, iar impresia fondata pe
acea asemanare s-a sters ceva mai tarziu din cugetul meu.

Great-Eastern era ancorat cam la trei mile in amonte, in dreptul primelor
case din Liverpool. Nu se putea zari de pe cheiul de la New-Prince. Abia
dupa prima cotitura a raului, am vazut masa lui impresionanta. S-ar fi zis ca
era o insula pe jumatate ascunsa in ceata. Statea cu partea din fata spre mine,
ca sa evite mareea. Curand, tenderul il inconjura, si
sleam-ship-u se arata pe
toata lungimea sa. Mi s-a parut asa cum era: enorm! Trei sau patru trans-
portoare de carbune, acostate in flancurile sale, deversau prin sabordurile
deschise, deasupra liniei de plutire, intreaga lor incarcatura. Pe langa
Great-
Eastern,
acele nave cu trei catarge pareau niste barci. Cosurile lor nu atingeau
nici macar linia hublourilor care se evidentiau in coca sa. Varfurile catargelor
nu-i depaseau puntea. Uriasul ar fi putut ridica navele acelea pe scripetii port-
mantou, unde stateau atarnate salupele de salvare.

Tenderul se apropie de el. Trecu pe sub etrava dreapta a lui Great-
Eastern, ale carui lanturi se intindeau violent sub forta valurilor. Apoi, alini-
indu-se la babord, opri la baza imensei scari ce urca pe flancul sau precum un
sarpe. Din acea pozitie, puntea tenderului ajungea abia pana la linia de

Great-Eastern mi s-a piimt a$a cum, de /apt, era: enorm!

plutire a steam-s/7/p-ului, linie ce trebuia sa fie atinsa in cazul incarcaturii
maxime si care era inca cu doi metri deasupra.

in acest timp, muncitorii debarcau grabiti si se repezeau sa urce
nenumaratele trepte ale scarii care se termina abia pe puntea vasului. Eu, cu
capul dat pe spate, ca un turist care priveste un edificiu inalt, contemplam
rotile lui
Great-Eastern.

Vazute dintr-o parte, acele roti pareau subtiri, scofalcite, desi lungimea
paletelor era mai mare de patru metri. Din fata insa, aveau un aspect monu-
mental. Eleganta lor armura, dispunerea axului masiv, punctul de sustinere al
intregului sistem, proptelele intercalate destinate sa suporte ecartamentul jan-
tei triple, acea aureola de spite rosii care adaposteau dispozitivul, tot ansam-
blul impresiona si trezea ideea unei forte salbatice si misterioase.

Cu cata energie trebuiau sa loveasca apele, pe care fluxul le izbea de ele,
paletele de lemn, atat de temeinic fixate cu buloane! Ce vartejuri produceau
panzelor lichide, ce masina puternica le punea in miscare! Cate tunete
absorbite de caverna tamburilor, atunci cand
Great-Eastern naviga cu toata
presiunea, impins de acele roti ce masurau cincizeci si trei de picioare in
diametru si o suta saizeci si sase de picioare in circumferinta, cantarind
nouazeci de tone si invartindu-se de unsprezece ori pe minut!

Tenderul isi debarcase pasagerii. Am pasit pe scarile de fier canelate si,
dupa catva timp, am ajuns pe puntea
steam-ship-ului.

CAPITOLUL II

Puntea nu era decat un imens santier ce apartinea unei armate de
lucratori. Nu ma puteam crede la bordul unei nave. Mai multe mii de oameni,
muncitori, membri ai echipajului, mecanici, ofiteri, manevranti ciudati se
intersectau, se inghesuiau fara sa se jeneze unul pe altul, atat pe punte, cat si
pe la masini, pe catarge si pe scheletul velaturii, toti intr-un amestec de
nedescris. Aici, macaralele enorme ridicau blocuri imense de fonta. Mai
incolo, barnele grele erau inaltate cu trolii puse in miscare de vapori.
Deasupra salii masinilor, se balansa un cilindru de fier, adevarat trunchi de
metal. Mai in fata, vergile urcau in geamatul catargelor lungi. Mai in spate,
se ridica un esafodaj care ascundea, fara indoiala, un edificiu aflat in

constructie. Se insaila, se ajusta, se lucra cheresteaua, se ungeau dispozitivele
mecanice, se peria, in mijlocul unei dezordini de nedescris.

Bagajele mele fusesera transbordate. Am cerut sa-l vad pe capitanul
Anderson. Comandantul nu sosise inca. Unul dintre stewarzi se ingriji de
instalarea mea si-mi transporta coletele in cabinele din spate.

— Prietene, i-am zis, plecarea vasului Great-Eastern era anuntata pentru
20 martie, dar e imposibil ca pregatirile sa se termine in douazeci si patru de
ore. Stiti cam pe cand vom pleca din Liverpool?

in aceasta privinta, stewardul nu stia mai multe decat mine. Ma lasa sin-
gur. M-am hotarat atunci sa vizitez toate coltisoarele acelui furnicar imens si
mi-am inceput plimbarea asa cum ar fi facut un turist intr-un oras necunos-
cut. Un glod negru, asa cum se intalneste pe pavajul din orasele englezesti,
acoperea si puntea steamerului. Doua santuri infecte serpuiau incoace si
incolo. Te credeai intr-unul dintre cele mai murdare pasaje din slxada Upper-
Thames, de langa podul Londrei. Mergeam razant cu acele constructii din
spatele navei. intre acestea si bastingaje, de fiecare parte, se distingeau doua
strazi largi sau, mai curand, doua bulevarde acoperite de o multime com-
pacta. Am ajuns astfel chiar in centrul navei, intre tambururile unite de un sistem dublu de pasarele.

Acolo se deschidea spatiul destinat sa contina organele masinii ce punea
in miscare rotile. Am privit acea minune. Vreo cincizeci de muncitori erau
repartizati pe pasarelele metalice ale constructiei din fonta, unii agatati de
lungile pistoane inclinate sub cele mai diverse unghiuri, altii suspendati de
biele, cativa regland piesa numita excentric, altii insuruband cu ajutorul unor
chei imense cuzinetii lagarelor. Trunchiul de metal care cobora incet prin
tambuchi era un nou arbore cotit destinat sa transmita rotilor miscarile
bielelor. Din acel infern venea un zgomot continuu, format din sunete
ascutite si discordante.

Dupa ce am aruncat o privire rapida asupra lucrarilor de pregatire,
mi-am reluat plimbarea si am ajuns pe puntea din fata. Acolo tapiterii tocmai
terminasera de decorat o incapere destul de vasta, cunoscuta sub denumirea
de
smoking-room, camera pentru fumat, o adevarata cafenea a orasului plu-
titor, luminata de paisprezece ferestre, cu plafonul alb si auriu si cu lambriuri
din panouri din lemn de lamai. Apoi, dupa ce am traversat un fel de zona
triunghiulara ce constituia partea din fata a puntii, am ajuns la etrava care
cobora pana la suprafata apei.

Din acel punct extrem, am zarit, cand m-am intors, printr-o spartura in
ceata, partea din spate a lui
Great-Eastern aflata la o distanta de mai mult de
doi hectometri. Nu se puteau folosi decat asemenea unitati de masura pentru
a descrie colosul.

Am revenit pe bulevardul de la tribord, trecand printre cladiri si pavili-
oane, evitand socul scripetilor care se balansau prin aer si loviturile de bici
ale franghiilor pe care briza le misca incolo si incoace, ferindu-ma ba de izbi-
turile unei macarale, ba de zgura inflamata aruncata de vreo forja ca pe un
buchet de artificii. Abia zaream varfurile catargelor inalte de doua sute de
picioare, ce se pierdeau in ceata cu care isi amestecau fumul negru tenderele
de serviciu si navele care alimentau gigantul cu carbuni. Dupa ce am depasit
tambuchiul masinariei cu roti, am remarcat un „mic hotel' care se ridica in
stanga mea, apoi lunga fatada laterala a unui palat aflat deasupra unei terase
ale carei balustrade erau curatate. in sfarsit, am ajuns in partea din spate a
steam-ship-uhu, in locul unde se ridica esafodajul pe care l-am mai pomenit.
Acolo, intre ultima incapere si vastul panou cu zabrele deasupra caruia se
aflau cele patru roti ale carmei, mecanicii terminau de instalat o masina cu
aburi. Aceasta se compunea din doi cilindri orizontali si prezenta un sistem
de piuioane, leviere, intrerupatoare, care mi se paru foarte complicat. Nu
i-am inteles destinatia de la inceput, dar am avut impresia ca si acolo, ca peste tot de altfel, pregatirile erau departe de a se termina.

Dar carui fapt se datorau intarzierile acelea, pentru ce erau necesare
atatea noi aranjamente la bordul lui
Great-Eastern, o nava relativ noua? Ar
trebui spus in cateva cuvinte.

Dupa vreo douazeci de traversari intre Anglia si America, a urmat una
marcata de accidente foarte grave, iar exploatarea vasului a fost abandonata
pentru un timp. Imensul vas, folosit pentru transportul pasagerilor, nu mai
parea bun de ceva si se vazu dat la rebut, datorita spaimei pe care le-o insufla
calatorilor. Cand primele tentative de a pune cablul telegrafic pe platoul sub-
marin atlantic au esuat, incident datorat in parte navelor ce-l transportau,
inginerii s-au gandit la
Great-Eastern. Doar el putea sa inmagazineze la bord
cele trei mii patru sute de kilometri de fir metalic, avand o greutate de patru
mii cinci sute de tone. Doar el putea, datorita indiferentei pe care o manifes-
ta fata de mare, sa deruleze, spre a fi scufundat, imensul cablu. Dar pentru a
prinde firul infasurat pe tambur de flancurile vaporului erau necesare ame-
najari speciale. Au trebuit eliminate doua cazane din cele sase si un cos din

cele trei ce apartineau masinilor pentru elice. in locul lor s-au instalat recipi-
ente mari pentru a deplasa cablul pe care o panza de apa il. proteja de alterarile
cauzate de aer. Firul trecea astfel din acele lacuri plutitoare direct in mare,
fara a mai suporta contactul cu straturile atmosferice.

Operatiunea de punere a cablului s-a incheiat cu succes, si, dupa ce
rezultatul dorit a fost obtinut,
Great-Eastem a revenit la starea sa de vas aban-
donat. A intervenit insa Expozitia Universala din 1867. O societate franceza,
numita Societatea Celor Speriati de
Great-Eastem, cu raspundere limitata, lua
nastere, avand un capital de doua milioane de franci, cu intentia de a intre-
buinta nava uriasa pentru transportul vizitatorilor transoceanici. De unde
reaparu necesitatea de a pregati steamerul pentru aceasta destinatie, necesi-
tatea de a acoperi recipientele si a reinstala cazanele, de a mari saloanele unde
trebuiau sa locuiasca atatea mii de calatori si de a construi incaperile folosite
ca sali de masa suplimentare. Trebuiau amenajate si trei mii de paturi in flan-
curile acelei coci uriase.

Great-Eastern fu inchiriat pentru doua luni, la pretul de douazeci si cinci
de mii de franci. Doua contracte au fost facute cu firma G. Forrester and C&.
din Liverpool. Primul, in valoare de cinci sute treizeci si opt de mii sapte sute
cincizeci de franci, pentru instalarea unor noi cazane care sa puna in miscare
elicea. Al doilea, in valoare de sase sute saizeci si doua de mii cinci sute de
franci, pentru reparatia generala a navei.

inainte de a intreprinde aceste ultime lucrari, The Board ot'Trade a cerut
ca nava sa fie urcata pe un gratar pentru a i se verifica foarte riguros coca. in
cursul acestei operatiuni foarte costisitoare, s-a reparat o fisura lunga la
partea exterioara, lucru care a inghitit o gramada de bani. Apoi s-a trecut la
instalarea noilor cazane. A trebuit schimbat si arborele motor al rotilor, care
fusese deformat in cursul ultimei calatorii. Acest arbore, indoit chiar in
mijlocul sau pentru a primi biela pompelor, a fost inlocuit cu un altul dotat
cu doua excentrice, ceea ce asigura rezistenta acestei piese foarte importante
pe care se exercita intregul efort. in sfarsit, pentru prima oara, carma urma sa
fie actionata cu aburi.

Acestei delicate manevre ii destinau mecanicii masina pe care o ajustau
in partea din spate a navei. Timonierul, aflat pe pasarela din centru, intre
aparatele de semnalizare ale rotilor si elicei, avea sub ochi un cadran prevazut
cu un ac mobil, care ii dadea in orice clipa pozitia barei carmei. Pentru a o
modifica, el se multumea sa imprime o usoara miscare unei roti ce masura

abia un picior in diametru si era plasata vertical, la indemana. Imediat se
deschideau valvele. Aburii din cazane se precipitau prin lungile conducte in
cei doi cilindri ai micutei masini. Pistoanele se miscau rapid, transmisiile
actionau si carma asculta imediat, facand vasul sa-si schimbe cursul. Daca
sistemul acela ar fi reusit, un singur om ar fi putut conduce, cu un singur
deget, masa colosala a lui
Great-Eastern.

Timp de cinci zile, lucrarile au continuat cu o intensitate deosebita,
intarzierile produceau multe necazuri intreprinzatorilor, dar antreprenorii nu
puteau face nimic in plus. Plecarea a fost fixata irevocabil pe 26 martie. Pe
25, puntea
steam-ship-ului era inca plina de tot felul de utilaje suplimentare.

in sfarsit, in acea ultima zi, caile de acces si pasarelele se degajara
incet-incet. Schelele fura demontate. Macaralele disparura. Probele masinilor
se incheiara. Ultimele cuie fura batute. Piesele polizate fura acoperite cu o
vopsea alba pentru a fi protejate impotriva oxidarii in timpul calatoriei.
Rezervoarele de ulei fura umplute. Cea din urma placa fu pusa pe suportul ei
de metal. Chiar inginerul sef incerca toate cazanele. O uriasa cantitate de
aburi se precipita in sala masinilor. Aplecat deasupra tambuchiului, acoperit
de emanatiile calde, nu mai vedeam nimic. Auzeam insa pistoanele gemand
in interiorul carcaselor, cilindrii grosi osciland cu zgomot in buloanele solide.
Un clocot intens se produse din directia tamburelor, in timp ce paletele
loveau incet apele inspumate ale raului
Mersey. in spate, elicea batea valurile
cu cele patru ramuri ale sale. Cele doua masini, absolut independente una fata
de alta, erau gata sa intre in functiune.

Catre ora cinci dupa-amiaza, o salupa cu motor acosta vasul. Era
pregatita special pentru
Great-Eastern. Locomotiva sa fu detasata, apoi urcata
pe punte cu ajutorul cabestanelor. Dar salupa nu a putut fi imbarcata. Coca ei
de otel era de o asemenea greutate, incat pistoletele pe care erau montate
palanele se pliara sub incarcatura, efect care nu s-ar fi produs, fara indoiala,
daca ar fi fost sustinute prin intermediul balansinelor. Salupa trebui, asadar,
abandonata. ii ramanea inca lui
Great-Eastern un sir de saisprezece ambar-
catiuni agatate de portmantourile-macara.

in seara aceea totul fu terminat. Bulevardele maturate nu mai aveau
deloc noroi, caci armata de curatatori trecuse pe acolo. incarcarea vasului se
incheiase. Alimentele, marfurile, carbunii ocupau cambuzele, cala si
buncarele. Totusi, steamerul nu atinsese inca linia de plutire. Era un incon-
venient, caci rotile, insuficient scufundate, trebuiau sa produca o impingere

minima pentru ca vaporul sa se deplaseze. in acele conditii se putea insa
pleca. M-am culcat cu speranta ca a doua zi vom porni pe mare. Nu m-am
inselat. Pe 26 martie, la revarsatul zorilor, am vazut fluturand pe catargul
velei foc pavilionul american, pe catargul cel mare, steagul francez, iar pe cel
de langa carma, steagul englez.

CAPITOLUL III

Great-Eastern se pregatea, intr-adevar, de plecare. Cele cinci cosuri
scoteau deja rotocoale de fum negru. Un abur cald iesea din puturile profunde
care permiteau accesul la masini. Cativa mateloti pregateau patru tunuri
groase care trebuiau sa salute orasul Liverpool la trecerea noastra. Gabierii
alergau pe vergi si efectuau o multime de manevre. Se intindeau la maxim
corzile de la capetele lor agatate de bastingaje, iar catre orele unsprezece
tapiterii terminara de batut ultimele cuie si vopsitorii de zugravit ultimele
panouri. Apoi se imbarcara toti pe tenderul care-i astepta. De indata ce fu
suficienta presiune, aburii fura trimisi in cilindrii masinii motrice a carmei,
iar mecanicii recunoscura ca ingeniosul aparat functiona perfect.

Vremea era destul de buna. Soarele aparea mai mereu printre norii ce se
deplasau cu viteza. Desi pe mare vantul trebuia sa fi fost destul de puternic si
sa sufle tare, lucrul acesta ii preocupa prea putin pe cei de pe
Great-Eastern.

Toti ofiterii erau la bord, repartizati in puncte diverse ale navei, pentru a
pregati aparatele. Statul major se compunea dintr-un capitan, un secund, doi
ofiteri secunzi, cinci locotenenti, printre care un francez, si un voluntar, tot
francez.

Capitanul Anderson era un marinar cu mare reputatie in domeniul
comercial britanic. Lui i se datora dispunerea cablului transatlantic. A reusit
acolo unde predecesorii sai esuasera, desi e adevarat ca a lucrat in conditii
mult mai bune decat ceilalti, dispunand de
Great-Eastern. Oricum a fost,
succesul acela i-a adus titlul de „Sir', care i-a fost conferit chiar de regina.
L-am gasit ca fiind un om foarte amabil. Avea in jur de cincizeci de ani, parul
blond mentinandu-si nuanta in ciuda timpului si a varstei. Era inalt, cu fata
mare si surazatoare, o fizionomie calma, aspect englezesc, mergea cu un pas
sigur si uniform, avea vocea placuta, clipea des din ochi, nu-si tinea niciodata

mainile in buzunare, intotdeauna purta manusi, imbracat cu eleganta, cu un
semn particular — o bucatica din batista sa alba iesea din buzunarul hainei
sale albastre cu trei sireturi aurite.

Secundul navei contrasta vizibil cu capitanul Anderson. Era usor de
descris: un om plin de viata, bronzat, ochii putin inrositi, barba neagra si
deasa, picioarele cracanate ce-l scuteau de orice surpriza pricinuita de ruliu.
Marinar activ, alert, studia orice detaliu, dadea ordine cu voce aspra, ordine
pe care le repeta seful de echipaj cu un raget de leu gripat, specific marinei
engleze. Cred ca era un ofiter al flotei detasat pentru un timp la bordul lui
Great-Easterm. in sfarsit, avea alura de lup de mare si trebuia sa fi trecut pe
la scoala acelui amiral francez, un om de toata isprava, care, in momentul
luptei, le striga de fiecare data marinarilor sai:

— Hai, copii, nu va impiedicati, fiindca stiti ca am obiceiul sa ma
enervez repede!

in afara acelui stat. major, masinile se mai aflau sub comanda unui ingi-
ner sef, ajutat de opt sau zece ofiteri mecanici. Sub ordinele sale se gaseau
doua sute cincizeci de oameni, un batalion, atat instalatori, cat si fochisti, sau
ungatori care nu paraseau niciodata adancurile vasului.

De altfel, cu zece cazane, avand fiecare cate zece cuptoare, adica o suta
de focuri de condus, batalionul era la datorie zi si noapte.

Cat despre echipajul propriu-zis al steam-ship-ului, maistri, ajutori de
maistri, gabieri, timonieri si musi, acesta cuprindea in jur de o suta de
oameni. in plus, mai erau doua sute de stewarzi, necesari pentru servirea
pasagerilor.

Asadar, toata lumea se afla la post. Pilotul care trebuia sa-I scoata pe
Greal-Eastern de pe raul Mersey era la bord inca din ajun. Am zarit si pilotul
francez, de pe insula Molene, de langa Ouessant, care trebuia sa conduca tra-
versarea Liverpool—New-York, iar la intoarcere, sa introduca nava in rada
portului Brest.

— incep sa cred ca vom pleca totusi azi, i-am zis unui locotenent.

— Nu-i mai asteptam decat pe calatorii nostri, mi-a raspuns compatriotul
meu.

— Sunt multi?

— O mie doua sute, o mie trei sute.
Era populatia unui oras!

La unsprezece si jumatate se semnala tenderul, plin de pasageri ascunsi
prin cabine, agatati de pasarele, intinsi pe tambure, cocotati pe muntele de
colete care se vedea pe punte. Asa cum am aflat mai tarziu, erau californieni,
canadieni, yankei, peruvieni, englezi, nemti si doi sau trei francezi. intre toti
se distingeau celebrul Cyrus Field, din New-York, onorabilul Mac Alpine,
din New-York, onorabilul John Rose, din Canada, domnul si doamna Alfred
Cohen, din San Francisco, domnul si doamna Whitney, din Montreal. Printre
francezi se gasea fondatorul Societatii Celor Speriati de
Great-Eastern,
reprezentantul acelei Telegraph Conslruction and Maintenance Company,
care contribuise in afacerea respectiva cu douazeci de mii de livre.

Tenderul ajunse la baza scarii de la tribordul uriasului vapor. incepu apoi
nesfarsita ascensiune a bagajelor si a pasagerilor, fara graba, fara tipete, asa
cum fac oamenii echilibrati. Francezii insa au crezut ca trebuie sa urce ca la
asalt si au facut-o militareste.

De indata ce un pasager punea piciorul pe puntea steam-ship-ixlm, prima
lui grija era sa ajunga in sala de mese si sa marcheze locul si tacamul ce aveau sa-i apartina. Cartea sa de vizita sau numele lui, scris pe o bucatica de hartie, erau suficiente pentru a-i asigura stapanirea. De altfel, un pranz se servea chiar atunci, de aceea mesele erau pline de felurite mancaruri. Nu trebuie uitat ca anglo-saxonii stiu bine sa combata plictiselile unei traversari prin manuitul furculitei.

Am ramas pe punte sa urmaresc toate detaliile imbarcarii. La
douasprezece si jumatate, toate bagajele erau transbordate. Am vazut acolo,
amestecate, o mie de colete de toate formele, de toate marimile, lazi cat
vagoanele, care puteau sa contina un intreg mobilier, truse de calatorie micute si de o eleganta perfecta, saci, valize americane sau englezesti, recunoscute dupa luxul materialului din care erau confectionate, dupa incuietorile multiple, dupa stralucirea aramei, dupa acoperitoarele din panza pe care se detasau doua sau trei initiale. in curand, tot acel talmes-balmes disparu in magazii, adica in depozitele uriase, iar ultimii manevranti, hamali si ghizi coborara pe tenderul care pormi, dupa ce acoperi pavoazid lui
Great-Eastern cu fumul sau.

M-am intors spre partea din fata a vasului si m-am trezit langa tanarul pe
care-l zarisem pe cheiul de la New-Prince. Vazandu-ma, se opri si-mi intinse
o mana pe care i-am strans-o imediat, plin de afectiune.

— Tu, Fabian, i-am strigat, tu aici?

— Chiar eu, prietene!

— Prin urmare, nu m-am inselat atunci cand am crezut ca te-am zarit,
acum cateva zile, pe cala destinata plecarii.

— Probabil ca nu, dar eu nu te-am observat.

— Si mergi in America?

— Desigur. Am un concediu de cateva luni si cum as putea sa mi-l petrec
mai bine decat alergand prin lume?

— Binecuvantata fie intamplarea care te-a facut sa alegi Great-Eastern
pentru plimbarea asta!

— N-a fost intamplarea, dragul meu prieten. Am citit intr-un ziar ca vei
merge cu acest vas si, cum nu ne-am mai intalnit de cativa ani, am venit sa
gasesc
Great-Eastern pentru a face traversarea impreuna.

— Vii din India?

— Cu Godavery, care m-a debarcat la Liverpool alaltaieri.

— Si de ce calatoresti, Fabian? l-am intrebat, observandu-l ca era palid
si trist.

— Ca sa ma distrez, daca pot, imi raspunse, strangandu-mi mana emo-
tionat, capitanul Fabian Mac Elwin.

CAPITOLUL IV

Fabian m-a parasit apoi pentru a se instala in cabina 73, din seria
saloanelor de lux, al carei numar se gasea pe biletul sau. in clipa urmatoare,
mari rotocoale de fum au iesit prin cosurile uriase ale steamerului. Se auzeau
gemetele cazanelor din adancul navei. Vaporii suierau prin conducte, prin
tuburile de esapament si cadeau apoi ca o ploaie fina pe punte. Cateva vibratii
anuntau ca masinile erau incercate. Inginerul daduse drumul la presiune.
Vasul putea porni.

Mai intai, au trebuit sa ridice ancora. Mareea urca inca, iar Great-Eastern,
ca sa-i evite forta, o infrunta cu partea din fata. Era pregatit, asadar, sa
coboare pe rau. Capitanul Anderson alesese momentul acela pentru a pleca,
fiindca lungimea lui
Great-Eastern nu-i permitea sa evolueze pe Mersey.
Nefiind impins de apa, ci, dimpotriva, infruntand-o, era mai stapan pe nava
si mai sigur pe manevrele subtile in mijlocul constructiilor numeroase care
jalonau raul. Cea mai usoara atingere a acelui colos ar fi fost un dezastru.

Pentru a ridica ancora in acele conditii era nevoie de eforturi considera-
bile. De altfel,
steam-ship-u, impins de curent, intindea la maximum
lanturile. in plus, un vant violent dinspre sud-est sufla asupra sa si isi unea
actiunea cu cea a fluxului. Trebuiau folosite, prin urmare, masini foarte puter-
nice pentru a smulge ancorele grele de pe fundul noroios al apei. Un
anchor-
boat,
un tip de vas destinat acestei operatiuni, a venit sa trudeasca la scosul
lanturilor, dar cabestanele n-au fost suficiente si a trebuit sa se foloseasca
aparatura mecanica de care dispunea
Great-Eastern.

in partea anterioara a navei, era disponibila pentru ridicarea ancorelor o
masina de saptezeci de cai-putere. Pentru a obtine imediat acea forta conside-
rabila, trebuiau impinsi aburii proveniti din cazane in cilindrii respectivei
masinarii, care actiona apoi direct asupra cabestanului ce tragea greutatea.
Ceea ce se si intampla. Dar, oricata putere avea, masina fu insuficienta. Fura
obligati sa-i vina in ajutor. Capitanul Anderson improviza niste parghii, si
cincizeci de oameni din echipaj infasurara cablul gros.

Steam-ship-vl isi ridica ancorele, dar lucrul acesta se facea foarte incet.

Eram in momentele acelea pe duneta din fata, impreuna cu un mare
numar de pasageri. Observam toate detaliile operatiunii si progresul
manevrei de plecare. Langa mine, unul dintre calatori, nerabdator si
dezamagit de incetineala aceea, ridica des din umeri si adresa neincetat
masinii vorbe de duh. Era un om scund, slab si nervos, cu miscari febrile, ai
carui ochi abia se vedeau printre pliurile din jurul lor. Un fizionomist ar fi
recunoscut, chiar de la inceput, ca lucrurile importante ale vietii trebuiau
sa-i apara numai prin partea lor placuta acelui filozof al scolii lui Democrit,
ai carui muschi zigomatici, necesari in actul rasului, nu se odihneau nici o
clipa. Era de asteptat sa fie, asa cum am constatat mai tarziu, un foarte bun
tovaras de drum.

— Domnule, mi-a zis el, pana azi am crezut ca masinile sunt facute ca
sa-i ajute pe oameni, dar acum am inteles ca oamenii sunt facuti ca sa ajute
masinile.

Tocmai vroiam sa-i raspund la acea observatie justa, cand se auzira
strigate puternice. Eu si interlocutorul meu ne-am repezit imediat in partea
din fata. Fara exceptie, toti oamenii care lucrau la parghii fusesera maturati.
Unii se ridicau, altii zaceau in continuare. Un pinion al masinii se sfaramase,
cabestanul se invartise irezistibil in sens contrar sub actiunea impresionanta
a lanturilor. Oamenii fusesera rasturnati, loviti violent in fata sau in stomac

Scapate din sαchetele lor sfaramate, barele lovira in jurul lor, ucigand patru
mateloti si ranind doisprezece. Printre cei din urma se numara si seful de
echipaj, un scotian din
Dundee.

Ne repeziram spre nefericiti. Ranitii erau condusi spre infirmerie, aflata
in partea din spate. In privinta celor patru morti, aceia trebuiau debarcati
imediat. De altfel, anglo-saxonii au o asemenea indiferenta pentru viata
oamenilor, incat evenimentul nu produsese un efect deosebit la bord.
Nenorocitii, ucisi sau raniti, nu erau decat o rotita dintr-un angrenaj si puteau
fi inlocuiti fara mult zgomot. Se facu semn tenderului sa se intoarca, desi se
indepartase deja. Dupa cateva minute, acesta acosta iar nava.

s-am indreptat spre zona cu pricina. Scara nu fusese inca ridicata, iar
cele patru cadavre, acoperite de cuverturi, fura coborate si depuse pe puntea
tenderului. Unul dintre medicii de la bord pleca cu ei ca sa-i insoteasca pana
la Liverpool, cu recomandarea de a reveni de urgenta pe
Great-Eastern.
Tenderul se indeparta apoi, iar matelotii mersera pe puntea din fata ca sa
spele sangele ce era imprastiat pe jos.

Trebuie spus, de asemenea, ca un pasager, ranit usor de o bara rupta,
profita de imprejurari ca sa se intoarca cu tenderul. Se saturase deja de
Great-Eastern.

Priveam micul vas care se indeparta cu viteza maxima. Cand m-am
intors, tovarasul meu cu figura ironica murmura aceste cuvinte:

— Calatoria incepe bine!

— Foarte rau, domnule! Cu cine am onoarea?

— Cu doctorul Dean Pitferge.

CAPITOLUL V

Operatiunea fu reluata. Cu ajutorul acelui anchor-boat, lanturile fura
ridicate si ancorele parasira, in sfarsit, fundul noroios. Ceasurile din
Birkenhead anuntau ora unu. Plecarea nu mai putea fi intarziata, daca se
dorea utilizarea mareei pentru iesirea
steam-ship-ulm. Capitanul si pilotul
urcara pe pasarela. Un locotenent se plasa langa aparatul de semnalizare
al elicei, altul langa cel de semnalizare al instalatiilor de pornire. Timonierul
se afla intre ei, langa mica roata destinata sa modifice pozitia carmei. Din

prudenta, in cazul ca masina cu aburi s-ar fi defectat, alti patru timonieri ve-
gheau in spatele sau, gata sa faca manevrele necesare cu ajutorul unor roti
imense ce se ridicau deasupra panoului cu zabrele.
Great-Eastern, infruntand
curentul din fata, .era la adapost, si nu mai lipsea decat ca apa sa inceapa sa
se retraga pentru a cobori si el pe rau.

Se dadu ordinul de plecare. Paletele lovira incet apa, elicea incepu sa se
balaceasca in spate, iar vasul enorm sa se deplaseze.

Cea mai mare parte a oamenilor, urcati pe duneta din fata, priveau
peisajul presarat cu cosuri de uzine, fiindca in dreapta era amplasat
Liverpoolul, iar in stanga, Birkenhead.
Mersey, sufocat de nave, unele
stationand, altele urcand sau coborand, nu oferea
steam-ship-ulm decat o tre-
cere sinuoasa Dar, sub mana pilotului sau, sensibil la cele mai mici modi-
ficari ale carmei, vasul luneca prin cursul ingust al raului, evoluand ca o bale-
niera sub vasla unui timonier viguros. Pentru o clipa, am crezut ca vom lovi
un vas cu trei catarge care deviase in mijlocul curentului si al carui stalp ori-
zontal din fata atinse coca lui
Great-Eastern. Socul fu insa evitat. Si cand, din
inaltime, am privit nava aceea care nu cantarea mai mult de sapte sau opt sute
de tone, mi s-a parut asemenea uneia dintre barcutele pe care copiii le
lanseaza in bazinele din Green-Park sau pe Serpentine-River.

Curand, Great-Eastern se gasi printre calele-debarcader din Liverpool.
Cele patru tunuri care trebuiau sa salute orasul tacura, din respect pentru
mortii pe care tenderul ii aducea pe tarm chiar in clipele acelea. Dar strigatele
formidabile inlocuira detunaturile care sunt expresia politetii nationale. in
curand se aplauda, se ridicara bratele, se fluturara batistele, cu entuziasmul de
care sunt in stare englezii la plecarea unei nave, chiar daca nu ar fi fost decat
o barca ce ar fi urmat sa se plimbe printr-un golf. Si cum se mai raspundea
acelor saluturi! Ce ecouri provocasera pe chei! Mii de curiosi acopereau
zidurile din Liverpool si Birkenhead. Barcile, incarcate pana la refuz cu spec-
tatori, forfoteau pe Mersey. Marinarii de pe
Lord Clyde, nava de razboi ce
stationa in fata bazinelor, erau dispersati pe vergile de pe catarge si aclamau
uriasul. Din inaltimea dunetelor de pe vasele ancorate pe rau, muzicile ne
trimiteau armonii minunate, pe care zgomotul uralelor nu putea sa le acopere.
Steagurile urcau si coborau neincetat in onoarea lui
Great-Eastern. Dar, in
curand, strigatele incepura sa se stinga in departare.
Steam-ship-ul nostru se
alinie langa
Tripoli, un pachebot al liniei Cunard, folosit pentru transportul
emigrantilor si care, in ciuda capacitatii sale de doua mii de tone, nu parea
altceva decat o barcuta.

Treptat, casele de pe cele doua maluri incepura sa se rareasca. Fumul nu
mai intuneca peisajul. Campul lua locul peretilor din caramida. Apoi, aparura
vilele, iar pe malul stang al lui Mersey, de la platforma farului si de pe para-
petul bastionului, cateva strigate ne salutara pentru ultima oara.

Pe la ora trei, Great-Eastern depasise calea navigabila a lui Mersey si
intrase in canalul Saint-Georges. Vantul dinspre sud-vest sufla in rafale.
Steagurile noastre, intinse rigid, nu faceau nici un pliu. Marea se agita deja,
dar
steam-ship-ul nu resimtea acest lucru.

Catre ora patru, capitanul Anderson opri. Tenderul facea eforturi sa ne
ajunga din urma. il aducea pe cel de-al doilea doctor de bord. Cand nava
acosta, i se arunca o scara de franghie pe care respectivul o urca, desi cu mare
greutate. Mai agil decat el, pilotul nostru cobori in acelasi mod pana la barca
sa care-l astepta si ai carei vaslasi erau dotati cu cate o centura de salvare plu-
titoare. Dupa cateva clipe, ajunse la micuta si incantatoarea goeleta care-l
astepta sub rafalele de vant.

Ne reluaram drumul imediat. Sub forta rotilor de lemn si a elicelor,
viteza lui
Great-Eastern crescu. Desi vantul batea din fata, nu se constatau
nici ruliul, nici tangajul. Curand intunericul acoperi marea, si coasta din
comitatul Galilor, marcata de inaltimea de la Holy-Head, se pierdu, in sfarsit,
in noapte.

CAPITOLUL VI

A doua zi, pe 27 martie, Great-Eastern naviga cu tribordul paralel cu
coasta accidentata a Irlandei. imi alesesem o cabina bine luminata prin inter-
mediul a doua hublouri. Un al doilea sir de cabine o separa de salonul din
fata, astfel ca nici zgomotul conversatiilor, nici muzica pianului, care nu lip-
seau deloc la bord, nu ajungeau pana la mine. Era ca o cabana izolata in ex-
tremitatea unui oras de munte. O canapea, un pat, o toaleta o mobilau
suficient.

La ora sapte dimineata, dupa ce am traversat primele doua sali, am ajuns
pe punte. Cativa pasageri se plimbau deja incolo si incoace. Un ruliu aproape
imperceptibil balansa usor steamerul. Vantul sufla in rafale, dar marea,
marginita de coasta, nu era foarte agitata. Oricum, ma bazam pe indiferenta
manifestata de
Great-Eastern.

Ajuns pe duneta fumoarului, am zarit intinderea lunga a tarmului, neu-
niform profilata, careia eterna ei verdeata i-a adus numele de Coasta-de-
Smarald. Cateva case singuratice, un drum de vama, o trama de abur alb ce
marca trecerea unui tren printre doua coline, un semafor izolat care se stram-
ba la navele din larg, iata ce anima tinutul, ici si colo.

intre coasta si noi, marea prezenta o nuanta murdara de verde, ca o placa
neregulata patata de sulfat de cupru. Vantul era inca rece. Ceata, in fasii,
zbura ca un praf. Numeroase nave, bricuri sau goelete, se pregateau sa plece
in larg. Steamerele treceau scuipand fumul negru.
Great-Eastern, desi nu avea o viteza prea mare, le depasea fara probleme.

Facuram cunostinta curand cu Queen's Town, un mic port in dreptul
caruia manevra o flota pescareasca. Acolo se gaseau tot felul de nave, din
America sau din Marile Sudului, vase cu aburi sau corabii, transatlantice sau
cargouri, si isi lasau sacii cu corespondenta. Un expres, care circula cu o
viteza foarte mare, le ducea la Dublin in cateva ore. Un pachebot, fumegand,
un steamer pur-sange, cu masinile in functiune, nava foarte utila, ca
Gladiateur sau FUle de l'air, lua scrisorile si, traversand stramtoarea cu o
viteza de optsprezece mile pe ora, le depunea la Liverpool. Corespondenta
dusa astfel castiga o zi fata de cele mai rapide transatlantice.

Catre ora noua, Great-Eastem isi modifica drumul cu un cart inspre vest-
nord-vest. Abia ajunsesem pe punte, ca se infiinta si capitanul Mac Elwin. il
intovarasea unul dintre prietenii sai, un om ce avea sase picioare inaltime,
barba blonda, iar mustatile lungi, pierdute intre favoriti, lasau barbia
descoperita, dupa cum era moda zilei. Voinicul acela reprezenta tipul de
ofiter englez: fruntea inalta, dar fara a se citi severitate pe chipul sau, privirea
sigura, umerii degajati, usurinta si libertate in miscari, intr-un cuvant, toate
semnele acelei calitati atat de rare pe care o putem numi „curaj fara furie'. Nu
ma inselasem asupra profesiunii sale.

— Prietenul meu Archibald Corsican, imi zise Fabian, e, ca si mine,
capitan al regimentului 22 din armata Indiei.

Dupa prezentari, capitanul Corsican si cu mine ne-am salutat.

— Abia ne-am vazut ieri, dragul meu Fabian, i-am zis capitanului Mac
Elwin, strangandu-i mana. Eram cu atentia atrasa de manevrele de plecare.
Stiu doar ca nu datorez intamplarii faptul ca te-am intalnit la bordul
Eastern-ului. Marturisesc ca, daca datorita mie ai luat decizia de a veni aici

— Pentru asta, prietene, imi raspunse Fabiαn. Capitanul Corsican si cu
mine am sosit
la Liverpool si aveam intentia sa trecem la bordul navei China,
care apartine liniei Cunard, cand am aflat ca Great-Eastem urma sa incerce o
noua traversare intre Anglia si America. Era o ocazie deosebita. Am aflat ca
vei fi la bord: devenea o placere. Nu ne-am vazut de trei ani, de la minunata
calatorie pe care am facut-o impreuna in tarile scandinave. N-am ezitat o
clipa, si iata ca tenderul ne-a adus ieri langa tine.

—- Dragul meu Fabiαn, i-am raspuns, cred ca nici tu, nici capitanul
Corsican nu veti regreta decizia pe care ati luat-o. O traversare a Atlanticului
cu acest imens vas nu are cum sa nu fie foarte interesanta, indeosebi pentru
voi, care nu sunteti marinari de meserie. Ultima scrisoare pe care am primit-o
de la tine, si nu dateaza de mai mult de sase saptamani, purta timbrul din
Bombay. Aveam dreptul sa te cred tot la regimentul tau din India.

— Am fost pana acum trei saptamani, zise Fabiαn. Ducem existenta pe
jumatate militara, pe jumatate taraneasca, specifica ofiterilor indieni, in
cursul careia mai mult vanam decat facem expeditii razboinice. Ti-l prezint
chiar pe capitanul Archibald ca pe un mare nimicitor de tigri. E teroarea jun-
glei. Totusi, desi suntem burlaci, am hotarat sa lasam pentru un timp in pace
carnivorele din peninsula si sa venim sa respiram cateva molecule de aer
european. Am obtinut un concediu de un an si, imediat, prin Canalul
Suez,
Marea Rosie si Franta, am sosit foarte repede in batrana noastra Anglie.

— Batrana noastra Anglie! zise, surazand, capitanul Corsican. Deja nu
mai suntem acolo,
Fabiαn. intr-adevar, ne aflam pe o nava englezeasca, dar e
inchiriata de o companie franceza si ne duce in America. Trei flamuri diferite
flutura deasupra capetelor noastre si demonstreaza ca ne aflam pe un terito-
riu franco-anglo-american.

— Ce conteaza, relua Fabiαn, iar fruntea sa se increti o clipa ca dupa o
amintire dureroasa, ce conteaza din moment ce concediul nostru se scurge?!
Ne trebuie miscare. Asa e viata. Trebuie sa uitam trecutul, sa ucidem prezen-
tul, innoind lucrurile din jur! Peste cateva zile vom fi la New-York, unde imi
voi imbratisa sora si nepotii pe care nu i-am mai vazut de atatia ani. Apoi
vom vizita Marile Lacuri. Vom cobori pe Mississippi pana la New-Orleans.
Vom face o trecere pe Amazon. Din America vom merge in Africa, unde leii
si elefantii si-au dat intalnire pentru a sarbatori venirea capitanului Corsican,
iar apoi ne vom intoarce sa impunem cipailor vointa metropolei!

Fabian vorbea cu o volubilitate nervoasa, suspinand adanc din cand in
cand. Exista, evident, o nenorocire in viata lui pe care inca mi-o ascundea si
despre care nu amintise nimic nici in scrisorile lui. Archibald Corsican mi s-a
parut a fi la curent cu situatia. Ii purta o prietenie adanca lui Fabian, care era
mai tanar decat el cu cativa ani. Parea a fi fratele mai marc al lui Mac Elwin
acel inalt capitan englez, al carui devotament, daca s-ar fi ivit ocazia, ar fi fost dus pana la sacrificiu.

in acea clipa, conversatia noastra se intrerupse. Se auzi trompeta.
Stewardul anunta, cu un sfert de ora mai devreme, inceperea mesei. De patru
ori pe zi, spre marca satisfactie a pasagerilor, instrumentul ragusit rasuna ast-
fel: la ora opl si jumatate pentru micul dejun, la douasprezece si jumatate
pentru pranz, la patru dupa-amiaza pentru cina, la sapte si jumatate seara pen-
tru ceai. in cateva clipe, lungile bulevarde devenira pustii, si, curand, come-
senii se asezau pe locurile lor in vastele saloane, acolo unde am reusit sa ma
plasez in apropierea lui Fabian si a capitanului .Corsican.

Patru randuri de mese mobilau acele mari incaperi. Deasupra, sticlele si
paharele, dispuse in suporti anti-ruliu, pastrau o imobilitate si o perpendicu-
laritate perfecte.
Stcnm-ship-ul nu resimtea ondulatiile valurilor. Comesenii,
barbati, femei si copii, puteau manca fara teama. Platourile cu bucate,
pregatite cu maiestrie, circulau dintr-o parte in alta. Numerosi stewarzi se
grabeau sa serveasca. La cererea fiecaruia, mentionata pe o mica hartie, cei
care aduceau mancarea veneau cu vinuri, lichioruri sau alte bauturi, care
faceau obiectul unei plati separate. Dintre toti, californicnii se distingeau prin
aptitudinea lor de a bea multa sampanie. Se afla acolo, langa sotul ei, fost
vames, o spalatoreasa imbogatita
din San Francisco, care bea coniacuri fine
de trei dolari sticla. Doua sau trei domnisoare, slabe si palide, devorau frip-
turile de vaca in sange. Doamne inalte, cu dinti din argint, goleau in pahare
continutul unui
Oeufa la coque. Altii degustau cu evidenta satisfactie tartele
si alte bunataturi ale desertului. Fiecare actiona foarte convingator. Te-ai fi
crezut intr-un restaurant de pe bulevard, in mijlocul Parisului, nu pe valurile
oceanului.

Masa odata terminata, puntile se populara din nou. Oamenii se salutau si
se comportau de parca s-ar fi plimbat prin Hyde-Park. Copiii tipau, fugeau,
isi lansau baloanele, se jucau cu cercurile, asa cum ar fi facut daca s-ar fi aflat
pe nisipul de la Tuileries. Cei mai multi dintre pasageri fumau si se plimbau.
Femeile, asezate pe scaune pliante, lucrau, discutau sau citeau. Guvernantele

si ingrijitoarele supravegheau bebelusii. Cativa americani burduhanosi se
balansau pe scaunele lor. Ofiterii de bord se duceau si se intorceau, unii
facand de cart pe pasarela si supraveghind
compαsele, altii raspunzand
intrebarilor, deseori ridicole, puse de calatori. Se auzeau, in ciuda vajaitului
vantului, sunetele unei orgi plasate intr-o mare incapere din partea poste-
rioara a vasului si acordurile a doua sau trei piane Pleyel care-si faceau o
deplorabila concurenta in saloanele inferioare.

Catre ora trei, rasete puternice se iscara din senin. Pasagerii invadara
duneta. Grcnl-Eiistcm ajunsese la doua lungimi de cablu de un pachebot, pe
urmele caruia pornise. Era
Propontis, care facea cursa spre New-York si care
saluta uriasul marilor ce trecea pe langa el. Uriasul ii inapoie, la randul sau,
salutul.

Pe la patru si jumatate, pamantul inca se mai vedea cam la trei mile dis-
tanta de noi la tribord. Se distingea totusi destul de greu, datorita cetii care
anunta o furtuna. Curand se observa o lumina. Era farul de la Fastenet, plasat
pe o stanca izolata. Noaptea se apropia cu repeziciune, iar in cursul acesteia
noi trebuia sa depasim Capul Clear, cel mai avansat punct al coastei irlandeze.

CAPITOLUL VII

Am spus ca lungimea lui Greul-Eastern depasea doi hectometri. Pentru
cei doritori de comparatii, as putea spune ca era cu o treime mai lung decat
Podul Artelor. N-ar fi avut, asadar, cum sa evolueze pe Sena. Avea doua sute
sapte metri si jumatate intre perpendicularele ridicate, de o parte si de alta, pe
conturul dat de linia de plutire. Puntea superioara masura doua sute zece
metri, dintr-un capat in altul, ceea ce insemna ca lungimea vasului era dubla
fata de a oricarui pachebot transatlantic. Latimea lui era de douazeci si cinci
de metri, iar daca socoteai si tamburele laterale, devenea de treizeci si sase de
metri, saizeci si cinci de centimetri.

Coca lui Greiit-Eastern rezista la cele mai puternice lovituri date de mare.
Era dubla si se compunea dintr-o increngatura de celule, dispuse intre bord si
stingher si care aveau optzeci si sase de centimetri inaltime. Mai erau trei-
sprezece compartimente, separate prin pereti etansi, asigurandu-le astfel
securitatea din punct de vedere al inundatiilor sau al incendiilor. Zece mii de

tone de fier fusesera folosite la constructia acelei structuri si trei milioane de
nituri asigurau perfecta asamblare a placilor care formau bordul navei.

Great-Eastern deplasa douazeci si opt de mii cinci sute de tone. Putea
transporta zece mii de pasageri. Din cele trei sute saptezeci si trei de arondis-
mente ale Frantei, doua sute saptezeci si patru aveau fiecare mai putina po-
pulatie decat acea subprefectura plutitoare, cand isi ducea numarul maxim de
calatori.

Liniile lui Great-Eastern erau foarte alungite. Etrava sa dreapta era gau-
rita de nari prin care ieseau lanturile pentru ancora. Partea sa din fata, foarte
proeminenta, nu prezenta nici santuri, nici ridicaturi, fiind foarte reusita.

Pe punte se ridicau sase catarge si cinci cosuri de fum. Din primele trei
catarge, doua erau pentru velele foc, iar ultimul, catargul cel mare. Celelalte
trei din spate sunt numite
after-main-mast, mizenne-mastsi after-gigger. Vele
de anumite forme si dimensiuni sunt prinse de aceste catarge si de vergile ori-
zontale. In total, suprafata de velatura a vasului era de cinci mii patru sute de
metri patrati, din cea mai buna panza realizata de fabrica regala din Edinburg.
Pe velele imense ale celui de-al doilea si ale celui de-al treilea catarg ar fi
putut sa faca, cu usurinta, manevre o companie de soldati. Cei sase stalpi
uriasi erau sustinuti de hobane si gal-hobane metalice. Al doilea, al treilea si
al patrulea catarg erau facute din tevi fixate cu buloane, adevarate capodopere
ale cazangeriei. Cel mai inalt stalp de sustinere al velaturii avea o inaltime de
doua sute sapte picioare, aceasta fiind, prin urmare, superioara celei a tur-
nurilor catedralei Notre-Dame.

Cat despre cosuri, doua dintre ele erau necesare pentru masina care
punea in miscare enormele roti de lemn, iar trei, pentru eliminarea aburului
de la masina elicei. Erau niste cilindri enormi, inalti de treizeci de metri si
cincizeci de centimetri.

In interiorul lui Great-Eastern, vasta coca fusese amenajata judicios. In
partea din fata fusesera instalate spalatoria si oficiul echipajului. Urma
salonul damelor. Dupa aceea, un alt mare salon, decorat cu lustre, lampadare,
geamuri pictate. Acele incaperi minunate primeau lumina zilei prin vitraliile
laterale, asezate intre elegantele coloane aurite si comunicau cu puntea supe-
rioara prin scarile largi cu trepte metalice. Mai erau dispuse patru randuri de
cabine pe care le separa un coridor, unele comunicau printr-un palier, altele
erau plasate la etajul inferior, cu acces printr-o scara speciala. Mai in spate,
trei vaste
dining-rooms prezentau aceeasi dispunere fata de cabinele din jur.

Masinile lui Great-Eastern puteau fi considerate adevarate capodopere.
Nimic nu era mai uimitor decat sa constati ca imensele agregate functionau
cu precizia unui ceasornic. Puterea nominala a masinii de abur era de o mie
de cai. Se compunea din patru cilindri oscilanti, cu un diametru de doi metri
si douazeci si sase de centimetri, cuplati perechi si dezvoltand o cursa de
patru metri douazeci si sapte de centimetri, masurata la mijlocul pistoanelor
articulate direct cu bielele. Presiunea medie era in jur de un kilogram si
saptezeci si sase de grame pe centimetru patrat. Suprafata radianta caloric a
patru cazane era de sapte sute optzeci de metri patrati. Acel
cngine-paddle
functiona cu un calm maiestuos. Excentricul sau, pus in miscare de arborele
motor, parea ca se ridica precum un balon in aer. Avea o turatie de
douasprezece rotatii pe minut si contrasta evident cu masina elicei, care era
mai rapida, mai nervoasa, aceasta datorita fortei sale exercitate de cei o mie
trei sute de cai putere.

De asemenea, engine-screw-i numara patru cilindri ficsi, dispusi ori-
zontal. Lucrau impreuna doi cate doi, si pistoanele lor, a caror cursa era de
un metru si optzeci de centimetri, actionau direct pe arborele elicei. Sub pre-
siunea produsa de cele sase cazane, a caror suprafata radianta era de o mic o
suta saptezeci si cinci de metri patrati, elicea, cantarind saizeci de tone, putea
sa realizeze pana la patruzeci si opt de rotatii pe minut.

Independent de aceste mecanisme, Great-Eastern mai avea inca sase
masini auxiliare pentru alimentare si punere in functiune, precum si
cabestane. Dupa cum se putea vedea, aburii jucau un rol important in
manevrele vasului.

Asa arata steam-ship-ul fara pereche si usor de recunoscut dintre cele-
lalte. Ceea ce nu-l impiedica pe un capitan francez sa faca aceasta mentiune
naiva in jurnalul sau de bord: „Am intalnit azi o nava cu sase catarge si cinci
cosuri. Ar putea fi
Great-Eastern '.

CAPITOLUL VIII

Noaptea de miercuri spre joi fu destul de rea. Cabina mea se agita foarte
tare, si a trebuit sa umblu in patru labe pe dusumea. Sacii si valizele se
apropiau si se indepartau. Un tumult neobisnuit razbea din salonul vecin, in
mijlocul caruia doua sau trei sute de colete, aranjate provizoriu, se inclinau

intr-o parte si-n alta, izbind cu zgomot mesele si bancile. Usile se inchideau
si se deschideau, scandurile se crapau, peretii gemeau, mai ales cei din lemn
de fag, sticlele si paharele se ciocneau in suspensiile lor mobile. Vesela se
izbea de dusumea. Auzeam zgomotele neregulate ale elicei si bataia rotilor
care, scufundandu-se alternativ, loveau aerul cu paletele. Dupa aceste semne,
am inteles ca vantul se intensificase si ca
steam-ship-u nu mai ramanea
indiferent la valurile care il luau pe sus in mijlocul marii.

Pe la sase dimineata, dupa o noapte nedormita, m-am ridicat din pat.
M-am agatat cu o mana de un perete, iar cu cealalta m-am imbracat chinuit.
Dar, fara un punct de sprijin, nici nu m-as fi putut tine pe picioare si a trebuit
sa ma lupt serios cu paltonul pana ce am reusit sa-l pun pe umeri. Am iesit
apoi din cabina, am traversat salonul cu ajutorul mainilor si picioarelor, prin
mijlocul movilei de bagaje. Urcam scarile in genunchi, ca un taran roman
care urca treptele dc la „Scola sania' a lui Pi lat din Pont. in sfarsit, cand am
ajuns pe punte, m-am agatat viguros de un tachet.

Pamantul nu se mai zarea. Capul Clear fusese depasit in cursul noptii. in
jurul nostru nu era decat o imensa circumferinta marcata de linia apei pe
fondul cerului. Marea, de culoarea ardezici, era foarte zbuciumata.
Grcat-
Eastcm,
lovit dintr-o parte de furtuna si neconland pe nici o panza, se deplasa
deplorabil. Catargele sale, ca niste lungi compasuri, descriau in aer imense
arce de cerc. Recunosc, tangajul era nesemnificativ, dar raliul era foarte greu
de suportat. Era imposibil sa te iii pe picioare. Ofiterul dc cart, bine infipt pe
pasarela, parea ca se balanseaza intr-un leagan pentru copii.

Din tachet in tachet, am reusit sa ajung pana la tamburul de la tribord.
Puntea, umezita de ceata, era foarte alunecoasa. ma pregateam, asadar, sa ma
proptesc de unul dintre pontilelc pasarelei, cand un corp mi se rostogoli la
picioare.

Era doctorul Dean Pitfergc. Originalul personaj se ridica indata in
genunchi si, privindu-ma, imi zise :

— Asta c! Amplitudinea arcului descris de peretii lui Great-Eastern este
de patruzeci de grade, mai bine zis, douazeci dedesubt si douazeci deasupra
nivelului marii.

— Adevarat! i-am raspuns, razand nu de observatie, ci de conditiile in
care fusese facuta.

— Adevarat, relua doctorul. in timpul oscilatiei, viteza peretilor este
de un metru sapte sute patruzeci si patru de milimetri pe secunda. Un

Puntea, umezita de ceata, era foarte alunecoasa transatlantic, care ar fi pe jumatate in lungime cat Great-Eastern, ar face oscilatia in acelasi timp.

— Atunci, i-am zis, daca vasul nostru revine asa de repede la pozitia
initiala, inseamna ca e foarte stabil.

— Ceea ce bine pentru el, dar nu si pentru pasageri! replica, vesel, Dean
Pitferge. Dupa cum vedeti, oamenii revin la orizontala mai repede decat si-o
doresc!

Doctorul, incantat de replica sa, se ridica, si, sustinandu-ne reciproc, am
reusit sa ajungem pe una dintre bancile de pe duneta. Dean Pitferge scapase
doar cu cateva zgarieturi, si l-am felicitat, fiindca ar fi putut sa-si sparga
capul.

— Stati, ca inca nu s-a terminat, imi raspunse el, si, peste putin timp, o
s-o patim!

— Noi?

— Adica nava, si, in consecinta, si noi, pasagerii.

— Daca vorbiti serios, l-am intrebat, de ce v-ati imbarcat pe Great-
Eastern'!

— Pentru a fi martor la ceea se va petrece, fiindca nu mi-ar displace sa
naufragiem.

— E prima oara cand navigati cu Great-Easternl

— Nu. Am facut deja mai multe traversari cu el. Din curiozitate

— Atunci nu trebuie sa va plangeti.

— Nici nu ma plang. Constat faptele si astept foarte linistit momentul
catastrofei.

Doctorul isi batea joc de mine? Nu mai stiam ce sa cred Ochii sai mici
mi se pareau tare ironici. Am simtit nevoia sa aflu mai multe.

— Doctore, i-am zis, nu stiu pe ce fapte se bazeaza pronosticurile dum-
neavoastra pesimiste. Permiteti-mi sa va amintesc, totusi, ca
Great-Eastern a
strabatut deja de douazeci de ori Atlanticul si ca s-a comportat suficient de bine.

— Ce conteaza! imi spuse Dean Pitferge. Nu va scapa de ceea ce ii este
destinat. Se stie acest lucru. Amintiti-va ce greutati au intampinat inginerii ca
sa-l lanseze! Nu voia sa mearga la apa mai mult decat spitalul din Greenwich.
Cred ca insusi Brunnel, cel care l-a construit, a murit „in urma operatiei', cum
zicem noi, medicii.

— Ah, doctore, daca n-ati fi materialist?

— De ce?

— Pentru ca am remarcat faptul ca toti oamenii care nu cred in
Dumnezeu cred in orice altceva, chiar si in deochi.

— Glumiti, domnule, replica doctorul, dar lasati-ma sa-mi prezint argu-
mentele in continuare.
Great-Eastern a ruinat deja mai multe companii.
Construit pentru transportul emigrantilor si pentru traficul de marfuri cu
Australia, n-a ajuns niciodata acolo. Realizat pentru a avea o viteza supe-
rioara transatlanticelor, Ie-a ramas totusi inferior.

— In concluzie

— Asteptati, imi zise el. Unul dintre capitanii de pe Great-Eastern s-a
inecat, si era unul dintre cei mai indemanatici, fiindca reusea sa se tina pe
picioare pe un ruliu ca asta.

— Ei bine, nu ne mai ramane decat sa regretam moartea unui om atat de
indemanatic, si cu asta basta!

— Apoi, relua Dean Pitferge, fara a va face griji de gandurile care ma
framanta, se povestesc mai multe despre acest
steam-ship. Se zice ca un
pasager s-a ratacit in adancurile sale si n-a mai fost gasit niciodata.

— Ah, am facut ironic, asta e o dovada certa!

— Se zice, de asemenea, relua doctorul, ca, in timp ce se construiau
cazanele, unul dintre mecanici a fost sudat, din neatentie, in camera de
ardere.

— Bravo! am strigat eu. Un mecanic sudat. E ben trovatol Credeti cu
adevarat asa ceva, doctore?

— Cred, raspunse Dean Pitferge, cred ca, intr-adevar, calatoria noastra a
inceput prost si asa se va termina.

— Dar Great-Eastern este o nava solida, i-am replicat, si are o rigiditate
in constructie care ii permite sa reziste ca un bloc compact si sa sfideze marea
furioasa.

— E solid, fara indoiala, relua doctorul. E un urias, fie, dar forta lui nu
este proportionala cu talia sa. Masinile sunt prea slabe pentru el. Ati auzit ce
se spune despre cel de-al nouasprezecelea drum pe care l-a facut intre
Liverpool si New-York?

— Nu, doctore.

— Ei, bine, eram la bord. Parasisem Liverpoolul pe 10 decembrie, intr-o
zi de marti. Calatorii erau numerosi si increzatori. Lucrurile decurgeau bine,
mai ales ca fuseseram aparati de valurile din larg de coastele irlandeze. Nu

era ruliu, nu erau bolnavi. in ziua urmatoare, marea nu se agita deloc.
Pasagerii erau incantati. Pe 12, spre dimineata, vantul s-a intetit. Furtuna ne-a
luat din lateral, si vasul a inceput sa se clatine. Pasagerii, barbati si femei, s-au facut nevazuti in cabinele lor. Catre ora patru, vantul sufla in rafale. Mobilele incepura sa danseze. Una dintre oglinzile din salon a fost sparta printr-o lovitura de cap pe care a dat-o chiar cel care va vorbeste. Toata vesela s-a spart. Ce zgomot inspaimantator! Opt ambarcatiuni au fost smulse de pe suportii lor portmantou. in clipa aceea, situatia a devenit grava. Masina care pune in miscare rotile a trebuit sa fie oprita. O bucata enorma de plumb, deplasata de ruliu, ii punea in pericol existenta. in timpul acesta, elicea continua sa ne impinga inainte. Curand, rotile incepura sa se invarta cu viteza redusa, dar una dintre ele, datorita opririi, se fisurase. Spitele si paletele ei izbeau coca navei. A trebuit sa oprim din nou masina si sa ne multumim cu elicea, ca sa pastram directia. Noaptea a fost oribila. Furtuna se intetea.
Great-Eastern cazuse pe o parte si nu se mai ridica din pricina valurilor. in zori, nu mai ramasese nimic din roti. Am intins cateva panze pentru a putea naviga si a scoate vasul din imobilitate. Multe panze au fost luate de vant, altele erau incordate la maximum. Confuzia domnea peste tot. Lanturile si cablurile, smulse de la locul lor, se rostogoleau intr-o parte si in alta. Un tarc de animale a cedat, si o vaca a picat in salonul damelor prin tambuchi. Alta nenorocire! Mansa carmei s-a sfaramat. Nu mai. puteam conduce nava. Socuri ingrozitoare s-au facut auzite. Era un rezervor de ulei, cantarind peste trei mii de kilograme, ale carui odgoane se rupsesera. Ziua de sambata am petrecut-o intr-o spaima generala. Abia duminica vantul a inceput sa se domoleasca. Un inginer american, pasager la bord, a reusit sa repare carma cu niste lanturi. Puteam sa controlam, cat de cat, nava. Great-Eastern se redresa putin si, la opt zile dupa ce am parasit Liverpoolul, am ajuns la Queen's Town. Or, se stie, domnule, unde trebuia sa fim dupa opt zile!

CAPITOLUL IX

Trebuie sa va marturisesc faptul ca doctorul Dean Pitferge nu ma linistea
deloc. Pasagerii nu l-ar fi putut asculta, fara sa se infioare. Glumea, sau
vorbea serios? Era adevarat ca el calatorise cu
Great-Eastern de atatea ori

numai pentru a asista la o catastrofa? Totul era posibil din partea unui excen-
tric, mai ales englez.

In timp ce steam-ship-ul isi continua drumul, deplasandu-se ca o barca,
echipajul reusea sa pastreze linia loxodromica a navei. Se stie ca, pe o
suprafata plana, drumul cel mai scurt dintre doua puncte este segmentul de
dreapta. Pe o sfera, este linia curba facuta de circumferinta cercurilor mari.
Pentru a scurta traversarea, navele incearca sa pastreze aceasta linie. Pentru
corabii e mai greu, mai ales cand bate vantul din fata. Doar steamerele pot
mentine o directie riguroasa, navigand pe circumferintele indicate. Ceea ce
facea si
Great-Eastern, deviind usor catre nord-vest.

Ruliul se facea inca simtit. Oribilul rau de mare, in acelasi timp conta-
gios si epidemic, facea progrese rapide. Cativa pasageri palizi, cu nasurile
umflate, cu obrajii ciupiti, ramasesera totusi pe punte pentru a respira aer
curat. Pentru cei din jur, ei isi manifestau furia impotriva nefericitului
steam-
ship
care se comporta ca o barca dusa de valuri, impotriva Societatii Celor
Speriati, ai carei agenti publicitari spusesera ca „raul de mare e o maladie
necunoscuta pe vas'.

Catre ora noua dimineata, se semnala un obiect la trei sau patru mile
departare, la babord. Era o epava, o carcasa de balena sau un rest de nava?
Nu se distingea inca nimic clar. Un grup de pasageri lipsiti de probleme de
sanatate, reuniti in partea din fata a vasului, observau cu atentie acel rest care
plutea la trei sute de mile distanta de cea mai apropiata coasta.

in acest timp, Great-Eastern se indrepta spre obiectul semnalat.
Binoclurile se schimbau dintr-o mana in alta. Se faceau numeroase pre-
supuneri, mai ales intre americani si englezi, pentru care conteaza foarte mult
orice posibilitate de a castiga ceva. De aceea se paria intens. Printre cei mai
inraiti pariori am remarcat un om inalt, a carui fizionomie m-a frapat prin
semnele neechivoce ale unei duplicitati profunde. Individul avea trasaturile
fetei impregnate de un sentiment de ura generala, fapt ce nu ar fi putut scapa
nici unui psiholog. Fruntea sa ii era ridata de o cuta verticala, privirea ii era,
in acelasi timp, indrazneata si neatenta, indiferenta, sprancenele erau foarte
apropiate, avea, intr-un cuvant, un aer viclean pe care cu greu reusea sa si-l
ascunda. Cine era? Nu stiam, numai ca imi displacea. Vorbea tare, pe un ton
care aducea a insulta. Cativa prieteni de-ai sai, de aceeasi teapa, radeau de
glumele lui deocheate. Personajul respectiv pretindea ca recunoaste in acea

epava o carcasa de balena si isi intarea afirmatia prin pariuri consistente la
care gasea imediat opozanti.

Ramasagurile, care devenisera de cateva sute de dolari, le pierdu in tota-
litate. De fapt, epava se arata a fi un rest dintr-o nava.
Steam-ship-ul se
apropie rapid de ea. Se putea vedea deja cuprul gri-verzui de pe carena sa.
Fusese un vas cu trei catarge. Cantarise in jur de cinci sau sase sute de tone.
Cateva lanturi sfaramate ingreunau inca nava.

Fusese corabia abandonata de echipajul ei? Era intrebarea ce incepuse
sa-i framante pe toti, sau, folosind expresia englezeasca,
the great atraction a
momentului. Nu se zarea nimeni pe acolo, desi un fir de fum se ridica spre
cer. Sa se fi refugiat naufragiatii in interiorul navei? Mai tarziu am inteles ca
nu era decat jarul ramas in urma unui foc, pe care il starnea vantul.

De la distanta de o jumatate de mila, toate detaliile carcasei devenira
vizibile. Era noua si parea foarte buna. incarcatura sa, care se deplasase
datorita furtunii, o forta sa ramana aplecata spre tribord. Evident ca nava,
datorita furtunii, isi pierduse toate catargele.

Great-Eastern ajunse in dreptul epavei. isi semnala prezenta prin
numeroase suieraturi. Epava insa nu-i raspunse in nici un fel. in tot spatiul
acela circumscris de linia orizontului nu se vedea nimic in afara de apa marii.
Nici macar vreo barca de salvare a navei naufragiate.

Fara indoiala ca echipajul avusese timp sa se indeparteze. Dar cum ar fi
reusit naufragiatii sa dea de pamantul ce se afla la cel putin trei sute de mile?
Puteau barcile usoare sa reziste acelor valuri care il zguduiau atat de ingrozi-
tor pe
Great-Easternl Cand se intamplase catastrofa? Datorita vanturilor care
suflau in perioada aceea, nu trebuia oare sa cautam spre vest locul unde se
petrecuse naufragiul? Oare coca acelei corabii se afla de mult in deriva sub
influenta dubla a curentilor si a brizei? Toate intrebarile ramaneau fara
raspuns.

Cand steam-ship-ul ajunse in spatele navei naufragiate, am citit foarte
clar pe placuta numele
Lerida. Portul din care plecase nu era mentionat. Dupa forma pe care o avea, dupa modul de constructie imprimat liniilor sale, in mod particular, de avantul etravei, matelotii de la bord afirmau ca fusese
facuta pe santierele americane.

Un vas de comert sau vreo nava de razboi n-ar fi ezitat nici o clipa sa
puna stapanire pe epava, care in mod cert ascundea o incarcatura de pret. Se
stie ca, in cazul salvarii unei ambarcatiuni, ordonantele militare atribuiau

salvatorilor o treime din valoarea respectiva. Dar Great-Eastern, aflat in
cursa, nu-si permitea sa remorcheze epava pentru mii si mii de mile. Ca sa se
intoarca pe drumul facut si sa o duca pana in cel mai apropiat port era iar
imposibil. A fost obligat, asadar, sa o abandoneze, spre marele regret al mate-
lotilor, si, putin mai tarziu, resturile acelea nu mai constituiau decat un punct
in spatiul vast, punct care disparu apoi cu totul.

Grupul de pasageri se imprastie. Unii se dusera in saloane, altii in cabi-
ne, iar trompeta care anunta masa nu reusi nici macar sa-i trezeasca pe cei
adormiti, rapusi de raul de marc.

Catre pranz, capitanul Anderson instala doua panze goelele si una arti-
mon, pentru a controla mai exact drumul vasului. Mai bine echilibrata, nava
oscila putin. Marinarii incercara sa desfasoare si brigantina, pentru a o intinde
conform unui nou sistem. Dar probabil ca sistemul era „prea nou', si brigan-
tina nu putu fi folosita aproape tot drumul.

CAPITOLUL X

in ciuda miscarilor dezordonate ale navei, viata la bord se desfasura
organizat. Cu anglo-saxonii nu este foarte greu de realizat asa ceva.
Pachebotul reprezinta pentru un astfel de om chiar cartierul sau, strada, casa
cu care se deplaseaza, propriul lui camin. Dimpotriva, atunci cand francezul
calatoreste, acest lucru se simte in tot comportamentul sau.

Cand era vreme buna, lumea se plimba pe bulevarde. Toti cei care
reuseau sa se tina drepti, in ciuda inclinarilor produse de ruliu, pareau niste
oameni beti. Cand femeile nu urcau pe punte, ele ramaneau fie in salonul lor
special, fie in sala cea mare. Se auzeau atunci zgomotoasele „armonii' care
ieseau din piane. Trebuie spus ca acele instrumente, galagioase ca marea,
n-ar fi putut sa permita unui talent ca Liszt sa se manifeste la toata valoarea
lui. Sunetele joase lipseau, cand nava se apleca spre babord, si inaltele, cand
o facea catre tribord. De aceea existau pauze in melodie, fapt care nu preocu-
pa prea mult urechile saxone. intre toate acele virtuoze, am remarcat o dama
inalta si osoasa care parea o muziciana foarte buna. De altfel, pentru a-si
usura lectura partiturii, ea insemnase toate notele cu cate un numar si toate
clapele pianului cu numarul corespunzator. Daca nota avea pozitia douazeci

si sapte, atingea si ca clapa douazeci si sapte. Daca era nota cincizeci si trei,
atingea clapa cincizeci si trei. Astfel, fara a-si face probleme pentru zgomo-
tul din jur, nici de celelalte piane care rasunau in saloanele vecine, nici de
copiii rai care ii stricau acordurile lovind cu pumnii octavele neocupate, ea
isi desfasura intregul talent.

In timpul concertului, spectatorii luara la intamplare cele cateva carti
care se aflau pe mese. Unul dintre ei gasca un pasaj interesant si il citea cu
voce tare, iar ascultatorii lui ii multumeau la sfarsit. Cateva ziare zaceau pe
canapele, din cele americane sau englezesti, care par mereu invechite, chiar
daca nu le-a deschis inca nimeni.

Mi-am petrecut intreaga dupa-amiaza in salonul cel mare, discutand.
Conversatia era destul de interesanta, caci prietenul meu Dean Pitferge se
asezase langa mine.

— V-ati refacut dupa cazatura'/ l-am intrebat eu.

— in totalilate, mi-a raspuns el. Dar treaba asta nu merge.

— Care treaba'?

— Vaporul nostru. Cazanclc de la elice functioneaza prost. Nu putem
obtine suficienta presiune.

— Doriti, asadar, foarte mult. sa ajungem la Ncw-York?

— Deloc. Vorbesc doar din punct de vedere mecanic. Ma simt bine aici
si voi regreta sincer cand voi parasi colectia aceasta de specimene pe care
intamplarea a adus-o la bord spre satisfactia mea.

— Specimene! am strigat, eu, privindu-i pc pasagerii care se inghesuiau
in salon. Dar seamana toti intre ci!

— Se vede ca nu va pricepeti, imi spuse doctorul. Specia e aceeasi, sunt
de acord, dar in cadrul ei exista atata varietate Vedeti grupul acela de
oameni nesimtiti, cu picioarele intinse pe divane, cu palariile indesate pe
capete'? Sunt yankei, yankei puri din statele Maine, Vermont, Connecticut,
produsele Noii Anglii, oameni inteligenti si de actiune, un pic prea influentati
de reverenzi, dar care fac greseala de a nu pune mana la gura cand stranuta.
Sunt saxoni adevarati, domnule, si daca inchizi doi yankei in aceeasi camera,
indemanatici cum sunt, dupa o ora fiecare trebuie sa fi castigat zece dolari de
la celalalt.

— Nu va mai intreb cum, i-am raspuns, razand. Dar vad printre ei pe
unul mic, cu nasul in vant, un adevarat titirez. Este imbracat intr-o redingota
si poarta un pantalon negru, putin cam scurt. Cine o fi?

— Un ministru protestant, un om foarte important din Massachusetts. Se
va intalni cu sotia sa, o fosta invatatoare, compromisa in urma unui proces
celebru.

— Dar tipul acela inalt si sinistru, care pare absorbit de calcule?

— Omul acela chiar calculeaza, imi raspunse doctorul. Si o face aproape
tot timpul.

— Rezolva probleme?

— Nu, isi socoteste averea. in fiecare clipa stie la centima ceea ce are. E
bogat. Un intreg cartier din New-York e construit pe terenurile sale. Acum un
sfert de ora avea un milion sase sute douazeci si cinci de mii trei sute saizeci
si sapte de dolari si cincizeci de centi. Acum mai are un milion sase sute
douazeci si cinci de mii trei sute saizeci si sapte de dolari si douazeci si cinci
de centi.

— De ce apare diferenta aceasta in a-i aprecia averea'?

— Pentru ca a fumat o tigara de cativa centi.

Doctorul Dean Pitferge avea replici atat de neasteptate, incat ma lua pe
nepregatite. Ma distra. I-am aratat un alt grup aflat intr-o zona a salonului.

— Aceia, mi-a marturisit, sunt oameni din Far-West. Cel mai inalt, care
seamana cu un preot-sef, este un om important, guvernatorul Bancii din
Chicago. Are mereu sub brat un album cu imagini din iubitul sau oras. Este
mandru din acest motiv si are dreptate: un oras fondat in 1836, in plin desert,
si care numara azi patru sute de mii de suflete, incluzandu-l si pe el! Alaturi
puteti vedea un cuplu californian. Tanara doamna este delicata si
incantatoare. Sotul, un tip foarte civilizat, este un fost carutas, care intr-o
buna zi a descoperit o multime de pepite

— Deci un om important, am adaugat eu.

— Fara indoiala, caci activul sau se cifreaza la milioane.

— Dar individul acela inalt, care-si misca in sus si in jos capul ca limba
unui orologiu?

— Acest personaj, raspunse doctorul, este celebrul Cokburn, de la
Rochester, un statistician universal, care a cantarit, a masurat, a dozat si a
numarat totul. intrebati-l ceva pe acest maniac inofensiv. O sa va spuna cata
paine a mancat in viata sa de om de cincizeci de ani, numarul de metri cubi
pe care i-a respirat. Va va calcula cate volume
in-quartose pot scrie din vor-
bele unui avocat si cate mile face zilnic un factor postal doar pentru a duce

scrisorile de dragoste. Va va da numarul vaduvelor care stau cate o ora pe
Podul Londrei si inaltimea unei piramide construita din sandvisurile consu-
mate de cetatenii Statelor Unite intr-un an.

Doctorul, aprins, ar fi continuat mult timp pe acelasi ton, dar alti pasageri
defilau prin fata ochilor nostri si provocau remarcile inepuizabilului meu
tovaras. Cati tipi diversi erau in multimea aceea! Nu era totusi nici un gura-
casca, intrucat nimeni nu se deplaseaza de pe un continent pe altul fara un
motiv serios. in cea mai mare parte se duceau sa-si incerce norocul pe conti-
nentul american, uitand ca, la douazeci de ani, un yankeu si-a castigat deja
pozitia, iar la douazeci si cinci de ani, e prea batran ca sa mai intre in lupta.

Printre acei aventurieri, inventatori, cautatori de noroc, Dean Pitferge
imi arata cativa nu lipsiti de interes. Un savant in chimie, rival al doctorului
Liebig, pretindea ca a gasit mijlocul de a condensa toate elementele nutritive
ale unui bou intr-o pastila de marimea unei monede de cinci franci si va face
monede din toate rumegatoarele pampasului. Un altul, inventator al motoru-
lui portativ, un cal-putere intr-o cutie de ceas, alerga sa-si exploateze breve-
tul in Noua Anglie. Un francez de pe strada
Chapσn aducea trei mii de papusi
din carton care spuneau tata, cu un foarte reusit accent american, si nu se
indoia ca avea sa faca avere.

in afara acelor oameni ciudati, mai erau destui ale caror secrete nici nu
le banuiam. Poate ca, printre ei, vreun casier o tulise dupa ce-si golise
casieria, iar vreun detectiv, care facea pe prietenul, nu astepta decat ca
Great-
Eastern
sa ajunga la New-York pentru a pune mana pe prada. Poate ca prin
multime se gasea cineva preocupat de a incepe afaceri interlope care prind
mereu la functionarii creduli, chiar cand afacerile poarta nume ciudate, pre-
cum „Compania oceanica pentru iluminatul cu gaz in Polinezia' sau
„Societatea generala a carbunilor care nu ard'.

Dar, in clipa urmatoare, atentia mea fu atrasa de intrarea unui cuplu tanar
ce parea impovarat de o plictiseala precoce.

— Sunt peruvieni, scumpul meu domn, imi zise doctorul, un cuplu
casatorit de un an, care s-a plimbat in luna de miere pe toate meridianele
globului. Au parasit Lima inca din seara nuntii. S-au adorat in Japonia, s-au
iubit in Australia, s-au suportat in Franta, s-au certat in Anglia, iar in America
se vor desparti, fara indoiala!

— Dar cine este omul acela inalt si cu un aer distant, care intra chiar in
clipa aceasta? Dupa mustata lui neagra as zice ca e un ofiter.

— Este un mormon, mi-a raspuns doctorul, un helder, domnul Hatch,
unul dintre marii predicatori din Orasul Sfintilor. Ce tip bine! Are ochii
oteliti, o figura demna si o tinuta atat de diferita de a yankeilor de rand
Domnul Hatch revine dintr-o calatorie in Germania si in Anglia, unde a
predicat cu succes mormonismul, fiindca secta lor numara foarte multi adepti
in Europa.

— Dar stiam ca in Europa e interzisa poligamia lor.

— Fara indoiala, domnul meu, dar poligamia nu este obligatorie pentru
un mormon. Brigham Young are un harem pentru ca asa doreste, dar adeptii
sai de pe malul Lacului Sarat nu-l imita deloc.

— Adevarat? Si domnul Hatch?

— Domnul Hatch nu are decat o femeie si crede ca e destul. De altfel,
isi propune sa ne explice sistemul sau intr-o conferinta pe care o va tine
intr-una din aceste seri.

— Salonul va fi plin, i-am zis.

— Da, imi raspunse Pitferge, daca jocul nu-i va rapi prea multi auditori.
Stiti ca se joaca mult in incaperile de pe puntea din fata? Un englez cu mutra
urata, dezagreabila, conduce parca toti jucatorii. E un om cu o reputatie
detestabila. L-ati remarcat'?

Cateva detalii oferite de doctor m-au ajutat sa-l recunosc pe acel individ
ca fiind chiar omul ce facuse pariuri nesocotite cu privire la epava.
Presupunerea mea fusese valabila. Dean Pitferge imi zise ca se numea Harry
Drake. Era fiul unui negutator din Calcutta, un jucator, un desfranat, un
duelist, aproape ruinat, si care pornea spre America pentru o noua aventura.

— Acesti oameni, adauga doctorul, gasesc mereu pe cei care sa-i flateze
si sa-i asculte precum credinciosii predica preotului. Acesta are deja un cerc
de raufacatori in centrul caruia se afla, iar printre ei am remarcat un om mic,
cu fata rotunda, nas coroiat, buze groase, ochelari cu rame de aur. Trebuie sa
fie un evreu german corcit cu un bordelez. Zice ca e doctor si calatoreste la
Quebec, dar eu mi-am dat seama ca e un mincinos de cea mai joasa speta si
un admirator al lui Drake.

in clipa aceea, Dean Pitferge, care sarea usor de la un subiect la altul,
imi facu semn cu cotul. M-am uitat spre usa salonului. Un tanar de
douazeci si doi de ani si o fata de saptesprezece tocmai intrau, tinandu-se
de brat.

— Tineri casatoriti? am intrebat eu.

— Nu, mi-a raspuns doctorul, pe un ton induiosator, doi vechi logodnici
care nu asteapta decat sosirea vasului la New-York pentru a se putea casatori.
Au facut turul Europei, desigur, cu permisiunea familiei, si acum stiu ca sunt
sortiti unul celuilalt. Bravo lor! Ce placere sa-i privesti! Ii vad uneori aplecati
pe carcasa masinii, numarand rotatiile rotilor care nu se invart destul de
repede fata de cum si-ar dori ci. Ah, domnule, daca ar fi incandescente si
cazanele vasului, asa cum sunt inimile lor, ce calatorie am mai face!

CAPITOLUL XI

In acea zi, pc Ia douasprezece si jumatate, pe usa salonului cel mare, un
timonier afisa biletul urmator:

Latitudine 5 f 15'nord
Longitudine 18° 13' vest
Distanta: Fastenet 323 mile

Ceea ce insemna ca la ora aceea ne aflam la 323 mile de farul de la
Fastenet, ultimul pc care il zarisem pe coasta irlandeza, si ne gaseam la
51°15' latitudine nordica, 18°31' longitudine vestica fata de meridianul
Greenwich. Era o nota pe care capitanul o afisa in fiecare zi, pentru ca
pasagerii sa stie situatia. Se putea urmari, in acelasi timp, traiectoria lui
Great-Eastern. Pana acolo, stcamerul facuse doar 323 mile in treizeci si sase
de ore. Era insuficient, fiindca un pachebot care se respecta nu face in
douazeci si patru de orc mai putin de 300 de mile.

Dupa ce l-am parasit pe doctor, am petrecut restul zilei cu Fabian. Ne-am
refugiat in zona din spate, acolo unde doctorul spunea ca „te plimbi pe camp'.
Izolati si aplecati peste balustrada, priveam imensul ocean. Mirosuri puternice
ajungeau pana Ia noi. Mici curcubee, produse de razele reflectate, apareau din
spuma. Elicea fierbea la patruzeci de picioare sub ochii nostri si, cand prova se scufunda, taia valurile cu furie, facand sa-i straluceasca metalul din care era construita. Marea parea o vasta intindere de smaralde lichefiate. Dara care se pierdea in zare se compunea din urmele elicei si aburi. Albeata aceea mi se
parea un voal imens si lung, cu un capat in Anglia si altul aruncat peste ocean.

Fabian privea magia valurilor fara sa vorbeasca. Ce vedea el in oglinda
lichida care se preteaza la orice interpretare posibila? Petrecea, din privire,

vreo imagine fugitiva care ii spunea adio? Zarea vreo umbra inecata in va-
luri? Mi se parea mai trist decat de obicei si nu indrazneam sa-l intreb din ce
cauza era asa.

Dupa o despartire de durata, care ne indepartase pe unul de celalalt, era
de datoria lui sa mi se destainuie, iar a mea sa-l ascult.

Mi-a spus tot ce doream sa aflu din viata Iui, felul in care traia in garni-
zoana din India, vanatorile sale, aventurile Dar despre emotiile care ii
umpleau inima, despre cauza suspinelor nu zicea nimic. Fara indoiala, Fabian
nu facea parte dintre oamenii care isi usureaza povara povestind altora
suferintele lor.

Am ramas, asadar, aplecati deasupra marii, iar cand m-am intors, am
zarit cum rotile mari se scufundau pe rand in apa datorita ruliului.
Deodata, Fabian imi zise:

— Dara aceasta este cu adevarat minunata, s-ar spune ca ondulatiile se
distreaza trasand diverse litere. Priveste, acolo un
1, dincolo un e. Ma insel?
Nu. Sunt litere. Mereu aceleasi.

Imaginatia lui supraexcitata vedea in spuma ceea ce voia ea sa vada. Dar
ce puteau insemna literele acelea? Ce amintiri evocau in inima lui Fabian? El
tacea iar, contempland marea. Apoi imi spuse brusc:

— Ah, abisul ma atrage!

— Ce ai, Fabian? l-am intrebat, prinzandu-l de maini. Ce ai, prietene?

— Aici, imi zise, apasandu-si pieptul, am o boala care ma va ucide.

— O boala? i-am zis. Nu e nici o speranta de vindecare?

— Nici una.

Dupa aceasta, Fabian cobori in salon, apoi se retrase in cabina sa.

CAPITOLUL XII

in ziua urmatoare, sambata 30 martie, vremea era frumoasa. Vantul abia
adia, marea era calma. Focurile intense crescusera presiunea. Elicea facea
treizeci si sase de rotatii pe minut. Viteza lui
Great-Eastern depasea in
momentele acelea douasprezece noduri.

Secundul dadu ordin sa se ridice doua vele foc goeleta si una artimon.
Steam-ship-ul, mai bine echilibrat, nu mai oscila deloc. Sub frumosul cer

insorit, locurile se animara. Damele aparura cu toalete noi. Unele se plimbau,
altele stateau pe banci, era sa zic pe iarba, la umbra copacilor, copiii isi reluara
jocurile intrerupte timp de doua zile, si firavele caruturi cu bebelusi zburdau
de colo-colo. Daca ar fi fost cativa trupeti in uniforme, maini in buzunare si
nasul in vant, ne-am fi putut crede la o plimbare tipic frantuzeasca.

La douasprezece fara un sfert, capitanul Anderson si doi ofiteri urcara pe
pasarela. Timpul era favorabil pentru observatii. Fiecare tinea in mana un
sextant cu luneta si, din timp in timp, priveau orizontul spre sud, catre care
oglinzile inclinate ale instrumentelor trebuiau sa pozitioneze astrul zilei.

— E ora douasprezece fix, spuse, curand, capitanul.

Imediat, un timonier potrivi ceasul de pe pasarela, si toate ceasurile de la
bord se reglara dupa soarele ce trecea pe cer.

O jumatate de ora mai tarziu, se afisa urmatoarea observatie:

Latitudine 51° 10' nord

Longitudine 24'13' vest

Cursa: 227mile

Distanta: 550.

Nu l-am vazut pe Fabian toata ziua. De mai multe ori, ingrijorat de
absenta lui, m-am apropiat de cabina sa si m-am asigurat ca nu o paiasise.

Probabil ca multimea care acoperea puntea ii displacea. Fugea de tumult
si cauta singuratatea. Dar l-am intalnit pe capitanul Corsican si ne-am plim-
bat pret de un ceas pe duneta. Am vorbit despre Fabian. Nu m-am putut
stapani sa nu-i povestesc ceea ce se petrecuse in ajun intre capitanul Mac
Elwin si mine.

— Da, imi raspunse Corsican, cu o emotie pe care nu incerca sa si-o
ascunda, timp de doi ani Fabian a avut dreptul sa se creada cel mai fericit din-
tre oameni si acum este cel mai nefericit.

Archibald Corsican imi relata, in cateva cuvinte, cum Fabian cunoscuse
la Bombay o tanara incantatoare, niiss Hodges. O iubea si era iubit. Nimic nu
parea sa se opuna casatoriei intre miss Hodges si capitanul Mac Elwin, cand
fata, din hotararea tatalui ei, fu cautata de fiul unui negutator din Calcutta.
Era o „afacere', o afacere pregatita de mult. Hodges, om practic, dur, nesenti-
mental, se afla intr-o situatie delicata fata de negustorul din Calcutta.
Casatoria ar fi aranjat foarte bine lucrurile, iar el sacrifica fericirea fetei pen-
tru interesele averii lui. Copila nu avu cum sa se opuna. Acorda mana fetei
unui om pe care aceasta nu-l iubea si de care nu era iubita. Afacere curata,

proasta, deplorabila. Sotul isi lua nevasta chiar din urmatoarea zi dupa
casatorie si plecara impreuna, iar
Fabiαn, nebun de durere, gata sa moara,
n-a mai vazu t-o niciodata pe cea pe care o iubea atat.

Povestirea se termina astfel, si cu am inteles ca raul de care suferea
Fabiαn era foarte grav.

— Cum se numea fata? l-am intrebat pe capilanul Archibald.

— Ellen Hodges.

Ellen! Numele ci explica literele pe care Fabiαn credea ca le vede in
urma vasului.

— Iar sotul ci? l-am intrebat.

— Harry Drakc.

— Harry Drakc! am strigat. Dar omul acesta sc afla la bord!

— El! E aici! repeta Corsican, prinzandu-ma dc mana si privindu-ma in
ochi.

— Da, am repetat, c la bord.

— Sa dea Domnul sa nu-l intalneasca Fabiαn! zise, grav, capitanul. Din
fericire, nu se cunosc unul pe altul. Cel putin,
Fabiαn nu-l cunoaste pe Harry
Drakc. Doar daca pronunti acest nume in fata. lui si face explozie!

l-am povestit apoi capitanului Corsican lot ce stiam despre Harry Drake,
adica ce aflasem de la doctorul Dean Pitfcrgc. I-ani spus ca acel aventurier,
insolent si scandalagiu, ruinat de joc si dezmatat, era in stare dc orice pentru
a face avere. in clipa aceea, Harry Drake tocmai trecea pe langa noi. I l-am
aratat capitanului. Ochii lui se animara brusc. Avu o pornire furioasa, pe care
i-am oprit-o.

— intr-adevar, mi-a zis el, are o fata de talhar. Dar undc-i fata?

— O fi parasit-o?

— De ce n-ar fi la bord? imi zise capitanul.

Ideea imi trecea pentru prima oara prin cap, dar am respins-o. Nu, nu era,
nu putea fi. N-ar fi scapat de privirea inchizitoriala a doctorului Pitferge. Nu.
Nu l-ar fi intovarasit ea pe Drake in aceasta traversare.

— Pentru a va spune adevarul, domnule, mi-a zis capitanul Corsican,
doar imaginea bietei victime, traind in mizerie, i-ar da o lovitura groaznica lui.
Fabiαn. Stiu ce s-ar intampla. Fabiαn e omul care l-ar ucide pe Drake ca pe un
caine. in orice caz, fiindca sunteti prietenul lui
Fabiαn, ca si mine, v-as cere o
dovada a acestei prietenii. Sa nu-l pierdem niciodata din vedere si sa fim
pregatiti sa ne aruncam intre rivalul sau si el. intelegeti ca o infruntare cu

armele intre ei nu poate avea loc nici aici, nici in alta parte, o femeie n-ar putea
sa se casatoreasca cu ucigasul sotului ei, oricat de nedemn ar fi fost acel sot.

Am inteles rationamentul capitanului Corsican. Fabian nu putea fi pro-
priul sau justitiar. Evenimentele care ar fi putut urma trebuiau prevenite din
timp. Un presentiment ma stapanea. Era oare posibil ca in acea existenta
comuna de la bordul vasului, in acea ingramadire zilnica, personalitatea
deosebita a lui Drake sa-i scape lui Fabian? Un incident, un detaliu, un nume
rostit, un nimic nu i-ar fi pus in mod fatal pe unul in fata celuilalt? As fi vrut
sa grabesc vaporul care-i ducea pe cei doi! inainte de a ma desparti de
capitanul Corsican, i-am promis sa-l supraveghez pe prietenul nostru si sa-l
pandesc pe Drake, pe urmele caruia avea sa fie si el tot timpul. Apoi ne-am
strans mainile si ne-am despartit.

Spre seara, vantul dinspre sud-vest condensa ceata de pe ocean. Obscu-
ritatea era accentuata. Saloanele, luminate orbitor, constrastau cu intunericul
din jur. Se auzeau valurile si romantele ce se succedau. Aplauzele si uralele
nu lipseau.

CAPITOLUL XIII

A doua zi, 31 martie, era duminica. Cum se petrecea o asemenea zi la
bord? Duminica, atat la englezi, cat si la americani, barurile sunt inchise,
cutitul macelarului nu mai ameninta gatul victimei, lopata brutarului nu trece
de gura cuptorului, se suspenda afacerile, se sting furnicarul uzinelor si fumul
fabricilor, se inchid magazinele si se deschid bisericile.

Ca a prima observatie, in acea zi, desi timpul era foarte bun si vantul
favorabil, capitanul nu dadu ordin sa se ridice panzele. S-ar fi castigat cateva
noduri, dar ar fi fost
improper. Era, totusi, foarte multumitor ca li se permitea
macar marilor roti si elicei sa-si respecte turatiile. L-am intrebat pe un puritan
de la bord care poate fi cauza acestor tolerante.

— Domnule, mi-a raspuns cu gravitate, trebuie respectat tot ceea ce vine
direct de la Dumnezeu. Vantul este in mana Lui, pe cand aburii, in mainile
oamenilor!

M-am multumit cu aceasta explicatie si am inceput sa observ ce se petre-
cea mai departe la bord.

Echipajul era in tinuta de gala, si imbracamintea membrilor era foarte
ingrijita. Nu m-ar fi mirat sa mi se spuna ca toti cazangii munceau in costume
negre. Ofiterii si inginerii purtau uniforme minunate, cu nasturi auriti.
Pantofii sclipeau si rivalizau, din acest punct de vedere, cu caschetele lustru-
ite. Capitanul si secundul sau serveau de model, gatiti proaspat, militarosi,
lustruiti si parfumati, plimbandu-se pe pasarele.

Marea era minunata si stralucea sub primele raze ale primaverii. Nu se
vedea nici o panza in jur. Doar
Great-Eastem ocupa intregul centru matema-
tic al imensului orizont. La ora zece, clopotul de la bord batu rar, la intervale
regulate. Cel care-l facea sa sune, un timonier, in tinuta de gala, obtinea de la
clopot un fel de sonoritate religioasa, si nu acele zgomote metalice care
acompaniau tiuitul sirenelor de la cazane, cand
steam-ship-ul naviga prin
ceata.

Tocmai atunci, numeroase grupuri aparura la usile de la tambuchiurile
din fata si din spate. Barbati, femei, copii, cu totii erau imbracati cu grija pen-
tru respectiva imprejurare. Bulevardele se umplura in curand. Plimbaretii se
salutau discret. Fiecare tinea in mana cartea de rugaciuni, si toti asteptau
ultimele tiuituri ce ar fi anuntat inceperea slujbei. In clipa aceea am vazut ca
erau aduse o multime de Biblii pe un platou care servea de obicei pentru
sandvisuri. Aceste carti sfinte fura distribuite pe mesele templului.

Prin templu intelegeam sala cea mare unde se servea masa. Era o
constructie in zona din spate a navei, care, privita din exterior, amintea prin
lungime si regularitate de Ministerul de Finante de pe strada Rivoli. Am
intrat. Cei asezati la mese erau deja foarte numerosi. Domnea cea mai pro-
funda liniste. Ofiterii ocupau o masa mai inalta. In mijlocul lor, capitanul
Anderson parea un pastor. Prietenul meu Dean Pitferge se aseza langa mine.
Ochii sai mici se plimbau peste intreaga adunare. Eram acolo, indraznesc s-o
spun, mai mult din curiozitate.

La zece si jumatate, capitanul se ridica si incepu slujba. Citi in engleza
un capitol din Vechiul Testament, al zecelea, cel al Exodului. Se auzeau dis-
tinct vocile subtiri ale copiilor si de mezzo-soprane ale femeilor, detasan-
du-se de glasurile baritonale ale barbatilor. Acel dialog biblic dura cam o
jumatate de ora. Ceremonia, simpla si demna in acelasi timp, era completata
de gravitate puritana, si capitanul Anderson, „stapan dupa Dumnezeu', vor-
bea acelei multimi suspendate pe o coaja de nuca in mijlocul oceanului
imens, bucurandu-se de respectul tuturor, chiar si de al celor mai indiferenti.

Daca slujba s-ar fi limitat doar la acea lectura, totul ar fi fost bine. Dupa
capitan, urma un orator care aduse pasiune si violenta acolo unde trebuiau sa
domine toleranta si reculegerea. Era vorba despre reverendul pe care l-am
prezentat anterior, acel om mic de stat, foarte schimbator, intrigantul yankeu,
unul dintre cei a caror influenta era enorma in tinuturile din Noua Anglie.
Discursul sau fusese pregatit dinainte, si fiindca avea ocazia sa se remarce,
nu o lasa sa-i scape. Ar fi facut la fel si abilul Yorick? L-am privit pe doctorul
Pitferge. Nu clipea deloc si parea dispus sa suporte focul predicatorului.

Acesta, grav, dupa ce isi potrivi redingota neagra, isi puse palaria pe
masa, isi scoase batista si isi sterse usor buzele, apoi isi roti privirea peste
intreaga adunare.

— La inceput, zise el, Dumnezeu a creat America in sase zile si intr-a
saptea s-a odihnit.

Auzind asa ceva, am iesit imediat.

CAPITOLUL XIV

In timpul mesei, Dean Pitferge imi povesti ca reverendul isi dezvoltase
admirabil textul. Monitoarele, berbecii dc asediu, forturile intarite, torpilele
submarine, toate acele masinarii fusesera prezente in discursul sau. El insusi
crescuse cat toata America. Daca Amcricii ii placea sa fie proslavita asa,
n-aveam nimic impotriva.

Revenind in salonul cel marc, am citit urmatoarea nota:
Latitudine 5<J'8' nord
Longitudine 3(f44r vest
Cursa: 255 mile.

Acelasi rezultat. Nu facusem decat o mie o suta dc mile, cu cele trei sute
zece mile care despart Fastenet de Liverpool. Cam o treime din drum. in
restul zilei, ofiteri, mateloti, pasageri si pasagere continuau sa se odihneasca
asemenea Creatorului, dupa ce „construise America'. Nici un pian nu rasuna
in saloanele tacute. Piesele de sah nu iesira din cutii, nici cartile de joc.
Salonul ramase pustiu. Am avut ocazia, in ziua aceea, sa-i fac cunostinta doc-
torului Dean Pitferge cu capitanul Corsican. Tipul, original, il amuza mult pe
capitan, povestindu-i cronica secreta a lui
Great-Eastern. ii demonstra ca era

CAPITOLUL XV

in ziua urmatoare, prima din aprilie, oceanul avea un aspect prima-
varatic. Era verde ca preria sub razele soarelui ce rasare. Venirea lunii aprilie
deasupra Atlanticului a fost superba. Valurile se rostogoleau cu voluptate,

o nava condamnata, vrajita, careia in mod fatal urma sa i se intample o
nenorocire. Legenda mecanicului sudat ii placu capitanului Corsican, care,
fiind scotian, gusta asemenea minunatii, dar nu-si putu retine totusi un zam-
bet de neincredere.

— inteleg, zise doctorul, ca domnul capitan nu crede prea mult legendele
mele.

— Exagerati, replica Archibald Corsican.

— Ma veti crede, capitane, intreba doctorul, pe un ton mai serios, daca
o sa va spun ca nava e bantuita de fantome in timpul noptii?

— Fantome? Cum? Credeti si in astfel de lucruri?

— Da, raspunse Pitferge, cred in ceea ce povestesc persoane ce nu pot fi
contestate. Am aliat de la ofiterii de cart si de la cativa mateloti ca, in noptile
adanci, o umbra, de o forma vaga, se plimba pe punte. Cum apare'? Nu se stie.
Unde dispare'? Nimeni nu poate spune

— Pe Sfantul Dustan! striga capitanul Corsican. O vom pandi impreuna.

— in noaptea asta?

— Si-n noaptea asta, daca vreti. Dumneavoastra, domnule, adauga
capitanul, intorcandu-se catre mine, ne veti tine companie?

— Nu, le-am zis, nu vreau sa tulbur misterul acestei fantome. De altfel,
imi place sa cred ca doctorul nostru glumeste.

— Deloc, raspunse, incapatanat, Pitferge.

— Atunci, doctore, i-am zis, chiar credeti serios in mortii care se intorc
la bordul navei?

— Stiu ca mortii invie, replica doctorul, desi poate ca acest lucru vi se
pare ciudat, fiindca sunt medic.

— Medic! exclama capitanul Corsican, dandu-se inapoi, ca si cum acel
cuvant l-ar fi ingrijorat.

— Stati linistit, capitane, raspunse Dean Pitferge, surazand amabil, in
vacanta nu exagerez!

si cativa marsuini, rude apropiate ale delfinului, sareau ca niste clovni in
urma vasului.

De cum l-am intalnit pe capitanul Corsican, m-a si instiintat ca spectrul
despre care vorbise doctorul n-a avut de gand sa apara in cursul noptii.
N-o fi fost destul de intuneric pentru el imi trecu prin cap ca totul fusese
o minciuna de-a lui Pilfcrgc cu ocazia zilei de 1 aprilie, caci in America
si in Anglia, ca de altfel si in Franta, acest obicei este pastrat
cu grija. Mincinosii, ca si cei mintiti nu lipsesc niciodata. Unii rad,
altii se supara Sc mai schimba si cativa pumni, dar, intre saxoni, acesti
pumni nu se transforma niciodata in lovituri de sabie. Se stie, de altfel,
ca in Anglia duelul atrage pedepse foarte severe. Ofiterii si soldatii nu
au voie sa sc bata, sub nici un pretext. Cel care ucide este condamnat la cele
mai grele pedepse, iar cu imi amintesc faptul ca doctorul imi citase numele
unui ofiter care sc afla la ocna de peste zece ani pentru ca ranise mortal
un adversar, desi intalnirea fusese foarte cinstita. Se intelegea deci ca, datorita acelei legi deosebit de excesive, duelurile disparusera dintre indeletnicirile britanicilor.

Datorita unui soare frumos, observarea exacta a orei douasprezece se
facu foarte precis. Am aflat si latitudinea de 48'47', longitudinea de 36°48' si
ca parcursesem numai doua sute cincizeci de mile. Cel mai lent transatlantic
ar fi avut dreptul sa nc remorcheze. Acest fapt il supara pe capitanul
Anderson. Inginerul atribuia lipsa de presiune ventilarii insuficiente a noilor
cuptoare. Eu ma gandeam ca defectul provenea mai ales de la roti, ale caror
diametre fusesera diminuate imprudent.

Totusi, in acea zi, catre ora doua, sc produse o imbunatatire in ceea ce
privea viteza
steam-ship-ilu. Atitudinea celor doi tineri logodnici imi releva
acest lucru. Aplecati pc balustradele de la tribord, isi murmurau cuvinte fru-
moase si bateau din palme. Priveau surazatori conductele de esapament care
se ridicau in jurul cosurilor lui
Great-Eastern, prin deschiderea carora ieseau
vaporii albi. Presiunea urcase in cazanele elicei. Puternicul agent termic forta
supapele cu mai mult dc douazeci si una de livre pe un deget patrat. Totusi,
nu era decat o expiratie slaba, vaga rasuflare, dar tinerii o sorbeau din priviri.
Nu! Nici
Denis Papin nu fusese mai fericit cand vazuse ca aburii ridicau
capacul celebrei sale marmite!

— Iese fum! Iese fum! striga tanara, de indata ce cativa aburi scapara din
conducte.

— Sa mergem sa vedem masina, propuse tanarul, strangandu-si in brate
logodnica.

Dean Pitferge aparu langa mine. Urmariram cuplul indragostit printre
cabine.

— Ce frumoasa e lumea la varsta lor! imi zise el.

— Da, mai ales in doi

Curand stateam aplecati asupra tambuchiului masinii cu elice. Acolo, in
adancul putului intunecat, la saizeci de picioare sub ochii nostri, am zarit cele
patru pistoane orizontale care se grabeau unul spre altul, umezindu-se, in
cursul fiecarei miscari, cu putin ulei lubrifiant.

in acest timp, tanarul isi scosese ceasul, si fata, aplecata pe umarul sau,
urmarea tic-tacul care marca secundele. Cat ea socotea secundele scurse, el
numara rotatiile elicei.

— Un minut! zise ea.

— Treizeci si sapte de rotatii!

— Trezeci si sapte si jumatate, completa doctorul, care urmarise
operatiunea.

— Si jumatate ! striga domnisoara. Ai auzit, Edward? Multumesc, dom-
nule, adauga ea, adresandu-i lui Pitferge cel mai amabil suras.

CAPITOLUL XVI

Revenind in salonul cel mare, am citit pe usa:

This Night
First Part

Ocean Time..

Song: Beautiful isle of the sea.
Piano solo: Chant du berger
Scotch song..

Mr. Mac Alpine
.Mr. Ewing
.Mrs. Alloway
.Doctor Trent

Intermission often minutes

Piano solo

Burlesque. Lady of Lyons.
Entertainement

Mr. Paul Vert
..Doctor Trent
Sir James Anderson

Jules Verne

Song: Happy moment.
Song:
You remember..

Mr. Norvjlle
. Mr. Ewing

Finale
God save
the Queen!

Dupa cum se vede, era un concert intreg, in doua acte. Se parea ca,
totusi, ii lipsea ceva, fiindca am auzit in spatele meu :

— Pacat! N-au nimic de Mendelssohn!

M-am intors. Era un simplu steward care protesta astfel pentru ca muzi-
ca lui preferata fusese omisa.

Am urcat iar pe punte si am pornit sa-l caut pe Mac Elwin. Corsican toc-
mai imi spusese ca Fabian iesise din cabina sa, si voiam, fara sa-l incurc, sa-l
scot totusi din izolarea in care se gasea. L-am intalnit pe puntea din fata a
steam-ship'ulm. Am discutat un timp. N-a facut nici o aluzie la trecutul sau.
Dupa cateva momente, a tacut si a devenit ganditor, inchis in sine, nu ma mai
auzea si isi apasa pieptul ca pentru a comprima ceva dureros. in timp ce ne
plimbam impreuna, Harry Drake ne-a iesit in cale de mai multe ori. Gesticula
aprins de fiecare data, incat parea o moara de vant. Ma inselam oare? Mi se
parea ca Harry Drake il privea pe Fabian cu o anumita insistenta. Cred ca
Fabian a remarcat si el acelasi lucru, fiindca imi zise:

— Cine e omul acesta?

— Nu stiu, i-am raspuns.

— Nu-mi place deloc! adauga el.

Daca doua nave se afla in mijlocul marii, fara vant, fara curenti care sa
le poarte, atunci, in cele din urma, se vor aborda. Daca s-ar afla in spatiu doua
planete imobile, atunci vor cadea una peste alta. Puneti doi dusmani in
mijlocul unei multimi si se vor intalni, inevitabil. E fatal. E doar o problema
de timp.

Cum veni seara, incepu concertul. Salonul, plin de spectatori, era lumi-
nat intens. Printre tambuchiurile intredeschise se vedeau fetele oachese si
mainile groase ale marinarilor. Pe usile care se inchideau si se deschideau se
inghesuiau stewarzii Cea mai mare parte a celor prezenti, barbati si femei,
stateau asezati pe divanele laterale si pe fotolii sau pe scaune.

S-a inceput cu Ocean-Time. Acesta era jurnalul zilnic, politic, comercial,
literar, pe care il faceau cativa pasageri pentru nevoile de la bord. Americanii
si englezii apreciau mult asa ceva.

Numarul de 1 aprilie continea politica generala, faptul divers, cursul bur-
sei, bineinteles ca in gluma, telegrame foarte naive. Trebuie recunoscut insa
ca distractiile acelea nu-i amuzau decat pe cei care le redactasera. Onorabilul
Mac Alpine, un american dogmatic, citi cu convingere divagatiile sale prea
putin placute, fiind aplaudat furtunos de spectatori, si isi termina lectura cu
urmatoarele noutati:

— Anuntam ca presedintele Johnson a abdicat in favoarea generalului
Grant. Dam ca sigura alegerea Altetei Sale Imperiale ca succesor al Papei
Pius IX. Ferdinand l-a atacat pe imparatul Napoleon III ca raspuns la
cucerirea franceza din Mexic.

Dupa ce Ocean-Timc a fost aplaudat suficient, onorabilul Mr. Ewing, un
tenor care arata foarte bine, a inceput sa cante „Frumoasa insula de pe mare'.

„Cantecul pastorului' pentru pian solo, sustinut de Mrs. AIloway,
o englezoaica, si o farsa scotiana a doctorului Trent incheiara primul act al
programului.

Dupa o pauza de zece minute, in caic nici un spectator nu se ridica de la
locul sau, incepu a doua parte. Francezul Paul Vert interpreta doua valsuri
incantatoare, inedite, care fura indelung aplaudate.

Dupa „burlesca', urma distractia. Sir Anderson se ridica, surazator,
scoase un joc de carti din buzunar, isi sufleca manecile albe si facu fel de fel
de scamatorii. Dupa „Happy moment' al lui Mr. Norville si „You remember'
al lui Mr. Ewing, urmara imnurile nationale ale Frantei si Angliei. in con-
cluzie, in cursul spectacolului s-au produs feluriti amatori, iar reusita a fost
pentru autori si prietenii lor. Fabian nu s-a aratat deloc.

CAPITOLUL XVII

in cursul noptii dinspre luni spre marti, oceanul a fost foarte zbuciumat.
Peretii despartitori incepura iar sa scartaie, iar pachetele isi reluara cursele
prin saloane. Cand am urcat pe punte, pe la ora sapte, am constatat ca ploua.
Ofiterul de cart daduse ordin sa se stranga velatura. in cursul acelei zile de
2 aprilie, puntea ramase pustie. Chiar si saloanele erau goale. Pasagerii se
refugiasera in cabine, doua treimi din comeseni nu venisera nici la pranz, nici

la cina. Nu se putu juca whist, caci mesele fugeau de sub mainile jucatorilor.
Sahul era impracticabil. Pe punte infruntai ploia si vantul. Acolo, matelotii,
imbracati in pelerine si purtand casti, se plimbau filozofand. Secundul, urcat
pe pasarela, protejat de o manta din cauciuc, facea de cart. Sub rafalele de
ploaie, ochii lui scanteiau de placere. Vremea ii convenea, si steamerul se
deplasa dupa voia lui!

Cerul si oceanul se confundau prin ceata. Atmosfera era apasatoare.
Cateva pasari se auzeau zburand pe deasupra noastra. Spre ora zece, se
anunta ca la tribord se zarise o corabie cu trei catarge care naviga in sens
opus. Nu se putu stabili sub ce pavilion era.

Catre unsprezece, vantul se inmuic si isi schimba directia. Azurul ceru-
lui se arata prin gaurile dintre nori. Soarele aparu pentru cateva clipe, si se
facura observatiile zilnice, mai mult sau mai putin exacte. Se intocmi
urmatoarea nota:

Latitudine 45°29' nord
Longitudine 4?25' vest
Distanta: 256 mile.

Asadar, presiunea crescuse in cazane, dar viteza, nu. Trebuia insa
recunoscut ca totul era din cauza vantului ce halca dinspre vest, lovind
steatn-
ship
-ul din fata si intarziindu-l.

Pe la doua, ceata se intensifica iar. Vantul deveni foarte rece. Vizibi-
litatea era redusa, iar ofiterii aflati pe pasarele nu mai zareau oamenii din
partea din fata a vasului. Aburii scosi de valuri erau un pericol major pentru
navigatie. Abordajele nu se mai puteau evita, si aceste lucruri erau mai grave
chiar decat incendiile.

Astfel, in mijlocul cetii, ofiterii si matelotii vegheau cu cea mai mare
atentie. Dintr-o data, aparu o corabie cu trei catarge, la mai putin de doua sute
de metri de
Great-Eastern. Datorita vantului, nu avea cum sa evite ciocnirea,
dar steamerul reusi la timp sa se indeparteze, datorita promptitudinii cu care
oamenii de cart il anuntara pe timonier. Semnalele, bine reglate, se faceau cu
ajutorul unui clopot aflat pe duneta din fata. Un danganit insemna: o nava in
fata. Doua danganituri: nava la tribord. Trei: nava la babord. Imediat omul de
la carma manevra astfel incat sa evite accidentul.

Vantul batu pana spre seara. Ruliul scazu treptat pentru ca oceanul se
mai linistise. Se anunta o noua distractie cu Sir James Anderson. Salonul se

umplu iar. Dar de data aceasta nu mai fu vorba despre scamatorii cu carti.
James Anderson povesti cum a pus cablul telegrafic pe fundul marii. A
prezentat chiar cateva fotografii cu masinile folosite atunci. A fost aplaudat
si felicitat chiar de catre initiatorul acestei expeditii, Cyrus Field, prezent
acolo in seara aceea.

CAPITOLUL XVIII

Pe 3 aprilie, in primele ore ale zilei, orizontul oferea o culoare albicioasa,
ceea ce anunta ca gheturile nu erau departe. Curand,
Great-Eastcm incepu sa
navigheze printr-o zona unde pluteau primele iceberguri, detasate din
banchiza si provenite din Stramtoarea Davis. Se organiza o paza speciala
pentru a se evita lovirea vasului de blocurile uriase.

Dinspre vest, vantul batea destul de taie. Norii, adevarate batalioane de
vapori, atingeau suprafata oceanului. Prin gaurile dintre ei se zarea albastrul
cerului. Un clipocit surd iesea din valurile impinse de vant, si stropi de apa
erau imprastiati in jur de spuma talazurilor.

Pe punte nu se urcasera inca nici capitanul Corsican, nici Fabian sau doc-
torul Pitferge. M-am dus in partea din fata a navei, unde peretii alcatuiau un
fel de adapost in care un pustnic se putea retrage din lume. M-am refugiat
acolo, asezandu-ma pe un spirai. Vantul, care lovea nava din fata, spargan-
du-se de etrava, imi trecea pe deasupra capului fara sa ma atinga. Locul era
foarte bun pentru a visa. Privirile cuprindeau intreaga imensitate a vasului.
Marinarii furnicau pe catarge si in jurul masinilor De pe ocean nu dis-
tingeam nimic in afara de linia albastruie a orizontului, marcata dincolo de
tambure.

Pe la douasprezece si jumatate, notita afisata indica latitudinea de
44°53' nord si longitudinea de 47°6' vest. Numai doua sute douazeci si sapte
de mile parcurse in douazeci si patru de ore! Tinerii logoditi trebuiau sa
blesteme rotile acelea care nu se prea invarteau, elicea care abia se misca,
lipsa de aburi care se impotrivea dorintei lor.

Catre ora trei, cerul, curatat de vant, stralucea iar. Liniile orizontului
devenisera clare si pareau ca se indeparteaza de acel punct central in care se
gasea
Great-Eastem. Valurile erau inca foarte mari, prin urmare, Atlanticul
mai fierbea inca.

Pe la trei si treizeci si cinci de minute, o corabie cu trei catarge fu sem-
nalata la babord. Era un vas american,
Ilinois, care strabatea ruta spre Anglia.

in acea clipa, un locotenent ma facu atent ca treceam pe la coada bacu-
lui de la New-Found-Land, nume dat de englezi pentru Terra Nova. Sunt
zone bogate in peste. Mai ales morun.

Ziua s-a scurs fara nici un incident. Puntea a fost frecventata de
plimbaretii obisnuiti. Pana atunci, nici o intamplare nu-i adusese fata in fata
pe Fabiαn si pe Harry Drake, pe care atat eu, cat si capitanul Corsican ii
supravegheam neintrerupt. Seara ne-am strans in salon. Izbucni o discutie
destul de aprinsa intre un nordist si un texan. Unul dintre ei cerea un imparat
pentru Statele din Sud. Din fericire, acea discutie politica, ce ameninta sa se
transforme in confruntare, fu intrerupta de sosirea unei depese imaginare
adresata lui
Ocean-Time si conceputa astfel: „Capitanul Semmes, ministrul
de razboi, a pus Sudul sa plateasca pentru pierderile de la Alabama'.

CAPITOLUL XIX

Iesind din salonul atat de puternic luminat, am urcat pe punte cu capitanul
Corsican. Noaptea era adanca. Nu se zarea nici o constelatie pe bolta,
intunericul era de nepatruns in jurul navei. Ferestrele constructiilor pareau
adevarate guri de foc. Abia se mai vedeau oamenii de cart de pe duneta.
Aerul era proaspat, iar capitanul isi umplea plamanii.

— Ma sufocam in salon, imi marturisi el. Aici e mult mai bine.
Atmosfera e asa de curata! imi trebuie cam doua sute de metri cubi de aer
proaspat in douazeci si patru de ore, sau sunt pe jumatate asfixiat.

— Respirati, capitane, respirati in voie, i-am raspuns. Oxigenul e un
lucru minunat, ar trebui sa spunem asta si londonezilor sau parizienilor care
nu-l cunosc decat din auzite.

— Da, replica el, lor nu le place decat acidul carbonic. Fiecare cu gustul
lui. Eu detest asa ceva, chiar in paharul cu vin de Champagne.

Discutand astfel, ne plimbam pe bulevardul de la tribord, adapostiti de
vant, datorita peretilor de la cabine. Am observat ca se luasera numeroase
masuri de prevedere impotriva blocurilor de gheata. Se masura mereu tempe-
ratura apei de mare si, de indata ce se observa un grad mai putin, capitanul

schimba cursul. Stia ca vasele se puteau bloca usor in gheturile de la acea latitudine, de aceea voia sa evite un asemenea pericol. Ordinele sale pentru
desfasurarea activitatii in timpul noptii erau indeplinite intocmai. Capitanul
insusi nu dormea in acea perioada. Numerosi ofiteri se ocupau de buna
functionare a masinilor, rotilor, elicei. Pasagerii puteau sta linistiti.

Dupa ce am observat toate aceste lucruri, capitanul Corsican si cu mine
am revenit in partea din spate a navei. Am ajuns intr-un loc ce ni se parea
pustiu. Desi se vedea foarte greu, am zarit totusi un om aplecat peste o
balustrada, la marginea vasului. Privea oceanul, dar ce putea zari in noaptea
adanca? Corsican se apropie de el:

— Fabian?

Fabian nu-i raspunse. Nu-l auzise. Corsican il striga din nou. Fabian
tresari, intoarse capul spre el si ii l'acu semn sa taca.

Apoi, cu mana, ii arata o umbra care se misca incet, ceva mai departe.
Era o forma abia vizibila Fabian zise, surazand:

— Doamna in negru!

Am tresarit. Capitanul Corsican ma lua de brat, si am simtit ca si el era
agitat. Acelasi gand ne fulgerase mintile. Umbra era fantoma despre care ne
vorbise doctorul Pitfcrge.

Mac Elwin recazusc in contemplarea sa visatoare. Eu, cu respiratia
taiata, cu privirea tulburata, ma uitam la forma aceea umana, abia desprinsa
din intuneric. Aceasta avansa, ezita, se ducea, sc oprea, isi relua drumul,
parea mai curand sa alunece deasupra puntii decat sa paseasca. Deodata,
ajunse la zece pasi dc noi si ramase pe loc. Am putut sa disting atunci silue-
ta unei femei a carei fata era acoperita cu un voal gros.

— O nebuna! Nu-i asa ca e o nebuna? murmura Fabian.
Asa era, dar Fabian nu ne intreba pe noi, ci pe el insusi.

Biata creatura sc apropie mai mult de noi. Am avut impresia ca ochii ei,
in spatele voalului, sc fixeaza asupra capitanului Mac Elwin. Acesta se ridica,
electrizat. Femeia ii puse mana pe inima ca pentru a-i numara bataile. Apoi o
lua la fuga spre niste constructii apropiate.

— Ea! murmura Fabian.

Apoi isi scutura capul, adaugand:

— Ce halucinatie!

Capitanul Corsican il lua de mana.

— Vino Fabian, ii zise, ducandu-l de acolo.

CAPITOLUL XX

Corsican si cu mine nu puteam sa ne inselam. Era Ellen, logodnica lui
Fabian, sotia Iui Harry Drake. Fatalitatea ii adusese pe toti trei la bordul
aceleiasi nave. Fabian n-o recunoscuse, desi strigase: „Ea! Ea!' Nu se
inselase considerand-o nebuna. Devenise astfel datorita disperarii, durerii, cu
dragostea din inima ucisa, traind ca un om nedemn, smulsa de langa Fabian,
in mizerie, rusine si ruina. Despre asta vorbeam a doua zi cu capitanul
Corsican. Nu ne indoiam deloc de identitatea acelei femei. Harry Dntke o
ducea pe continentul american si o silea sa-i suporte viata lui aventuroasa.
Privirea capitanului se aprinse de un foc interior care nu prevestea nimic bun.
Eu insa intelegeam ca nu puteam face nimic impotriva sotului si stapanului
ei. Cel mai important lucru era sa impiedicam o noua intalnire intre Fabian si
Ellen, caci pana la urma ar fi recunoscut-o. Nefericita fata nu iesea niciodata
ziua, nici pe punte, nici in saloane. Doar noaptea reusea sa-si insele temni-
cerul. Stiam insa ca peste patru zile urma sa ajungem la New-York si speram
sa impiedicam un eveniment fatal in acea perioada.

Timpul trecu si, dupa pranz, multi incepura sa parieze pe pilotul ce avea
sa duca nava in rada portului New-York. Nu se stia cine avea sa fie de cart
atunci, si jucatorii isi riscau banii intr-un asemenea mod.

Onorabilul Mac Alpine lua conducerea afacerii. Reusi usor sa adune
optzeci si sase de pariori, printre care si cateva femei.

Am coborat in salon si am citit ca seara urma sa aiba loc o adunare,
prezidata de misionarul din Utah, domnul Hatch. Era o conferinta a mormo-
nilor. Pasagerii primira foarte favorabil anuntul. Pe notita se mai putea citi:
Latitudine 42°32' nord
Longitudine 51°59' vest
Cursa: 245 mile.

Catre ora trei dupa-amiaza, timonierii semnalara apropierea unui steamer
mare, cu patru catarge. Nava aceea isi modifica putin cursul, pentru a se
apropia de
Great-Eastern, cu intentia de a-l saluta. Era Atlanta, unul dintre
transatlanticele ce faceau legatura intre New-York si Londra, trecand pe la

Brest. Ne saluta si ii raspunseram la randul nostru. Putin mai tarziu, cum
mergea in sens opus, disparu pe intinsul oceanului.

Dupa aceasta, Dean Pitferge ma instiinta, fara placere, ca intrunirea con-
dusa de domnul Hatch nu putea fi audiata si de noi. Puritanii de la bord
interzisesera tuturor sa se initieze in secretele mormonismului!

CAPITOLUL XXI

Pe la ora patru, cerul se degaja de nori si deveni senin. Oceanul era foarte
linistit. Nava parea ca sta pe loc. Ni se nazarea ca ne gaseam pe pamant.
Nemiscarea lui
Grcat-Eastem dadu pasagerilor ideea de a organiza curse.
Noutatea se raspandi repede. Imediat se stransera sportivii, iar spectatorii
iesira din saloane si din cabine. Un englez, onorabilul Mac Karthy, fu numit
comisar, si concurenti se prezentara de indata. Erau vreo jumatate de duzina
de maieloti ce aratau precum centaurii, jumatate cal, jumatate om, gata sa-si
dispute marele premiu al vasului.

Locul cursei il formau cele doua bulevarde. Concurentii trebuiau sa faca
de trei ori turul navei, sa parcurga un traseu de o mie si trei sute de metri. Era
suficient. in curand, tribunele, adica dunetele, fura invadate de multimea
curiosilor, inarmati cu ocheane.

Fabian, capitanul Corsican, doctorul Pitferge si cu mine ne-am asezat pe
duneta din fata. Acolo se afla lumea buna. in fata noastra se gaseau locul de
plecare si linia de sosire. Pariurile se facura imediat. Fura riscate sume consi-
derabile. L-am vazut pe Harry Drake amestecandu-se printre ceilalti cu
aplombul sau obisnuit, discutand, certandu-se, vorbind pe un ton ce nu
admitea replica. Din fericire, Fabian, desi angajase ceva bani in cursa, mi se
paru destul de indiferent la zarva din jur. Se tinea deoparte, ganditor, cu
atentia in alta parte.

Dintre concurentii care se prezentasera, doi atrasesera intr-un mod cu
totul deosebit privirile publicului. Primul, un scotian din Dundee, pe nume
Wilmore, era scund, slab, osos, cu pieptul lat, ochii sclipitori si parea princi-
palul favorit. Celalalt, un irlandez inalt pe nume O'Kelly, ca un cal de curse,
cantarea din priviri sansele pe care le aveau cei din jurul sau. Tocmai voiam
sa risc pe el cativa dolari, cand doctorul m-a prins de mana:

— Jucati pe cel mic, credeti-ma. Cel inalt nu merita.

— Ce vreti sa spuneti?

— Nu e un pur-sange. Initial va avea o viteza buna, dar se va pierde pe
parcurs. Cel mic, dimpotriva, e un scotian de rasa. Trupul i se tine bine pe
picioare, pieptul e bine dezvoltat. Cred ca tipul e antrenat in treburi de astea.
Pariati pe el, nu veti regreta.

Am urmat sfatul dat de doctor si am jucat pe Wilmore. Ceilalti patru con-
curenti nici nu intrau in discutie.

S-au tras apoi la sorti locurile. Norocul il favoriza pe irlandez, care avea
cea mai avansata pozitie.

Apoi se dadu semnalul de plecare, in vacarmul general. Cunoscatorii isi
dadura imediat seama ca Wilmore si O'Kelly erau alergatori de profesie. Fara
a se preocupa de rivalii lor, ei fugeau, cu trupul usor aplecat inainte, cu capul
drept, antebratul lipit de stern. Erau cu picioarele goale. Calcaiul nu atingea
deloc solul, lasandu-le elasticitatea necesara pentru a-si conserva forta. in
concluzie, toate miscarile lor se completau reciproc.

in cel de-al doilea tur, O'Kelly si Wilmore se distantasera deja de adver-
sarii lor epuizati. Demonstrau pe viu axioma pe care mi-o repetase doctorul:

— Nu picioarele alearga, ci pieptul. Trebuie sa ai genunchi buni, dar mai
ales plamani buni.

in penultima turnanta, strigatele spectatorilor salutara favoritii, care se
aflau unul langa altul, pe aceeasi linie. incurajarile, uralele, tipetele izbucnira
de peste tot.

— Ala mic o sa castige, imi zise Pitferge. Vedeti, abia daca respira, in
timp ce adversarul sau gafaie.

Adevarat, Wilmore avea o fata palida si calma. Cei doi se tineau insa la
acelasi nivel, apropiindu-se de linia de sosire.

— Ura! Ura pentru Wilmore! strigara unii.

— Wilmore a castigat!

— Nu, au ajuns amandoi in acelasi timp.

Wimore castigase, dar abia daca-si depasise adversarul cu o jumatate de
cap. Asa decise onorabilul Mac Karthy. Izbucnira discutiile si cuvintele
taioase. Partizanii irlandezului, in special Harry Drake, sustineau ca era vorba
de o „cursa moarta', fara castigator, si ca trebuia reluata de la inceput.

Antrenat de o miscare involuntara, Fabian se apropie de Harry Drake si
ii zise:

— Gresiti, domnule, invingatorul este matelotul scotian.

Drake se indrepta spre el:

— Ce spuneti'? il intreba, pe un Ion amenintator.

— Ca gresiti, raspunse, linistit, Fabian.

— Asta, riposta Drake, fiindca ati pariat pe Wilmore.

— Am pariat tot pe O' Kelly, ca si dumneavoastra. Am pierdut si platesc.

— Domnule, izbucni Drake, drept cine ma luati?

Nu rosti nimic in plus, fiindca imediat capitanul Corsican se interpuse
intre el si Fabian cu intentia de a prelua discutia. II trata pe celalalt cu un dis-
pret si o duritate foarte semnificative. Dar, evident, Drake nu voia sa aiba de
a face cu el. Dupa ce Corsican termina, Drake isi incrucisa bratele si i se
adresa lui Fabian:

— Domnule, aveti nevoie de prieteni ca sa va puteti apara?

Fabian pali. Apoi se arunca asupra lui Harry Drake. L-am retinut insa.
Pe de alta parte, prietenii lui Drake il duceau pe acesta din locul cu pricina,
indepartandu-l de noi. Mai apuca insa sa-i arunce o privire plina de ura lui
Fabian.

Capitanul Corsican si cu mine coboraram cu prietenul nostru, care se
multumi sa ne spuna, cu o voce linistita:

— Cu prima ocazie o sa-l palmuicsc pe acest personaj!

CAFITOLUL XXII

In timpul noptii dc vineri spre sambata, Grcat-Eastern traversa curentul
Gulfstream, ale carui ape sunt inchise la culoare si calde. Suprafata curentu-
lui, aflat intre valurile Atlanticului, este usor convexa. E un adevarat fluviu
care curge printre doua maluri lichide, si chiar unul dintre cele mai mari, de
nivelul Amazonului sau al lui Mississippi.

Ziua de 5 aprilie incepu cu un minunat rasarit de soare. Batea un vant
caldut dinspre sud-vest. Soarele, care inverzise campiile de pe continent, usca
panzele umede. Vegetatia mai intarzie cateodata, dar nu si moda. Curand,
bulevardele se umplura de numeroase grupuri de plimbareti.

in cursul diminetii, nu l-am vazut deloc pe capitanul Corsican. Dorind sa
aflu noutati despre Fabian, m-am dus la cabina pe care o ocupa, langa marele

salon. Am batut, dar nu mi-a raspuns nimeni. Atunci am deschis usa. Fabian
nu era acolo.

Am urcat iar pe punte. Printre plimbareti nu era nici un prieten de-al
meu, nici macar doctorul. Atunci mi-a trecut prin cap sa aflu in ce loc era
inchisa nefericita Ellen. in ce cabina se alia? Unde o legase iar Harry Drake?
Pe ce maini era nefericita pe care sotul o abandona zile in sir? Daca voiam sa
aflu toate acele lucruri, era pentru ca doream sa evit o intalnire intre ea si
Fabian. Nu era, asadar, din curiozitate.

Am inceput sa caut prin salonul cel marc al doamnelor si am strabatut
culoarele celor doua etaje care deserveau acea portiune a navei. Inspectia se
dovedi usoara, numele pasagerilor erau afisate pe placute pe fiecare usa, ceea
ce simplifica si serviciul stewarzilor. N-am gasit nicaieri numele lui Harry
Drake, ceea ce m-a surprins putin, intelegand ca omul preferase cabinele din
spate ale lui
Grcnt-Eastern. Din punct dc vedere al confortului nu existau
diferente intre cabine, caci Societatea Celor Speriati nu admisese decat o
singura clasa pentru pasageri.

M-am indreptat, prin urmare, catre salile pentru servirea mesei si am
strabatut cu atentie culoarele laterale care se intindeau intre cele doua randuri
de cabine. Toate camerele erau ocupate, toate aveau cate un nume, numai cel
al lui Harry Drake era de negasit. Dc data asta, am fost mirat de absenta lui,
caci credeam ca am vizitat intregul oras plutitor si nu cunosteam alt cartier
mai retras decat acela. L-am intrebat insa pe un steward si am aflat ca mai
existau o suta de cabine sub salile dc mese.

— Cum cobor acolo'?

— Pe o scara ce porneste dc pe punte.

— Multumesc! Si ce cabina ocupa domnul Drake?

— Nu stiu, domnule.

Am urcat pe punte si, cercetand cu atentie locurile, am ajuns la usa din-
colo de care incepea scara respectiva. Aceasta nu ducea catre saloane vaste,
ci spre un hol patrat, intunecat, in jurul caruia se gaseau numeroase cabine.
Harry Drake, urmarind sa o izoleze pe Ellen, nu putea alege un loc mai
potrivit pentru dorinta sa.

in cea mai mare parte, cabinele erau ocupate. Am parcurs holul si
culoarele laterale, cercetand fiecare usa. Numele cautat nu era scris pe nica-
ieri Dezamagit, voiam sa ma retrag, cand un murmur vag, abia sesizabil, se

ridica din capatul culoarului aflat in partea stanga. M-am intors surprins. Su-
netele se intensificau, pe masura ce ma apropiam. M-am indreptat intr-acolo.
Am recunoscut un fel de cantec trist, ale carui cuvinte nu le intelegeam.

Am ascultat. Canta o femeie. in vocea ei se simtea o durere mare. Vocea
trebuia sa fie a bietei nebune. Presimtirea nu ma insela. M-am apropiat incet
de cabina cu numarul 775. Era ultima de pe culoarul acela intunecat. Pe usa
nu era pus nici un nume. Harry Drake n-avea nici un interes sa faca stiut locul
unde era inchisa Ellen.

Vocea nefericitei ajunse distinct pana la mine. Cantecul ei nu era decat o
suita de fraze neintrerupte, ceva suav si trist, in acelasi timp.

Desi nu aveam cum sa-i stabilesc identitatea, eram convins ca Ellen era
cea care canta astfel.

Am ascultat timp de cateva minute si tocmai voiam sa ma retrag, cand
am auzit pasi in holul patrat. Era oare Harry Drake? in interesul lui Ellen si
al lui Fabian, nu voiam sa fiu surprins acolo. Din fericire, culoarul, care
ocolea cabinele, imi permitea sa urc pe punte fara sa fiu vazut. Tineam totusi
sa stiu cine era persoana ai carei pasi ii auzisem. Puteam sa vad, fara a fi
vazut, datorita semiintunericului ce stapanea culoarul.

Zgomotul inceta. Printr-o coincidenta, tacu si Ellen. Am ascultat iar.
Curand, cantecul reincepu, parchetul scartaind din nou sub presiunea unui
pas de om. Am distins, in fundul culoarului, la lumina slaba ce se scurgea pe
sub usile cabinelor, silueta lui Fabian!

Nefericitul! Ce instinct il condusese in locul acela? Descoperise, ca si
mine, locul unde era ascunsa tanara? Nu stiam ce sa cred. Fabian avansa
incet, asculta si parea ca e tras de un fir invizibil. Ajunse in dreptul cabinei si
se opri acolo.

Era imposibil ca vocea aceea sa nu-i trezeasca amintiri foarte triste
Dar, din moment ce nu stia despre prezenta lui Harry Drake la bord, cum ar
fi banuit existenta iubitei lui acolo?

Fabian asculta in continuare. Ce urma sa faca? sa apeleze la forta? Daca
Ellen iesea tocmai in clipele acelea? Orice era posibil si totul insemna peri-
col. M-am indreptat spre el.

M-a recunoscut. L-am tras dupa mine. N-a opus rezistenta. Apoi mi-a zis
cu o voce sparta:

— Stii cine este nefericita ?

— Nu.

— E nebuna, imi zise el. Vocea ei parca vine de pe lumea cealalta. Simt
ca putina grija, putina iubire, ar vindeca-o pe femeia aceea.

— Sa mergem, Fabian, sa mergem!

Am urcat iar pe punte. Fabian, fara sa mai spuna un cuvant, se indeparta
imediat de mine, dar eu nu l-am pierdut din privire pana ce nu l-am vazut ca
intra in cabina lui.

CAPITOLUL XXIII

Cateva clipe mai tarziu, m-am intalnit cu capitanul Corsican. I-am
povestit scena la care asistasem. A inteles, ca si mine, ca situatia se compli-
ca. Puteam sa prevenim pericolele? As fi vrut tare mult sa grabesc inaintarea
vasului, sa pun un ocean intreg intre Fabian si Harry Drake.

Despartindu-ne, capitanul Corsican si cu mine am convenit sa-i
supraveghem si mai sever pe actorii acelei drame, al carei deznodamant putea
exploda in orice clipa!

in ziua aceea il asteptam de Australasian, un pachebot al companiei
Cunard, cantarind doua mii sapte sute saizeci de tone, care deservea linia
Liverpool-New-York. Probabil ca parasise America miercuri dimineata si
trebuia sa apara. il asteptam sa treaca, dar el se incapatana sa nu se arate.

Pe la unsprezece, pasagerii englezi organizara o subscriptie pentru ranitii
de pe bord, dintre care unii nu-si putusera parasi paturile. Printre acestia se
afla si seful de echipaj, amenintat de o infirmitate fara leac. Lista se acoperi
de semnaturi, dar cateva dificultati de detaliu n-au putut fi ocolite, ceea ce
dusese la schimburi de cuvinte urate.

La pranz, soarele ne permise o observare foarte exacta:
Longitudine 58°37' vest
Latitudine 41° 11' nord
Cursa: 257 mile.

Capitanul Anderson interveni, ca sa-i distreze pe pasagerii plictisiti de o
calatorie atat de lunga. Organiza exercitii de gimnastica pe care le conduse
personal.

Alta distractie fu anuntata pentru seara. N-am mai participat la asa ceva,
caci glumele, chiar innoite, ma oboseau.

Primele ore ale noptii le-am petrecut pe punte. Pe ocean se anunta iar
vreme urata, desi cerul arata inca minunat. Ruliul incepu sa se accentueze.
Admiram constelatiile care straluceau pe firmament. Desi stiam ca nu se pot
numara mai mult de cinci mii de astri pe intreaga bolta, in seara aceea am
crezut ca vad milioane. Pegasul, Pleiadele, Gemenii imi apareau in toata
stralucirea lor. Taurul purta deasupra sa steaua Vega si, nu departe, se zarea
acel rau de diamante care formeaza coroana boreala. Constelatiile imobile
pareau ca se deplaseaza o data cu vasul, iar luna, joasa, scalda orizontul cu
razele ei.

CAPITOLUL XXIV

Noaptea fu foarte agitata. Vasul, lovit de talazuri, mergea ca un om
nechibzuit. Mobilele se deplasau cu zgomot. Vantul sufla tare.

Pe la ora sase, m-am tarat pana la scara ce ducea pe punte. Am reusit sa
o urc, dar cu mare greutate. Apoi m-am indreptat spre duneta din fata. Locul
era pustiu, nu se gasea acolo decat doctorul Pitferge. Se tinea bine de peretii
din jur si statea cu spatele impotriva vantului. imi facu semn sa ma apropii,
dar din cap, nu cu mana, pentru ca l-ar fi daramat furtuna. Nici nu putea
sa-mi vorbeasca, fiindca nu l-as fi auzit de la distanta aceea. Am ajuns pana
la el dupa mari sfortari.

— Ai vazut, imi zise el, ce ghinion are acest Great-EasterrP. Exact cand sa
ajunga in America, a inceput ciclonul, un adevarat ciclon, declansat la comanda!

Doctorul pronunta numai fraze intretaiate. Vantul ii inghitea jumatate
din cuvinte. Totusi, l-am inteles. De altfel, cuvantul „ciclon' nu cerea lamuriri suplimentare.

Se stie ca furtunile acelea rotitoare, numite uragane in Oceanul Indian si
in Atlantic, tornade pe coasta africana, taifunuri in Marea Chinei, au o forta
uimitoare si pun in pericol serios navele cele mai sigure.

Great-Eastem era prins intr-un ciclon. Cum avea sa-l infrunte?

— O sa dea nenorocirea peste noi, imi repeta Dean Pitferge.

Etrava navei disparu sub muntii de apa care ne atacau din fata, dinspre
babord. Nu se putea vedea nimic la mai mult de un metru in fata. Pe la ora
sapte, apele devenira monstruoase. Oceanul era zguduit de valuri imense, ale
caror varfuri inspumate se prabuseau intr-un zgomot infernal.

intorcandu-ma, i-am vazut pe capitan, pe secund si pe primul inginer
infofoliti in haine impermeabile, prinsi bine de balustrada pasarelelor. Erau
invaluiti in ceata cauzata de valuri. Capitanul suradea, dupa cum ii era obi-
ceiul. Secundul radea si isi arata dintii albi.

Nu-mi puteam explica incapatanarea capitanului, dorinta lui de a se lupta
cu oceanul. Ar fi putut sa intoarca vasul si sa o stearga din calea furtunii, dar
el inainta hotarat. Pe la sapte si jumatate, aspectul Atlanticului era inspai-
mantator. Priveam acel spectacol unic, cu mare interes. Lupta colosului cu
oceanul. Pana la un punct, am inteles opinia celui care era „stapan dupa
Dumnezeu' pe nava. Omul nu voia sa cedeze. Dar uitase ca puterea marii c
infinita si nu-i poate rezista nimic facut de mana omeneasca! Oricat de solid
ar fi fost, uriasul trebuia sa fuga din calea furtunii

Dintr-o data, aproape de ora opt, se produse socul. Nava primi o lovitura
formidabila, din partea oceanului, in zona din fata a babordului.

— Asta nu e o palma, e un pumn in barbie, imi zise doctorul.

Lovitura ne naucise. Doua bucati dintr-o epava aparura pe culmea valu-
rilor. Erau de la vasul nostru'?
Great-Eastern tresarise la acel soc, dar isi con-
tinua drumul. Se vedeau mai multe resturi lasate de apele furioase, care
ajunsesera pe punte, desi aceasta se afla la cincizeci de picioare deasupra
nivelului marii. Fuga din fata furtunii era mai necesara ca niciodata, dar, cu
toate astea, vasul ii tinea piept mai departe. Nu voia sa cedeze si nu avea sa
se dea inapoi! Un ofiter si cativa marinari fura trimisi in partea din fata a
puntii ca sa o curete de resturi.

— Atentie, imi zise doctorul, nenorocirea nu e departe.

Marinarii se dusera la prova. Noi eram in dreptul celui dc-al doilea
catarg. Priveam prin ceata din care apareau valurile ce maturau puntea. Urma
o alta lovitura a talazurilor, mai violenta decat prima, care smulse o placa
enorma de fonta ce acoperea baba din fata, demola capota masiva situata dea-
supra postului echipajului si, biciuind in plin peretii de la tribord, ii desira si
ii tari ca pe niste bucati de panza.

Oamenii fusesera rasturnati. Unul dintre ei, un ofiter, pe jumatate inecat,
isi scutura favoritii uzi si se ridica. Apoi, vazandu-l pe unul dintre mateloti
zacand fara cunostinta, se repezi la el, il lua pe umeri si il duse de acolo.
Oamenii
se apropiarα de capota zdrobita. In culoarul de sub ei, apa avea o
inaltime de trei picioare. Alte resturi se zareau pe mare, si printre acestea, cele cateva mii de papusi pe care compatriotul meu de pe strada
Chapσn voia sa le aclimatizeze in America.

Urma o alta lovitura a talazurilor, mai violenta decat prima

Vasul incepea sa ia serios apa. Masa lichida se grabea sa patrunda prin
orice gaura sau deschizatura. Invazia marii era atat de evidenta, incat, dupa
raportul inginerului,
Great-Eastern primise mai mult de doua mii de tone de
lichid in momentele acelea, cantitate care ar fi fost suficienta pentru a
scufunda o fregata.

— E bine! facu doctorul, a carui palarie fu luata de o rafala de vant.
Vasul nu mai putea fi mentinut in situatia aceea. Trebuia sa fuga imediat

din calea furtunii. Cu partea din fata deformata, steamerul izbea valurile si
parea un om care inota printre vartejuri, epuizat, cu gura deschisa.

In sfarsit, capitanul Anderson intelese. L-am vazut alergand spre roata
cea mica de pe pasarela si modificand pozitia carmei. Imediat, aburii se pre-
cipitara catre cilindrii din spate. Colosul, evoluand ca o barca, isi schimba
directia spre nord si o sterse din calea furtunii.

in acele momente, capitanul, care era atat de calm de obicei, atat de
stapan pe situatie, striga furios:

— Nava mea este dezonorata!

CAPITOLUL XXV

De abia virase Great-Eastern si-si modificase cursul, ca ruliul disparu.
Agitatiei ii urma imobilitatea absoluta. Se servi apoi masa de dimineata. Cei
mai multi pasageri, linistiti de nemiscarea navei, coborara in
dining-room si
mancara, fara a resimti nici o zguduire sau vreun soc. Nici o farfurie nu
luneca pe pamant, nici un pahar nu-si goli continutul. Dar, peste trei sferturi
de ora, mobilele isi reincepura balansul, suspensiile se leganau in aer, portela-
nurile se ciocnira, iar
Great-Eastern isi relua drumul spre vest pe care fusese
silit sa si-l intrerupa pentru scurt timp.

Am urcat pe punte cu doctorul Pitferge. L-am recunoscut pe omul cu
papusile.

— Domnule, i-a zis doctorul, lumea dumneavoastra in miniatura a fost
pusa la grea incercare. Bebelusii nu vor mai vorbi in Statele Unite ale
Americii.

— Ce sa-i faci? ii raspunse industriasul parizian. Acolo vom confectiona

altii.

Se vedea ca francezul acela nu era omul care sa dispere. L-am salutat si
am pornit mai departe, spre zona din spate a vasului. Acolo, un timonier ne
spuse ca lanturile carmei fusesera smulse in timpul cand nava primise cele
doua lovituri din partea oceanului.

— Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca accidentul s-ar fi produs in momen-
tul manevrelor de intoarcere, imi zise Pitferge, pentru ca valurile izbeau
foarte tare nava. Pompele au incercat sa goleasca apa care a intrat in vas. Dar
mai e destul de lucru.

— Si bietul matelot ranit? l-am intrebat eu.

— E lovit rau la cap. Sarmanul! E un pescar tanar, casatorit, tatal a doi
copii, care isi facea prima calatorie peste mari. Medicul de la bord are grija
de el, si ma tem pentru soarta lui. S-a raspandit si zvonul ca mai multi oameni
au fost luati de valuri de pe vas, dar, din fericire, s-a dovedit a fi o minciuna.

— Ne-am reluat, asadar, drumul?

— Da, raspunse doctorul, drumul spre vest, impotriva vantului si a marii.
Se simte, nu? adauga el, agatandu-se de un tachet pentru a nu luneca pe
punte. Stiti, domnule, ce as face daca
Great-Eastern mi-ar apartine? As face
din el un transatlantic de lux, cu zece mii de franci locul. N-ar fi la bord decat
milionari, oameni care sa nu se grabeasca. As face drumul din Anglia in
America intr-o luna sau sase saptamani. As merge mereu cu vantul in fata sau
in spate. N-as avea niciodata ruliu sau tangaj. Pasagerii mi-ar fi astfel intot-
deauna asigurati impotriva raului de mare.

— E o idee patetica, i-am zis.

in acest timp, steamerul isi continua drumul cu viteza redusa. Talazurile
erau impresionante, dar etrava taia valurile cu siguranta. Un munte de metal
inaintand impotriva unuia de apa era o imagine care nu mai corespundea
realitatii. Puteam zice ca o stanca astepta ca valurile sa se sparga, neputin-
cioase, de ea. De altfel, incepu sa ploua torential, ceea ce ne obliga sa cautam
adapost sub capota marelui salon. Aversa avu ca efect diminuarea vantului si
calmarea oceanului. Cerul se curati de nori spre vest si se lumina. Pe la ora
zece, uraganul isi dadu ultima suflare.

La pranz, s-a putut observa cu destula precizie locul unde ne aflam si s-a
afisat:

Latitudine 41°50' nord
Longitudine 61°57' vest
Cursa: 193 mile.

Diminuarea considerabila a drumului parcurs nu trebuia sa fie atribuita
decat furtunii care, in cursul noptii si al diminetii, suflase asupra noastra.
Unul dintre pasageri, un adevarat locuitor al Atlanticului, pe care-l strabatea
pentru a patruzeci si patra oara, ne-a marturisit ca asa ceva nu mai intalnise
pana atunci si nici un uragan nu mai produsese atatea ravagii. Trebuie repetat
insa ca admirabilul
steamship, chiar daca naviga doar satisfacator, chiar daca
se balansa cam tare, prezenta o perfecta siguranta
fata de furiile oceanului,
rezista ca un bloc masiv si rigiditatea sa era datorata perfectei omogenitati a
constructiei, dublei sale coci si marginilor sale intarite.

Numai ca, oricat de mare ar fi fost puterea lui, nu trebuia opus cu orice
pret unui ocean infuriat. O nava nu c niciodata „dezonorata' daca fuge din
cale uraganului, oricat de mare si de rezistenta ar fi. Un comandant nu trebuie
sa uite ca viata unui om e mai importanta decat satisfacerea propriului
orgoliu. In orice caz, sa te abtii este periculos, sa te incapatanezi este con-
damnabil, iar un exemplu recent, o catastrofa regretabila, ce a afectat un
pachebot transatlantic, a demonstrat ca un capitan greseste cand lupta peste
masura impotriva marii, chiar daca simte ca pe urmele sale sc afla un vas al
unei companii concurente.

CAPITOLUL XXVI

in acest timp, pompele continuau sa extraga apa din lacul ce se formase
in interiorul lui
Great-Eastern. Puternice si rapide, puse in functiune de aburi,
ele restituiau Atlanticului ceea ce-i apartinea. Ploaia incetase. Vantul se racea
iar. Cerul, curatat de furtuna, era senin. Cand se facu noapte, am ramas sa ma
plimb pe punte. Saloanele erau puternic luminate. Stele apareau si dipareau
printre norii dusi in viteza de vant. in jur si in departare, totul se stingea in
noaptea intunecoasa. Revenind spre capota marelui salon, am fost surprins sa
vad o multime compacta de spectatori care aplaudau o trupa de acrobati.

Oricat de interesant era programul lor, nu m-am oprit acolo. Am trecut
pe langa sala de joc, de unde se auzeau mereu strigate si cuvinte fara perdea.
Noroc ca pe mine nu ma atragea asa ceva. Consideram jocurile drept o
placere bolnavicioasa. Nici societatea celor care le practica nu ma atrage.
La bord, aceasta era dominata de Harry Drake si de credinciosii lui. Evitam

contactul cu acei aventurieri care plecau sa faca avere in America. Treceam,
asadar, pe langa sala respectiva, cand o expozie violenta de strigate si injurii
ma facu sa ma opresc. Am ascultat si, dupa o clipa de liniste, spre marea mea
mirare, mi s-a parut ca aud vocea lui Fabian. Ce cauta el acolo? Se dusese
dupa dusmanul lui?

Am deschis imediat usa. In clipa aceea, tumultul atinsese maximum de
intensitate. in mijlocul multimii de jucatori, l-am zarit pe Fabian. Era in
picioare, fata in fata cu Drake. M-am repezit spre prietenul meu. Fara
indoiala ca Drake il insultase grosolan, caci mana lui Fabian se ridica sa
loveasca si, daca nu atinse obrazul celuilalt, fu din cauza capitanului
Corsican, care-l opri cu un gest rapid.

Inevitabilul se produsese, in ciuda masurilor noastre, si cei doi dusmani
de moarte ajunsesera sa se provoace. Era prea tarziu ca sa-i mai separi.
Lucrurile trebuiau sa-si urmeze cursul. Capitanul Corsican ma privi, si in
ochii lui am surprins mai multa tristete decat emotie.

Pe cartea de vizita pe care dusmanul sau i-o aruncase ca semn ca
primeste provocarea, Fabian citi un nume. Un racnet ii scapa din piept:

— Harry Drake! striga el. Deci tu esti!

— Eu, capitane Mac Elwin, ii raspunse, linistit, rivalul.

Nu ne inselasem. Daca Fabian nu stiuse pana atunci nimic despre Drake,
acesta era foarte bine informat despre tot ce facea capitanul Mac Elwin la
bordul navei.

CAPITOLUL XXVII

Chiar a doua zi, in zori, am mers sa-l caut pe capitanul Corsican. L-am
gasit in marele salon, petrecuse noaptea cu Fabian. Acesta era inca sub influ-
enta emotiei pe care i-o provocase numele sotului iubitei sale. Oare o intuitie
secreta i-a dat ideea ca Drake nu era singur la bord? Sau amintirea Ellenei ii
revenise cu maxima intensitate datorita prezentei acelui om? Ghicise ca biata
nebuna era fata pe care o dorise atatia ani? Corsican nu putea sa-mi raspunda
la intrebari, fiindca Fabian nu rostise un cuvant toata noaptea.

Corsican avea pentru Fabian o dragoste de frate. Era descumpanit.

— Am intervenit prea tarziu, imi spuse el. inainte ca mana lui Fabian sa
se ridice asupra nemernicului, ar fi trebuit sa-l lovesc pe Drake.

— Era o violenta inutila, i-am raspuns. Harry Drake nu v-ar fi urmat ges-
tul si n-ar fi raspuns provocarii. El il avea in vedere de mult pe Fabian.

— Aveti dreptate, recunoscu capitanul. Banditul il cunoaste bine pe
Fabian, ii stie trecutul, iubirea. Poate ca Ellen, innebunind, i-a spus toate
secretele. Sau poate i-a marturisit chiar ea, inainte de casatorie, dragostea ei
pentru capitan. impins de ganduri urate, gasindu-se langa Fabian, vrea sa se
razbune, pozand in victima. Banditul asta e, probabil, un duelist foarte bun.

— Da, am murmurat eu, am aflat ca a ucis in modul acesta trei sau patru
oameni

— Domnul meu, imi zise Corsican, nu pentru duel ma tem eu. Capitanul
Mac Elwin nu se sperie de nici un pericol. Urmarile intalnirii sunt de temut.
Daca Fabian il ucide pe omul acesta, oricat de ticalos ar fi, se va produce o
prapastie de netrecut intre Ellen si iubitul ei. Doar Dumnezeu stie ca, in starea
in care este, singura ei speranta e sa fie alaturi de Fabian pentru a reveni
vreodata in lumea reala.

— Adevarat. in ciuda a ceea ce poate sa se intample, nu putem dori pen-
tru Ellen si Fabian altceva, decat ca Harry Drake sa piara! Dreptatea e de
partea noastra.

— Desigur, dar eu tremur pentru prietenul meu si regret nespus ca n-am
reusit sa-l fac sa evite intalnirea asta. As fi sacrificat orice sa lupt eu in locul
lui, mi-as fi dat chiar si viata.

— Capitane, i-am zis, strangandu-i mana, n-am primit inca vizita celor
pe care Drake si i-a ales ca martori. Poate ca inca nu e totul pierdut.

— Cunoasteti vreun mijloc de a impiedica infruntarea?

— Nu. Dar, daca duelul acesta trebuie sa aiba loc, mi se pare ca nu se va
desfasura decat in America si n-ar fi exclus ca pana atunci sa intervina ceva
care sa modifice situatia.

Capitanul clatina din cap ca un om care nu admite ca intamplarea joaca
un rol prea important in problemele omenesti. Chiar atunci, Fabian urca pe
punte, in apropierea noastra. L-am vazut doar o clipa. Paloarea lui m-a pus
pe ganduri. Rana ce se cicatrizase in sufletul sau se deschisese iar. Nu ma
vedea. L-am urmat. Ratacea fara un scop anume si cauta sa ne evite.

Prietenia nu e intotdeauna bine venita. Asa ca, atat capitanul Corsican,
cat si eu insumi ne-am gandit ca era mai bine sa respectam durerea lui si sa
nu intervenim. Deodata, Fabian tresari, apoi veni spre noi.

— Ea era nebuna? zise el. Ea era, nu? Biata Ellen!

Nu era inca sigur de crudul adevar si pleca mai departe, asteptand
raspunsul pe care nu indrazneam sa i-l dam

CAPITOLUL XXVIII

Nu aflasem pana la pranz daca Harry Drake isi trimisese martorii. Acele
amanunte ar fi fost, fara indoiala, rezolvate pana atunci, daca sotul lui Ellen
ar fi dorit o confruntare cat mai rapida. intarzierea lui ne dadea vreo
speranta? Stiam ca saxonii privesc altfel duelul si ca acesta disparuse dintre
obiceiurile lor. De data asta insa se cautase asa ceva. intalnirea dintre Fabian
si Drake parea inevitabila.

La douasprezece si jumatate, fura afisate urmatoarele observatii:

Latitudine 40°33'nord

Longitudine 66°2V vest

Cursa: 214 mile.

Great-Eastern se afla la 348 de mile de Sandy-Hook, limba de nisip care
forma intrarea in punga portului New-York. Curand va patrunde in apele
americane.

in timpul pranzului, nu l-am vazut pe Fabian la locul sau obisnuit, in
timp ce Drake il ocupa pe al sau. Mizerabilul mi s-a parut ingrijorat. incerca
sa-si inece remuscarile in vin? De mai multe ori se uita spre mine, dar nu
indrazni sa ma fixeze din priviri. Oare il cauta pe Fabian prin sala'? N-as putea sa
o spun. Un lucru notabil a fost ca a parasit masa inainte de a o termina. M-am
ridicat pentru a-l urmari, dar el s-a dus in cabina lui si s-a incuiat inauntru.

Am urcat pe punte. Marea era admirabila, cerul senin. Doctorul Pitferge,
pe care l-am intalnit acolo, mi-a dat stiri proaste despre matelotul ranit. Starea
sa era foarte grava, in ciuda eforturilor pe care le depunea doctorul.

Pe la patru, fu semnalata o nava la babord. Secundul imi zise ca era City
of Paris,
de trei mii de tone, unul dintre cele mai bune steamere ale
Companiei Inman, dar se insela. Apropiindu-se, puturam citi numele
pachebotului. Era
Saxonia, de la Steam-National Company. Puntea acelui vas
era plina de pasageri care ne salutau zgomotos.

Pe la cinci, se ivi o alta nava la orizont, prea indepartata insa pentru a-i
afla nationalitatea. Trebuia sa fie
City of Paris. intalnirea intre nave

constituie o mare atractie pentru cei de la bord, oaspeti ai Atlanticului, care
se saluta cand au ocazia. Pericolul comun pe care il infrunta reprezinta, fara
indoiala, principala legatura intre oameni care nu se cunosc.

Pe la sase, intalniram cea de-a treia nava, Philadelphia, a liniei Inman,
utilizata pentru transportul imigrantilor de la Liverpool la New-York. Am
inteles ca ne aflam pe un drum foarte frecventat si ca pamantul nu putea sa
fie prea departe. Cum mai doream sa-l ating!

A urmat Europa, pachebot de trei mii doua sute de tone si 1300 cai
putere. Steamerul acesta apartinea companiei transatlantice si transporta
pasagerii pe ruta Havre-New York.

Pe la sapte si jumatate, se facu noapte. Luna aparu printre razele soare-
lui muribund. Un text religios, citit de catre capitanul Anderson in salonul cel
mare si completat cu cantece, dura pana la noua seara.

Ziua se termina, fara ca eu sau capitanul Corsican sa primim vizita mar-
torilor lui Drake.

CAPITOLUL XXIX

Ziua urmatoare, luni 8 aprilie, fu foarte frumoasa. Soarele stralucea cu
putere de cand rasarise. Pe punte l-am intalnit pe doctorul Pitferge care se
scalda in lumina. Veni in intampinarea mea.

— A murit bietul nostru ranit, imi zise el. A murit in cursul noptii. Pentru
sfarsitul lui vor raspunde medicii, numai ca ei nu se tem de nimeni. Iata ca ne
paraseste cel de-al cincilea nefericit, de cind am plecat din Liverpool. Drumul
nu s-a terminat inca!

— Sarmanul! A murit tocmai cand suntem asa de aproape de coasta
americana. Ce se va intampla cu sotia si cu copiii lui?

— Ce putem face'? imi zise doctorul. Asta e marea lege in fata careia ne
supunem toti. Trebuie sa ne retragem din calea celor care ne urmeaza. Parerea
mea e ca murim pentru ca ocupam un loc la care are dreptul altul. Stiti cati
oameni vor pieri in cursul existentei mele, daca voi trai saizeci de ani?

— Nu m-am gandit la asa ceva, doctore.

— Calculul e simplu, continua Dean Pitferge. Saizeci de ani inseamna,
in cifre rotunde, cam doua miliarde de secunde. Asadar, in acest timp vor
pieri doua miliarde de indivizi care isi jenau succesorii, si eu, la randul meu,

voi pleca atunci cand voi deveni suparator pentru urmasul meu. Problema e
sa devin astfel cat mai tarziu.

Doctorul mai continua o vreme aceasta teza. Nu aveam ce sa discut
asupra subiectului si l-am lasat sa vorbeasca. Ne plimbam, el vorbea, eu
ascultam, si observam dulgherii care reparau stricaciunile cauzate de furtuna.
Daca Anderson dorea sa intre in portul New-York fara avarii, lucratorii tre-
buiau sa se grabeasca, fiindca
Great-Eastern naviga rapid pe acele ape linis-
tite, si cred ca niciodata viteza lui nu fusese atat de mare. Am inteles bucuria
celor doi logodnici care, aplecati peste balustrada, supravegheau masinile.

Pe la pranz, ofiterii au stabilit pozitia si au ajuns la concluzia ca paman-
tul trebuia sa fie semnalat in curand.

in timp ce ma plimbam dupa masa de pranz, capitanul Corsican se
apropie de mine. Avea sa-mi dea noutati. Am inteles acest lucru dupa figura
lui preocupata.

— Fabian i-a primit pe martorii lui Drake, imi zise el. Ma roaga sa-i fiu
martor. Va intreaba daca puteti sa fiti alaturi de el in problema aceasta.

— Da, capitane. Asadar, orice speranta de a impiedica duelul s-a
spulberat?

— Da.

— Spuneti-mi, de la ce a pornit cearta dintre ei?

— De la o discutie din timpul jocului, un fleac De fapt, daca Fabian
nu-l cunostea pe Drake, ticalosul il stia foarte bine. Numele de Mac Elwin ii
provoaca insomnii si vrea sa-l ingroape o data cu omul care il poarta.

— Cine sunt martorii lui Drake?

— Unul este doctorul Trent, un farsor

— Si celalalt?

— Un yankeu pe care nu-l cunosc.

— Cand trebuie sa va intalniti?

— ii astept aici.

in curand, cei doi martori ai lui Drake se indreptara spre noi. Doctorul
Trent lua cuvantul, dupa ce ne saluta cu importanta, salut la care capitanul
Corsican abia raspunse.

— Domnilor, ne zise el, pe un ton solemn, prietenul nostru Drake, un
gentleman ale carui merite si maniere au fost apreciate de toata lumea, ne-a
trimis la dumneavoastra ca sa tratam o problema delicata. Mai bine zis,
capitanul Mac Elwin, la care ne-am prezentat initial, v-a desemnat drept

reprezentantii sai in aceasta treaba. Cred ca ne vom intelege ca niste oameni
bine crescuti, rezolvand toate aspectele delicate ale misiunii noastre.
N-am raspuns si l-am lasat sa bata mai departe campii.

— Domnilor, relua el, nu se discuta ce vina ii revine capitanului Mac
Elwin sau lui Harry Drake. Amandoi au motive sa se infrunte si poate ca si
fara motive tot ar fi ajuns la aceasta situatie.

Toata palavrageala aceea incepuse sa-l plictiseasca pe capitanul
Corsican, care isi musca mustata nerabdator.

— Sa n-o mai lungim, domnule doctor, ii taie el vorba. Lucrurile sunt
simple. Prietenul dumneavoastra e cel ofensat. Are dreptul sa-si aleaga
armele. Altceva?

— Capitanul Mac Elwin accepta? intreba doctorul, descumpanit de tonul
lui Corsican.

—-Tot.

— Harry Drake alege sabia.

— Bine. Unde va avea loc confruntarea? La New-York?

— Nu, aici, la bord.

— Daca tineti Cand? Maine dimineata?

— In seara asta, la ora sase, pe platoul din spate al navei, care va fi pustiu
atunci.

— Perfect.

Zicand acestea, capitanul Corsican ma apuca de brat si-i intoarse spatele
doctorului Trent.

CAPITOLUL XXX

Nu mai era posibil sa indreptam lucrurile. Ne mai desparteau doar cate-
va ore de momentul in care cei doi adversari urmau sa se intalneasca. De ce
atata graba? De ce Harry Drake nu astepta sa debarcam mai intai? Poate pen-
tru ca nava aceea, inchiriata de o companie franceza, ii parea un teren mai
propice pentru intalnirea care trebuia sa se incheie cu un omor. Sau Drake
avea vreun interes ascuns pentru a se debarasa de Fabian, inainte ca el sa puna
piciorul pe continentul american si sa banuiasca prezenta Ellenei la bord?

— Nu conteaza asta, zise capitanul Corsican. Trebuie ca totul sa se ter-
mine odata.

— Pot sa-l rog pe doctorul Pitferge sa asiste la duel in calitate de medic?

— Da, chiar ati face bine.

Corsican se desparti de mine pentru a i se alatura lui Fabian. in acea
clipa, incepu sa sune clopotul de pe pasarela. L-am intrebat pe timonier ce
semnifica. Mi-a spus ca se anunta „ingroparea' matelotului care murise in
cursul noptii. Urma sa aiba loc trista ceremonie. Vremea, pana atunci fru-
moasa, incepea sa se schimbe. Nori negri se ridicau dinspre sud.

La chemarea clopotului, pasagerii se adunara la tribord. Pasarelele, tam-
burele, bastingajele, ambarcatiunile suspendate pe portmantouri, toate se
umplura de spectatori. Ofiterii, matelotii, mecanicii care nu erau de serviciu
se aliniara pe punte.

Pe la ora doua, aparu un grup de marinari din directia infirmeriei. Trupul
matelotului, cusut intr-o bucata de panza si fixat pe o targa, era dus de patru
oameni. De picioarele mortului se legase o ghiulea. Matelotul era acoperit cu
drapelul britanic. Cei care-l purtau pe sarmanul marinar, urmati de tovarasii
disparutului, avansau incet in mijlocul multimii care se dadea la o parte din
fata lor. Ajuns in spatele rotii mari de la tribord, cortegiul se opri, si cadavrul
fu depus pe un altar.

in fata multimii de spectatori catarati pe un tambur, se afla capitanul
Anderson si ofiterii cei mai importanti. Capitanul avea in mana o carte de
rugaciuni. isi scoase palaria si, timp de cateva minute, in mijlocul unei linisti
adanci, citi cu o voce grava.

Apoi, la un semn, trupul fu ridicat si luneca pana in mare. O clipa se
mentinu la suprafata, pluti, apoi disparu in mijlocul unui cerc de spuma.

in clipa aceea se auzi vocea matelotului:

— Pamant!

CAPITOLUL XXXI

Pamantul, anuntat chiar in clipa cand marea inghitea trupul matelotului,
era galbui si abia se zarea. Linia dunelor ce se ridicau
era Long-Island, un
mare banc de nisip acoperit de vegetatie, cu care incepe coasta americana de
la Montauk si continua pana la
Brooklyn, anexa New-Yorkului. Numeroase
goelete stateau aliniate langa insula aceea acoperita de viile si de casele de
vacanta. Era locul de relaxare preferat de new-yorkezi.

Fiecare dintre pasageri saluta cu mana pamantul atat de dorit, dupa o
calatorie indelungata si presarata cu incidente penibile. Toate binoclurile se
concentrara asupra primei mostre din continentul american, si fiecare o vedea
diferit, in functie de regretele sau de sperantele sale. Yankeii isi salutau
patria-mama. Sudistii priveau cu necaz spre tinuturile din Nord. Canadienii,
ca niste oameni care nu aveau decat un pas de facut pentru a deveni cetateni
ai Uniunii. Mormonii abia examinau malurile, privind mai departe, spre
desertul lor inaccesibil, Lacul Sarat si Orasul Sfintilor. Cat despre tinerii
logodnici, continentul acela reprezenta pentru ei pamantul promis.

in acest timp, cerul se innoura tot mai mult. Spre sud, tot orizontul era
acoperit. Norii grosi se apropiau de zenit. Presiunea aerului scazuse. O
caldura sufocanta penetra peste tot, de parca ne gaseam in luna iulie.

— Vreti sa va spun ceva care o sa va mire? imi zise doctorul Pitferge.

— Spuneti-mi.

— Vom avea o puternica furtuna chiar azi. Observati norii negri care se
ridica. Par animale din alte ere geologice, care se vor devora intre ele.

— Marturisesc ca orizontul este amenintator

— Va repet, continua Dean Pitferge, ca furtuna va izbucni peste cateva
ceasuri. Uitati-va la aburii care se mascheaza in inaltimile cerului. Observati
norii cirus, aceste „cozi de pisica', cum li se zice. Va urma curand o conden-
sare rapida si, prin urmare, vor incepe descarcarile electrice. De altfel,
barometrul a scazut subit la sapte sute douazeci si unu de milimetri, iar van-
turile care domina sunt cele dinspre sud-vest, care aduc furtuna in timpul
iernii.

— Observatiile dumneavoastra pot fi juste, doctore, i-am raspuns, ca un
om care nu vrea sa se predea. Dar cand s-a auzit de furtuna cu descarcari elec-
trice in aceasta perioada a anului si inca la aceasta latitudine?

— Am citit mai multe anuare, domnule. Iernile dulci sunt frecvent mar-
cate de asemenea fenomene. Daca ati fi trait in 1712 sau macar in 1824, ati
fi auzit tunetul in februarie, in primul caz, ori in decembrie, in cel de-al
doilea. in 1837, trasnetul a cazut la Drammen, in Norvegia, si a facut pagube
mari. Anul trecut, pe Marea Manecii, barcile de pescari au fost trasnite.
V-as putea aduce mai multe exemple, daca as avea vreun anuar statistic la
dispozitie.

— in fine, doctore, m-ati convins. Sper ca nu va sperie trasnetul!

— Pe mine? Trasnetul imi e prieten. Mai mult chiar, e medicul meu.

— Adica?

— Cum ma vedeti, am fost trasnit chiar in patul meu, pe 13 iulie 1867,
la Kiew, langa Londra, si asa m-am vindecat de o paralizie a bratului drept,
care pana atunci nu putuse fi tratata de doctori!

— Glumiti?

— Deloc. E un tratament putin costisitor, ma refer la tratamentul cu
electricitate. Scumpul meu domn, exista numeroase alte cazuri care dovedesc
ca fulgerele pot tine locul celor mai buni doctori si ca interventiile lor fac
minuni in situatii disperate.

— Ce conteaza? Eu n-am incredere deloc intr-un asemenea medic si nu
l-as chema niciodata sa ma consulte.

— Pentru ca nu l-ati vazut la lucru. imi vine in minte un exemplu. in
1837, in Connecticut, un taran care suferea de un astm sufocant incurabil a
fost trasnit pe camp si s-a vindecat complet.

Dupa cum vorbea, doctorul era in stare sa faca pilule din fulgere.

— Degeaba radeti ca un nestiutor! Nu cunoasteti nimic, nici despre
vreme, nici despre medicina!

CAPITOLUL XXXII

M-am despartit apoi de Dean Pitferge. Am ramas pe punte, in asteptarea
furtunii care se anunta. Fabian era inca inchis in cabina lui, iar Corsican statea
cu el. Fara indoiala, capitanul Mac Elwin isi lua unele masuri in caz de
nenorocire. imi trecu prin minte ca avea o sora la New-York si m-am
cutremurat la gandul ca ii puteam anunta sfarsitul fratelui ei, frate pe care-l
astepta de atata vreme. Doream sa-l vad pe Fabian, dar m-am gandit ca era
mai bine sa nu-l tulbur.

Pe la ora patru, am ajuns in dreptul unei limbi de pamant langa Long-
Island. Se numea Fire-Island. in mijlocul ei se ridica un far ce lumina in
departari. in clipele acelea, pasagerii invadasera puntile si pasarelele. Toate
privirile se indreptara spre coasta care ramasese cam la sase mile spre nord.
Se astepta momentul cand sosirea pilotului va rezolva pariul important care
se pusese in legatura cu acest lucru. Toata atentia se concentra asupra celor
sapte sau opt persoane pe care soarta urma sa-i desemneze sa faca de cart in
timpul noptii.

Pe la patru si saisprezece minute, se semnala o mica goeleta la tribord,
care se indrepta spre
steamship. Nu mai era nici indoiala, venea pilotul.
Pariurile se intetira. Pilotul urma sa ajunga la bord peste cincisprezece sau
saisprezece minute.

— Pe zece dolari ca pilotul e casatorit!

— Pe douazeci ca e vaduv.

— Pe treizeci de dolari ca poarta mustata.

— Pe cincizeci ca are favoriti roscati!

— Pe saizeci ca are un neg pe nas!

— Pariez o suta de dolari ca va urca pe punte cu piciorul drept!

— Fumeaza.

— Are pipa!

— Nu! Tigara!

— Nu! Da! Nu!

in acest timp, goeleta, cu panzele in vant, se apropia cu repeziciune de
steam-ship. I se distingeau bine formele elegante care-i dadeau aspectul unui
yaht de distractie. incantatoare si solide, bine construite, pentru a rezista
marii, acele ambarcatiuni pentru pilotare cantareau intre cincizeci si saizeci
de tone. Cu ele s-ar fi putut face inconjurul lumii, si caravelele lui
Magellan
nu le depaseau prin nimic. Cand goeleta ajunse la doua lungimi de cablu de
Great-Eastern, o mica barca fu lansata la apa. Capitanul Anderson dadu ordin
ca vasul sa se opreasca si, pentru prima oara in decurs de paisprezece zile,
rotile si elicea se infranara. Un om se urca in barcuta goeletei. Patru mateloti
vaslira catre
steam-ship. O scara din franghie fu aruncata pe flancul colosu-
lui, aproape de locul unde acosta coaja de nuca a pilotului. Acesta prinse
scara, urca pe ea cu agilitate si sari pe punte.

il intampinara strigatele de bucurie ale castigatorilor si exclamatiile celor
care pierdusera. Se stabilira urmatoarele:

Pilotul era casatorit.

Nu avea neg.

Avea mustati blonde.

Sarise pe punte cu amandoua picioarele in acelasi timp.
in fine, momentul exact cand ajunsese la bord era ora patru, treizeci si
sase de minute.

Castigatorul pariurilor obtinea nouazeci si sase de dolari. Acesta era
capitanul Corsican, care nici nu se asteptase la asa ceva. Curand, aparu pe

punte si, cand i se inmana castigul, il ruga pe capitanul Anderson sa pastreze
banii pentru vaduva tanarului matelot ucis in accident. Comandantul ii
stranse mana, fara a mai adauga nimic. O clipa mai tarziu, la Corsican veni
un marinar, care il saluta si-i vorbi barbateste:

— Domnule, ii zise, camarazii mei m-au trimis la dumneavoastra sa va
spun ca sunteti un om pe cinste. Va multumesc toti in numele bietului
Wilson, care nu mai poate sa va multumeasca.

Emotionat, capitanul Corsican ii stranse mana.

Pilotul, un om scund, care purta o sapca din panza lucioasa, un pantalon
negru, o redingota maro si o umbrela, devenise stapanul vasului
Grent-Eastern.

Dupa ce sarise pe punte, urcase pe pasarela si aruncase o legatura de
ziare asupra careia se repezira mai multi pasageri, cu foarte marc curiozitate.
Erau ultimele stiri din Europa si din America. Era legatura politica si civica
renascuta dintre
Great-Eastern si cele doua continente.

CAPITOLUL XXXIII

Furtuna era gata sa inceapa. Lupta dintre elemente se pregatea. O panza
subtire de nori, de culoare uniforma, se intindea deasupra noastra. Atmosfera
era inchisa. Natura dorea sa justifice presimtirea doctorului Pitferge.
Steam-
ship-x
isi incetinea viteza. Rotile nu faceau mai mult de trei sau patru turc pe
minut. Prin supapele intredeschise ieseau vartejuri de vapori albi. Pe prajina
de langa carma flutura pavilionul britanic. Capitanul Anderson daduse toate
ordinele necesare pentru ancorare. Din inaltul tamburului de la tribord, pilo-
tul conducea evolutia navei prin trecatoarea ingusta. Dar refluxul incepuse
deja, si linia care taie deschiderea golfului Hudson nu mai putea fi trecuta de
catre
Great-Eastern. Eram fortati sa stam in mijlocul marii pana a doua zi.
inca o zi pierduta!

Pe la cinci fara un sfert, la ordinul pilotului, ancorele fura coborate pe
fundul apei. Lanturile iesira prin narile lor din etrava, cu un zgomot ce putea fi comparat cu tunetul. Chiar am crezut, pentru o clipa, ca incepea furtuna. Dupa ce ghearele muscara nisipul, nava se imobiliza.
Great-Eastern redevenise o insula. in clipa aceea, rasuna pentru ultima oara trompeta stewardului. Ne chema la cina de ramas bun. Nici un pasager nu a lipsit la acest apel. Un sfert de ora mai tarziu, saloanele erau pline de meseni si puntea devenise pustie.

Si, totusi, sapte persoane isi lasasera locurile neocupate. Era vorba de cei
doi adversari care isi riscau vietile in duel, cei patru martori si doctorul. Ora
infruntarii fusese bine aleasa. La fel si locul acesteia. Pe punte nu se afla
nimeni. Pasagerii coborasera in
dining-room, matelotii erau la posturile lor,
ofiterii serveau masa la cantina proprie. Nu se zarea nici macar un timonier
in zona din spate a lui
Great-Eastern, care statea imobil, tintuit de fundul
marii prin ancorele sale.

La cinci si zece minute, doctorul si cu mine am fost gasiti de Fabian si
de capitanul Corsican. Nu-l mai vazusem pe Fabian de la scena din sala de
joc. imi paru trist, dar foarte linistit. infruntarea nu-l preocupa. Gandul ii era
in alta parte, iar privirile sale o cautau peste tot pe Ellen. Se multumi sa-mi
intinda mana, fara a rosti vreun cuvant.

— Harry Drake n-a sosit inca? ma intreba capitanul Corsican.

— Nu.

— Sa mergem in spate, la locul de intalnire.

Fabian, capitanul Corsican si cu mine am pornii intr-acolo. Cerul se
intunecase. Nori grei se rostogoleau la orizont. Cateva fulgere indepartate
strapungeau panza norilor. Atmosfera parea plina de electricitate.

Harry Drake si cei doi martori ai sai sosira la cinci si douazeci de
minute. Ne salutara si le inapoiaram salutul. Drake nu spuse nici un cuvant,
il privi plin de ura pe Fabian. Acesta nici nu-l vazu. Era adancit intr-o
contemplare profunda si parea ca nu se gandea la rolul pe care-l juca in
drama aceea.

Capitanul Corsican se adresa yankeului, martor al lui Drake, cerandu-i
sabiile. Acesta le scoase la iveala imediat. Erau sabii de lupta, ale caror
manere protejeaza in intregime mainile care le tin. Corsican le lua, le indoi,
le masura si il lasa pe yankeu sa-si aleaga arma. in timpul acestor pregatiri,
Harry Drake isi aruncase palaria, isi scosese haina, isi deschisese camasa la
cativa nasturi si isi suflecase manecile. Atunci am vazut ca era stangaci.
Acesta era un avantaj incontestabil pentru el, caci era obisnuit sa lupte cu
dreptacii.

Fabian nu se clintise de la locul sau. Se parea ca pregatirile nu-l intere-
sau. Capitanul Corsican se apropie de el, ii atinse mana si ii dadu sabia.
Fabian privi fierul scanteietor si reveni la realitate.

Lua hotarat sabia.

— Asa e just, murmura el. imi amintesc tot.

Apoi se plasa in fata lui Harry Drake, care lua imediat pozitia de garda,
in spatiul acela stramt, eschivele erau aproape imposibil de executat. Cel care
ar fi cazut ar fi avut sanse foarte mici sa mai scape.

— incepeti, domnilor, le zise capitanul Corsican.

Sabiile se intretaiara. inca de la primele ciocniri ale lamelor, cateva
un-doi-uri rapide, executate de luptatori, cateva degajari si riposte, am inteles
ca Fabian si Drake erau foarte buni. Capitanul Mac Elwin era rece, stapan pe
sine, aproape indiferent, mai putin emotionat decat martorii sai. Dimpotriva,
Harry Drake il privea cu ochii injectati. Dintii i se zareau sub buza usor ridi-
cata, intreaga sa fizionomie arata semnele unei uri violente. Venise acolo ca
sa ucida si asta dorea sa faca din tot sufletul.

Dupa o prima confruntare care dura cateva minute, sabiile coborara. Nici
unul dintre adversari nu fusese atins. O zgarietura se putea observa pe garda
sabiei lui Fabian. Drake isi stergea fruntea plina de sudoare.

Furtuna se declansa cu toata furia. Tunetele bubuiau in serie, intr-un zgo-
mot asurzitor. Electricitatea se descarca prin serpii de foc cu o asemenea
intensitate, incat sabiile pareau adevarate paratrasnete in mijlocul norilor
furtunosi.

Dupa cele cateva clipe de odihna, capitanul Corsican facu semn sa
inceapa cea de-a doua repriza. Fabian si Harry isi reluara pozitiile de aparare.

Deodata, dupa o degajare in trei lovituri, Drake fanda. Am crezut ca
Fabian a fost atins in piept. Dar el se ferise de acea lovitura joasa si para,
izbind sec lama lui Harry. Acesta se ridica, apropiindu-se cu o trecere circu-
lara, in timp ce fulgerele desirau norii de deasupra noastra.

Fabian putea profita pentru a riposta, dar nu o facu. Astepta lasandu-si
adversarul sa-si revina. Marturisesc, acea marinimie nu era pe gustul meu.
Harry Drake nu trebuia menajat.

Deodata, fara nici un motiv aparent, sabia lui Fabian luneca la pamant.
Fusese atins mortal fara ca noi sa ne dam seama? Inima imi batu sa-mi sparga
pieptul

Privirea lui avea o stralucire neobisnuita.

— Aparati-va! urla Drake, ridicandu-se pe varfuri ca un tigru, gata sa se
repeada asupra victimei sale.

Nimic nu-l putea opri sa-l rapuna pe adversarul sau dezarmat. Capitanul
Corsican era gata sa se arunce intre ei, pentru a-l impiedica pe Drake sa-si
ucida partenerul de duel. Dar acesta, uimit, ramase nemiscat, la randul sau.

M-am intors. Palida ca o moarta, cu mainile intinse in fata, Ellen se
apropia de luptatori. Fabian, cu bratele deschise, fascinat de aceea aparitie, nu
mai misca.

— Dumneata! striga Harry Drake catre Ellen. Dumneata aici!

Sabia lui se ridica tremuratoare, cu varful ei de foc. S-ar fi zis ca era
spada arhanghelului Mihail in mainile unui demon.

Un fulger orbitor, o lumina violenta acoperi intreaga parte din spate a
vasului in clipa aceea. Am fost aruncat intr-o parte si am simtit ca ma sufoc.
Fulgerul si tunetul au izbucnit deodata. Un miros de sulf se ridica din jurul
nostru. Cu mari eforturi, am reusit sa-mi revin. Cazusem intr-un genunchi.
M-am ridicat. Am privit in jur. Ellen il strangea in brate pe Fabian. Harry
Drake, pietrificat, ramasese in aceeasi pozitie, dar fata ii era neagra!

Nenorocitul fusese trasnit, sabia sa de fier atragand fulgerul!

Ellen il parasi pe Fabian, se apropie de Harry Drake, cu privirea plina de
mila. ii puse mana pe umar Acel contact usor a fost suficient pentru a rupe
echilibrul. Trupul lui Drake cazu asemenea unei mase inerte.

Ellen se apleca asupra cadavrului, in timp ce noi dadeam inapoi
inspaimantati. Mizerabilul murise.

— Trasnit! murmura doctorul, apucandu-ma de brat. Trasnit! Nu credeti
nici acum in interventia Cerului?

Fusese Harry Drake trasnit, asa cum afirmase Dean Pitferge, sau i se
rupsese un vas de sange, cum sustinu mai tarziu medicul de la bord? Nu stiu
nici azi. Era cert insa ca aveam in fata ochilor un cadavru.

CAPITOLUL XXXIV

in ziua urmatoare, marti 9 aprilie, pe la unsprezece dimineata, Great-
Eastern
ridica ancora si se pregatea sa intre in Hudson. Pilotul manevra cu
mare siguranta. Furtuna se terminase in cursul noptii. Ultimii nori dispareau
la linia orizontului. Marea se anima. O flotila de goelete se deplasa de-a lun-
gul coastei.

Fabian, cu bratele deschise, fascinat de acea aparitie, nu mai misca

Pe la unsprezece si jumatate, veni Sante, un mic vas cu aburi care aducea
comisia sanitara a New-Yorkului. Se apropia cu mare rapiditate si imi per-
mise sa imi fac o imagine despre acele mici tendere americane construite
dupa acelasi model. De altfel, douazeci de asemenea vase ne inconjurara mai
tarziu.

Am trecut apoi Light-Boat, linie luminoasa plutitoare care marcheaza
intrarea in Hudson. Punctul de la Sandy-Hook, acea limba de nisip care se
termina cu un far. fu depasita ceva mai tarziu, si un grup de spectatori ne
adresa urale.

Dupa ce am ajuns in mijlocul unei flote pescaresti, am zarit inaltimile
acoperite de verdeata de la New-Jersey, uriasele forturi ale golfului, apoi
marele oras ce se intinde intre Hudson si Raul de Est, precum Lyonul intre
Ron si Saone.

O ora mai tarziu, dupa ce am patruns intre cheiurile New-Yorkului,
Great-Eastern arunca ancorele in Hudson, iar acestea agatara cablurile tele-
fonice subacvatice, pe care era cat pe ce sa le rupa la plecare.

incepu debarcarea tuturor celor care ma insotisera in cursul traversarii,
pe care aveam sa nu-i mai revad niciodata: californieni, sudisti, mormoni,
tineri casatoriti ii asteptam pe Fabian si pe Corsican.

ii povestisem capitanului Anderson despre incidentele duelului ce avuse-
se loc la bordul navei sale. Medicii isi facura rapoartele. Justitia nu avea ce
sa cerceteze in ceea ce priveste moartea lui Harry Drake, si se dadura ordine
ca ramasitele sale sa fie ingropate in America.

Statisticianul Cokburn, care nu-mi vorbise tot drumul, se apropie de
mine si imi zise:

— Domnule, stiti cate ture au facut rotile in cursul traversarii?

— Nu.

— O suta de mii sapte sute douazeci si trei.

— intr-adevar? Dar elicea?

— Sase sute opt mii o suta treizeci de ture.

— Va raman indatorat, domnule!

Si statisticianul Cokburn se desparti de mine, fara a-si lua macar ramas

bun.

Atunci aparura Fabian si capitanul Corsican. Fabian imi stranse mana cu
recunostinta.

— Ellen, imi zise el, se va vindeca! Pentru cateva clipe si-a revenit! Ah!
Dumnezeu este drept si ii va reda mintea in intregime!

Vorbind astfel, se gandea cu bucurie la viitor. Cat despre capitanul
Corsican, isi lua ramas bun de la mine fara nici o ceremonie.

— Sa ne vedem cu bine! imi mai striga el, dupa ce lua loc pe tenderul pe
care se aflau Fabian si Ellen, sub ingrijirea doamnei Red, sora capitanului
Mac Elwin, venita in intampinarea fratelui ei.

I-am privit cum se indepartau spre punctul vamal. Vazand-o pe Ellen
intre Fabian si sora lui, nu ma indoiam ca ingrijirea, devotamentul si
dragostea vor reusi sa aduca la normal sufletul acela ratacit din cauza durerii.

In clipa aceea, ra-am simtit prins de brat. Era doctorul Dean Pitferge.

— Ei, m-a intrebat el, ce aveti de gand sa faceti?

— Pe legea mea, doctore, fiindca Great-Eastern va ramane o suta
nouazeci si doua de ore la New-York si pentru ca ma voi intoarce in tara tot
cu el, am sa petrec acest timp in America. inseamna opt zile, si daca sunt
intrebuintate cu folos, vor fi suficiente pentru a vedea New-Yorkul,
Hudsonul, valea Mohawk, lacul Erie, Niagara si tot tinutul acesta cantat de
Cooper.

— Asadar, mergeti Ia Niagara? Pe legea mea, nu m-ar deranja sa o revad,
zise Dean Pitferge.

Doctorul ma amuza. Era un ghid pregatit si gasit pe neasteptate.

— Bateti palma! i-am spus.

Dupa un sfert de ora, ne imbarcam pe tender, si dupa trei ore, venind de
pe Broadway, ne instalam in doua camere din Fifth Avenue Hotel.

CAPITOLUL XXXV

Aveam sa petrec opt zile in America! Great-Eastern urma sa plece pe
16 aprilie, si era 9, ora trei, cand am pus piciorul pe pamantul Statelor Unite.
Opt zile! Exista turisti bolnavi, asa numitii „turisti-expres', pentru care acest
timp ar fi fost suficient ca sa viziteze intreaga America. Nu aveam o aseme-
nea pretentie. Nici macar pe aceea de a vizita New-Yorkul in intregime sau
de a scrie, dupa un examen ultrarapid, o carte despre obiceiurile si caracterul
americanilor. Dar New-Yorkul e usor de vazut in ceea ce priveste aspectul sau fizic. Nu e prea variat. Arterele de circulatie se intretaie in unghiuri drepte, fiind numite bulevarde cand sunt longitudinale si strazi cand sunt transversale. Cine a vazut un cartier din oras cunoaste toata localitatea. Mai deosebita apare partea sudica, un vast spatiu comercial. New-Yorkul este o limba de pamant, si zona cea mai animata este capatul respectivei limbi. in jurul aces- teia se gasesc Hudson si Raul de Est, adevarate brate de mare intesate de corabii si vapoare ce fac legatura cu Brooklyn, iar in stanga, cu malurile lui New-Jersey. O singura artera taie dintr-un capat in altul aglomeratia cartie- relor marelui oras si aceasta este Broadway, echivalentul marilor bulevarde Strand din Londra si Montmartre din Paris. E aproape impracticabil in partea de jos, unde multimea curge fara incetare, si aproape pustiu in partea de sus. E un adevarat fluviu de oameni, autobuze, taxiuri, trasuri. Pe acel bulevard ne-am plimbat intreaga scara, doctorul Pitfcrgc si cu mine. Dupa ce am servit cina la Fifth Avenuc Hotel, urma sa facem o escala la Teatrul Banuim. Se juca o picsa cu marc succes la public. N-am avut insa o
seara linistita. in cursul actului patru, a izbucnit un incendiu, iar panica si
pompierii veniti in graba au constituit marea atractie a zilei.

in dimineata urmatoare, l-am lasat pe doctor sa-si vada de treburi.
Trebuia sa nc intalnim la hotel, la ora doua. Am facut o vizita sorei lui
Fabian. Acolo am aflat ca, la sfatul medicilor, prietenii mei parasisera orasul.
Doctorii ii recomandasera Ellenci sa-si petreaca timpul in mijlocul naturii.
Farmecul acesteia putea sa o vindece dc boala ce o stapanea, de aceea Fabian
nu mai pierduse nici o clipa si plecase la drum cu iubita sa, insotiti,
bineinteles, dc capitanul Corsican.

Pe la ora doua, m-am intors la hotel. L-am gasit pe doctor la bar.

— Cand plecam?

— in seara asta, pe la sapte.

— Luam trenul spre Hudson?

— Nu, Saint-John, un minunat steamer, un adevarat Great-Eastern al
raului. Din pacate, nu circula decat in cursul noptii. Mi-ar fi placut tare mult
sa vad ziua locurile salbatice pe unde trecem. Maine dimineata vom fi la
Albany. Seara vom lua trenul si vom cina la Niagara-Falls.

N-am mai comentat programul doctorului. Acceptam totul cu ochii
inchisi.

CAPITOLUL XXXVI

Saint-John si fratele lui geaman, Dean-Richmond, erau cele mai fru-
moase vase de pe fluviu. O multime de pasageri luase cu asalt puntile navei
cu care calatoream. Peste tot domneau confortul si luxul.

Dupa ce am servit cina, m-am dus in cabina mea sa ma odihnesc. Pe la
ora unsprezece, am fost trezit de un soc. Vaporul se oprise. Capitanul nu mai
putea manevra din pricina intunericului.

Navigatia fu reluata abia pe la patru dimineata. Am iesit pe punte si l-am
intalnit pe doctorul Pitferge.

— Treburile se complica, prietene, mi-a zis el. Din cauza intarzierii nu
vom ajunge la timp la Albany ca sa luam primul.tren. Va trebui sa ne modifi-
cam programul.

— Nu e bine, doctore, avem putine zile la dispozitie.

— Vom ajunge la Niagara-Falls noaptea, in loc sa ajungem seara,
intr-adevar, cand am ajuns la Albany, trenul deja plecase. Am fost

nevoiti sa-l asteptam pe urmatorul o ora si patruzeci de minute. Am vizitat
acel oras curios, care era centrul legislativ al statului New-York. S-ar fi zis ca
era un cartier al marelui New-York, ale carui case si strazi fusesera mutate pe
o colina pe care Albany se desfasura ca un amfiteatru.

Timpul a trecut iute. Am luat trenul si am pornit mai departe. Am trecut
peste vastele campii, pe langa padurile de curand defrisate, unde riscam sa ne
izbim de trunchiurile uriase ce zaceau in jurul caii ferate, am vazut orasele
noi cu strazile marcate de urmele carutelor si trasurilor, localitati ce purtau
cele mai poetice nume ale istoriei antice: Roma, Syracuza, Palmyra. Astfel
trecu prin fata ochilor nostri valea Mohawk, celebra prin cartile lui Fenimore
Cooper.

Seara, la ora unsprezece, am schimbat trenul la Rochester. Am trecut pe
langa apele iuti ale raului Tennessee, care fugeau inspumate pe sub vagoanele
noastre. Pe la doua dimineata, dupa ce am inconjurat Niagara, fara insa a o
vedea, am ajuns la destinatia noastra, superbul hotel Cataract-House.

CAPITOLUL XXXVII

Niagara nu-i un fluviu, nici macar un rau, ci un canal lung de treizeci si
sase de mile.

Prin acest canal se varsa apele Lacului Superior, ale Michiganului,
Huronului si Erie in Ontario. Cascada separa Statele Unite de Canada.

La ora 10 dimineata, pe 12 aprilie, doctorul si cu mine am ajuns pe
strazile largi ale lui Niagara-Falls, oraselul creat chiar la marginea cascadei,
la trei sute de mile de Albany. Hotelurile luxoase si vilele confortabile, pe
care le frecventeaza yankeii si canadienii, ne-au atras atentia.

Dupa cateva minute, am ajuns la marginea cascadei a carei prezenta se
facuse simtita prin mugetul infernal ce rasuna pretutindeni. Am urcat pe un
pod ce lega malul stang al raului Niagara de cel drept. Cascada nu se putea
vedea, fiindca vaporii de apa rezultati din prabusirea lichidului inspumat for-
mau o adevarata ceata, dincolo de care nu se deslusea nimic.

— inchideti ochii! imi spuse doctorul. Sa nu priviti pana nu va voi zice

eu!

Nu l-am ascultat. Dupa ce am trecut podul, am ajuns pe o insula, numita
Goat-Island. Era un pamant de saptezeci de acri pe care cresteau copaci
uriasi, inconjurati de aleile pline de masini. Am fugit pe sub copaci. Tunetul
apelor se auzea si mai tare.

— Priviti acum! imi zise doctorul.

Niagara se putea vedea in toata splendoarea sa. in acel loc facea o
cotitura brusca, asa ca se puteau observa fara dificultate apele ei ce se
prabuseau de la o inaltime de o suta cincizeci si opt de picioare, pe o lungime
de doua mile.

Acolo natura crease unul dintre cele mai minunate locuri din lume, parca
special pentru a vraji ochiul. Combinatiile de culori, jocul de lumini si umbre,
soarele care atingea apele din toate unghiurile posibile dadeau nastere unor
efecte greu de imaginat.

— Si acum, sa mergem in mijlocul cascadei, imi zise doctorul.

Ce voia sa spuna? Nu stiam ce sa cred, cand am vazut un turn din piatra,
la cateva sute de pasi, construit chiar la marginea apei. Acel monument maret
fusese ridicat in 1833 de un oarecare Judge Porter si era numit Terrapin-
Tower.

Niagara se putea vedea in toata splendoarea sa

Am coborat apoi rapele de pe Goat-Island. Ajunsi la nivelul cursului
superior al Niagarei, am vazut o punte sau, mai degraba, niste scanduri ce
uneau capetele unor stanci. Puntea urma cascada de la numai cativa pasi.
Apele inspumate mugeau dedesubt. Ne-am aventurat pe scandurile acelea si,
dupa cateva clipe, am ajuns pe blocul de roca principal care suporta pe
Ten-apin-Towcr. Turnul, rotund, inalt dc patruzeci si cinci de picioare, era
facut numai din piatra. in varf avea un balcon circular. Scara era din lemn.
Mii de nume erau gravate pe treptele acesteia.

Din varful turnului, privirea plonjeaza in adancuri. Poti vedea pana la
gura monstrului lichid care inghite apele. Simti cum vibreaza stanca de la
baza turnului. in jur se formeaza prapastii lichide, ingrozitoare. Nu se mai
aud cuvintele. Spuma sare pana in varful constructiei. Apa pulverizata se
ridica in aer, dand nastere unui minunat curcubeu. Printr-un simplu efect
optic, turnul parc a se deplasa o data cu apele, dar in sens opus. Altfel, efec-
tul ar fi fost atat de puternic, incat putini turisti ar fi scapat de lesin.

Dupa cateva minute, ne-am retras de pe terasa constructiei. Atunci, doc-
torul mi-a zis:

— Terrapin-Tower, domnul meu, va cadea intr-o zi in prapastie si acest
lucru se va intampla mai repede decat credem.

— De ce?

— Cascada canadiana se retrage incet si foarte putin, dar se retrage.
Turnul, construit in 1833, se afla mult mai departe de apa. Geologii pretind
ca, in urma cu treizeci si cinci de mii de ani, caderea de apa se situa pe la
Queen's Town, cam la sapte mile in aval de pozitia pe care o ocupa azi. Dupa
domnul Bakewcll, deplasarea e de vreun metru pe an. Dupa sir Charles Lyell,
de doar un picior. Va veni deci clipa cand stanca pe care e construit turnul,
roasa de ape, se va prabusi in adancul cascadei. Ei bine, tineti minte ce va
spun: cand se va prabusi stanca, se vor gasi cativa excentrici care sa coboare
in Niagara o data cu aceasta!

CAPITOLUL XXXVIII

A doua zi, pe 13 aprilie, programul doctorului indica o vizita pe tarmul
canadian. O simpla plimbare. Am plecat pe la sapte dimineata.

Pe la sapte si jumatate, am ajuns la Suspension-Bridge. Era singurul pe
care se putea ajunge in Canada. Podul suspendat era format dintr-o parte
superioara, pe care treceau trenurile, si dintr-una inferioara, pe care se
deplasau pietonii si masinile. Fusese construit de indraznetul inginer John A.
Roebling, din Trendon, statul New-Jersey. Avea o lungime de opt sute de
picioare si o largime de douazeci si patru. Inaugurat in 1855, costase cinci
sute de mii de dolari. in clipa cand ne aflam pe la mijlocul sau, pe deasupra
noastra trecu un tren, si am observat cum partea superioara s-a deformat sub
noi cu mai mult de un metru!

Am ajuns pe tarmul canadian si mergeam pe malul stang al Niagarei pen-
tru a surprinde alte aspecte noi. Am poposit la un hotel englezesc unde doc-
torul a comandat un dejun foarte convenabil. Pe acolo trecusera multe
celebritati, printre care si Louis Napoleon.

Am pornit iar sa vedem cascada. Un negru ne-a condus intr-un vestiar,
de unde ne-am echipat cu un impermeabil, cizme si palarii cauciucate. Astfel
am putut ajunge in mijlocul norilor de apa pulverizata. Cascada se prabusea
in fata noastra asemenea unei cortine la teatru.

Pe la ora noua, am ajuns la hotel, unde ne-am dat jos hainele ude. Am
revenit pe tarm si, deodata, am scos un strigat de uimire:

— Capitanul Corsican!

M-a auzit si a venit spre mine.

— Dumneavoastra aici! Ce bucurie sa va revad!

— Si Fabian? Si Ellen? l-am intrebat, in timp ce-i strangeam mana.

— Sunt si ei aici. Fabian e plin de speranta, Ellen revenindu-si,
incet-incet.

— Dar cum se face ca va gasesc aici?

— Acest Ioc ne-a fost recomandat pentru recuperarea ei.

— Dar l-a recunoscut pe Fabian?

— Nu, nu inca, murmura capitanul. Daca o va face vreodata E calma,
linistita, doarme bine, iar in ochii ei poti citi ca incearca sa-si aminteasca
ceva.

— Dar unde sunt cei doi?

— Priviti! ii puteti vedea de aici.

in directia indicata de capitan, l-am zarit pe Fabian. Se afla langa o
stanca si, la cativa pasi de el, statea imobila Ellen. Ea privea peisajul si parea
cufundata intr-un extaz mut. Din pozitia ei se vedeau cele doua cascade,

americana si canadiana. Deodata, tanarul facu un pas spre ea. Ellen se ridicase brusc si se indreptase spre apa inspumata. Voia sa se arunce in valuri?
Mana ei se intindea spre prapastie. Daca mai facea un pas era pierduta.

Se opri brusc. isi duse mana la frunte, ca si cand ar fi vrut sa-si alunge o
anumita imagine.
Fabian, palid ca un mort, se aruncase deja intre ea si
prapastie. Ellen isi scutura minunatul par blond. Tresari. Oare il vedea pe Fabian? Nu. Era ca o moarta care revenea la viata si incerca sa inteleaga ce se petrecea in jurul ei.

Capitanul Corsican si cu mine nu indrazneam sa facem nici un pas. Cei
doi se aflau atat de aproape de prapastie, incat ne era teama de o nenorocire.

Deodata ii scapara cateva cuvinte:

— Dumnezeule, unde sunt? Ce e cu mine?

Ellen isi dadu seama, dintr-o data, ca cineva se afla foarte aproape de ea.
Se intoarse pe jumatate spre noi si ne aparu metamorfozata. O alta privire
scanteia in ochii sai. Fabian, tremurand, statea in fata ei, cu bratele deschise.

— Oh, Fabian, iubitul meu Fabian! striga ea.

Tanarul o prinse in brate, iar ea se prabusi fara putere. El scoase un urlet
disperat, crezand-o moarta!
Doctorul insa interveni:

— Linistiti-va, ii zise tanarului, aceasta criza o va salva!

Am dus-o apoi la Clifton-House si am asezat-o in patul ei, unde, dupa
ce-i trecu lesinul, adormi adanc.

Fabian, incurajat de doctor si plin de speranta, fiindca Ellen il
recunoscuse, veni spre noi:

— O vom salva, imi zise, o vom salva. in fiecare zi vad cum se vindeca
tot mai mult. Poate azi, poate maine,
Ellen va redeveni a mea. Ah, Cerule
milos, fii binecuvantat! Vom ramane aici cat va fi nevoie ca sa se faca bine.
Nu-i asa, Archibald?

Fabian ne privea cu tandrete. Vindecarea fetei nu era departe

Dar trebuia sa plecam. Ne mai ramanea abia o ora ca sa ajungem la
Niagara-Falls. Cand a venit clipa despartirii de bunii nostri prieteni,
Ellen
inca dormea. Fabian ne-a imbratisat. Capitanul Corsican, emotionat, dupa ce
ne-a promis ca ne va trimite telegrafic vesti despre fata, si-a luat ramas bun
de la noi, si astfel am parasit, in jurul pranzului, Clifton-House.

Puntea vasului era plina de pasageri si de colete

CAPITOLUL XXXIX

A doua zi, pe 15 aprilie, in compania neobositului meu doctor, am ajuns
la Brooklyn. Seara, mi-am luat la revedere de la el. imi parea rau, fiindca
paraseam un prieten.

Marti, 16 aprilie, era ziua fixata pentru plecarea lui Great-Eastern.
Puntea vasului era plina de pasageri si de colete. in momentul cand ma
pregateam sa ma indrept spre cabina mea, cineva m-a batut pe umar. Era doc-
torul Pitferge!

— Dumneavoastra! am strigat, surprins. Reveniti in Europa?

— Desigur.

— Cu Great-Easterri?

— Fara indoiala. Pot lipsi tocmai de la ultimul sau drum? Mai mult ca
sigur ca de data asta se va scufunda!

Dupa douasprezece zile ajungeam la Brest si, in ziua urmatoare, la Paris.
Traversarea avusese loc fara nici un accident, spre disperarea lui Dean
Pitferge, care tot asteptase sa naufragieze!

Apoi, timp de opt luni, n-am mai auzit nimic despre prietenul meu
excentric. intr-o zi insa, postasul imi aduse un plic plin de timbre multicolo-
re. Scrisoarea incepea astfel:

Sunt la bordul lui Coringuy, reciful Aukland. in sfarsit, am naufragiat

Si se incheia in felul urmator:

Niciodata nu m-am simtit mai bine!
Va saluta cordial al vostru prieten,
Dean Pitferge.

SFARSIT



Carti


Carti
Gramatica

VLADIMIR VOLKOFF - TRATAT DE DEZINFORMARE - De la Calul Troian la Internet
Jules Verne - Un bilet de loterie, Farul de la capatul lumii
DEMOSTENE ANDRONESCU - REEDUCAREA DE LA AIUD
Viorel Pirligras - CURCUBEU PE CER
Mihail Kogalniceanu - Scrieri literare
Metoda Montignac pentru femei a slabi si a preveni luarea in greutate la toate varstele
RADU PREDA - Jurnal cu PETRE Tutea
KARL MAY - CAPITANUL GARZII IMPERIALE
Rodica Ojog Brasoveanu - VULTURUL DINCOLO DE CORNUL LUNII
Cartile deceniului 10 - partea 2











 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate