Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. textul cartii, carti online

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Carti


Index » educatie » » literatura » Carti
» Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4


Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4



Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.4

INTRE VINTURI

PARTEA INTIIA

1

SFIRSITUL UNUI AN SCOLAR

Ardeau numai luminile utile, departate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spatii de noapte marina intre licaririle lor fragile. Intuneric prin umbra onctuos spintecata ― spuma elicei fu­mega alb pe vintul lins al apei ― fara de trup, tacut; vaporul nu era decit procesiunea somnambula a unei constelatii grupata geometric, subt tremurul captiv al constelatiilor fixe.

Nu rasuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfarmat in larguri ― nici pas descult de val nu s-auzea, impiedicindu-se in trena lunga. Ta­cere fara cadenta de frunza, iarba, vint sau unda: tacerea cosmic destinsa in fluida boltire a celor patru zari. Cosite, vastele intinderi abureau seva salina a marii. Amar, amar parfum de toamna, de parca Zeul apelor adinci strivise-n palme sucul pamintean al frunzelor de nuc si, cu o singura miscare, il imensificase umed pin' la stele.

Toti pasagerii dormeau in cabinele alb si jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile inchise, infasurati in paturi groase, caci dupa suavele nopti mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt valurile de cadina ale lunii, si cu suflarea lor de floare de lamii, migdal si portocal ― aspra noapte a Marii Negre infricosa ca ochii de corsar.

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. In curba molateca a unora, cite o batista uitata amintea viteazul stranut care alungase in cabina pe calatoarea hotarita, in prin­cipiu, sa astepte rasaritul lunii.

Doua chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adapostea o umbra, somnul unei umbre; celalalt, o lumina, o iluminare capsunie cu intermitente de intuneric: ritmul luminos al pipelor pufaite. Aceasta imprastia mirosul franc al maryland-ului. Fumato­rul era un fanatic al maryland-ului, tutun a carui aroma pornea elegiac din adolescenta-i departata, cu bereta de catifea a pictorilor inclinata pe-o ureche in care viata din Montmartre rasuna cu zvon de sarutari, pahare sparte sau ciocnite si argot de mi­dinete.

'La royne Blanche comme lis

Qui chantait à voix de seraine

Berte au grant pié, Bietris, Alis,

Haremburgis qui tient la Maine,

Et Johanne la bonne Lorraine

Que Englois brûlèrent à Rouan

Où sont-ilz, où Vierge souvraine?

Mais où sont les neiges d'antan?' [1]

Unde era Parisul de altadata? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee si britanice ricanau cinic, ca si rasfringerea lor in ochii midinetelor de astazi.

Odinioara, moneda franceza aruncata pe zincul bistro-ului era risul boemei calice. Nu mai rasuna. Calicia de dupa razboi se numea mizerie, si era.

Fumul pipelor engleze si americane, adevarat cocktail tabagic, fiertura de tutun cu miere, santal, smochine si opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echi­voc, trindav si cu cleioasa ceata, izgonise simplul si barbatescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra transeelor galice o data cu o in­treaga generatie al carei parfum fusese.

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrisnit, oracait si hiriit de gura cacofonica a negrilor buzati, des­trabalase zimbetul francez, copil al sansonetei me­lancolice si malitioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, incalzind obrajii congestionati ai celor care arsesera odinioara pe Ioana d'Arc, si ai fratilor lor transoceanici.

Alexandru Palla, moldovean cu strabuni de pe vremea lui voda Stefan, nu se mai simtea contim­poran cu viata Parisului. Imbatrinise?

Cind nu mai esti contimporanul epocii in care-ti porti declinul virstei, ci numai al pietrelor amin­titoare a epocii apuse, te-ai sihastrit in trecut, ca inserarea in apa brumarie a unei vechi oglinzi, prin­tre taceri uscate de matasuri.

Alexandru Palla nu mai traia viata Parisului, si cum pentru el a trai insemna a picta, nu mai picta viata Parisului, dar nici viata demodata a amintirilor. Pe pinzele lui de dupa razboi, curgeau apele Senei cu cenusiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o visla nu le turbura visarea, nici un catarg, nici un brat de om, si curgerea lor ca si a timpului era parca solemn impovarata de imensa trena a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste si pustii, c-un uuit de vint parca amutit prin golul lor si un virtej de frunze moarte, dus; cite un pod trecea de la un mal la altul cu pasii tacerii prin rugina lui; se naruia un zid de casa veche cu varul macinat ca fata de os a lepro­silor.

Domina albul in toate pinzele, dar un alb a carui frageda lumina se stinsese, un alb colbait ca surul fior al atelor de paianjeni in casele parasite.

Intr-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viata lasase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al bratelor de oarba batrina, calauzind trupul prin locurile tineretii. Pe parapet atirna o pareche de manusi mici de femeie, albe. Se inecase femeia care le purtase? Poate ca le uitase acolo dupa ce strinsese in minile goale minile iubitului ei. Plecase poate fericita, cu dragostea alaturi. Dar ani trecusera de atunci, desigur. Manusile erau vestede. Parfumul delicat al minilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflata a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.

Toate tablourile puteau fi intitulate: Taceri. Ta­ceri ca in unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Intiparirea elegiaca a timpului pe de­coruri ale tineretii. Prin zgomotul barbar al epocii, 'tacerile' lui Alexandru Palla erau un anacronism.

In apartamentul din rue de l'Observatoire, doua 'taceri' trecusera de-a dreptul in odaia Monicai, desi fusesera daruite Olgutei, si desi Alexandru Palla socotea ca mai nimerit le-ar fi fost locul in odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olgutei desfasurindu-si ari­pile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile sapate-n prora triremelor ― decit in odaia unde Monica isi lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajina de bunica

si c-un zimbet blond de miere si de tei in cozile medievale.

*

Brusc, noaptea fu neagra.

Enorm rasarita in enorma incruntare, plata, grea, fara lumina, de un ros otoman ― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodata ai simti ca te pindeste c-un ochi de ciclop; ca un urias zid de marmura neagra care ar deveni deodata un ochi ros, fara trup, fara cap, fara pleoape, fara gene, fara pupila, ochi opac, orb, care totusi te vede, vine, creste, se dilata, te cuprinde, te soarbe umplindu-se de singele inimii tale

Cosmarul se ridica de pe pieptul marii. Desprinsa de pe taiusul zarii luna pluti masiv. Deasupra si in jurul ei pe cer se aprinse ca intr-o mohorire de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor.

Vroiau parca sa infloreasca maci din truda si mocnirea singerie.

Inflorira, rosi, rubinii, profirii se topira in larga dira. Ingalbenira.

Palid, nuferi galbeni tremurara.

In noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloa­rea pura a lunii, alungata tot mai sus de groaza rosie, cazuta in adincuri, a monstruosului ochi ten­tacular din inclestarea caruia scapase. Si marea era acoperita de sudoare rece.

*

― Nu dormi, Olguta?

Trupul din chaise-longue nu se miscase. Ochii nu clipeau; mari deschisi, priveau pironiti, fara sa vada in afara, ostenind fata, fruntea; privire din acelea care lasa cearcane subt ochi si o dunga pe frunte.

― Olguta!

Alarma exagerata a glasului care-o chema, o des­tepta.

― Am visat, Pasa si dumneata ai visat? urma glasul sovaitor, cu o ironie automata.

Intoarse capul pe o parte. Vroia sa fie singura.

― A rasarit luna!

― Da.

Se rasuci pe o coasta. Pledul ii luneca de pe pi­cioare. Pasa se ridica, se apleca acoperind la loc trupul suplu. Rasufla greu, ca dupa un efort. Scutura cenusa pipei, o umplu, o aprinse.

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca si cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul desteptarei lor. Albe denii in miez de noapte.

Unii oameni traiesc in pat. Deopotriva pentru somn si lenevirea treaza, patul ii cheama cind iubesc, cind cetesc, cind viseaza. Viata lor e un lent si cotidian inec in pat.

Daca si-ar face bilantul plastic al orelor de pat si-al celorlalte, viata lor ar putea fi reprezentata printr-o vasta suprafata orizontala, intr-un colt al careia, prizarit, un manunchi de verticale s-ar ivi ca o caravana in desert.

Pentru Olguta, patul insemnase intotdeauna spa­tiul strict al somnului si nimic mai mult. In copilarie, cind deschidea ochii dimineata, spontan sarea din pat, resortul sariturii fiind parca in ridicarea pleoa­pelor. Aceasta elasticitate a copilariei o pastrase agre­siv de-a lungul anilor scolari si al celor urmatori.

Acum sedea intinsa in chaise-longue, treaza, cu ochii deschisi. Infringere de corabie cu pinzele in­tinse, rasturnata pe ape.

Mari, gravi, neclintiti ca fluturii de noapte in lu­mina, ochii priveau.

Ii era frig. Dar raceala venea mai ales dinlauntru.

Trecuse iarasi prin vis gindul acela, ca un ghetar plutitor. 'Voilà, il est parti le petit bobo mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite' [2]

Fraza pastra inca, intact, parfumul farmaceutic, iodat si fenicat, al hirurgilor. Cind o auzise intiia oara, o inregistrase superficial urechea si profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o pestera cu ecouri si hirsut, albise cum se zahariseste un gavanos cu dulceata de nuci: tumultul cirliontat al parului, mustetilor, sprincenelor si barbii era o cristalizare zaharoasa din care doua nucusoare ver­zui rideau: ochii. Intonata de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie joviala. Nu putea iesi o pro­fetie lugubra dintr-un astfel de om ilar. Dupa citeva luni insa, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise si de accentul cu care rasu­nasera atunci, se implinise. Fraza rasunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonala ca si cum cu­vintele care-o alcatuiau s-ar fi format de la sine din taceri de spital.

'mais s'il venait à se répéter'

Olguta cinta. Monica lucra in odaia ei. Pasa isi fuma pipa. Rupt, un acord rasunase ca un candelabru rasturnat.

O tacere cu singele zvicnind in timple.

Obrajii Olgutei albisera.

Apoi, capacul inchis brusc rasunase lung. Pianul amutise negru.

― Noapte buna, Pasa!

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Pasa strinse o mina inghetata.

A doua zi, insa, si in toate zilele care urmara pina la imbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Pasa, pentru profesorul ei de pian si pentru toate cama­radele ei si ale Monicai, Olguta fu aceeasi Olguta de pina atunci.

'mais s'il venait'

Cind iti amintesti cuvintele cuiva, e o miscare in suflet, un murmur mut, o vorbire a gindurilor. In sufletul Olgutei, insa, nici o silabisire nu rasuna. Si totusi, fraza era. O vedea deodata, dupa ce o fixase lung fara s-o vada, ca bolnavii pironiti in ghips pe spate, desemnul sau crapatura paretelui din fata, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cimpului vizual.

Inceputul era un cosmar. Simtise raceala viperii si intepatura coltilor in sinul drept. Se desteptase cu timplele reci si inima-n galop. Lucida, imediat isi daduse seama ca, in timpul somnului, cruciulita cu lemn sfint, pe care o purta din copilarie la git, atirnata de un lantujel lung, ii incrustase, ostil parca, un colt in sinul drept.

Atit. Adormise iar, pe cealalta coasta.

Peste citeva luni, dimineata, in odaia de baie, cu o miscare familiara din copilarie, isi apasa parul cu palmele, de o parte si de alta a cararii. Abia iesise de subt dusul rece. Simtise o jena, ca o haina noua gresit taiata, care te stringe subtioara. Facuse miscari cu bratele. Jena disparuse. Reaparea insa atunci cind ridica bratele deasupra capului. Parca se strimtase pielea. Descoperise cauza: o mica duri­tate rotunda, superficial ascunsa in sinul drept.

Ridicase din umeri si se imbracase. Citeva zile scena matinala se repetase, fara ecou diurn. Intre timp, Monica plecase in Pirinei, pentru citeva zile, la prietena lor comuna Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetarie, ca sa-i extraga 'cette énervante boule de graisse'[3]

'Extractia' luase proportii de operatie, din cauza decorului si a cloroformului numai, caci prezenta profesorului Mass, in uniforma hirurgicala, trans­forma lugubrul doliu alb al salii de operatie intr-un alb culinar, un alb de cofetarie in care fierbe cio­colata cu dulce clocot, asteptata de mormanele de frisca decorativa. Olguta se asezase pe masa de ope­ratie, in lunga camasa de noapte al carei miros de sulfina aducea parfum de Medeleni, indepartata solicitudine a doamnei Deleanu.

Un gest neprevazut al Olgutei daduse un ritm alegru si zimbitor tacerii preliminare in timpul ca­reia se pregateste cloroformul. Fusese invitata sa-si scoata camasa care nu avea deschizatura in fata. Isi scuturase pletele si cu o singura miscare gasise solutia oportuna. Trasa brusc, din doua parti, de degetele lungi si impetuoase, c-un fisiit metalic olanda se rupse net pina subt sini. In aceasta atmo­sfera de ea creata, Olguta isi parasise trupul de o puritate egiptiana, pe masa de operatie.

Dupa opt zile, abia, isi revazuse sinul, bandajat pina atunci, cind profesorul Mass ii scosese firele. Putin bosumflat, ca un obraz de copil desteptat noap­tea din somn, purta o fina semiluna roza.

'voilà, il est parti le petit bobo, mais s'il ve­nait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite'

Era frig si umed pe mare. O sageta iar cicatricea, intimidindu-i respiratia. Inchise ochii ghemuindu-si barbia in piept. Sufletul ostenit de trup avea des­curajarea luptatorului calit in lupte glorioase, cind isi da seama ca lama lunga, taioasa prelungire a bratului, care-l purtase pina atunci ca o fireasca aripa barbata, i-a devenit deodata grea in mina si straina, biruindu-l si pe el .

*

Amiaza lunii ardea atit de intens incit pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poama.

Nici albul mat al varului minastiresc, nici cerul sur al perlei in care un zbor de ingeri s-a impa­ienjenit si agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmura in spuma careia pluteste alba nuditate a statuilor; nici inghetatul crin si nici fosforescenta alba a zapezii ― si nici una din infloririle, miniile, ginguririle, curgerile, plutirile si suavitatile albului pamintesc, nu putea fi asemuita cu neclintita dez­lantuire a luminii de luna.

Fusesera parca paduri pe mare, paduri masive. Nu mai erau. Vibrau stravezii in golul luminii care le strabatuse mistuindu-le.

Neagra, densa ca inclestarea pamintului, marea de­venise adinca, si clarul ei afund era al lunii: in cer ca si in mare. Fusese pamint, era apa haotica dupa somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pamint? Mai erau munti, dealuri, stinci, mari re­liefuri aspre pe care pasul suna, si prin care cuvintul filfiie-n ecouri? Dar mai erau pasi? Mai rasunau cuvinte?

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parca fusese numai.

Din orizont in orizont, stea, apa si noapte, sufle­tul era un gol in golul fara piedica si fara de hotar al lunii.

*

Minutarele cronometrului aratau doua jumatate. 'A stat', gindi precipitat Monica, sarind din pat. Si inca zapacita de somnul intrerupt de luna ca de un pumn de apa proaspata-n obraz, puse mina pe be­reta, reveni, smunci camesa de zi si ciorapii, scu­tura capul alungindu-si cozile pe spate, clipi

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, vazu ziua mare, gasi luna, o privi incredula ca pe-o farsa de-a Olgutei, zimbi stelelor ― era luna ― si respira adinc, punindu-si minile pe inima.

Cu capul inclinat pe o parte, parea ca tine-n brate un buchet prea greu.

Prin fereastra cascata, frigul patrunsese, rarind caldura, cutremurind trupul Monicai.

Inchise fereastra si se aseza pe pat bucuroasa ca erau numai doua jumatate, intristata ca erau abia doua jumatate, fericita ca va ajunge la Constanta in zori, trista ca Iasul nu era port la Marea Neagra in locul Constantei, bucuroasa si trista de toate cele, caci bucuriile Monicai, ca si genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.

Atita aur ii imbraca parul, incit parea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avintate care mai stralucesc inca atunci cind tot orasul e-n amurg. Poate de asta trupul parea mai nalt decit era, culminind in aurul aerian.

Era frumoasa? nalta? zvelta? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Nalta, ar fi vrut sa fie, zvelta, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Danut dupa trei ani de despartire. Sa-i fie trupul conturul si iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul si iluminarea pura a apei care-o umple.

Danut! Topit in buzele ei, numele drag nu era strigat, ci tacere imbratisata. Il iubea atit de mult incit numai de la el primea impresia multipla a vietii, zvicnirea ei calda. Cind se gindea la Danut, o dulce greutate i se cufunda in suflet, si sub bataia inimii, ultim inel deasupra unei cufundari adinci, ardeau comorile-ngropate in fluida imensitate a amin­tirii.

Era atit de real Danut, departatul Danut, incit toti ceilalti oameni pe care-i cunostea, cu care traia zilnic, pareau pictati pe pinze moarte, cu incremenita lor miscare desueta, cetiti in carti prafuite, cu voce tare; pentru Monica, tineretea celorlalti parea si­tuata in istorie, ca tineretea strabunilor, caci sin­gurul contemporan al inimii ei era solitarul Danut. Usa al carei miner pastra intiparirea calda a minii lui Danut, usa prin care navalea copilul mare cu vestea dragostei in ochi; fereastra la care privea Danut, cu barbia in mini, cum filfiiau albastre dea­lurile Iasului, spre departata Monica; perna, in care se ingropa capul lui Danut, bucle si parfum caldut, ca un manunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte in care ochii lui Danut descopereau ca-ntr-o oglinda fumurie de-nserare, zimbetul Monicai aplecat spre el ― sufletul Monicai era tot ce putea fi in jurul lui Danut cu duiosie si cu bunatate.

Si totusi se ducea spre Danut, venind de departe; vaporul mergea incet si erau

'A stat!' se incrunta Monica.

Nu statuse. Tic-tacul batea regulat. Cu domoala harnicie de furnici urnind uriase greutati, clipele miscau trupul de lacusta moarta a minutarului.

Erau trei fara douazeci si aproape cinci minute.

Minutare! Minutare!

Ochii Monicai se oprira pe toate minutarele fami­liare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a ramas nici unul in urma?

Minutarele ceasului din bucataria de la Iasi mer­geau. Ceas nichelat, cu pintece de darabana, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarma a clopotelului deasupra. Raminea totdeauna in urma.

― De ce nu-s gata puii?

― Da i-ati poruncit pi la opt!

― Sigur. Is opt si un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.

― Di unde, duduie, numai sapti jumatati-i la 'riveiu' nostru, pi ochii mei, parca ci-s chioara?

― Uf! Am sa-l dau pe foc 'riveiu' vostru.

― Nichelu-i incombustibil, mama draga, interve­nea Olguta.

Era nemuritor ceasul din bucatarie, 'riveiu', cum i se spunea de servitori, 'cracanel', cum il poreclise Olguta din pricina atitudinei de calaret cu patru picioare, 'blindatul', cum ii spunea nu mai putin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.

Trei fara douazeci si trei de minute.

In bucatarie, focul stins, caldut inca. Biziie som­nul natal al mustelor. Subt cuptor cloceste gaina preferata a 'babii'. Baba Le scrisese doamna De­leanu ca baba se-mbata des, ca slugile nu mai pot sta de raul ei si ca 'daca mai continua, ii dau drumul'

Inima Monicai se strinse. Daca nu mai era baba, in bucatarie nu mai era piuit de puisori rotunzi si aurii, nu mai erau pisici, cini Daca nu mai era baba, amintirile cu foc de toamna, masuta joasa, turta-dulce, cucosei si mere coapte, din bucataria de la Medeleni, ramineau zvirlite-afara, ca mitisorii lepadati.

*

Trei fara douazeci si doua de minute. Minutioasa preciziune a cronometrelor! Lumina lunii, de o in­tensitate solara, raspica pina si genele minutelor.

'Cucul' din sofrageria de la Iasi. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii, cutia ca o casuta elve­tiana: si timpul e fermier in Elvetia. Doua fetite cu sorturi de scoala, una bruna cu fulgere albe de ris si fulgere negre de ochi, alta blonda, stind cu­minte pe scaunul grav cu pernita, rosind cu genele plecate de cite ori se aude cuvintul 'Danut' oftat de doamna Deleanu, invapaindu-se cu genele ridicate de cite ori s-aude cuvintul 'Buftea', biciuit de Olguta.

Un zgomot de resorturi, o usita se deschise ca pentru o minuscula scamatorie, si apare un cucusor de lemn facind o reverenta: 'cu-cu' cinta cucul si dispare-n clampanitul usitei urgente.

― Unu! exclama domnul Deleanu, sorbindu-si ca­feaua si consultindu-si agenda. Si mi-i un somn! Paa, copii!

Si, ca si cucul, dispare domnul Deleanu.

Cinta numai in trecut gusita cucului de lemn, caci numai amintiri veneau si se sculau de la masa din sofragerie, scuturindu-si faramiturile, in cadenta complimentului automat, in miros de pine, de tutun si de cafea prajita.

Lugubra pendula antica din salon. De marmura neagra, masiva si intunecata, ca insula mortuara a lui Bocklin[4] in draperia rigida a chiparosilor. Toate orele sunate de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de buhna subtpaminteana. Si cadranul ei era livid in piatra sumbra, ca o fereastra de biserica pustie in lumina lunii, prin care minutarele sagetau un zbor negru.

Trimbitile mobilizarii in noaptea de august. Danut venise in permisie de la Scoala militara. Tuns, slabit, timid si taciturn, ca in copilarie, in uniforma grea de constringeri.

In anul acela nu plecasera la Me­deleni. Olguta era la Govora cu domnul Deleanu, Danut la Scoala de artilerie din Bucuresti. Mai apa­sator ar fi fost pustiul la Medeleni decit la Iasi.

Noaptea de august, cu privirea ei de caprioara gonita Se plimbase cu Danut pe strazi laturalnice, unde nu erau agenti de-ai comenduirei, nici cosmarul galonat, care-i dadea lui Danut spasmul salutului.

Ratacisera amindoi in tinutul de stele si umbrare al Sarariei, din care pornesc stradute laterale spre vale, ca niste visle putrezind in voia apei unui port parasit. Erau imbracati asa cum se sculasera de la masa: Monica cu capul gol, Danut fara capela si fara sabie. Se coborisera pe scari, trecusera prin ograda, iesisera pe strada mina-n mina, ca indra­gostitii de la tara, si pornisera prin Iasi ca printr-o odaie familiara, cu stelele pe cer ca o sulfina pe dulap, cu siluetele caselor intunecate ca niste mobile de nuc si de stejar, cu luminile potolite si blajine ca luciri de candela subt iconare.

― Danut, sa ne-ntoarcem, ne asteapta tante Alice

O lasasera cintind la pianul din salon.

In preajma casei sub bolta unui castan Cadeau si acuma-n sufletul Monicai stelele noptii de august cu tot siragul cerului desprins de cutremurul saru­tarii care-i rasturnase capul in imensitatea respi­rata cu gura si batuta cu genele a cerului care-i lasase pe frunte umezeala si inaltimea.

Doamna Deleanu cinta.

― V-ati plimbat, copii?

Se rosisera cu gura pecetluita de aceeasi sarutare, gravi.

― Hai sa ne culcam, e tirziu! Ce s-aude?

Trimbitele. Sunetul lor spart in tacerea Iasului.

Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de metal.

Uralele multimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagra batuse de douasprezece ori, si se oprise, muta, fara tic-tac, cu minutarele drepte, ca si cum moartea si-ar fi ridicat degetul in fata vietii.

Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica in­cremenise cu mina pe timpla. Si-n tacerea ranita din care cad lacrimile, toata tineretea lui Danut imbatrinise intr-un zimbet si se prabusise in umerii plecati.

― S-a declarat razboiul, mama

*

Toate luminile-s stinse, numai fereastra odaii lui Danut e palida, desi storul e tras si desi lampa de la birou e cu abatjour.

Danut scrie. Iar a baut cafea neagra. Iar nu doarme. Iar lucreaza cu fereastra inchisa, in fum de tutun, cu mucurile de tigari morman in scrumelnita de linga caiet. Nu bate la usa. Intra de-a dreptul, in halat, papuci, cu cozile pe spate.

N-o aude. Tresare. Obrajii lui sint in minile ei.

Doamne! Timplele lui Danut zvicnind in minile Monicai, in minile care de trei ani fac gestul ruga­ciunii atit de fierbinte ca parca n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde timplele vii ale lui Danut.

Doamne! Prabusita respiratie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra si intra-n odaie ― noaptea, noaptea Iasului, tacerea Iasului, parfumul Iasului, respiratia Iasului, si Danut e alaturi, viu, in afara de Monica si-i tirziu Auzi cum bate, auzi, deasupra Iasului, de patru ori, clopotul Mitropo­liei, solemn, vast, cu bronzata cadenta, in preajma zorilor.

― Danut, Danut, sint patru! Esti palid, Danut. Ti-s obrajii reci. Vezi!

Zimbesc, ochi in ochi, caci Monica e rumena, obrajii ei sint calzi.

Si se stinge, muzicala, ultima bataie a clopotului Mitropoliei.

― Noapte buna, Danut!

Ofta adinc prin zimbetul fetei in care se stingea ultima bataie a clopotului iesan.

Minutarele cronometrului aratau abia trei jumatate. Si iar zimbi. Lumina de luna pe genunchii ei, sufletul Monicai era lumina de zori la fereastra odaii lui Danut, in care niciodata nu intrase decit casta ei in­chipuire.

*

Cind luna-i plina, umbra marilor castele feudale se plimba pe aleile parcurilor pustii, pina departe, unde pasul turnurilor, in ascutita incaltaminte de cavaler in armura, descalecat, se opreste medieval, cu veacu­rile, printre lancile plecate ale crenelelor.

Pe vastele si albele alei ale marii, nici banca de piatra goala, nici joc de ape amutit, nici secate bazenuri si nici umbra de castel pornita lung.

Nimic decit aiurarea tacerii si, deasupra, bratul de marmura al lunii, rupt din umar: purtase-n el o dezmierdare? o porunca? un blestem?

Plutea in inaltime gestul ciung al unei statui fara trup, si nici o umbra nu cadea pe mare.

*

Genele Olgutei tremurara. Isi tinu respiratia, ca sa nu alunge, sa nu distrame ceea ce urechile as­cultasera, in vis parca, si ascultau Ascultau?

Frigul se inasprise.

Deschise ochii asupra stelelor in abur de luna.

Era treaza. Asculta. Auzea. Aceeasi ampla cadenta. Aceeasi intunecata asprime. Aceeasi inflexiune mai pura decit a fluierelor, acelasi sunet viu, dens, cind ascutit ca sageata din arc pornita, cind boltit in vi­bratie grava, bronzata cupola a propriei sonoritati

― Nu!

Vorbise singura, poruncitor. Isi smulse cascheta de piele, isi clatina pletele, se ridica de pe chaise-longue, dreapta ca vibratia unei lanci infipte. Era o energie salbateca in gest si-n trup.

Si totusi, ochii plingeau. Plinsesera. Se desteptase plingind. Isi trecu mina pe fata, iute, ca sa-si limpe­zeasca ochii, ca sa poata vedea trenul pornit prin intuneric, in prohodul armatelor rusesti.

Sint intilniri prin ani, cu acelasi gest al minii, al trupului si al sufletului, atit de identice, incit ai im­presia halucinanta ca gestul inceput cu sase ani in urma il desavirsesti dupa sase ani, de pilda, ca la­crimile pornite din ochi cu sase ani in urma, acuma le stergi, abia plinse

Ridicase mina acum sase ani, pe un peron de gara, in urma unui tren pornit, sa-si stearga lacrimile, ace­leasi lacrimi, intilnite acum de mina care, prin ani, facea acelasi gest.

Sufletul bascula imens, cu tot trecutul

Isi trecu mina pe frunte; nu vazu, desigur, trenul demult pornit cu anii, vazu marea, vaporul, cerul

Si totusi Asculta. Nu se mai auzea nimic. Si to­tusi cineva fluierase o arie din Boris Godunov, pe care Nu se mai auzea nimic, nimic. Se prabusise tot in trecut, cu bataile inimii.

Se aseza din nou pe chaise-longue, singura, cu in­somnia unei dureri care de sase ani, cu ochii deschisi, astepta un zimbet sa-i usuce ochii sau o mina sa-i inchida.

Mort, il iubea inca. Abia il iubea. Dragoste grea, nascuta si zidita in taceri si noapte, ca o bulina cu vaiet jalnic si ochi de soare somnambul, deschisi in propria cripta de intuneric.

Vania Dumsa: acesta era mortul ei.

Il vazuse in copilarie, inainte de plecarea in Ame­rica. Il uitase, cum uiti o melodie inchisa in tacerea ta. Il revazuse in anul 1914. Plecase iar in Rusia. Cautase sa-l uite. Il regasise in sufletul ei, in 1916. Si pribeagul, mort, nu mai plecase.

O luna dupa decretarea mobilizarii, doamna Deleanu si Monica organizasera o cantina asezata linga peronul garii Iasi, popas cu ceai, pine, entuziasm si mincari reci pentru convoiurile militare.

Olguta lucra la un spital, de unde o luau spre seara cantinierele de la gara.

Intr-o seara, intorcindu-se acasa, vazusera in antretul de din fata un geamantan de musama jupuita, minjit, umflat in curelele care-l incercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, si o cascheta englezeasca.

Stapinul lor nu ancora in nici o casa: trecea nu­mai. Totusi era la el acasa in orisice decor. Se in­stalase in salon descifrind cu o stingacie de urs par­titura lui Boris Godunov.

― Neculai, sa mai pui un tacim, poruncise doamna Deleanu suind scarile si trecind de-a dreptul in ietac, neglijind sa mai spuie bun venit celui care nu purta uniforma militara intr-o vreme cind numai statuile, copacii, batrinii, copiii si ambuscatii mai cutezau sa fie civili.

― Treci tu dintii, Monica, vorbise autoritar Olguta in fata usii salonului, lasind clanta pe care-o apucase in prima bataie a inimii.

Monica intrase in salon, Olguta in odaia ei.

Calatorul ajuns pe virful muntelui ofteaza: 'Am ajuns?' si se asaza pe o stinca sau pe pamint, respira si priveste roata imprejur. Nu s-a intimplat nici un miracol. Nu i-au crescut aripi, nici n-a inceput brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: sta pe virful unui munte acelasi trup care a stat pe scaunul de acasa, pe bancheta tramvaiului, sau perna trasurii. N-are senzatia perpendiculara, de inaltime cladita, pe care o ai de pe acoperisul unei case.

Oare e inalt muntele? Intre stinca pe care sta acum si scaunul de acasa pe care-a stat pina acum, se casca o mie, doua de metri? Intr-adevar?

Ce-i asta? Colb stirnit? Nu. Pe mina intinsa la­crimeaza un nour aburos, din aceia care sint o noita pe albastrul cerului ― vazuti de pe fereastra casei, cind stai la indoiala daca trebuie sa iei bastonul sau umbrela.

E impaiat? Nu. Arhanghelul balan, cu cioc si gheare, desface aripile si pluteste vast, cu familiari­tate. E un vultur pe care-l urmaresti cu mina pe ochi, paianjen desprins din bolta cerului ― vazut de jos, de acolo unde cotcodacesc gainile.

Asa! Mina deprinsa sa ia tigara sau jurnalul de pe masuta de noapte intilneste un nour, zborul unui vultur poate si mina lui Dumnezeu, caci intr-adevar esti printre stele, pe virful unui munte, alaturi de cer, in limpedele miracol al singuratatii inalte.

Olguta se asezase pe patul din odaia ei.

Venise Vania. Patul era pat, masa ― masa, zidul ― zid, fereastra ― fereastra.

Si inchise ochii. Si-i deschise zimbind. Iubea. Era asa de simplu incit isi pipai minile, isi pipai fata, sa vada daca intr-adevar exista ea, Olguta ― nu Vania.

*

Venea din Rusia. Pleca pe front. Razboiul era pen­tru el o noua calatorie, o inedita experienta. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atit de tare uneori ca parea sonor. Era imbracat ca un trunchi de copac. Hainele pareau coaja lui robusta. Nu erau nici elegante, nici saracacioase, nici clasa sociala n-aveau. Il vedeai pe el, nu hainele, care altminteri erau necalcate si de lucrator mai degraba, de muncitor manual.

Facuse, in treacat, in anii din urma, timplarie. Mai fusese profesor de matematica la un liceu din Petrograd si detinut 'pentru idei prohibite' si profesate din intimplare tocmai in ora de matematica.

Evadase si venise cu geamandanul la Iasi, sa asculte putina muzica inainte de a trece pe la cercul de re­crutare sa afle ce-i, unde-i si itinerarul. Ascultase cu neclintita seriozitate ― de om care respecta mincarea ― in timpul mesei, discutiile curente asupra razboiului. Mai erau invitati la masa. Minuia furculita si cutitul cu delicateta oamenilor puternici, pentru bratul carora arma cea mai grea e usoara. Obrajii celorlalti purtau palori convalescente alaturi de obra­jii lui, batuti de vint si arsi de soare. Nu era nici frumos, nici urit: puternic. Ca tacerea unui clopot de bronz printre cristale, faptura lui facea fragila si soprana faptura citadina a celorlalti.

Dintre toti comesenii era singurul care pleca pe front. Parea totusi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. Mincase copios. Nu era congestionat.

La liqueur-uri, discutia alunecase peste Nistru, ve­nind de la Verdun, via Ardeal. Invocarea 'marei noas­tre aliate' stirni un entuziasm unanim.

― Blini, zimbi Vania, jovial, cu o voce grava prin timbrul ei.

Si explicase ca 'blini' e echivalentul slav al cla­titelor moldovenesti. Adica: o foaie de clatita, ro­tunda ca un talger de aluat, bine muiata in unt, pe care presori icre negre. Apoi ii pui capac o alta foaie, bine muiata in unt, pe care asezi sardele. Apoi o acoperi cu o foaie identic tratata, pe care torni smintina; vine la rind alta, pe care o pavezi cu me­zeluri. Si tot asa, foaie cu foaie, treapta cu treapta, suie toate categoriile de mincari imaginabile: de pre­ferinta cele mai indigeste. In sfirsit, o ultima foaie are rolul acoperisului pe o cladire. Peste ea torni unt proaspat topit, mult, din belsug Si imediat in­ghiti o felie, mori, bei un pahar de vutca, invii, inghiti alta, mori, reinvii cu vutca, si mori iar cu blini. []

*

Obstescul oamenilor, cind sint acasa, se asaza co­mod pe scaun, canapea sau pe divanuri, rezemindu-se de speteze ori de pareti.

Vania sedea mereu linga ferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenta lui nu era durabila; intr-o incapere dadea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de prada cind stau. Iminenta pornirii parca ii avinta masivitatea trupeasca, dindu-i elastici­tate, taius si virf.

Cioplit oarecum in substanta puterii, ca pietrele si trunchiurile, voinicia lui parea involuntara si per­manenta ca a corpurilor grele. Aveai impresia ca o mina de-a lui lasata pe umarul cuiva l-ar fi indoit cu un gemat; ca pasul lui avea soclu, ca al statuilor. Asa ca zimbetul acestui om era o delicata surpriza, ca prezenta unei flori luminos intimpinind de-a dreptul din stinca.

Zimbea rar.

Dar zimbise Olgutei.

Natural, Olguta ii cintase din Boris Godunov. Adica i-l cintase in intregime. Partitura o capatase de la Vania, in 1914.

Trecuse miezul noptii. Toti se culcasera. Nici Monica nu mai era in salon. Ea stia bine pretul unei ultime nopti, cind unul dintre cei doi pleaca pe front. Si mai stia, tot atit de sigur, ca Vania era 'al doilea'.

Vania suiera. Nu suiera aproximativ partitura, ur­marind mai ales melodiile, cum fac in genere ama­torii de suierat, care de indata ce un pian sau o orchestra incepe, fixeaza o stea, un tablou sau pla­fonul, si, cu aerul inspirat al unui robinet comuni-cind direct cu luna si privighetorile, isi dau drumul in sus. Suiera ca unii sefi de orchestra pasionati si afoni, care exprima prin suier toate glasurile padurii instrumentale ai carei animatori sint. Apoi, suieratul lui Vania nu era siropos, nici cu un singur regis­tru. Dulceata glasului de femeie si virtosenia glasu­lui de barbat, devenite suier, supleta si vigoare, cum sarpele e deopotriva brat de titan lovind si trup de Salomee ondulind ― suieratul lui Vania, izvorit din buzele carnoase, avea intensitatea tacerilor din cate­drale, gravitatea orgei si a violoncelului si puritatea soprana de emisiune a guselor cu aripi numite pri­vighetori.

Auzise la Petrograd, pe cind se numea Petersburg, Boris Godunov cu Saliapin, cintaretul intunecat ca o grota marina, in care vijiitul vintului si elegia undei ar fi cintecul gemut de glasul lui Satan.

Ii vorbise de Saliapin, pe care Olguta nu-l auzise, situindu-l fata de Carusso, al carui glas curgea prin toate pilniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. In Carusso vibra sensualitatea meridionala, exprimata in literatura de d'Annunzio. Glasul lui Saliapin, ca si gindul lui Ibsen, era razvratire si singuratate.

Lumina electrica se stinsese la unu, inlocuita cu luminari.

Vania explica textul, traducind abrupt din ruseste. Curgea parca Nistrul intre cuvintele celor doua limbi, care-si smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o lupta calare, la lumini de torti, prin aprigul hotar al apei.

La inceputul fiecarui act, evoca decorurile, sculptind cu mina scorbura neagra a unei ferestre des­chise pe noaptea tarului, aruncind acolo spaima unui candelabru cu limbile vilvoi, dincolo cladind fastul sinistru al tronului uzurpatorului imparat. Astfel de­corurile aveau iluminarea fragmentara, dura, zvicnitoare a luminilor de fulger.

Linga Vania nu puteai concepe somnul. Viata curgea prin el fluvial, ca o multime in mers, vazuta noaptea, fragmentar in lumina, fragmentar in lumina cu mii de fete, gesturi si glasuri, imbulzita la poarta unei cetati: era si poarta, si multimea.

Salonul disparuse, ca toate odaile in care traia el, mistuit de decorul pe care-l impunea evocarea lui.

Boris Godunov, in noaptea aceea de septembre, murise in palatul tarilor, cu straji neclintite ca ma­rile buhne, cu scari atit de vaste, ca parca asteptau sa le suie pasul refluxului oceanic, cu acoperisuri pe care filfiie infipt destinul ca un steag mortuar, dea­supra intregii imparatii de coruri, de blesteme, de bi­serici si de temnite.

*

A doua zi, dis-de-dimineata, disparuse, lasindu-si geamandanul si paltonul.

Olguta nu se miscase de acasa toata ziua, cu ochii la fereastra dinspre poarta. Spre seara se inapoiase, in haina de recrut care izbutea sa fie ridicola fara sa-l faca si pe el. Haina de postav verzui, rigida ca un carton paros, cu mineci scurte si umeri normali de strimti fata de amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu sireturi, corcitura de izmene cu salvari; bocanci mopsi, care imprima ritm de scafandru picioarelor, dindu-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; si capela holbata-n colturi, desalata-n mijloc, bleaga-n cozoroc: insasi tichia timpeniei cu cap de ridiche de luna in unghiul salutului de racan.

Astfel intrase imbracat de regiment imparatul ini­mii Olgutei.

*

'Cina cea de pe urma' fusese vesela: Courteline ar fi putut-o iscali, cum ar fi putut iscali intreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Si Cercul de recrutare Iasi se mutase, cu si prin Vania, in sofragerie.

Asteptase la Cerc de la sapte dimineata pina la cinci seara; caci Cercul era atit de ocupat incit toata lumea astepta, fara nici o exceptie, cauza preocuparii fiind aglomerarea din ograda, cauza care 'sta drepti' in ograda Cercului, efectul aglomeratiei fiind inactivi­tatea infrigurata a gradatilor, efect care sta 'in repaos' fata in fata cu cauza.

― Asa se intimpla cind 'cauza' e recrut si 'efec­tul' e gradat.

Plutonierul Vulpe, de la 'biroul mobilizarei', era obligat sa fie sever din pricina sprincenelor ― dens stufoase ― si spiritual, din pricina mustetilor cu smecher sfichi. Acest dublu decor contradictoriu il conciliase, recurgind la injuria nationala 'cruci si dumnezei', pe care o murmura cind nuanta sprince­nelor, faraonic, cind nuanta mustetilor, diabolico-saltaret. Pe Vania il cinstise cu ambele nuante, inver-sindu-le ordinea, caci numele 'Vania':

― Ia taci! dezlantuise, prin neverosimilitatea lui na­tionala si ostaseasca, un cutremur ilar al mustetilor locutorii, iar foaia matricula a lui Vania, nesupus la incorporare, judecat si achitat, apoi nesupus la toate concentrarile, provocase o cavernoasa privire, si ― miracol ― exprimarea la singular a pomenitei locutiuni panteice.

― Umfla-l. Baga-l la basca! tunase plutonierul Vulpe.

Nu se miscase nimeni, caci toti il stiau 'dat dra­cului' pe plutonier, si de asemenea cunosteau toti amnistia generala din 1916, pe care de altfel o dez­aprobau. Aceasta aflase Vania din interjectionala con­ferinta pe care i-o tinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie si inchisoare. Frontul, fata de inchisoare, era socotit ca o vilegiatura glorioasa, nemeritata.

― Asa-i, ma leat, romanul: iertator

― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la razboi mai bini fara, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara si plaminii buzunarelor plutonierului.

Negustorul prefera vilegiatura inchisorii.

Interventia neasteptata a unui locotenent precipi­tase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematica fostului elev nul, era atit de durabila, incit il salutase pe Vania cu gestul alar­mat al ridicarii din banca si cu un: 'Va salut, dom­nule profesor', exotic in acel decor. Si il servise cu promptitudinea cu care odinioara stergea de pe tabela cu buretele nerozia lent cifrata, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedra.

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe ii strinsese mina.

― Imi pare bine, domnule profesor Cum ati zis?

― Vania.

― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, ca m-a facut mama de Sfintul Ion. Stiti, nevoile

― Am onoarea, domnule plutonier.

― Zi-mi Ionica, ca-i mai particoler.

*

Dupa masa incredintase Olgutei geamandanul in care-si avea 'biblioteca' si 'garderoba civila'. Olguta-i imprumutase un geamandan al ei, mai mic, in care-si rinduise rufele: spalate si cirpite de mina de barbat. Raspindeau un miros tare de sapun in calup.

― Sa ne vedem sanatosi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale in hotaritul lor contur, vorbele tuturor plecarilor.

Obrajii Olgutei erau foarte albi si gura inclestata. Il insotise pina la poarta, dimpreuna cu Monica.

Inca o data:

― Sa ne vedem sanatosi!

Suierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se in­departa calm, masiv, drept, spatos. Pasind in rasparul unei ape repezi, tot asa ar fi mers. Il vedeai in noapte, ca printr-o multime care s-ar fi dat in laturi in fata lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.

Tremurau stelele cerului de septembre in sufletul Olgutei aplecat deasupra noptii, caci de la nici o fereastra de-acum nu mai putea sa-l vada.

*

Totusi, il mai vazuse chiar in acea noapte.

Curind dupa plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasa pe care o regasise de indata ce fusese singura, se hotarise sa-l insoteasca la gara.

Plecase fara stirea nimanui, prin starea de asediu a orasului. Gara era o cazarma revarsata. Acolo noap­tea mirosea a toval ca o tabacarie; mai puternic decit mirosul carbunelui, mirosul mobilizarii stapinea. Pretutindeni, pe cimentul salii de intrare, ingramaditi ca sacii in antrepozite, prabusiti ca trunchiurile in padurile taiate, soldatii impachetati pentru front.

Durerea cu palmele batatorite fuma mahorca si scuipa amar.

Peronul era padure scunda, prin care sticleau ros ochii de lup ai locomotivelor.

Treceau cu pieptul impletit in pielarii galbene, cu scirtiit de geamandan nou, sublocotenenti cu aer de liceeni deghizati. Unii aveau ochi de junca si fumau pentru intiia oara. Altii injurau cu miros de alcool. Ordonantele duceau lazi de lemn cu inscriptii albe, lunguiete si rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mina cu o bucata de malai, o traista vargata, o ranita, un obraz de femeie inmarmurit ca la capatiiul unui mort.

Rasunau numai ordinele militare, aceasta brutala telegrafie verbala. Multimea tacea: vorbele se inapoiasera in sate, de la bariera, ca niste minji pe linga carele si carutele care se intorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un batrin.

Cineva cinta nazal si tinguitor dintr-un fir de iarba. Mai exista iarba, primavara?

Olguta trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, impresurat de miscarile multimii.

― Tu esti, Olguta? Pe cine cauti? vibrase deodata noaptea, barbateste.

Isi facuse loc, inlaturind cu minile doua grupuri, si rasarise in fata ei.

Olguta plecase ochii si capul. Vorbise fara lacrimi, dar in soapta raspicata:

― Am venit, Vania am venit sa-ti spun sa te intorci sanatos.

O clipa, minile Olgutei fusesera in minile lui Vania: izvor in vad de fluviu.

Plecase. Nici o vorba. Nici fata nu i-o vazuse, fiindca nu indraznise sa ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsa intr-un ungher de gara, asteptase, astep­tase, fereastra pustie cu noapte si stele, pina tirziu, mult dupa miezul noptii, cind trenul pornise.

Trecuse locomotiva, pestera de iad, cu fum, flacari, lopeti si negre zvicniri, apoi vagoane, vagoane nenu­marate, cu taceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini

In urma trenului

Si nu-i mai vazuse fata.

*

Vania Dumsa era un simplu soldat printre sutele de mii. In tot timpul razboiului, geamandanul, cas­cheta si paltonul lui Vania il asteptasera in odaia Olgutei.

Abia in 1919, in ajunul plecarii la Paris, Olguta umblase in geamandan. In compartimentul 'garderoba' erau hainele, cam saracacioase fara de forma puterii stapinului lor.

In compartimentul biblioteca, domneau cartile de matematica. Putina literatura ruseasca, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, si Baladele lui Villon.

La fund tocmai gasise cele cinci caiete care-i cutre­murasera minile. Cinci caiete de cifre, formule si semne matematice. Singura urma vie a celui dus era inaccesibila si enigmatica pentru Olguta, ca aurul astronomic al constelatiilor.

Tirziu, noaptea, Olguta umpluse la loc geamanda­nul si, dupa ce privise lung pe fereastra pustiul intregii lumi, asezase in geamandan cascheta engle­zeasca si paltonul, care pina atunci, scuturate si periate zilnic, statusera afara.

Si totusi plecase, traise. Viata ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte. Isi pierduse poate exuberanta de odinioara. Ca obrazul adolescentei de pescar crescuta pe mare, energia ei devenise mai grava, mai concentrata, de o amploare sobra in mis­carile ei. Apoi muncise.

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuti la Paris erau ogor arat de minile ei, cu toata puterea bratelor si incordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiata de orgoliu. Singele de cal arab al minilor ei se razvratise la inceput, constrins de disciplina monotona a gamelor si a exercitiilor zilnice. Il stapinise. Deget cu deget, muschi cu muschi, miscare cu miscare, isi refacuse minile.

Erau perfecte, dulci si dure, suple si fierbinti, cu-ncheietura bratelor flexibila, si fiecare deget stapin pe stralucirea lui distincta in armonia celorlalte, ca stelele in constelatii. Puteau scoate din claviatura sunetul pur, care-i lumina-n noptile cu luna plina, si armonie dominatoare in Beethoven; sunetul grav, care-i privire in ochiul lui Dumnezeu si armonie solemna in Bach; sunetul fraged, luceafar in calea magilor din Bethleem si radioasa armonie in Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice in muzeele pustii si armonie mistuita in Chopin.

Putea smulge gloria, cum smulsese imparatul corsican coroana imparateasca din minile papei. Isi pre­gatise minile in umbra, si le calise in apa vie a sufletului.

De ce?

Pentru cine?

Era singura ca perfectiunea acalmica a marii pe care plutea. Moartea lui Vania ii crutase viata, lasindu-i intacta energia elanurilor, rabdarea infrumuse­tarii lor ― dar ii luase dragostea.

Monica il iubea pe Danut; toate camaradele ei iubeau. In toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. In ea nimic. Isi pierduse sonoritatea esentiala a vietii. Nu mai putea iubi. S-abia acum isi dadea seama ca Vania murise. Nu crezuse pina acum. Mintea stia ca Vania murise, cum stii ca Dumnezeu nu-i; totusi, te inchini, si absenta-i o prezenta.

Nu si-l putuse inchipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu minile inert incrucisate pe inima oprita. Sufletul ei nu-l putea rasturna in moarte. Ca un clopot, care la gestul rasturnarii raspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu il vedea pe Vania, pe masura ce-l credea mort.

Se pregatise pentru el, desi il stia mort. Dar il astepta. Muncise, se adincise, devenise frumoasa, aprig frumoasa, ca un acord fara pedala. Pentru cine?

'Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite.'

Stia ca murise Vania, fiindca abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubra, se prefacusera in cenusa usoara.

Calma, se ridica din chaise-longue. Alexandru Palla adormise cu barbia in piept. Invaluit in vasta pelerina neagra, cu barba luminoasa, parul alb in ondulata rascoala si trasaturile solemn frumoase, parea un mitropolit mort ascultind coruri.

Umbra Olgutei trecu linga el, spre marginea cover­tei. Isi rezema coatele pe ea. Inclina capul. Pletele-i alunecara pe timple, deschizind aripele lor de corb heraldic. Adinc, adinc privirile cazura ostenite in lumina apei.

Luna se inclinase. Fara cuta, cer senin de dimineata, marea astepta obrazul lunei.

― Bietul papa

Il vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanta, cu timplele acoperite usor, matasos, de fumul alb al batrinetii, pe care degetele ei il dez­mierdau uneori. Plin de pacatele normale tuturor barbatilor, dar tinindu-le in vitrina, si totusi pur ca si surisul de copil pe care anii nu i-l izgonisera; inecat in datorii de bacara, muncind de dimineata pina seara ca sa-si sporeasca noaptea datoriile la club o data cu nesomnul; devotat tuturora, inselat de oricine vroia, zimbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombata, ca o minge zvirlita de un copil pe-o margine de acoperis, si cu pasiunea lui total admirativa pentru Olguta.

Venise la Constanta, smulgindu-se de la un proces important, ca s-o mai vada pe Olguta. Sosise cu un sfert de ora inaintea plecarii vaporului. Nu gasise trasura. Venise pe jos: in goana. Era nadusit. Parea mai imbatrinit in lumina cruda a soarelui marin. Venise incarcat de pachete. Bomboane de minta, ca acele pe care in copilarie le oferea Olgutei din biuroul de la Medeleni, socolata, un buchet de violete, un carton de prajituri, o sticla de colonie: tot ce putuse cumpara in goana trasurii care-l dusese de la Palatul Justitiei din Bucuresti pina la gara. Olguta era mai nalta decit el. Ii dezmierdase timplele nadusite si fruntea fara de astimpar. Ea era singurul lui camarad adevarat. Pleca.

― Fetita mea

Si-l vazuse micsorat pe chei, din departare, fluturind batista subt soarele necrutator, cu bratul intins ca un copil care si-a pierdut zmeul.

Ii telegrafiase ziua sosirei la Bucuresti.

Scutura capul deasupra apei cu umeda suflare. Ar fi vrut sa puie mina pe fruntea tatalui ei si sa-i spuie:

― Papa, sa nu fii suparat pe mine. Tu esti bun. Dac-ai sti, si tu mi-ai da voie.

Uita tot si pe toti

Respira linistit. Si trupul si sufletul o ascultau.

Va face un plonjon, va inota ― apa era glaciala ― si se va ineca. Imaginatia isi stinse luminile pe toate zarile. O preocupau detaliile marunte: sa-si scoata paltonul, pantofii si rochia. Voia sa fie supla, cu miscarile libere in apa. Nu putea primi s-o inece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia sa inoate lung, frumos, taind apa pe o coasta, cu avinturi ascutite, pina cind, ostenit, inghetat, la fel cu sufletul, trupul va consimti frateste sa se odihneasca definitiv in adincimea aceluiasi pat de lumina curata.

In virful picioarelor se indrepta spre prora, departindu-se de Alexandru Palla. Isi descheie unul cite unul nasturii paltonului.

Toata marea era o aureola usoara intre zari de argint umbrit.

Fiecare miscare, proiectata pe clarul desert, era simpla ca in stampele biblice.

Isi deznoda fularul de la git, fara graba

― ?

Isi trecu mina peste frunte, pleca urechea, ascultind.

Limpede, suierul rasuna din nou.

Masinal, isi innoda la loc fularul.

Boris Godunov intra in sala tronului, isi vede copiii. E nefericit. Stafia tareviciului ucis e in inima lui

Cine suiera?

Se strinse in palton, incheindu-si nasturii cu degetele-n friguri.

Cine suiera moartea lui Boris Godunov?

― Va

Numele frint in intiia silaba se rostogolise ca o tidva, nu din buzele Olgutei, ci din trecutul cascat.

Era ingrozitor de straniu suierul mortului, cintecul buzelor lui, suflarea lor, rasunind dupa sase ani, in singuratatea marii.

Cine suiera intocmai ca Vania?

Cine cuteza?

Sub fruntea Olgutei ochii se inasprira, deasupra lor, sprincenele isi desfacura aripele curbe.

Suierul venea de jos. Traversa puntea, cobori in­gustimea scarilor repezi, cu suierul in urechi, calauzit de el, cu pumnii strinsi, cu dintii strinsi. Vroia sa-l vada si sa-i spuie:

― Taci.

Cui?

Nu se mai auzea nimic.

Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei si a cauciuc incins. Mormane de parime, cladite ca niste buti de fringhie. Lazi. Buccele. Panere.

S-auzeau masinile duduind infundat.

Un marinar neverosimil, de tinichea parca, in ma­rime naturala, proiectat pe cer.

Suierul

Dupa un morman de parime era suierul, omul. Nu era. Marea, luna, fringhiile, timplele, masinile vapo­rului ii bateau in timple.

― Vania.

O umbra culcata intr-o barca de salvare se ridica, mult mai inalta decit Olguta, crescu, crescu mult mai inalta decit cerul, se apleca Un urias o culege in palma, o ridica spre ochii lui verzi, minuscula in tremurul de libelula al inimii, o lasa, o ridica, o lasa, o ridica Ochii verzi, marea, inecul intr-o privire verde Si o orga, in catedrala lumii, cu toate vinturile marii, inalta un singur acord:

― Olguta!

Si amuti secata.

Tremura. Cu tot trupul si cu dintii. Se destrama in ploaia unui tremur, care-i cernea mintea, gindurile, amintirile. Dintii ciocniti marunt ii sunau ca o mazariche de gheata pe sticla. Nu putea vorbi. Nu putea zimbi. Dezagregat in tremur ca o ninsoare, cu ondu­lari de vifor, sufletul isi pierduse conturul.

Mormanul de parime de care-si rezema spinarea avea o duritate vinjoasa de radacini seculare. O inve­lise cu paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea, asternuse un pled cu o arsura neagra: de tigara probabil.

Ochii ei aveau intensitatea de intuneric si miscarea ampla a ochilor de paralitic. Ii urmarea toate misca­rile.

Intiiul gind se forma deodata si rasuna absurd, formidabil de, absurd in tacerea de cataclism care-l nascuse.

― Un 'primus'.

Vania fierbea apa intr-un ceainic de metal, la fla­cara unui 'primus' asezat pe o ladita.

'Un primus', starui gindul si, dupa el, a doua absurditate rasari: Primum vivere, deinde philoso-phari.[5] Cu aceasta maxima isi inaugurase cursul de filozofie, profesorul de la Humpel.

Poate ca intiiul om, Adamul biblic ― deschizind ochii in care se nastea privirea omului cu mugurul luminii in ea, si miscind mina cu care ridica lespedea veacurilor ― si-a frecat ochii, mahmur, ca orice om care se desteapta din somn. Dar stranepotii au vrut ca editia princeps a omului, inca umeda de tiparul dumnezeirii, sa fie sublima, desi in clipa aceea n-avea cine s-aplaude.

De aceea desteptarea intiiului om e reprezentata floral: crin pur al intiii mirari desfacindu-se gol, mireasma si petala, in mina lui Dumnezeu.

Din absurd in absurd, din gluma in gluma, din amanunt in amanunt, sufletul Olgutei se refacea. Miliarde de paianjeni zideau din nou golul prin care statura unui uragan trecuse, lasind portalul dimen­siunii lui.

Vania existase pentru ea din clipa cind isi auzise numele spus de el, dar existase astronomic, nebulos: cum o planeta-i pentru alta planeta. Apoi totalizat in contur geografic, ca un continent: Vania ― ca un continent rasarit din ape ― viata lui Vania. Exista viata lui Vania. Mai mult o certitudine decit o realitate.

In vaste virtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. Pina cind uman, ultimul cerc incremeni in zimbetul umed al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi si, viu, cazu de pe gene de-a lungul obrajilor.

― Bea, Olguta.

Cu o mina ii sprijini capul, cu cealalta ii duse ceasca fierbinte la gura. Sorbi ceaiul, cu lacrima pe buze, si abia atunci isi dadu seama ca era treaza.

*

Tremurul de frig se convertise in profunda vibratie de caldura, cu unde repezi.

Copiii, cind intra vara pe usa sofrageriei, prapaditi de murdari si rupti, dupa ce o dupa-amiaza intreaga au batut mingea au obrajii Olgutei. Acesti obraji sint gloria singelui. Dar si ochii, in negru, erau la fel cu obrajii. Si buzele, in ros, erau la fel cu ochii. Numai capul i se vedea, aprins in aroma agerii tine­rete, deasupra mormanului de stofa care-i inghitise trupul.

Tacea cu vioiciune. Tacea cu absoluta sinceritate a obrajilor, a ochilor si a buzelor. Sufletul abdicase: culoare in obraji, privire in ochi, umezeala pe buze, era adinc avint de seva pentru faptul fraged al fericirii.

― Imi pare bine ca te vad, Olguta.

Un prietin iti ofera la el acasa, ca aperitiv, o tartina cu icre negre. Crusta pinitii e blonda si suna sfarmicios ca o cojita de purcel fript; miezul e o spuma de aluat pufos; untul, pur ca privirea vacii; icrele, boaba cu boaba delectabile in gura cum sint margari­tarele in sirag.

Minunea comestibila e cumparata, amanunt cu ama­nunt, de la brutarie, laptarie, bacanie. La rindul tau, cu bani identici, vei oferi prietenului o identica sin­teza de delicii. Te opresti, din intimplare, linga un zidar care maninca pe o schela. L-ai vazut din depar­tare. Il admiri. Apetitul sau franc, in decorul muncii oprite ― var, caramida si caldari ― da seductiuni imperioase pinii care ride lat, maslinii brune si-ndracit sarate, si slaninii vargate cu cioric ardeiat. Te uiti la schela, te uiti la zidar, inghiti. Se intimpla sa te vada si, spontan, sa-ti taie cu cutitul o felie de pine, una de slanina si sa ti le ofere cordial.

Cele mai simple vorbe spuse de Vania dadeau im­presia ca si le smulge dintr-o substanta limitata, ca-i imputineaza hrana lui; astfel capatau semnificatia pretioasa a unui dar rupt de la gura.

― Imi pare bine ca te vad, Olguta.

Sa-i spuie:

― Si mie, Vania.

Nu. Era inutil.

Dar cind spui cuiva pe care nu l-ai vazut de sase ani, dupa o tacere de sase ani, 'imi pare bine ca te vad', si cind vorbele sint spuse sobru, cu seriozitatea unei bucurii prea adinci ca sa fie exuberanta ― in­seamna ca cel care se bucura vazindu-te, te-a tinut minte, te-a regretat poate.

― Mi-e cald, Vania, ia-ti paltonul.

― E frig. Pastreaza-l.

― Tu?

― Eu beau ceai.

Niciodata Olguta nu acceptase privilegiul creat de barbat femeii slabe, atunci cind e frumoasa. Adica, barbatul sa tremure fiindca paltonul sau cavaleresc Sau sa primeasca dusul ploii torentiale, fiindca um­brela sa ocrotitoare E penibil sa vezi un barbat razbit de frig, livid, cu dinti clantanituri, zimbindu-ti protector ― si e si mai penibil sa-l vezi subt ploaie, permeabil, bleg, gutunarit, caricatura omeneasca a sifonului, contemplindu-te cu ochi prometeici de pom­pier care-a stins focul.

Accepta totusi paltonul lui Vania pe umerii ei, fiindca Vania nu tremura, si ea, fara paltonul lui, desigur c-ar fi tremurat. Numai linga Vania accepta sa fie femeie. Si era intr-atit, incit nu se mira nici de ea, nici de Vania.

Il vedea, ca intotdeauna, profilat pe cer. Isi bea ceaiul, ruseste, cu o bucata de zahar in gura, sorbindu-l clocotit dintr-o farfurie albastra, scobita adinc. Asezat pe o ladita, cu genunchii desfacuti, aplecat deasupra farfurioarei, avea atitudinea soldatilor in tabara cind isi beau supa din gamela.

Nu se schimbase. Absorbea enorme cantitati de ceai, la masa minca intreit mai mult decit ceilalti comeseni, dar fara lacoma pripire, grav si concentrat ca cei care-si fac semnul crucii inainte de a se aseza la masa ― si ispravea o data cu toti.

Intr-un muzeu cu armuri medievale, statura lui n-ar fi parut confectionata in atelierele de croitorie ale unui veac debil. Vazindu-l pentru intiia oara, cuvintul 'barbat' iti venea pe buze cu intonatia ampla cu care exclamai: 'un munte' ― cind ochii si gestul minii ridicate il vad si il saluta.

Rasa, dura ochiului, fata lui nu parea luminata de brici, britanic, ci rebela parului ca stinca torida.

Rotunzi si foarte mici, dupa criteriul spatial, ochii lui Vania erau obositori de intensi. Doua puncte verzi dilatate intr-atit, incit vibratia culorii devenea lu­mina. Pareau concentrarea altor ochi mai mari, ca soarele trecut prin lupa. Vazindu-l de profil, te frapa nasul.

Un nas strasnic, cu nari groase, curb arcuite dea­supra buzelor carnoase. Insa dupa ce exclamai in fata nasului ― comic in sine ca toate nasurile mari ― vedeai implintarea masiva a fruntii scunde, late, bombata deasupra arcadei, ca metalele, nu ca pe­talele, vedeai agerimea neta a barbiei scaparind, si-ti dadeai seama ca linia intregului profil, cu proemi­nenta dominanta, intrecea linia profilului normal nu dupa ritmul deformant al caricaturii, ci in masura in care capul calului din frunte, suprem distins in plina viteza, intrece la potou narile calului de alaturi. Vedeai profilul avintului spre viata, intrecindu-l pe-al celorlalti ― si deveneai simplu spectator.

Acest profil ― pe atunci descarnat si famelic ― in primavara anului 1917, pornise din lagarul de prizo­nieri romani, tirind prin noapte un trup vargat de batai, se ridicase ca fumul negru si se aplecase dea­supra unei sentinele cu casca prusaca, gituita cum storci un burete ― trecuse prin toate noptile Ger­maniei, ca printr-un tunel, sapat pe brinci, cu fruntea si cu minile, si se inaltase subt cerul atit de suav comercial al Elvetiei, hirsut, pamintiu si enorm. Nu se oprise. Pornise din nou spre Germania cu armatele franceze, la pas, pe brinci, transee cu transee, in uniforma albastra; apoi, sergent in corpul expeditionar francez, plecase in Rusia. In 1921 era la Geneva, improvizat librar. Cel mai ciudat librar al Genevei. Nu accepta in librarie decit preferintele sale, pe care le impunea clientilor.

De pilda, clientul intra cerindu-i Sous les yeux d'Occident[6] de Joseph Conrad. Bratele amplului librar se ridicau si cadeau vast dezolate.

 Stimate domn, e o carte slaba. Acest Conrad e polonez si scrie englezeste. Aceasta carte, scrisa in englezeste de un polonez expatriat, descrie sufletul rusesc vazut de mintea unui englez. Vedeti ce amestec infiorator! Daca vi se ofera un voiaj gratuit in Japonia sau o carte de Loti despre Japonia, cred ca n-o sa ezitati si o sa alegeti vaporul. Ei bine, stimate domn, eu va ofer o calatorie gratuita in sufletul rusesc: toate volumele Dostoievski, Fedor Dostoievski. Nu ezitati. Sous les yeux d'Occident! Dum­neavoastra aveti ochi de occidental, eu va ofer auten­tica drama slava. Cumparati un volum de Dosto­ïevski, iata: Fratii Karamazov. Costa si mai ieftin pe deasupra.

Clientul sovaia.

― Stimate domn, va rog acceptati aceasta carte. V-o imprumut, v-o daruiesc. Permiteti-mi sa adaug si Les possédés.

Clientul, uluit, iesea cu doua carti subt brat, pentru care fantasticul librar nu acceptase bani.

Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pome­nea cu o carte de Mirbeau, in care fadul Bourget se topea ca un elegant borcan de briliantina la dogoarea unui foc haiducesc, la care se pirjolesc in frigare berbeci intregi.

― V-am cerut Bourget, raspica lectorul.

― Mi-ati cerut, stimate domn, o otrava cu care desigur v-ati intoxicat. V-am oferit antidotul.

― Dar

― Va rog, acceptati-l.

― Domnule

― Imi veti fi recunoscator.

O domnisoara cerea Toi et moi de Paul Géraldy.

'Ariane, ma soeur, de quelles amours blessée, vous mourûtes, aux bords où vous futes laissée[7]l' recita Vania, indulcind metalica octava a glasului sau, dindu-i, pentru Racine, timbrul de oboi. E fru­mos acest suspin, nu, domnisoara? Cumparati Racine, domnisoara. E miere curata, va asigura un urs ade­varat. Géraldy e un manechin de moda. Il vedeti in toate vitrinele, gratuit. E pacat sa dati bani

Uneori, oferea ceai clientului incredul, si facea lungi lecturi irezistibile. Glasul gros exalta lumino­zitatea neteda a frazei lui Anatole France, care aparea carnoasa, goala, alba si rotunda ca o nimfa ondulind printre trunchiuri de padure seculara. Tragedia in lumini de zimbete si de legume a lui Crainquebille, cind ridica din greseala valul Justitiei care-i da lipsa la cintar, lui, negustorul ambulant, cu umila si onesta balanta; duhul doctului si sfintului abate Jérôme Coignard, masluitor la joc de carti, fur, asasin si linge-blide, in cugetul caruia zimbetul, ca si lumina soarelui, e vesnic si se formeaza din fuziunea corpu­rilor solide ale seriozitatii; Bergeret, savantul dascal universitar, incornorat de nevasta subt ochii lui, si care in loc sa faca moarte de om, isi ia coarnele de pe frunte, coborindu-si-le in cugetare ca un emotionant motiv decorativ sapat pe zidul unei pestere primitive de intiii oameni; Paphnuce, cel care-si servea trupul de o murdarie indirjita, cerului, in virful unui stilp, ca un aperitiv in virf de scobitoare, oferit lui Dumne­zeu; si toate fapturile nascute din lumina pagina si zimbetul lui France ieseau din rafturile si din paginile dughenei acestui librar care vindea viata sau o daruia.

Refugiatilor rusi le semnala si imprumuta recenta literatura ruseasca. Lirismul fioros al poemului Celor doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania, navalise in sufletul refugiatilor ca un vint siberian, fosforescent de alburi si imensitati.

Evident, daduse faliment.

― Comertul nu e o institutie filantropica, epilogase Vania.

Aflase de la niste refugiati basarabeni ca de curind murise un alt Dumsa, fara urmasi directi, lasindu-i o mosie in Basarabia, dar ca Vania era considerat ca mort, si ca, pe deasupra, fusese condamnat la moarte in contumacie, de militari, pentru dezertare la inamic.

Se instalase la Marsilia, hamal in port, ca sa-si agoniseasca banii pentru repatriere. Directorul unui circ ii propusese sa devie 'sampionul Siberiei' la lupte franceze. Refuzase. Avea o profunda aversiune pentru aspectul sportiv al puterii, mai ales comercia­lizat. Intirziase mult la Marsilia, desi era bine platit pentru exceptionalele sale merite musculare, din cauza citorva concerte interesante ascultate de sus la galerie, unde spatele, care incarca si descarca sacii in port, se inaltase ca o colonada infipta-n virf de munte, spre cerul de vinturi, fulgere si luceferi, al muzicei.

Pe coverta clasei a treia, adevarata mahala de na­tionalitati, curind dupa imbarcare, Vania devenise un personaj respectat cu teroare la inceput, cu sim­patie mai apoi. Pe acelasi vapor, se imbarcasera la Marsilia, cu destinatia Constantinopol, doi boxeuri negri poids-lourds, expulzati de boxul francez pentru grave abateri de la loialitatea pugilatului in ring: Sam si Jimmy []. Erau formidabili si puerili. Tesita, fruntea matahalelor continea naivitati de buratec si zburdalnicii de limonada gazoasa. Ca muntii acefali din poveste, se bateau cap in cap, glumeti. Prindeau muste ca dulaii si le mestecau c-un zimbet gidilit in falcile blindate. Dimineata se antrenau, cu iuteli sal­tarete de purici in gambele de smoala statuara, luindu-si fiecare dusul bolohanos de pumni reciproci, c-un zimbet de sapun.

Dupa amiaza jucau carti, in doi, trintiti la pamint, ca niste malaci miopi cu botul intr-o cutie de bom­boane colorate. Se furau unul pe altul, trisind necon­tenit, cu o enorma evidenta, ceea ce egaliza jocul. Risul le venea ca un stranut saltat in tromba. Cistigatorul jubila astfel.

Spre seara inghiteau alcool, cu sticla, umar linga umar, cu bratele incrucisate, sticla lui Sam varsindu-se in gitlejul lui Jimmy, sticla lui Jimmy gilgiind in botul fara botnita al lui Sam. Apoi, turtiti de betie, ca o balta africana subt soarele harapilor, cintau pe doua glasuri.

Sam bolborosea ca o broasca devenita toba mare, milos si flescait de duiosii subite; Jimmy horcaia nazal si bas ca un trombon devenit contrabas prin raguseala si mugetul timpeniei prin metempsicoza. Apoi dormeau lati, ca varsati din butoaie cu namol, si somnul lor buzat avea nari sforaitoare de harmasar intre iepe.

Intr-o zi, un glumet ii infierbintase cu alcool inainte de a-si fi ispravit jocul de carti. Alcoolul devenise geniu in craniul lui Sam, care observase ca Jimmy triseaza.

Bataia se invirtejise subit ca un simun, fara manusi de box. Marinarii cercasera sa intervie. Zburasera ca pleava, frinti. Atunci se intimplase miracolul vietii lui Sam si a lui Jimmy, fenomen cardinal in mintea lor, cum ar fi caderea Romei pentru antichitate.

Bataia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. Doua brate il deznodase subit, dublind unicatul. Un pumn alb in ochii lui Sam, un pumn alb in ochii lui Jimmy, cu scinteile de rigoare. Asa se prezenta fenomenul. Sam in stinga, Jimmy in dreapta; bratele lui Vania intre ei. Se imbulzeau capetele infricosate ale rasei albe, de jur imprejur.

Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania intre ei, nemiscat. Ritmul vertiginos al bataii parea suspen­dat o clipa, pe culmea unei indoite prabusiri a negri­lor spre albul impostor.

Miracol! Reactia celor doi negri fusese aceeasi. Ca maimutele avintate dupa o insecta, care in plin elan, intilnind o nuca de cocos, uita de insecta si apuca nuca, Sam si Jimmy, de o parte si de alta a lui Vania, ii contemplau pumnii, ca pe un aerolit sfarmat in doua de capetele lor. Un idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O portie pentru Sam, alta pentru Jimmy.

― A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetisism de negru si accent englezesc.

― A-ooh! se hlizi Sam intocmai.

Reputatia lui Vania era stabilita. Era tratat cu deferenta datorita unui zeu, cu bratele insufletite de mari motoare. Pina si bucatarul intelegea sa-i aduca ofrande, amplificindu-i portiile, omagiu la care Vania era foarte sensibil, caci, dupa cum spunea el, aratindu-si cu dezolare intinderea trupeasca, avea de hranit o familie numeroasa. Accepta totul pina la nas. Trupul calatorea in clasa treia, dar nasul nu accepta mirosul promiscuitatii dormitorului comun. De aceea isi ale­sese drept culcus o barca de salvare suspendata pe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea isi fierbea apa pentru ceai. Nimeni nu observa. Toata noaptea, suiera. Nimeni nu auzea. Capriciile lui erau incorpo­rate in peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui munte, cu norii si zapezile lui, in scobitura cu sate din vale.

E drept ca devenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici care plingeau, Vania era o jucarie cu proportii de monument si agilitati de paiata. Rideau si oamenii mari, copilareste, cind mai pe frantuzeste, mai pe nemteste, mai pe romaneste, Vania deforma o poves­tire de Cehov, pe intelesul bucuriei acestor oameni vesnic tristi fara sa stie.

*

Vania, de atitea zile calatorim impreuna! rasuna dezolat glasul Olgutei.

― Tu sus, eu jos, zimbi Vania, gesticulind cu un deget in sus si in jos.

― Daca stiamiti tineam tovarasie, urma Olguta cu o usoara incordare a sprincenelor.

― Nu se poate! Tu sus, eu jos, relua Vania, cu acelasi gest, refrenul.

Sprincenele Olgutei se imbinara deasupra agerimei ochilor. Nimeni, absolut nimeni si nimic n-ar fi putut-o opri sa-i tie tovarasie lui Vania 'jos', cum spunea el. Era atit de evidenta razvratirea ei, incit Vania zimbi.

Serioasa o clipa, subt zimbetul lui, dojenitor de serioasa, fata i se darui toata in culorile obrajilor si zimbetul ochilor. Cuvintul 'jos' isi pierdea vertiginos semnificatia pe care i-o dadea Vania, in gluma de altfel ― 'sus' capata o semnificatie de surghiun, umi­litoare pentru Olguta, si 'jos'' devenea inaccesibil, incintator, cum e fereastra casei saracacioase la care rasare, acolo si numai acolo, obrazul fericirii.

Vania nu mai calatorea in clasa treia. Clasa treia era locul care-l adapostea pe Vania; clasa intiia, decorul fad si mort prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul isi schimbase configuratia obiectiva, capatind una lirica, asa cum se intimpla in orasele in care deodata te-ai indragostit de cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le preferai, devin sarbede; cartierul prin care trece, sau in apropierea caruia locuieste iubirea ― cartier pe care-l ocoleai pina atunci ― iti pare atit de inaccesibil, chiar daca e foarte saracacios, incit cea mai modesta casa de acolo te intimideaza ca o ruda a fiintei iubite. Si daca nu-s gradini pe acolo, gradina-i pentru tine-ndragostitul, presimtirea micei respiratii calatoare.

*

Cind ai trait o viata intreaga printre lucruri si fapte aspre, purtindu-ti coltii condensatei tale singu­ratati, cind ai trait razboiul, dindu-ti seama ca civi­lizatia e o pictura nu un organism viu, tenul unui fard, nu al singelui, cind ai simtit mereu ca fiecare om, prieten ori dusman, e un copac vasal al codrului primordial, la umbra caruia, in loc de banca, un lup asteapta, in crengile caruia, privighetoare, o gorila clipeste lubric; cind te-ai deprins sa nu mai socoti viata ca un manunchi de flori, idilic, cules de ingeri si prefirat din poala lui Dumnezeu, ci ca o absurda indirjire milenara intr-o vasta indiferenta spatiala; si cind suieri melodiile muzicei ca sa nu scuipi, si-ti apleci ochii pe file ca sa-i speli de viata, nu ca s-o gasesti acolo ― e ciudat, foarte ciudat, sa simti deo­data fragezimea unui zimbet omenesc, harazit tie!

Fata in fata cu zimbetul Olgutei, Vania intoarse capul, incet de tot, ca o enorma lacata cu cheia demult pierduta, deschisa de o floare, ca o lacata data in laturi cu poarta de fier pe care o cetluise pina atunci.

Sufletul pierduse curajul ― sau nepasarea ― unei miscari. In fata zimbetului Olgutei, sufletul lui Vania sedea de profil. Ciudat! Ca si cum in cerul pe care-l stii deasupra capului, cu indiferenta absoluta a miliar­delor de stele, s-ar intimpla deodata ceva nu in lega­tura cu astronomia, ci cu tine.

Sa simti deodata ca o stea ― razvratindu-se, rupindu-se din legile constelatiilor, desprinzindu-se din algebra lumilor stralucitoare ― te priveste, se uita la tine, si ceea ce pina atunci era lumina ei devine un zimbet pentru tine, s-o simti a inimii tale, nu a cerului, si sa-ti fie frica nu de un trasnet, ci de o stea care te-a ales.

De sase ani sufletul pierduse libertatea unei mis­cari. Un glas launtric edictase o lege: 'Acolo n-ai sa te uiti'.

'Acolo' era Olguta. 'Acolo' era o scena pe un peron de gara: o fetita ― nu? ― venise in goana la gara, trecind printr-un oras intunecat, plin de sol­dati, ca sa-i spuie: 'Sa te intorci sanatos', cu ochii plecati si minile ei ― minile de o suverana energie deasupra clapelor pianului ― subtiri, usoare si timide in minile lui

Fara voie, Vania isi privi minile ― trecuse tot razboiul asasin prin ele, cu baionete, pusti, evadare, gituire, granate, glod, singe ― si gasi, nesterse, minile subtiri, usoare si timide.

Oare venea intr-adevar in tara pentru o mostenire?

'Acolo n-ai sa te uiti.'

'De ce?'

Respira adinc si nu se uita.

Dar ii era sufletul ca un munte invaluit in violete.

Se stinsese zimbetul si culoarea pe obrajii Olgutei. Abia acum isi dadea seama ca Vania se schimbase: nu mai vorbea cu ea. Sedea singur, privind marea, cu capul intors. Profilul i-l vedea numai luna.

*

Cu douazeci de ani in urma, Vania Dumsa, var de al doilea dupa tata cu doamna Deleanu, sosise ― sau, mai exact, cazuse la Iasi, refugiindu-se din Rusia, unde tinarul student revolutionar avea de ispasit o pedeapsa de 10 ani in frigoriferul politic al Siberiei. Cu par ceva mai lung ― curind retezase scurt acest romantism aparent ― cu bluza ruseasca, geamandan pirpiriu, palton, sapca si punga plata. De pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu Rosinanta pe caile-lactee ale morilor de vint.

Devenise imediat gloria facultatii de matematici. Dar o glorie neagra, ca Lucifer printre ingerii fondanti ai paradisului. Inaugurase ironia si chiar sar­casmul in dialogul matematic dintre banca si catedra. Nivelul cugetarii celorlalti era al hirtiei cu cifre, cladite in volum prin suprapunere, pe cind cifrele palpitau inalt in cugetarea lui, ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalti matematica era o profesie, pentru el, o aspiratie sufleteasca, acelasi elan care pe unii ii duce spre Dumnezeu, pe altii spre pamint.

Dar concomitent cu activitatea matematica, nein­destulat, intreprinsese diverse activitati publice, in genul celora din Rusia, care-l facusera sa devie scan­dalul universitatii si al benignului oras moldovenesc.

Vroia, de pilda, pamint pentru tarani, el, un Dumsa, fecior de boieri adevarati, student pe deasupra. Vroia pamint pentru ei, fiindca socotea ca numai pamintul posedat pe veci va fi generatorul de civilizatie al acestei clase formidabile numeric, deci al tarii intregi, caci, spunea el, civilizatia oraselor nu insemna civili­zarea tarii, dupa cum tratamentul estetic al obrazului plin de cosuri, cu pudra si sulimeneli locale, nu in­seamna purificarea infectiei singelui. Concepea de asemenea exproprierea nu ca o gratificatie de acordat taranilor, ci ca o restituire.

Reactiona in acest fel fata de toate realitatile so­ciale solutionate agreabil, pe atunci, pentru clasele dominante.

Vroiau si altii ceea ce vroia Vania, dar vroiau moldoveneste, decorativ, blajin, asa cum aspira spre cer timidele si molaticele dealuri ale Moldovei: ges­turi de fum mai mult decit de pamint. Aducea putin Nistru in Moldova Prutului si-n Iasul Bahluiului.

Animator, gasise aderenti, mai mult, fanatici intre camarazii sai. Injghebase o revista intitulata scurt Nu, care opunea un vesnic veto 'da'-urilor obstesti .Evident, nici profesorii nu erau crutati de acest 'nu', erga omnes, cum spuneau colegii de la Drept. Revis­tele universitare, indeobste, au un public limitat, caci, in genere, n-aduc altceva decit entuziasmul ti­neresc de care buzunarele parintilor sint blazate. Revista lui Vania insa aducea in orasul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care multi batrini il apreciasera in tinerete. Asa ca Nu in Iasi era pretuit esteticeste. Ciudat: ceea ce era destinat actiunii so­ciale, destructive pentru doctrina reactionara, era aplaudat in saloanele Iasului. In sfirsit! revista era discutata, apreciata, hulita, criticata, detestata: in­tr-un cuvint avea lectori. Directorul ei avea dusmani. Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edi­ficiu cu un singur paratrasnet. Nu il avea pe Vania.

Trasnetul solicitat aparu din senin, o femeie: Ioana Palla. Femeile mai indraznet curioase sufar o stra­veche atractie pentru oamenii reputati 'rai': aceeasi impulsiune, in ordinea intelectuala, ca cea care le face sa prefere alimentele piparate, mustarurile, so­surile englezesti, in ordinea alimentara. Rautatea e 'picanta'. In salonul 'inchis' al Ioanei Palla, intrase tinarul revolutionar transnistrian.

Cast trupeste si sufleteste, cum numai palizii rusi nu englezii cu singe si ten de tomata, stiu uneori sa fie, Vania reactiona agresiv, cinic, brutal ― in idei, evident, caci, profund initiat de propria-i delicateta nu confunda, romaneste, vulgaritatea cu puterea ― in fata Ioanei Palla, prerafaelita pe atunci, in discutii, ca un vitraliu cu suavitati de crin lunari si stinjenei vesperali.

Vorbele lui Vania consumau dinamita si vitriolul tuturor atitudinilor explozive in revolta si corosive in judecati. Brutalizata, Ioana admira in el fastul barbar al puterii barbatesti, si-l stimula pe tarimul discutiilor.

Majuscula initiala a atitudinei lui Vania ― iarasi in discutii ― fata de fenomenul 'femeie', alaturi de parerile curente, era acelasi 'nu' prometeic al tineretei universitare in jurul lui grupate.

Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuala, cit timp Adam e un plural si Eva la fel, de cind cu gramatica paradisului pierdut. Casatoria monogama: inventia crestinismului, utila preotilor prin virtuali­tatea de noi casatorii, si avocatilor prin divorturile prealabile. Poligamia natural ca e anatemizata de preoti si condamnata de legisti, de vreme ce le expropriaza latifundiile profesionale.

Nu. Fidelitatea e crima de les-biologie. Viata este proces de experiente cit mai variate, nu de monotonii reiterate. Toti oamenii de geniu, toate formulele proeminente ale vietii sint rezultatul unui adulter proxim sau departat. In pomicultura adulterul moralei e sfinta institutie a altoiului. Si insusi pamintul e fruc­tul unui adulter cosmic.

Nu. Femeia sa fie nesincera, perfida, diversa, conglo­merat de sinceritati autonome; sa poata iubi mai multi barbati deodata, cum marea primeste in acelasi culcus de apa supla, in care trupul ei e vesnic alta lumina cu alte unde, revarsarea, felurit ritmata si colorata, a fluviilor care-i dau viata si vigoare.

Iubirea platonica? Nu. Nu exista. Exista glande si exista frumusetea. Varsa cincizeci de ani pe dra­gostea eterna a lui Romeo si Julietei; Julieta va inchide fereastra ca sa nu raceasca, tragind storul pe splendoarea lunii, care incomodeaza somnul; Romeo, numai la gindul ca exista scari ― de lemn comod, nu de matase eleganta ― va binecuvinta eternitatea plana, cu perne moi, a patului. Reia-le cei cincizeci de ani, si fiziologic vor fi lirici in poemul lui Shakes­peare.

Nu! Nu! Nu! Corsar negru in fata flotelor imense ale da-urilor, distrugea.

Intr-o zi, Ioana Palla, campioana suavitatilor in discutii, spusese da. Si Vania. Adica 'da'-ul cazuse intre ei ca un mar copt; vorba devenise fapt trupesc.

Ioana gustase cu o profunda jubilare savoarea de­ceptiei. Era intiia femeie a acestui padisah al hare­murilor verbale. Trupul Ioanei, ca intiiul steag infipt in Polul Nord, filfiia pe o imparatie de zapezi intacte, fara urme de galosi, in bataia unor vinturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul intiiului dialog tru­pesc fusese neasteptat pentru Ioana. Vania ii ceruse sa plece cu el! Unde? Oriunde. In Africa, in America, in Australia; de pe atunci avea aptitudini continen­tale. De ce? Nu putea sa accepte ignobilul gest de a saluta si suride omului batrin care era sotul amantei sale. De ce? Prefera sa bea apa din pumni sau sa moara de sete, decit sa-si moaie buzele dupa altul. De ce? Fiindca o iubea. Ei si?

― Cum?

Asa cum ar striga profetul tinar in fata cerului crapat deodata, gol, fara Dumnezeu: 'Cum?' cu su­fletul spart ca si cerul.

― Buna seara.

― Ne vedem mine, Vania, zimbise Ioana Palla, care cunostea perfect legile gravitatiei.

Dar nu-l cunostea pe Vania. A doua zi, tinarul revolutionar plecase in America. Ii era scirba nu numai de Iasi, de Moldova, de Romania, ci de intreaga Europa. Oceanul despartitor era de rigoare: atlan­tica batista dusa la nas.

Desigur ca si Ioana Palla ar fi plecat dupa el in America ― gestul lui Vania batea recordul picantului ― dar intre timp sosise din Franta Alexandru Palla, dind o inedita savoare Europei.

De atunci ― douazeci de ani ― Vania cunoscuse femeia, asa cum maninci din picioare, asa cum bei din fintini, mereu altele, la drum lung, in scurtele popasuri.

Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse in minastirile dragostei zavorite de blestem.

*

Se inclina mereu obrazul de palori al lunii pe umarul ei gol.

Pe tipsia marii, un parfum de trandafiri galbeni ― era vag apusul lunii.

Pe toate zarile, salciile tacerii, oglindindu-se in ape. Simteai, in noapte, clipa de cufundare launtrica a toamnei, cind singura isi spune cu cea dintii frunza cazuta: Du-te.

*

Pe unii oameni in momentele grele ale vietii ii persecuta acelasi motiv exterior. Un stor de pilda, pe care l-au vazut leganindu-se in vint, in clipa cind au aflat o moarte, il vad in fata ochilor de cite ori durerea, indoiala sau melancolia ii apasa. Pe altii o melodie de gramofon. Pe altii, unghia stupida a de­getului lor aratator. Pe altii o caterinca si un papagal verde ca harta Irlandei.

Pe Vania, gindul Americei. La aceeasi fereastra sufleteasca, din acelasi virf de turn in care rareori se suia, vedea exact acelasi contur: America. Conti­nentul era acolo lipit de fereastra, ca un paianjen in ata lui. Numele noului continent avea in sufletul lui un rasunet psihologic, nu geografic. America nu era dincolo de Atlantic, ci in creierul lui, ca un centru autonom, determinind anumite reactii particulare, anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a liber­tatii.

Rupse tacerea, intorcind capul spre Olguta.

― Stii ca plec in America

'Iarasi', dadu sa ingine Olguta, dar tacu fiindca spaima ii imprejmuise vorbele.

Glasul lui Vania era linistit si informativ. Dar vibratia lui asternea pe obrajii Olgutei, ca gerul pe fereastra, abur peste abur, paloare peste paloare, alb peste alb. Si iarasi o impresie noua, de o noutate stranie, pentru Vania. Daca pamintul pe care mergi, pe care-l calci, fara sa te gindesti la el ― duritate incorporata in pasi ca cerul in ochi ― ai simti deodata ca sufere din pricina ta, fiindca pasii tai sint grei, daca ai simti inlauntrul lui ca o durere fara de ex­presie aparenta, fiindca il calci ― ce-ai face: ai merge inainte, sau te-ai opri?

Zeflemeaua, ironia, sarcasmul, duritatea le infipsese in oameni, cind trebuia, ca sa inainteze prin indife­renta lor masata: prora nu despica val sau liniste, cind pinzele-s desfasurate?

Si iata ca, deodata, miscarile lui, capriciile liber­tatii lui, pornirile nevoilor lui ― limitate la trupul si sufletul lui ― porunceau durere sau bucurie in alt­cineva.

Isi pierdu echilibrul firii lui, ca un om educat de presiunea atmosferica a pamintului, desteptindu-se intr-o planeta noua, in care pasul devine salt, bratul ― aripa. Vrei sa te pipai, si te lovesti ingrozitor cu propria ta miscare, detractata. Lacrima-i glont; soapta ― bubuit.

― Am mostenit o mosie in Basarabia. O vind si plec Ma vezi tu pe mine proprietar in Romania?

Sa cauti fraze, oarecum hazlii, in fata unor ochi negri care te privesc cu un fel de mirare amara

'Ma vezi tu proprietar in Romania'; un ecou ras­picat ii repeta vorbele in craniu. Ce insemna asta? Motivarea actiunilor lui! De ce? Pentru cine? Nicio­data nu daduse socoteala nimanui. Niciodata nu-si anuntase, nici explicase intentiile, necum faptele.

Era jenat, intimidat. Tot ce facea devenise deodata fortat, nenatural. Actele lui cele mai simple aveau spontaneitatea tunetului. Stirpise din el umbra cabo­tina pe care analiza o pune in jurul faptelor, conco­mitent cu formarea lor, atenuindu-le vigoarea sigura. Acum le culegea si le dadea drumul, ca unor fosti vulturi deveniti muste cu pretentii.

Persevera totusi, fiindca prefera sa fie ridicol decit sa existe istovitoarea transparenta a tacerii intre sufletul lui si ochii negri.

― Mi-a revenit fobia Europei. As fi plecat in Rusia, dar s-a schimbat.

Capul cauta cuvinte. Nici constructia frazelor, banal gramaticale nu mai avea abruptul frazei lui. Cule­gea cuvintele din dictionare. Nu mai aveau singe, necum singele lui.

― [] Plec in America. Ma fac fermier.

America devenise un carton de jucarii, in care era o ferma de lemn, cu iarba artificiala, animale cu miros de clei si eticheta.

Cauta cuvinte cu febrilitate. Era in sufletul lui miscarea dezordonata a picioarelor de carabus intors pe dos.

Tacerea incepea.

― America

Tacerea se forma, limpede, de cristal dur.

Tacu, prins in ghetar, ca un gol de aer.

― Vania

Ce se intimpla?

Buzele Olgutei se chinuiau in neastimpar. Stia sa vorbeasca. Orice gind gasea conturul sunetului precis in buzele ei, care nici in copilarie nu bilbiisera. Intot­deauna viata ii daduse cuvintele care devin fapta, calcind pe buza ca pe un hotar de lupta.

Dar acum?

Era in sufletul ei o ingenunchiere, cu minile im­preunate, care cerea cerului cuvintele.

― esti hotarit sa pleci in America?

Isi inclina capul, prezentind fruntea ca un scut.

― Da.

Fruntea Olgutei se pleca mai tare, si genele.

― Vania

Soptise numele desprins din bataile inimei.

― ma iei si pe mine?

Isi aplecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea destinului.

― De ce?

Aspre, cuvintele pornisera cu pumnii strinsi din gura lui Vania spre fruntea lui, nu spre Olguta. O lovira. Il privi cu ochi in care nici o stea nu rasarise: Noaptea inceputului.

― Fiindca te iubesc.

Azvirlise un soare in bratele unui om.

― Si eu te iubesc.

Cine vorbise?

Olguta stia, fiindca ascultase: Vania nu, fiindca vorbise.

Din nou plecata, Olguta isi racorea buzele pe les­pedea destinului.

*

― Cind plecam?

Glasul Olgutei trecea pe subt umbrare cu mult soare printre frunze. Sunetele erau grave de fericire, obosite de belsugul lor.

Daca si-ar fi intors fata spre Olguta, i-ar fi raspuns: 'Cind vrei'.

Dar si-o tinea in palme, grea. 'E un copil, e un copil', cintau coruri de glasuri in el. 'Crut-o las-o, e un copil', porunceau glasurile in el.

Vorbi, tinindu-si capul aplecat:

― Sint un vagabond

― Stiu.

― Sint unchiul tau

Glasul se inasprise.

― Stiu.

― Sint cu douazeci de ani mai mare decit tine

Cum ar spune vintul: vin de departe, am pornit cu ghetarii, am fost amar prin brazi, crincen pe mari, am scuturat floarea livezilor de portocali si am venit cu rindunelele. Sint batrin.

Olguta zimbea. Se rumenea omatul piscurilor pe obrajii ei.

― Am iubit o femeie

Ochii Olgutei se micsorara si, fara sa vrea, scutura pletele care-i cadeau in ochi, descoperindu-si fruntea.

― Acum douazeci de ani, urma Vania, sfarimind cu inima tacerea buzelor.

Olguta regasi un zimbet care clipise.

― Viata viata

Pieptul larg al lui Vania se umfla. Calca in sfirsit pe pamintul lui.

― Viata

O privi pe Olguta cu ochii care privisera mereu viata in fata, dominind-o cu trupul batut de toate vinturile, de toate nevoile, de toate greutatile

Si intilni un zimbet, cu duiosie ireverentios.

― Viata e grea.

Atit gasise ca sa bata medalia Infernului al carui miros ars ii palpita in nari.

― Stiu.

Un 'stiu' de ris topit.

Si pe aceeasi fata zimbetul se stinse, trasaturile se ascutira, fruntea se ivi, coplesind si dominind rotun­jimea copilaroasa a obrajilor.

― Stiu, Vania

Minile lui Vania, pe genunchii lui inclestate, se umplura parca de conturul obrajilor Olgutei, raminind tot pe genunchii lui.

― Te iubesc, sopti Olguta.

Obrazul Olgutei se inclinase fraged pe viola pra­fuita a vorbei vechi.

Si iarasi zimbetul aprinse feerii de ger subt luna.

― Cind plecam?

Sedea in fata Olgutei, aplecat spre ea, cu mirare si fara mirare, ca o mare statuie de granit, care deodata ar vedea cu ochii ei de piatra macul privit de ochii orbi pina atunci, in zeci de primaveri.

Inlatura cu o miscare a minii gramezile de ani din jurul lui, si cu un zimbet care se resemna sa fie fericit vorbi incet, cu glasul lui adinc:

― Plecam, Olguta.

*

Prin somn ii simtise toate miscarile, cum simte fundul marii umbra unui nour din cer, calatorind altfel decit umbra vietatilor adincului mut.

Alexandru Palla se destepta nelinistit, ca si cum ar fi pierdut ceva. Intoarse capul: chaise-longue-ul Olgutei era gol.

Il privi totusi, si dupa ce ochii constatara absenta, nu cum te uiti la un scaun de curind gol, ci cum masori conturul precis al singuratatii.

Spumoasele crengi ale lunii in declin atirnau frinte de propriul lor belsug.

Isi umplu pipa, o aprinse. Un cascat alunga intiiul fum inainte de-a fi intrat in piept. Privirile-i alune­cara pe punte, pe mare, pe cer, pe zare.

Trase un fum mai indesat si-i dadu drumul cu putere, oftind.

'S-a dus in cabina.'

Niciodata gindul lui n-o desemna pe Olguta, no­minal. Insa pronumele care-o cuprindea avea un timbru si o inflexiune speciala. Intr-o carte religioasa, tiparita negru, ar fi fost majuscula cu ros chenar, pe care un fir de busuioc si-ar fi lasat piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar indrazni s-o deschida, in­chisa intre scoarte pentru vecie.

Fetele lui Le iubea deopotriva, adica voia sa le iubeasca deopotriva Cind se gindea la Monica, o vedea lumina de soare uitata de trecut intr-o fereastra ogivala, vestind senin cu rindunele ― si zimbea. Deasupra Monicai se boltea cerul Florentei. Pre­simtita si fireasca vecinatate a acelui cer o facea parca atit de surizator blonda ― dimpreuna cu teii ― si atit de pur inalta, deasupra spicului bogat. Cind se gindea la Olguta prefera sa fie alaturi si Monica: astfel, numai emotia lui indraznea sa zimbeasca.

De trei ani era tovarasul lor, camaradul lor sur, intr-o masura bunicul lor. Cuvintul 'bunic' ii inspi­rase statornic aversiunea pe care ti-o dau cuvintele impaiate de literatura: luna, dor, Venetia Acum il inspaiminta, mai putin alaturi de Monica ― fata de care toti oamenii virstnici aveau atitudini de bunici maguliti ― imperios, insa, alaturi de Olguta.

De acum inainte

Il aruncase viata intre ele, cum ar arunca vintul o pelerina asupra unui zbor de cocori.

Dar fara miracolul tovarasiei unui cird de cocori cu o pelerina, aceasta e o sumbra bucata de postav bleg cu fald romantic si miros de maryland. Si atit.

Buna de pus in cuier, nu in colivie.

Se intorcea in tara, fiindca se intorceau fetele. Le insotea pina la capat, cu toate ca acum trei ani plecase hotarit sa nu se mai intoarca.

Plecarea de atunci!

Oroarea de atunci, in stare sa rastoarne un munte, nu o inima!

O musca veninos si gras lucioasa, insurubindu-se intr-un hoit, e un spectacol hidos, firesc insa, care te dezgusta de moarte si de heruvimii ei verzi.

Dar un frag rumen, fraged, aromat, margean de roua, rasarind pur ca luceafarul diminetelor biblice pe buzele unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Asa era infioratoarea copilarie a frumusetii Adiei, pe sufletul ei: frag pe buzele unui hoit.

Dupa cinci ani de casatorie, cind se destepta dimi­neata cu Adia alaturi, o privea cu zimbetul nou al celui care a dormit in iarba de primavara si s-a trezit in zori om, intre viorele si roua.

Anii treceau pe alaturi de ea, ca o armata in mars, care s-ar despica de la sine, calcind flori tinere, si-ar merge in virfuri, strivind miresme, ca sa nu turbure somnul unei ciobanite frumoase, adormita in lunca.

El imbatrinea, Adia raminea tinara. Ii sacrificase pictura, adica i-o harazise ei. Din 1914, de cind se casatorise cu ea, pina in 1919, pinzele lui erau feres­trele unui mare palat, prin care se juca o infanta cu par roscat ca ruginile soarelui si ochi verzi de ra­coare vegetala; rasarind la o fereastra, la alta, cu alt neastimpar, alt zimbet si alta mirare rasturnata in visteria luminilor si a culorilor.

Sufletul lui o iubea fara pauzele care sint clipirea ochilor dragostii, o iubea cu ochii vesnic deschisi, ca ai apelor.

Cele mai mari iubiri au clipe, ore si zile moarte ― au osteneli, au sat trecator, au reculegeri in singura­tate, au discontinuitati, intermitente; au, intr-un cuvint, ca si pamintul, anotimpuri care, dupa exube­rante in afara, poruncesc taceri si inviorari subterane. El o iubise pe Adia mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani fusesera toate iubire, adorare, urias policandru cu toate luminile aprinse pentru ea, pen­tru cele mai marunte si neinsemnate miscari ale ei.

Alti oameni cind iubesc, nu orbesc pentru prive­listea multimii celorlalte femei. O iubire pentru ei e o virtualitate implinita, dar celelalte virtualitati ramin disponibile si agere. Parfumul parului altei femei decit cea iubita, ramine in nara lor lung palpitind; risul unor buze mai tinere decit cele pe care le saruta, le da uneori vigoarea, alteori nostalgia musca­turilor umede: si serpuirea unei coapse, daca nu le fulgera singele in brat, le lasa spirala unei istovitoare visari.

El o iubise total. Un fluviu duce marii toate ploile si toate apele unui vast tinut marginit de munti. Acolo sint sipote, izvoare, si cerul oglindit de ele, si florile, si brazii, si plopii, si stejarii, si caprioarele care s-au adapat, si zig-zagul trasnetului solitar in creier de munte, si freamatul padurilor, si aripa cu zimt a diavolului in miez de noapte, si inelul de argint care s-a infiorat pe miezul pulpei de taranca, si piscul zborurilor, vulturul, si nufarul de-o clipa al pintecului rindunelei, si tacerea zapezilor, si parfumul toamnei. Un fluviu aduce marii care e o adinca oglinda a constelatiilor, tot misterul lumii topit in oglinzile lui curgatoare.

Astfel o iubise: cu toata simplicitatea sufletului si cu intreg fastul talentului.

Natural, dorintele si capriciile cele mai absurde ale Adiei erau primite nu de vointa lui, ci de dragostea lui, cu porti imparatesti deschise pentru ea.

Astfel, in timpul razboiului, cind hotarele pribe­giilor frumoase ii erau inchise, cumparase casa mare la Iasi, unde nopti de-a rindul ofiterii aliati, mai ales medicii armatelor aliate, cunoscusera ospitalitatea unui boier moldovean trait la Paris, biblioteca unui roman poliglot si artist, si candoarea unui mare pictor ale carui coarne aveau dimensiunile si paleta unui curcubeu interaliat.

In timpul zilei, Adia era sora de caritate intru Cythera si Lesbos, dimpreuna cu nedespartita sa cumnata Ioana Palla. El se inchidea in atelierul de pictura cu pipa, trudind si chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit inainte de a face lumile.

Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele in brate prin luncile, cringurile si codrii verdelui, ca sa gaseasca ochii Adiei.

Rosii erau buzele Adiei: inima lui era rana in piersici si insingerare in rodii ca sa le presimta.

Roz era chipul Adiei si trupul cu obrajii sinilor: sufletul lui era nisip printre scoici si vint printre caisi ca sa-l atinga.

El traia in atelierul de pictura cu Adia, ca livezile cufundate in meditatia primaverei. Cu Adia rareori era singur. Se intorcea de la spital seara tirziu, im­preuna cu Ioana Palla, purtind pe frunte crucea sanitara, insotite de un alai intreg de uniforme al­bastre, verzui etc Mesele aveau inbelsugare si ca­denta de chef deghizat in banchet.

Dupa masa oaspetii dansau cu cele doua amfitri­oane.

El privea zimbind, nu cum priveste un barbat in­dragostit pe femeia lui framintata de altii, ci cum priveste un parinte indragostit pe fetita lui zburdind printre papusi si jucarii.

Se culcau foarte tirziu. Adia adormea cu o spon­taneitate copilareasca, rasturnind pe perna parul si obrajii la care paleta si penelul rivnisera. O privea la lumina mica a lampii de noapte, ii auzea respiratia care-i punea un abur pe inima, ii privea miscarile somnului inmugurind inca, o creanga inflorita ― si era fericit.

Intre timp, scandalul luase proportii de monument public. Spitalul la care lucrau Adia si Ioana Palla, adapostea multi soldati. Fostii tarani. Intorsi de pe front mutilati, aduceau o resemnare incruntata pe masa de operatie, si-n noua viata, pe linga picioarele sau bratele de lemn, acea mirare a sutelor de mii, in fata careia reformele sociale trebuiau sa rasara nu ca un act de generozitate, ci ca un act de prudenta. Acesti tarani din mosi stramosi cunoscusera desfriul turcilor, al fanariotilor si al boierilor corciti sau bastinasi ― si-l socotisera ca un drept boieresc. Dar acum de cind mina lor minuise prea multa vreme pusca si sabia ca sa nu uite toata resemnarea coarne­lor de plug din urma coarnelor de bou ― nu mai puteau accepta ceea ce pina atunci nici nu cutezasera sa judece. Verdictul invalizilor virstnici fusese drastic: izgonirea celor doua infirmiere care confundau crucea rosie cu felinarul ros. Aceasta, dupa ce ranitii mai tineri privisera saptamini de-a rindul, de pe ferestruica unui closet al etajului de sus, cum intr-o odaita alba cu sofa, dosita tuturor privirilor si ferestrelor, 'doua muieri scirnaveau pamintul lui Dumnezeu'. Intr-o zi feres­truica closetului care facea victorioasa concurenta vorbelor si gravurilor obscene de pe ziduri, se purifi­case. Sparta cu cirjele si bratele valide, usa se pra­valise. Adina si Ioana Palla, goale, cu blanile pe ele si desculte in pantofi neincheiati, trecusera prin 'huideo'-ul unor oameni prea scirbiti ca sa-si spurce cirjele lovind ceea ce se loveste cu scuipatul numai.

Scena facuse inconjurul intregii societati iesene inainte ca sa ajunga la urechile lui Alexandru Palla, abia atunci cind devenise amintire picanta din vre­mea razboiului. Lovise pe cel care-l informase, somat sa explice o gluma echivoca. Nu credea. Nu putea crede. Intrase totusi neanuntat, pe furis, in casa fra­telui sau, unde Adina isi petrecea dupa-amiezele, si vazuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. In acea clipa nu-l ingrozise atit palpitarea nuda a celor doua femei, cit zimbetul candid de copil desteptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii revarsati ai parului.

Frag rasarit pe buzele unui hoit.

Solutia divortului ii aparuse atunci in toata trivia­litatea ei. Sa pui in vitrina viata nuptiala! Nu.

Parasise tot. Nu luase nimic din casa in care rusinea si scirba urlau a pustiu. Insarcinase pe prietenul sau de club, avocatul Iorgu Deleanu, sa-i adminis­treze averea injumatatindu-i venitul intre el si femeia care-i purta numele. Numai formalitatile pasapor­tului il mai retineau. Pleca la Paris, in orasul ti­neretii.

Acceptase cu distrata indiferenta la inceput, apoi cu surda enervare, apoi cu lehamete resemnata, ru­gamintea domnului Deleanu, de a fi insotitorul Monicai si Olgutei, care plecau in Franta pentru studii. In schimb, nu cedase de loc staruintelor de-a renunta la itinerarul pe apa, alegind trenul in locul vaporului. Si Olguta prefera vaporul, asa ca plecasera pe mare, fara stirea doamnei Deleanu, cu consimtimintul smuls domnului Deleanu si complicitatea lui.

Acum trei ani Aceeasi noapte rece subt stele, ca un dar de inaltimi al muntilor, coborit pe mare. Aceeasi punte goala. Aceleasi chaises-longues-uri pa­rasite pe rind. Acelasi Alexandru Palla, invaluit in ampla pelerina, cu pipa, cu barba sura, parul alb ondulat, aceeasi fata palida cu trasaturi de o inalta frumuseti, dar scurmata, devastata. Schimbase cu fetele incredintate lui formulele de stricta politeta, si atit. Monica se retrasese indata dupa masa in cabina, Olguta se instalase pe punte intr-un chaise-longue.

Plecasera unul cite unul, toti admiratorii noptilor, afara de Olguta. Alexandru Palla astepta mult, si din ce in ce mai ostil, plecarea ei. Il siciia si tacerea, pe care o presupunea febrila, guraliva, si futila, a tinerei lui tovarase. Si pe deasupra, tineretea femeiasca nu-i mai parea ca o racoare invioratoare pentru ochi si suflet, ci ca o pinda veninoasa.

Olguta nu pleca. El n-o privea. Avea impresia ca se indaratniceste linga el, linga celebritatea lui, asteptind exclamatia, vorba, conversatia: dezvelirea mo­numentului ilustru.

Olguta nu pleca. El fuma pipa dupa pipa. De la o vreme o uitase. Suferea atit de mult ca uneori ii venea sa ofteze si sa geama ca taranii, cind bolesc pe prispa. Miliardele de clipe in care ardea o iubire de cinci ani fumegau inecacios ca luminarile de sau stinse. Ingretosarea era vasta si profunda, ca acele crapaturi care despart continente, dar o iubea inca pe Adina. O iubea, fiindca simtea nevoia de a o lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei il mina.

Daca marea, in loc sa fie cuprins de apa sarata ar fi groapa de putrefactii, fluviul tot acolo s-ar varsa. Dar Alexandru Palla era ora, nu fluviu, si sufletul sau alungat de aceeasi miscare prin acelasi vad se incretea de scirba in preajma trupului nopti de-a rindul vegheat si adorat, zile de-a rindul cintat si impodobit.

Cum? Tot nu plecase? Intilnise profilul Olgutei proiectat pe stele, cu ochii deschisi. Tinara lui tova­rasa, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.

O privise de citeva ori de-a lungul noptii inghetate, regasind-o cufundata in acelasi gest spre stele.

Zorii, rasaritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase privelistea. In argint de dimineata, profilul tovarasei lui era sever si inchis in semnificatia lui, ca o litera chinezeasca de tus.

― Buna dimineata, ati dormit bine, domnisoara?

― Multumesc. Am dormit bine.

Plecase. De ce mintise tovarasa lui tinara, care o noapte intreaga veghease cu ochii deschisi? Iubire? La virsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La virsta ei durerile pling si adorm in culcus comod, nu pe scaune, fie ele si chaises-longues-uri.

Atunci?

Citeva nopti, tacerea lui Alexandru Palla se mirase alaturi de tacerea Olgutei. Apoi o stimase. Tacerea unei fete frumoase si tinere, care nu dormea, alaturi de veghea unui barbat, e o perla neagra mai pre­tioasa decit lumina, fumul si sclipirea celor albe.

Astfel descoperise Alexandru Palla tacerea Olgutei, inainte de a o descoperi pe Olguta. Se mirase din nou. Taciturna lui tovarasa de nesomn, nu era nici timida, nici tacuta. Vorbele spuse de ea aveau indoitul aspect al chipului ei: hotarite si agere, ca trasaturile si ochii, copilaros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeasi siguranta vorbea, glumea, tacea si se misca. Nu cauta nici sa placa, nici sa se impuie celorlalti. In atmosfera de infratire speciala calatoriilor pe va­por, cu fizionomia ei unanima, datorita unor cauze identice actionind asupra unei grupari omologate de identitatea decorului in care se misca, Olguta traia izolat, fara sa fie ursuza, singura, fara sa fie retrasa. Spre deosebire de ceilalti, care erau veseli, visatori sau preocupati numai cind si fiindca si ceilalti oameni erau la fel, cum ai imbraca smochingul, fracul sau sacoul ― dupa cum te duci la un ceai, la un banchet sau pe strada ― Olguta avea taceri, veselii si umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalti, dar intense ca ale tuturora la un loc.

Uneori toamna are nevoie de o padure intreaga ca sa-si desfasure salul persan cu arabesc de crengi, colorit de frunze, caderi de franjuri. Dar sint copaci solitari, cedrii de pilda, pe al caror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor in turma, ci paduri. Umbra lor e un cer asternut la picioare. Toamna e toamna lor, paunul de aur hranit, crescut si desfacut in palma imensitatii lor. Prin crengile lor, nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci calatoresc.

Sufletul lui Alexandru Palla cunostea imbelsugarea acestor singuratati, tumultul acestor taceri. Inainte de a cunoaste sufletul Olgutei, ii banuise dimensiunile.

Fetele tinere cind nu glumesc, au deseori cochetaria sa-si valorifice puerilitatea buzelor carnoase si can­doarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: fragezeste tenul si intinereste tineretea mai bine decit fardul.

Si femeile batrine au uneori predilectie verbala pentru lucrurile serioase, indeobste rezervate barba­tilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, unghiular al vietii, ci o pulbere inecacioasa a mortii.

Olguta nu vorbea niciodata lucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea era subt vorbele si glumele ei, ca pamintul subt pasul copiilor si oame­nilor mari deopotriva.

Existenta statornica a acestei seriozitati ― din care se desprindeau toate miscarile ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, ii purifica vioiciunea de acea futilitate gazoasa, apreciata uneori ca un atribut exuberant al feminitatii, care da valuta-fleac si greutatea-fulg comportarii femeilor in genere. De aceea, alaturi de ea un barbat putea sa ramiie barbat, fara instantaneul 'tuns, ras si frezat', dupa care barbatul ridica ochii spre femeie ca spre o oglinda menita sa-l satisfaca. Cuvintul 'camaraderie' suna cinstit si plin alaturi de Olguta.

Debarcind la Marsilia, Olguta ii spunea lui Alexan­dru Palla: 'Pasa'; Alexandru Palla ii spunea tova­rasei lui 'Olguta'. Nici Olguta nu se inalta, nici Alexandru Palla nu se cobora.

Cind doi oameni s-au cunoscut, in fata mortii de pilda, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au pri­lejul sa se cunoasca asa de bine. Unii oameni insa, foarte loaiali, despuiati complect de cabotinism, se pot cunoaste foarte bine in conditii de o banala normalitate. Mai tirziu, se vor satura poate unul de altul, dar deceptii nu pot avea niciodata.

Alexandru Palla se imprietenise in asa chip cu Olguta, si in asa masura pretuia prietenia Monicai ― cind de lampa intima, cind de candela subt icoane, cind de fereastra spre lanuri de griu ― incit devenise, in tot timpul sederei la Paris, oaspete familiar mesei de seara, in apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia in ostrovul Senei, numit La Cité in preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea si atelierul cu pinze innourate de cenusiu si alb. O data cu Adia aruncase si paleta culorilor ei. O regasise insa, si-o reluase.

Prietenele lui, Olguta si Monica lucrau: Monica la Sorbona si la Bibliothèque Nationale, Olguta, la profesorul ei de pian si acasa. Atmosfera de munca tinara a casei lor daduse lui Alexandru Palla vointa de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat. Paleta de la Iasi arzatoare si frageda de tineretea culorilor tari

Imbatrinise ca un om: palise, surise, albise, in impaienjeniri de zimbet stins.

Mult alb, dar pierise soarele, si stinse erau stelele pentru acel alb, si doar o luna subterana ca ocnele de sare il caruntea cu veacurile ei.

Si cheiurile Senei pe care le picta erau amare si pustii, ca sufletul celui care-si asternea singura­tatea chinuita pe pinze, izgonind-o treptat din el, creata.

Zilele treceau. Artistul coplesea incet cu incetul pe omul de pina atunci, incorporind in actul creator toate experientele care devastasera sufletul si trupul omului. Alexandru Palla se echilibra in noua viata. Adia, mistuita in alburi de scrum, de fum si de cenusa, nu mai era o amintire tragica, ci profundul ferment al unei noi configuratii picturale. Pe cheiu­rile Senei imbatrinise o dragoste; apele Senei pro-hodeau un trecut.

Spre seara, pe la sapte, Alexandru Palla privea ceasornicul, cu ochi de lucrator pentru care seara e o rasplata, o vacanta. De la el pina la apartamentul fetelor erau vreo doi alegri kilometri parizieni, im­pestritati de tinereta universitara pina la Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipa, batrineste, in dreptul gradinii pline de copii si de baloane colorate, pleca pacificat, se intilnea cu amintirile de vals din fata Balului Bulier si, intinerit, se bifurca imprejmuind gradina Obser­vatorului, ca un buchet cuprins in brate, in fata careia Alexandru Palla, pieton greoi, se oprea sa rasufle.

Vos nièces sont à la maison[8], il anunta inutil, cu o regularitate cronometrica, conseioza imobilului, un fel de chiosc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, sprincene si mustacioara de pisla si glas de tenor sopranizat in gramofon.

Urca scarile pe care coborau gamele pianului de sus, suna, si intra. Gamele incetau. Monica venea, blonda, cu timplele zburlite si minile studioase patate de cerneala; Olguta, bruna, scuturindu-si pletele pina atunci aplecate pe game. In clipa aceea, toti trei intrau 'in recreatie' ca scolarii. La Paris, Alexandru Palla inlocuia pe domnul Deleanu. Ca si el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori brinzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langusta, un paté, sau baclavale, cataif, bunatati cu gust de-acasa, exotic la Paris, fabricate numai intr-o cofetarie din Boulevard Saint-Michel la intretaierea cu Rue des Écoles, in drumul lui Alexandru Palla.

Acolo, in sofrageria solidului apartament de bur­ghez francez, Alexandru Palla cunoscuse un aspect intinerit al vietii de familie, al vietii de la Medeleni. Caci Olguta, cind se inveselea, era si copilaria Olgutei, dar si domnul Deleanu, iar Monica, raminind Monica, era si doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospoda­rie, urmind dogmele de acasa, dar cu gratia tineretii ei blinde. Monica facea menu-ul, dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Palla. Tot ea, asezata in capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguta sa manince, dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de indata intre ele raporturile dintre Olguta si doamna Deleanu.

Olguta intinerea sclipitor in acele clipe, iar Monica se maturiza in felul fetitelor imbracate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, in ibric adus de acasa, cafeaua turceasca: raritate la Paris. Cafeaua era des­tinata lui Pasa, dar Olguta nu accepta acest privi­legiu, dupa cum nici Monica nu accepta ca Olguta sa-si strice somnul bind cafea. Ceea ce insemna o acceptare, dupa lupta, din partea Monicai. Luau masa intr-o atmosfera de cordialitate neumbrita.

La aceste mese participau uneori, prin vorba Olgutei, cei de acasa. Olguta reconstituia c-un virf de zimbet, scenete de la Iasi si Medeleni. Printr-un tacit acord, razboiul era eliminat din discutie, de toti trei. Razboiul apartinea tacerilor izolate: vorbele il ocoleau, ca sa poata respira si zimbi. Dupa masa, Monica isi relua lucrul in odaia ei, Olguta cinta, Pasa fuma.

Uneori plecau impreuna la concerte, la opera sau la teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau impreuna.

Duminica, Pasa prezida un dejun de fete: prietene de ale Olgutei si Monicai. Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gatite si copilaroase in veselie, fiindca era duminica dupa o saptamina de intensa munca. Intimidate la inceput de maies­tatea frumusetii lui Alexandru Palla ― mitropolit intr-un pensionat de fete ― si de celebritatea lui ― de mult pariziana ― se familiarizasera cu el ca hu­lubii Venetiei cu statuile glorioase. Mincau lucruri bune, preferau dulciurile ― de care se ingrijea mai ales Pasa ― fumau cu o ignoranta incintatoare tiga­rete obligatorii fiindca bausera cafea turceasca, sus­tineau controverse literare in complicarea carora Ol­guta excela draceste, beau si cite un deget de curaçao sau o 'fina' cu proportii de degetar, avind convingerea ca au facut o adevarata orgie, rideau fiindca se credeau ametite ― in realitate erau numai imbujorate ― dansau, privind cu impertinenta de scolarita care joaca pe catedra cind profesoara e in fundul clasei portretul domnului decorat si demodat: bunicul proprietarului apartamentului mobilat, dan­sau, dansau, si plecau tropaind ostentativ pe scari, gata sa cinte Marseillesa si sa darime Bastilia; lasind in urma lor o dezordine atit de irezistibila incit Monica, in loc sa se incrunte ca doamna Deleanu, ridea ca Monica si ca Olguta, privindu-l pe Pasa, care, furat si el de revolutie, scutura scrumul pipei pe covorul proprietarului.

Din ce in ce, Pasa participa mai adinc si mai amanuntit la viata lor. Teza de doctorat a Monicai, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit intr-o masura Olgutei. Ea i-l sugerase. Vaga­bondul slut, poltron, uscativ si nemernic, care-si du­cea sufletul printre tilhari, betivi si dezmatati, ca o desaga de heruvimi, intrase demult in sufletul Olgutei prin glasul lui Vania, celalalt vagabond, disparut, ca si Villon, in fluviul pribegiilor, nu in caminul mormintului. Pasa, la fel cu profesorul Monicai, se indoise ca Monica va putea duce la bun sfirsit o lucrare care in afara de cunostinte istorice si lingvis­tice, cerea o adinca experienta a vietii, a unei vieti care nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arsita sau viscolul drumului si popasul crismei. Dar acea viata rebela literaturii exista totusi in baladele vagabon­dului. Exploda in ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon traiai viata lui Villon. Asa ca experienta necesara priceperii lui nu era nevoie numaidecit sa fie prealabila lecturii, caci o capatai cetindu-l.

'En ce temps que j'ay dit devant,

Sur le Noël, morte saison,

Que les loups se vivent de vent

Et qu'on se tient en sa maison,

Pour le frimas, près du tison;

Me vingt ung vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon citer debrisier'[9]l

Olguta se dilata cetind aceste versuri, care-i um­flau pieptul cu nostalgii de crivat.

― Poezia lui Villon decoloreaza intreg lirismul sedentar al Frantei, spunea drastic Olguta, si Monica impartasea blind aceasta judecata.

Imbarbatata, aparent numai de Olguta, Monica isi aplecase sufletul asupra odiseei villoniene. In naframa Veronicai, abur delicat tesut, nu se intiparise mai viu decit in piatra, lemn si marmura, chipul lui Isus?

Monica lucra cu simplicitatea pietatii. Uitase ca scrie o teza de doctorat, desi munca informatiunii biografice si bibliografice si scrupulozitatea ei stu­dioasa ii aduceau mereu aminte de caracterul lucrarii. Scria despre baladele lui Villon cu aceeasi sinceritate cu care ii vorbea lui Danut despre literatura lui. Nu rivnea nici sa fie originala ― obsesie juvenila a lucrarilor de doctorat ― nici sa scrie frumos ― pacoste a debutantilor.

Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ci un om. Un om atit de om, incit in el erau mai multi oameni ― unii rai, altii buni, altii si mai rai. Din pricina asta era poet. Monica stia ca ea e o simpla fata indragostita din copilarie pentru totdea­una de un Danut nestatornic, felurit, uneori fatarnic, care-i ascundea multe lucruri urite subt caldura vor­belor frumoase, dar ca Danut o iubea si ca poate iubirea lui Danut era mai pretioasa decit a ei, fiindca Danut, feluritul Danut era un cor de oameni, pe cita vreme ea, Monica, era un singur glas stiind un singur cintec. De cite ori il iertase pe Danut; de cite ori il va ierta

'Vous portastes, digne Vierge, princesse,

Jésus régnant qui n'a ne fin ne cesse.

Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse,

Laissa les cieulx et nous vint secourir,

Offrit à mort sa très chère jeunesse;

Notre Seigneur, tel este, tel le confesse,

En ceste foy je vueil vivre et mourir.'[10]1

Si intelegea foarte bine tinara indragostita ca daca pamintul n-ar plamadi ticalosi ca Villon, Fecioara Maria n-ar mai avea pe cine sa primeasca in cer, avind pe buze zimbetul mamei vagabondului cind il vedea sosind rupt, murdar, urmarit de legi si totusi dulcele ei copil.

Astfel Monica se prinsese tovarasa cu steaua zidita intr-un pacatos trup de om, minat de vinturi.

Cu tilharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vind, prin temnite, prin taverne, prin gropi, pretu­tindeni, drumul lui Villon era pur printre pacate, si dureros printre cintece. Viata lui era viata unui fluier cazut din cer, apropiat de toate buzele, zvirlit din toate minile, si cules din nou, de mina care-i scapase prin somn, minjit, dar cu acelasi sunet.

Aplecata pe biografia vagabondului, Monica nicio­data nu se incruntase, niciodata nu rosise. Cu drept cuvint Olguta poreclise pe foasta Melizanda la mère de Villon. Stilul Monicai avea delicata siguranta si meditativul calm, care calauzesc copita calului de munte prin cele mai anevoioase poteci.

Alexandru Palla, zi cu zi urmarind lucrarea Monicai, era uimit de maturitatea judecatii, de lipsa totala de pedantism scolastic, de independenta unei gindiri nealterate de invatatura, si de bunatatea in­telegatoare, care se desprindeau din rindurile aster­nute de o mina harazita parca dezmierdarii pe frunte. Lucrarea Monicai era vie. Semana cu ea. Contempo­rana cu Villon, aceeasi Monica, desigur ca daca l-ar fi intilnit i-ar fi intins minile cu bunatate, fara nici un dezgust. In filigranul lucrarii de doctorat, Ale­xandru Palla vedea acesata scena.

Totusi, cu o zi inainte de sustinerea lucrarii, Pasa nu-si gasea astimpar. Avea obsesia 'tracului'. Reac­tiona cum ar fi trebuit sa reactioneze Monica. Dar Monica era calma.

Si Pasa si Olguta asistasera la examen. Olguta incruntata, masurind cu ochi caricaturizanti, soborul invatatilor examinatori. Pasa, fara pipa, cautind-o mereu, framintindu-si minile si rascolindu-si barba. Sala plina de publicul parizian specializat in astfel de spectacole. De altfel, vinatoarea de gazele are un deosebit farmec pentru amatorii de emotii crude si fragede totodata.

Ceea ce izbise mai intii sala, fusese slutenia ― normala de altminteri ― a examinatorilor, de indata ce Monica se izolase de public pe scaun, inaintea lor.

Ochii tuturora intilnisera, insorit ca vitraliile cu timplele iluminate de cer, un profil desprins de pe vitraliul unei catedrale franceze. Cu minile incrucisate pasnic pe genunchi, Monica astepta, sala o privea ― o priveau si savantii dascali, inainte de-a-i examina stiinta. Plutea un inceput de zimbet ― istoric, nu ironic ― in sala Sorbonei.

Desigur ca cei care-o examinau, cunosteau altfel alhimia limbei franceze, si alt orizont aveau pentru situarea in privelistea franceza a operei lui Villon.

Era mica invatatura candidatei, in fata specialistilor coalizati, din fata ei.

Dar Monica, in colocviu cu slutii invatati, parea tinara contemporana a lui Villon, si ei ― posteritatea lui batrina. Le vorbea despre Villon, raspunzindu-le la intrebari, cu gestul recules pe care-l are cel ce pomeneste de un mort in preajma caruia a trait odinioara.

Era intr-o masura, prin felul cum le vorbea, o bunica informind cu siguranta blajina pe savantii ei stranepoti, despre un om pe care ei l-au studiat, pe cind ea l-a cunoscut.

'Femme je suis povrette et ancienne,

Qui riens ne sçay: oncques lettres ne leus.'[11]l

Parca pluteau deasupra ei versurile baladei in care mama vagabondului vorbeste cerului, adunind ingerii spre ea, cum vin copiii la fereastra cind ninge alb.

Se forma un zimbet desuet pe toate buzele. Intre­barile prea filologice se sfiisera. Colocviul se-ndeparta de biblioteca, apropiindu-se de viata.

Le raspundea cu un bun simt care dezarma dogmele stiintifice si severitatea fizionomiilor interogative. Astfel, Ioana d'Arc, tarancuta, avea un zimbet rumen si o vorba sanatoasa, care cistigau victorii, comandind stiintei razboinice a capeteniilor militare.

Olguta zimbea, un zimbet care saruta obrajii Monicai si chiar pe-ai dascalilor.

Rumoarea salii, dupa examen, aducea vorbe insolite in acel decor rigid si doct.

Elle est charmante![12]

Délicieuse, la petit roumaine.[13]

Quelle grace!...[14]

― Parca iesim de la Opera, dupa o reprezentatie de-a Pavlovei, ridea Olguta, brat la brat cu Pasa si cu imbujoratul doctor in litere, indreptindu-se spre posta de unde succesul trebuia sa treaca in Romania.

La Paris, festivitatea succesului fusese organizata de Pasa. Participase si profesorul de litere al Monicai, batrin cu ochelari malitiosi, indicat comesean al Olgutei care gasise momentul sa-si razbune emotiile incercate in timpul examenului. Zece fete si doi barbati. O veselie de douasprezece persoane, cu sam­panie si trei sticle de Bourgogne-Musigny, de mult pregatite de Pasa. Profesorul Monicai nu stia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, si avea reumatism.

Dar razbunarea Olgutei prelungise diabolic valsul, inceput cu Monica si reluat de alte noua fete vindi­cativ tinere, pina cind, profesorul de literatura clipind miop, suflind precipitat, cu gulerul moale si trupul la fel, fusese purtat de fete spre divan ca un simplu candidat cuprins de lesinul celor respinsi la examene.

Astfel trecusera trei ani. In ajunul plecarii, Pasa printre cufere si pachete, in dezordinea absorbita sistematic de lazi, avea aerul nedumerit al unui obiect familiar, pe care nici un geamandan nu-l ac­cepta.

― Pasa, adica de ce n-ai veni cu noi in tara? exclamase Olguta, rezumind situatia.

― Adica de ce sa nu vin? meditase Pasa.

Si venise cu fetele indarat, spre tara pe care o lepadase la plecare.

*

Cind ai adormit noaptea tirziu, cu fereastra des­chisa pe o livada neagra, si cind dimineata o vezi deodata, izbucnitor de alba, dimineata-n dimineata, hohot de flori pe obrazul luminii ― exclami ca un nerod:

― Primavara!

Si esti ca un voievod atunci incoronat, in zalele primaverii. Te-a surprins, dar o asteptai de cu noapte. Strigatul cu buzele deschise in adincul inimii pindea.

Dar cind, calatorind pe aspra mare, cu luna si cu noaptea, cu apa si tacerea, ai uitat ca-n acea clipa paminturile-s verzi de pasul ierbii, si zorii zarilor, argint si rumen, sint floare in livezi ― si cind deo­data primavara e asupra ta, iti cade in brate cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu mii de glasuri picurate ― esti in miracol, taci si privesti cerul deschis deodata ca un fluier cintat.

Asa cazu primavara asupra vaporului plutind pe unda Marii Negre. Venea din cer, aripa linga aripa, pana sprintena, gusa alba, zbor ascutit, subtire glas. Ca mii de frunze revarsate-n poala vintului de mii de crengi, ca mii de aplauze din cer venind si ca un nebunesc vestmint de umbre si de ciucuri, cazut deodata la picioarele dansatoarei dezgolite in spirala opririi in virfuri ― brunul stol de rindunele invalui cu vint, cu ciripit, cu freamat si cu inimioare, va­porul de lemn si fier.

Le vezi pe sirmele de telegraf, albe si brune de neastimpar ca ochii gitanelor cind te privesc; le vezi dind stresinei blajine, miscare de arcas; le vezi subt cer zig-zagul negru ― dar niciodata bratul omenesc nu poate fi creanga acestor muguri de noapte si de trasnet, nici tovaras.

Dar acum, domnitele cerului se-nvecinau cu palma batatorita a omului si cu tot ce aceasta palma groso­lan cladise si-mpletise.

Veneau de departe, din Africa torida a palmierilor si a nisipurilor iuti. Degetul tinar al primaverii, intorcea o foaie de poveste din Africa, peste mari, cu cerul zugravit albastru si literele risipite-n vers.

Primavara! Simteai alaturi timplele primaverii aplecata asupra rindunelelor ei.

Si viata omeneasca a vaporului deodata se sfii, greoaie, zimbind captiv, tesuta-n rindunele.

*

Sunetul marii il gasesti simplificat in citeva litere ale alfabetului, daca il cauti acolo in loc sa-l cauti in coardele si in gitlejurile instrumentelor muzicale. Il gasesti in s, in f, in s si in v.

S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e linistita. Nici un relief de val, nici o frunza de apa nu-ti vadeste padurea de adincuri. Calm. Totusi urechea asculta marea pe care ochiul o vede muta. Ce rasuna? De unde? Ce fior catifelat dezmiarda auzul? Ssssss Astfel sampania dupa ce s-a potolit in clara cupa de cristal, museaza inca pe margini. Acelasi s, ne­zimtat de nici un z, acelasi s soptit de buza aerului ― dar s-ul marii museaza delicat intr-o cupa atit de vasta ca zarile abia ii pot cuprinde claritatea in mini. E oftatul aburit al imensitatii calme.

F. Fosnet, dar ca de fum. Nimic nu se clatina pe mare.

Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spuma ride alb. Fffff E lenea moale a marii. E spuma plina ca o gusa de hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe in lumina de luna.

Ffffff Se desprind fulgi de pe aripa uriasa a pamintului.

S. Fierbe spuma in clocote mari, suierind. Ssss. E ca o gara din care toate locomotivele lumii, in aburi si in fum, ar porni, clatinind temeliile pamin­tului, cu uraganul lor de fier inspumat.

V. Ochii se inchid ca sa nu vada. E gura de leu a pamintului, cu coltii implintati in urlet. E vijiitul vinturilor sfarimat in coltii altei imensitati. Pe nici o coarda n-a cintat.

Dar uneori marea tace. Linga ea urechea e ca linga un zid de care trupul e lipit. Atunci, de pe tarmuri se aud numai glasurile pamintului venind pe mare. Stai pe malul marii si auzi greierii ca in livada. Esti linga unda, si-ti auzi inima cu urechea pe ea. E straniu ca si cum marea ar fi devenit spatiul impovarat dintre gindurile tale. Si-n locul marii apa­sate, oftezi, usurind-o.

*

De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tacea ca o banca de curind goala, dar o banca de pe care zece munti s-ar fi ridicat, lasind mirarea absentei lor formidabile.

Lin, ca in lunecare unsa de arcusuri, lumina se ivi pe zare.

Si marea, disparuta din urechi, incepu sa existe pentru ochi atit de suav incit iti venea sa o respiri ca pe o floare atunci deschisa. Fara cuta, abia inalbastrita, avea petala de inserare a stinjeneilor viorii, pe care o clipa de soare ii decoloreaza. Lumina zorilor inlocuia lumina lunii, inclinind palori. Mini delicate in vazduh si imensitati sfiite in fata lor.

Tinind ochii inchisi, numai cu plaminii stiai ca se lumineaza. Si totusi apusul lunii prin lumina zorilor, si ochii pur incercanati ai marii fara val, lasau o sfisietoare tristeta.

Simteai ca timplele in jurul carora ar fi lucit aceasta aureola s-ar fi inclinat ca timplele crucifi­catului.

Zimbise prea mult. Era luminos ostenita. In fata ei veghea Vania ca un foc aprins pentru ea; de jur imprejur, popasul istovit al rindunelelor. I se inchi­deau genele si in tremurul lor vedea lumina alergind desculta pe ample trepte albe, ochii verzi ai lui Vania si capul rotund al rindunelelor. Cind deschidea genele ii suridea lui Vania ca prin somn, racorindu-si fruntea cu o clatinare a capului.

Stia ca e fericita, stia ca e ostenita. Somnul si Vania ― doua fete profund imbinindu-si oglindirea, cu umbre si lumini, in sufletul ei. Ii era rusine sa-i spuie lui Vania: 'Mi-e somn' ― si-i era atit de somn! De mult sedea incremenita pe pledul lui Vania, rezamindu-se de mormanul de parime ― acum turela de rindunele ― invelita cu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins in plete si doi ochi care clipeau. Vorbise si glumise mult, si se simtise adunata si adapostita in tacerea lui ca un joc de ape intr-un bazin de piatra.

'Ii lipseste un nasture si am sa i-l cos.'

― Iti lipseste un nasture s-am sa ti-l cos, repetara buzele hotarirea gindului.

Somnul o facea sa vorbeasca, asa cum rizi in ger. Cauta sunetul vorbelor, ca sa nu adoarma de-a binelea.

Si-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca sa inchida ochii fara sa-i marturiseasca somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blani de lutra ― dar era prizoniera in paltoane.

― Ti-e somn, Olguta.

Tresari clipind ca la auzul bubuitului in munte. Il masura cu ochii mari, il revazu. Risul ii acoperi din nou fata cu somn, aplecindu-i genele.

― Nu.

Si adormi.

Vania o privea, alaturi de ea, asa cum sta nisipul la marginea marii, umbrit si luminat pe rind de capriciul undelor. De cite ori capul Olgutei se inclina pe-o parte, cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpina subtire, ii venea sa intinda palmele lui mari, si nu indraznea, c-o bataie de inima. Era atit de treaz in cadenta adinca a inimii, incit tot ce se intimpla in fata si in jurul lui, devenea straniu si prea gingas, ca apropierea zorilor dupa nesomn. In fata capului cu plete negre si obraji rotunzi, care tresarea, clipea sperios si nu zbura ― la fel cu toate rindunelele ― era ca un cioplitor, trait numai in cariere de piatra, minuitor de dalta si ciocan, deprins s-auda sunetul tare al fierului intrind in stei, deprins sa ridice puterea grea a blocului colturos, care deo­data ar vedea, cu dalta implintata si ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, marunt norod usor de zbura­toare.

Chiar adormit, semana atit de mult cu rindunelele capul fara trup al Ogutei, inclinat in aripele lucioase ale pletelor, imprejmuit de zborul oprit al rindunelelor, ca nu indraznea sa-i adaposteasca somnul in minile lui, cum nu indraznesti sa-ti apropii mina de trupul rindunelei care sta pe zborul ei ca o stea in cer, imens departata desi clara ochiului.

Trecuse noaptea, si zorii luminau minunea adusa de noapte, curind; curind trebuiau sa se destepte oamenii. Ochii lor aveau sa intilneasca, in decorul familiar privirii, capul inclinat printre rindunele. Ii venea sa alunge rindunelele ca sa le crute de privirea oamenilor ― si-i era mila de istovirea lor. Ii venea sa destepte capul adormit ― si nu se indura sa se desparta de el.

Intr-un pustiu, el singur, ca sa crute odihna rindunelelor si somnul capului imprejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul in brate, fara gemat, cu fata sleita, nadusita si arsa, dar cu un zimbet fericit.

De ce nu era in pustiu cu povara de aripi in brate?

Era printre oameni. Aveau sa se destepte din som­nul care-l izola de ei, aveau sa priveasca, sa zimbeasca, asa cum zimbesc oamenii cind vad alaturi de un barbat chiar un cap de rindunica adormita.

Minia nu-i stringea pumnii; ii micsora numai ochii, intepator.

Soarele era subt orizont, ca o bataie de inima subt platosa.

― Olguta

Soptise, incovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rindunelele soprane vorbeau mai tare decit glasul gros. Poate rideau in aerul fraged, cum rid subt stresini.

― Olguta

Se ruga.

Daca n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipa, doua, trei Un tumult imbelsuga lumina.

―Olguta

Ii puse minile pe umeri, luindu-i paltonul, cum desfaci un mugur.

Olguta tresari.

― Nu dorm!

― Nu dormi, dar ti-e somn, zimbi Vania si, usor, o ridica.

Si o vazu in proaspata lumina a diminetii, intreaga, trup in loc de zbor, aducindu-i un zimbet somnoros pe o inalta tulpina, din acelea care cresc atit de sus incit isi inclina floarea la fereastra casei cu o lene sprintena.

― Ce sa fac, Vania?

Clipea de somn.

― Sa te culci.

Plecara cu pasi sovaitori. Umblau printre rindunele ca printre flori atunci deschise, fara alei. Ajunsera linga scara ingusta si repede. Unul linga altul se oprira. Olguta isi ridica somnul cu genele spre el. De pe orizont, intreg, cu gest de lampa ridicata de imparateasca mina, soarele ii lumina ros obrajii.

Vania crezu ca a facut un pas indarat, dar nu-l facuse decit sufleteste. Era ca un turn neclintit, in­fiorat de un fir de iarba care creste. Olguta ii in­tinse fruntea cu semnul soarelui. Vania era atit de mare ca ar fi trebuit sa se aplece, si atit de impietrit ca ar fi trebuit sa se darime ca sa ajunga fruntea intinsa lui.

Olguta astepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridica genele, vazu, si cu o alintata miscare ocroti­toare isi alatura obrajii de marele piept barbatesc. O clipa, cit soarele intrecu orizontul. Fugi pe scari in sus. N-o mai vazu. Ii atirna o icoana pe piept.

Respira larg.

Curgea parca un zvon de izvoare subtiri printre rindunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avint, izbucnira ascutit, sagetind cu tus negru, rosul de lac chinezesc al soarelui rotund. Se cufundara in vazduh, departe, mai departe, pina cind se stersera pe cer, ca o inscriptie macinata de veacurile clipei ceresti.

Puntea era goala. Puteau sa vie oamenii, cu viata lor de toate zilele.

In dreptul soarelui, sedea drept un om din larg cladit, ca o poarta inchisa cu lacat de veci, prin care trecuse Dumnezeu.

*

Vintul da marii bucla des lucind a hulei, dar calmul asterne nebuloase alei lactee tesute-n fum de perla, in argint pufos si alburiu ca al mugurului de salcie, in albastru suav aburit ca al gusei de stinjenel, in brumariu de pruna si in sur de promoroaca.

Gingasia risipelor de pe aripele fluturilor stravezii, dar pe vigoarea unei imensitati adinci. Diafana fibra a zorelelor, cernuta prin tremurul aripei de libelula, sclipind pe puste de borangic.

Cadeau polenuri de cer, albastrind lumina. Era ca o evaporare in vibratie a ponderei si a conturului, in marea lunca de culori neinflorite.

Gindul se inclina si, fum, se topea alene.

Marea: jilava respiratie si lumina de sera cu multe violete si inserare in vitralii largi.

Sufletul era o miscare de voaluri prea stravezii ca sa existe: manunchi aiurit de adieri.

Totul era departe si albastriu, ca asezat pe zari de toamna cu nelamuriri de cer si de zbor dus. Iti venea sa privesti cu mina pe ochi sau printre gene, ca si cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut in cer, albastra disparitie, pastel al golului si-al vagului.

Pe hotarul dintre concret si abstract, marea era un inceput sau un sfirsit de somn al luminii, cu visul noptii palind intre gene.

Daca ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul catuilor cu mirodenii ale basmului arab, crescind in zmaltul tacerilor.

*

Desi o noapte intreaga femeile, mai friguroase decit barbatii, se invelisera cu pledurile, dorind flacara sobei, acum, in preajma sosirii, se gatisera cu rochii subtiri, cu imprudenta cocheta a florilor in dimineti de primavara.

Dimineata marina le pedepsea, implintindu-le fiorul verzui care increteste pielita obrazului cu vibratia batrinetii. Culorile vii, exaltate de soare, dadeau puntii infatisarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubareau, doi cite doi, plini de neastimparul pe care-l da femeiei apropierea valului si a uscatului.

Comozi, barbatii isi pastrasera paltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamna prin gradina. Binoclurile erau in plina activitate, cum sint la varieteu cind, de departe, prin sticla maritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. In loc de jartiera, farul Constantei avea medalia verzuie, cu vorbe so­lemne si profil domnesc. Citeva capete se trudeau sa fie coloniale, prin castile de pluta cu invelis de pinza si rasuflatori, rude cu bostanul si cupola. Altele copiau din rasputeri fizionomia flegmatic energica a ofiterilor de marina, care la rindul lor o importau din Britania si din literatura lui Claude Farrère, ale carui volume sint garda de onoare a bibliotecii mari­narilor recenti.

Copiii erau navigatori, prin inscriptia si panglicele beretelor, si muste, prin intrebarile cu care-si siciiau mamele, muste si ele, la rindul lor, pentru consortul cu privire de amiral si nervozitate maritala.

Intimitatea de sofragerie, rau de mare, punte si dans, care infratise aproape doua saptamini familia cosmopolita a clasei intii, se dovedea precara in fata uscatului. Fiecare cap de familie devenea feudal intre bagajele, odraslele si nevasta lui.

Flirturi si idile se incheiau cu vagul in privire al raului de mare si cu gest grabnic de batista pentru gutunarul suav al ochilor.

Obsesia indiscretiei vamale incretea multe frunti, scolareste, ca la apropierea orei de matematica.

Tarmul se apropia, pierzindu-si valul albastru as­ternut de zari, avind in frunte Cazinoul, care este intiiul pacat al Constantei in fata marii, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, in fata cerului si a eterni­tatii Imperiului roman.

Pe punte incepea infrigurarea calatorilor de pe peron, cind se anunta expresul urgent, prin palpitatia clopotelului si duduitul sinelor. Sentimentul plecarii coplesea absurd pe cel al sosirii. Femeile erau ener­vate de gindul ca au uitat ceva in cabina si o pri­veau recapitulativ, barbatii isi pipaiau toate etajele buzunarelor si se uitau la ceas, tic echivalent cu al femeilor cind se uita in oglinda posetei.

Comandantul vasului se suise la comanda, intr-un fel de costum de tenis galonat. Vaporul isi incetini mersul, devenind parca mai greu. Incepu manevra eleganta, dar mult prea migaloasa, a intrarii in port. Inaltate deodata ca postele pe sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, filfiira colorat.

Doua stegulete se ridicara: albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicala.

Din port se desprinse un fel de gisca, rapid plu­titoare, cu git de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporas cu directie imperinent perpendiculara pe flancul vaporului. Venea, crescind, dar din ce in ce micsorat in contrast cu enormitatea sporita a vaporu­lui, ca o tigareta serviabila de la care o havana cu proportii de castravete solicita focul.

Pilotul se sui pe vapor. Actul intii se ispravise. Asteptai cortina si aplauzele.

Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrind solemn din mare in cusca portului, cu statura lui cladita pentru larguri, dar demna in exil.

Intre comanda, prora si pupa incepu schimb de porunci, gesturi si urlete, ca o sfada stacata proiec­tata pe cer, de la prea mare distanta ca sa devina bataie. Comanda: 'Funda', slobozi un huruit apo­caliptic, ca si cum vaporul, fara sa stie, ar fi adus in pintecele sau un cataclism. Prin narile vaporului, ancora se pravali ca o cruce pe un mormint de cruciat, insotita de cascada zornaitului de lanturi si fierarii, ca un galop medieval.

'Bandulele' zburara festiv ca serpentinele. Parimele vinjoase fura prinse de 'babalele' cheiului, enorme boturi de fier de care sint priponite vapoarele. Si, nebuneste, hiriind delirant, ca intr-un atelier de cro­itorie in care toate masinile deodata trepideaza, vinciurile vaporului se dezlantuira, aducindu-l inert spre chei, captiv intre parimele intinse, ca trupul unui Guliver ostatic in tara piticilor.

Cind ai ajuns in fata peronului cu trenul, te cobori grabit. Cind ai ajuns cu vaporul in fata cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa in oala, dar stai. Ai impresia ca esti atirnat in cuier.

Formalitatile se suira imediat pe punte, vamale si medicinale. O data cu ele, si infractiunea, adica micul privilegiu, atit de reprezentativ pentru tara pe malul careia vaporul acostase. Infractiunea era incarnata de un avocat. Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vames, nici doctor, dar bause vermut si cu doc­torul, si cu vamesul, formind cu ei o trinitate care pasea inseparabila pe puntea vaporului oprit.

― Olguta!

O cauta prin multime, cu privirea vertiginos lucida a jucatorului de carti, care desparte cupa, trefla, pica si caraua in iuresul masinei de treier.

Avea timplele albe si masca mistuita a batrinetii, masca numai, caci ochii erau de copil la usa pomului de Craciun, inima la fel si miscarile capului si-ale bratelor dovedeau agilitati de veverita.

― Olguta!

O avea in brate, o stringea, o saruta, spunindu-i numele printre sarutari, ca o veste.

― Fetita tatii!

Si era ciudat si induiosator sa vezi pe acest copil cu parul alb, stringindu-si in brate papusa regasita, spunindu-i cu ochii parintesti umezi: 'Fetita tatii' ― in timp ce 'fetita', mai mare decit el si imperios tinara, ii dezmierda timplele albe, de care curind avea sa se desparta, inalbindu-le mai tare si mai greu decit anii.

PARTEA DOUA

Inainte ca ochiul sa o vada, mult inainte, cataracta Niagarei se anunta formidabil urechii. O auzi, o simti. E vibratia surda inca a unei drimbe cu dimensiuni de fluviu, pe buza de uragan; apoi e vijiitul unei coarde de contrabas de himalaica statura. In preajma-i, in­tinderea unui ocean, cutremurata, s-ar increti. Dar timpanul? Pe fondul enormitatii sonore, bubuitul tunetului iti pare fleac efemer, situat in ordinea liliputana a insectelor ― si explozia tunului, pusca de soc, infantila saga. Fara sa vada cataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, capatind un nou criteriu so­nor, care pregateste ochiul pentru naprasnica aratare a mugetului cosmic, imbaiat de spume.

Asa trebuie sa fie si cu orasele in care viata se aduna si rasuna exploziv; sa existe pentru auz, cu fizionomia lor distincta, inainte ca ochiul sa le intilneasca ziditul contur, felurita configuratie. Daca un orb care a trait intr-un oras, revenind in el, dupa o lunga absenta, nu-l va recunoaste ascultindu-l numai cum suna si cum tace in contratimp, orasul acela exista pe harta tarii, dar viata tumul­toasa a oraselor l-a expulzat din rindurile ei agresive. Orasul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune: 'Sinucide-te'.

Un astfel de oras e capitala Moldovei. Iasul nu mai are puls de oras diurn, nici zvon de oras nocturn.

Ascultat cu ochii inchisi, Iasul e aceeasi trepidatie hodorogita de carute ― si trasurile iesene au sunet de caruta pe strazile iesene ― a tuturor oraselor de provincie moldoveneasca, in care tacerea spatiaza, ca la sate, latrat de cini, muget de vite si rare accente omenesti.

Are totusi si Iasul un sunet vioi, o impetuozitate sonora, care domina un singur moment al zilei: dimineata.

Acel rasunet de viata il dau harabalele de gunoi ale primariei.

Dis-de-dimineata somnul iesenilor tresare, tresalta si se cutremura. Bucuresteanul, care de la cinci dimi­neata doarme intr-un urlet organizat, distribuit in toate ungherele Capitalei cu felurite nuante de in­tensitate ― ar dormi inainte, fara sa-i pese de biziitul de bondar in grabnica traiectorie. Dar ieseanul ― rasfatat o noapte intreaga in taceri de unda subma­rina ― salta cu batai de inima indignat. Cine-i tul­bura linistea fara cuta a somnului de dimineata care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turceasca? Cine-i invirte la ureche aceasta uriasa huruitoare de Mosi? Cine? Harabalele primariei. Din dealul Sarariei, vreo douazeci-treizeci de hara-bale, la care-s inhamate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsa la vale, de-a dura, in goana hurducata si dirdiita, fiindca-i panta; caci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducatorii acestor vehicule sint tinere haimanale, veseli derbedei, cu fata roza si muc de tigara in coltul gurii: sfirc impertinent al buzei de jos, tinind loc de musteata; cu un bici care e o varga cu sfichi de sfoara putreda, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu fata minjita ca a homarilor, haine peticite si chiot haiduceste tuguiat.

― Hii, hiiiii! Hio, hiooooo!

Si harabalele se pravalesc la vale ca butoaiele desarte, rostogolindu-se dogit, sarind la hopuri in epileptica destrabalare a ciolanelor de lemn, una dupa alta ca mataniile si ca sudalmile, improscind vrabiile ulitelor, viscolind colburile, rasturnind pietroaiele, evocind carul sfintului Ilie beat in dezmatata lor fuga, chiuind, tipind, urlind, cu ritm de jaz si de orgie, cu gest de talgere si darabane.

Gata?

Gata.

Harabalele au intrat in ograda primariei pentru lung popas.

Iasul reintra cardiac in somnolenta-i de basm; idealurile albastresc pe zari surisuri de liliac si stinjenei; colbul cade din nou pe ulitele sale; tacerea se coace in soare ca pinea in cuptor, asteptind noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.

Mult va mai tine cosmarul harabalelor municipale? se intreaba iesenii somnului etern. Desigur ca nu. 'Orasul e sarac, si cu sau fara harabale, traieste in murdaria sa ca Venetia intre lagune si ca volumul in anticarie. Intr-o zi, gloabele primariei vor deceda. Dupa razboi si gloabele s-au scumpit,.. asa ca Iasul va scapa de gloabe. Harabalele vor raminea anatomic in grajdurile din dealul Sarariei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea linistea caselor batrinesti, unde servitorii fac grijitura de dimineata in virful picioa­relor desculte, sau n-o fac de loc, ca sa nu tulbure linistea boierilor.

S-atunci in sfirsit, Iasul va avea tacerea de hrisov ingalbenit, uscat si prafuit, deschis pe pupitrul dealurilor, cu un fragment de istorie ― subt privirea albastra a cerului.

*

Foasta odaie a Monicai, numai cu mobile vechi de la bunica ei. Oglinda, ovala si usor brumata, ca lumina toamnei cind incep funigeii. Masa de scris, rotunda, acoperita cu un sal pios cirpit; masa pe care vezi coada de paun multicolor a unei pasiente, ochelarii cu antene lungi si curbe, si chiar o pisica in care somnul are sfiriit de samovar in odaia de alaturi.

Dar in foasta odaie a Monicai locuia Danut. Viata odaii se concentra aplecata asupra mesei. Miros de tutun fumat, si fum de tutun in lenta eruptie. Cenu­sii arabescuri, lungi temenele de cadine in voaluri stravezii, perdelute rasucite, ate de paianjeni, poteci aeriene Pe masa, doua scrumelnite, adevarate pa­noplii tabagice; creioane, un cutitas, carti, caiete, o batista si o lampa cu picior elastic si gluga de me­tal, din care lumina isi apleaca obrazul palid de calugarita pe caiet, pe carte, sau pe creionul ridi­cat in aer interogativ, ca o cumpana de fintina la raspintii.

Fata lui Danut, chiar daca nu-l cunosti, ai mai vazut-o. Unde? Cind? Ciudat, gindul care vrea sa-si aduca aminte in loc sa caute printre oameni tineri fuge in trecut, mai in trecut, la o parte de oameni, printre taceri, printre ziduri vechi si a gasit. E chipul pe care-l intilnesti in unele case batrinesti, intr-un portret cu rama de lemn negru sau de catifea roasa. E chipul tineretii imberbe, cu par buclat si fata indulcita de un zimbet sau o lu­mina de toamna, a unui stramos care a murit tinar, sau a ramas tinar intr-un portret atirnat pe zidul unei odai cu amintiri, ori trimis intr-un pod cu vechituri. Tineretea lui e mai blinda decit a stra­nepotilor, fiindca e in trecut, si e mai delicata, fiindca zimbeste brumat intr-un portret ingalbenit, cu rama veche.

Cu aceste capete ale tineretii strabunilor anonimi semana blindeta obrazului lui Danut, in bucla cas­tanie a parului rostogolit pe spate. Si tenul lui avea paloarea usor smolita a vechilor portrete. Si surisul lui ― de altfel, obrazul purta indulcirea ovala a unui vesnic suris somnolent ― nu parea de loc con­timporan al epocii de energie care-a transformat pacea intr-o tensiune de razboi neindurat intre cona­tionali. Suris anacronic, trimis acestui obraz de o epoca in care fosneau matasurile valsului, luminate de candelabre, purtate de berline si calesti. Acest vesnic suris cu ochi castanii si obraz copilaresc prin curbe, grav prin frunte, facea pe Danut sa para unora timid, altora ironic, altora distant, altora vi­sator, altora adormit, altora prostut. Acest suris, insa, aducea ritmul altei epoci, mai blinde, mai lenese, mai reculese si poate mai armonioase. Tineretea lui Danut se inapoiase cu acest suris din razboiul tu­nului si al transeelor. Altii venisera vociferind, altii cu pumnii strinsi, altii cu pieptul plin de decoratii ― functionari ai gloriei ― altii, reformatori sau profeti, altii cinici, cu apetit de viata festiva. El venise fara decoratii si fara glorie, cu acest suris care la inceput parea timorat ca al copiilor crescuti de oameni batrini, cind intra in societate. Demobilizat din armata, se demobilizase din epoca. Din pricina aceasta numai, acceptase, supunindu-se rugamintii cu ochi umezi, par alb si vorbe putine, a mamei lui, sa ramiie la Iasi cu ea, fara de Monica si Olguta. Era ostenit. Profund ostenit. Parisul nu-l mai atragea ca odi­nioara. Ar fi plecat si el acolo, numai ca sa nu se desparta de Monica. Altminteri, viata exterioara in formele ei cele mai incintatoare si fastuoase - si Parisul pentru orice tinar e sinteza tuturor seductiunilor contradictorii ― nu-l mai chema. Dorea izolarea. Iasul, orasul lepadat de viata in istorie, i-o oferea ca un azil de batrini. Fetele plecasera fara de el, cu toate eforturile lui Herr Direktor de a-l trimite si pe Danut. Numai Monica stia ca Danut, raminind la Iasi, cind ele si aproape toti camarazii lui plecau in strainatate, nu facea decit un singur sacrificiu: acela de-a se desparti de ea. De aceea, Monica ii scria zilnic. Fiecare foaie noua a calenda­rului aducea o alta scrisoare. Intr-un saltar avea manuscrisul, ordonat scos din plicuri, al celor trei ani de viata pariziana ai Monicai. De altfel, de trei ani traia mai cu seama printre manuscrise. In orasul Iasi, unde numele Deleanu avea o notorietate ob­steasca ― de la chelneri si birjari, pina la cei mai mizantropi pensionari ― Dan Deleanu era aproape un necunoscut prin pronume. El nu exista social.

― Aa! Sinteti fiul lui Conu Iorgu!

Acest refren i-l repetau, cu mici variante, toti cei pe care se intimpla sa-i cunoasca.

In India, izbucnitoare de lava vegetala, orasele traiesc atita vreme cit energia lor umana e mai puternica decit a pamintului fecund pe care isi inalta armoniile de piatra si de marmura. Fiecare oras e monumentul unei victorii asupra solului, al carui belsug e virulent ca ura. Dar bratul omului zidar al cladirii care-l va adaposti si impodobi, trebuie sa vegheze ca al pilotului pornit pe mare cu corabia, caci in pamintul biruit, cu incordari de radacini adinci, pindeste furtuna vegetala, gata sa-si arunce valul de frunze, inecind fapta omului temerar.

Astfel, orasele din India traiesc atita vreme numai cit intemeietorul lor, omul, stie sa fie si osteanul lor.

Dar ce frumoasa le e moartea, atunci cind omul luptelor se pierde-n vis prea lung. Fanfarele padu­rilor cinta inalt agonia vietii omenesti. Lespezile ne­tede, pe care fruntea fapturii drepte si-a prosternat gindul la picioarele zeilor, tresar ca lespedea invie­rii lui Hristos, si, sfarimate, lasa drum avintului de radacini. Statuile lui Budha, solar sculptate-n aur, cu mari ochi de smarald deasupra zimbetului de dumnezeiasca miere, se-ntuneca, in noaptea vegetala a lianelor gigante.

Vezi o padure in hoarda padurilor indiene. Cine-ar crede ca-n inima ei e o cetate inaltata de mii de oa­meni de-a lungul veacurilor lungi! Si totusi, sute de cetati de marmura, fildes si aur, faguri ai roiului uman, se sting in vastele paduri, ca stelele cazute de pe bolta in noptile de veci.

Murea si Iasul. Bietul pamint moldovenesc nu pu­tea spune: 'Veniti, paduri'. Murea ca regele Lear, orb cersetor, la poarta faptelor sale domnesti.

Dar in odaia Monicai, sufletul unui tinar intris­tat de viata si poate-nfricosat, pregatea Iasului ceea ce pamintul nu-i putea da: cintecul agoniei si moar­tea frumoasa.

In framintarea singuratatii si tacerii visul cauta elanul marelui gest vegetal al lianelor indice, trudindu-se sa fie de ajuns de inalt si de ajuns de vast, ca sa culeaga in elegia bratelor, moartea capitalei trecutului romanesc.

*

INCANTATIUNE

Pasare e si buhna, pasare e si rata. Dar intre fap­tura hieratic dreapta ca bratul ridicat din cot al fa­raonului pe tron, si friptura cu trup si puf de baletista si macait de broasca ragusita, noaptea si-a inaltat pina la stele, statura ei de mister, buhna e in noapte, rata in ograda. Maninca-ti rata cu varza calita, dar lasa buhna cu vaiet antipatic superstitiei, si dumitale, a carui ureche apreciaza mac-macul diurn al comestibilului si trilul bine reputat al privighetorii.

Cuvintul poate fi si buhna si rata, acelasi cuvint. Rata in ograda dumitale, e buhna in noaptea mea.

De cite ori pe zi spui: 'aur'. E un cuvint. Il ai pe buze si esti sarac daca nu-l ai si-n buzunar. Da-mi-l: Nu-ti trebuie. Il voi lua il vezi? e un cuvint, o imparechere de silabe, o deschidere si o inchidere a buzelor dar eu il voi lua in mini, si minile deodata-mi vor fi grele. Nu deschide ochii mari! Nu te mira! Nu sint boscar! Dar minile mi-s grele de cuvintul lepadat de buza dumitale. Le vezi. Capul iubitei cu par blond n-a fost mai dulce po­vara in minile dumitale, decit acest cuvint in pumnii mei. Il vezi! E capul despletit al iubitei mele care-a adormit in minile acestea. E somnul blond, cu obraji calzi. Respira. Nu te-apropia! E un simplu cuvint. Mina dumitale nu va gasi nimic. Priveste numai.

Spuneam ca-i greu cuvintul murmurat de dumnea­ta? Nu! E usor. Minile mi-s grele, caci masiv trebuie sa fie pocalul in care strugurii cu boaba deasa ― busuioci in dulcea respiratie a unei toamne de de­mult ― vor plinge busuioaca lacrima.

Uite. String minile incet. Respira lung. Parfum de tei? Ce blonde sint miresmele cind curg din faguri storsi! Nari, suris si pofticoasa saliva ― fap­tura dumitale-i ca o vaca in fata minilor mele. Vrei sa ma pasti? Sau ma admiri? Te rog ramii cum esti. Nu aplauda. Gestul acesta al hulubilor cind zboara, lasa-li-l.

Acuma inchide ochii. Nu brutal. Nu-ti increti fata; ti-o va increti batrineta, curind. Inchide ochii usor. Adu-ti aminte de jocul de-a baba-oarba. Esti baie­tel mic. Ai pantaloni scurti, genunchii zgiriati si bucle. Uita ca esti chel. Scoate-ti ochelarii. Descreste-ti sufletul. Lasa-l usor. Deschide oblonul si fe­reastra cu miros de colb; copilaria-ti intra prin fe­reastra deschisa. O simti? E un parfum de lilieci albi. Esti in gradina. A plouat putin. Cerul e vioriu spre inserat. O fetita vine sa te lege cu batista ei. Las-o. Iti tremura buzele sau zimbesti? O iubesti pe fetita, dar nu stii ca dragostea se joaca de-a baba-oarba. Vrei sa-ti ridici sosetele rasfrinte, dar nu indraznesti. Nu mai vezi nimic. O noapte cu parfum de liliac ud, o fetita care pluteste alba cu liliecii, si risul ei mut e alba tacere in parfumul liliecilor. Iti bate inima. Ai prins-o pe fetita. Smulgi batista. Ai strins prea tare mina fetitei. Tace in­tristata; taci trist. Cerul e albastru si intiia stea, de aur subtire, tremura deasupra capelelor voastre, ca lacrima pe care nici unul n-ati plins-o.

Uite steaua. E in minile mele, desprinsa din tremurul genelor copilariei, intr-o seara cu cer albastru si liliac alb.

De ce scoti punga? N-o poti cumpara. Era a dumitale, dar ai pierdut-o in suflet si 'Mica publicitate' a Universului nu-ti poate da ajutor sa o gasesti.

Inchide ochii. Iti poruncesc. Inchide-i tare, cum iti astupi urechile in preajma sunetului naprasnic.

Incoarda-te. Propteste-ti bine picioarele. Vor iz­bucni milioane de trimbite. Ia seama. O padure de arama isi va trimite urletul drept in faptura ta. Pregateste-ti inima: sa-ti fie scut, nu spaima.

Deschide ochii.

Soarele!

Vezi sau auzi?

Si ochii, si urechile, si trupul ti s-au cutremurat. Te-a trimbitat soarele epopeilor, soarele legendelor, fabulosul soare. Ai ascultat cintecul gloriei.

De-acum inainte sa stii bine cine esti cind mergi cu umbrela subt soare, si cind tragi storul dimineata ca rasaritul sa nu-ti tulbure somnul.

...Mi-ai imprumutat un cuvint: aur, na-ti-l inda­rat.

Nu uita insa atit de curind, ca intre buhna si rata, noaptea si-a inaltat pina-n stele statura ei de mister.

Iunie 1915

Danut sterse cu doua linii titlul de atunci, Incantatiune, inlocuindu-l cu urmatorul: Hocus-pocus.

Adauga mentiunea: '1922'.

Aceste schimbari de titluri, cu adaugirea anului, se intimplau de cite ori Danut rasfoia caiete vechi. Titlul nou era in genere expresia unei atitudini cri­tice fata de celalalt. De multe ori, paginele de proza aveau mai multe titluri, succesiv adaugate, fiecare sententionindu-si mirarea, ironia sau dezgustul pen­tru titlul precedent. Astfel, o pagina lirica avea ca prim titlu firma: Dumnezeu. Al doilea titlu era: Genunchii tineretii. Urmatorul: Stranut.

Isi rasfoia deseori caietele, cum altii cerceteaza fotografii din tinereta, in decorul anualelor vilegia­turi. Isi revedea etapele sufletului, cu atita preciziune, incit ar fi putut descrie gestul care insotise cutare pagina, si toate preocuparile laturalnice.

Intre Incantatiune si Hocus-pocus, trecuse raz­boiul. Caietul de atunci avea urmatorul titlu: Pes­tera lui Ali-Baba. Pestera plina de cuvinte. Era in­dragostit de ele. Descoperea rind pe rind, cite un cuvint, incorporindu-l in bataile inimii lui, dindu-i o viata proprie prin modulatia adjectivului, prin ritmul verbului, fosforescenta metaforei si perspectivele visului.

Era obsedat de cuvinte. Cum altii traiesc printre femei, el traia printre cuvinte. Le vedea in distinctul lor contur, le auzea, le respira. Nu le cauta prin dictionare, lexice sau cronice. Nu le alegea dupa vechimea lor fata de contimporaneitate, nu-l interesa arhaismul, exotismul sau capacitatea lor poetica de pina atunci, adica numarul placilor de gramofon care cintau prin pilnia lor intepenita.

Pentru el, cuvintul intilnit incepea o viata noua, ca si cum si-ar fi pierdut memoria vietii de pina atunci. Intre el si cuvint se intimpla fenomenul numit dragoste intre barbat si femeie, care face pe femeia indragostita sa devie altfel frumoasa, altfel femeie, cu nou suflet si proaspat trup, pentru ultimul iubit; de nerecunoscut pentru penultimul.

Viata lui de atunci era o vesnica bataie de inima pentru un alt cuvint. Pe acela il intilnea tinar si robust legat, ca o fata de tara care scoate apa ― cu minecele suflecate ― dintr-o fintina de rascruce in preajma unui codru negru, aratind obraji racoros rosi ca fragii, si cozi negre impletite parca din adinc de codru. Bataile inimii erau un galop haiducesc ducind de-a curmezisul seii creanga indoita de belsug a unui trup de fata mare.

Alt cuvint il privea, fragezit de spaima, in gratia opririi cutremurate, ca o caprioara intilnita la izvor, intindea minile. Avea in mini, ca si izvorul, bot umed de caprioara imblinzita.

Gasea in drumul prafuit al tuturora cuvinte dulci ca matasa papusoiului; cuvinte care pareau surceluse moarte, si care, in suflarea buzelor, spuneau mirari de fluier inca necintat; cuvinte inerte, care, atinse de caldura buzelor, deschideau ochi atit de negri ca-ti plecai genele in fata lor.

Abia atunci cunoscuse bogatia frusta a limbii ro­manesti, pe care literatura departe de-a o istovi, nici n-o ostenise macar.

Vorbit, desigur, de buza stramosilor pastori si raz­boinici, cuvintul romanesc adapostise si literatura, ca un pamint pe care-au poposit nomazi in corturi. Dar rari erau cei care l-au arat adinc. Plugul ro­manesc intrase numai in pamint ― pe-alocuri numai, caci mai vaste erau intinderile necultivate decit ce­lelalte ― dar in vorba, plugul nu intrase. Grase in seva, vorbele asteptau intacte, vorba linga vorba, bogatie linga bogatie.

In limba franceza, de pilda, in care Danut scrisese la inceput ― cind limba romaneasca ii parea inexpre­siva si saraca ― fiecare vorba e o statuie defini­tiva. Limba acestei tari e o vasta galerie de statui. Cel care ar vrea din nou sa sculpteze, in loc de blocuri ar trebui sa sfarme vechile statui, si-n ele sa inchege noua forma, sa destepte alta viata. Dar cine s-ar incumeta sa sfarme marmura Venerei din Millo? Ce dalta si ce mina ar indrazni sa tulbure si sa clinteasca o perfectiune intrupata? Doara bar­barul sau nebunul pentru care aschia de marmura sfarmata, si lovitura care sfarma, sint priveliste si muzica mai pretioasa decit tacerea inchisa in lunara eternitate a statuii; sau nerodul care crede ca mingiind o forma existenta o creeaza din nou.

Aceasta constiinta profunda a limbii nationale, il facuse a doua oara roman, inainte de-a deveni scrii­tor.

Acest fenomen prealabil de nationalizare artistica, il socotea ca un punct de plecare in evolutia sa.

Dar ceea ce-l izbea acum ― in 1922 ― caietul datat din 1915, era tonul epatat, nu orgoliul, mai degraba vanitatea care se desprindea din rindurile Incantatiunii, de pilda. Fiecare rind al Incantatiunii se fa­lea parca: 'Uitati-va la mine ce bogat sint! Uitati-va ce pot face eu dintr-un cuvint! Nu ma aplaudati, nu ma felicitati, dar uitati-va la mine. Am nevoie de privirea voastra ca sa-mi masor mai bine pute­rea si bogatia. Un rege fara de norod nu mai e rege. Fiti voi norodul regalitatii mele. Voi, nivelul marii; eu, muntele.'

Lamurea gesturi de parvenitism literar in paginele acestui caiet, in sufletul acelei epoci hotaritoare pentru el prin nationalizarea sufletului, prin adinca si personala incorporare a sunetului romanesc in sonoritatea lui. Ai fi zis ca nu se nascuse in palatul sau sufletesc, ci intr-o coliba, si ca deodata devenise stapin intr-un palat al sau, dar in care nu traise si nu intra cu gestul firesc al stapinului, ci cu fan­faronada exuberanta, sau abia stapinita, a noroco­sului imbogatit.

Literatura unor evrei din Romania ii dadea aceeasi impresie de nefiresc, de ostentativ, de febril. Pes­tele dac-ar deveni subit om, ar fi epatat ca are mini, picioare si glas. In loc sa se foloseasca de mini, de pilda, ca de un organ cu care s-a nascut, le-ar pro­duce, le-ar pune in evidenta, ca pe-o distinctie no­biliara pe care vrea s-o observe toti. S-atunci fie­care gest facut de acele mini ― oricit de natural in sine ― ar deveni pretentios ― si ratat. Daca ti-ar oferi un chibrit, n-ai sti ce sa-i spui si ai sovai intre: 'Multumesc pentru chibrit'; si 'Da-da. Am vazut! Ai mini. Felicitarile mele.' La fel cu celelalte atribute, de curind dobindite.

Acest gest, corcitura de utilitate si vanitate ― falsa moneda prin aceasta ― il vedea in literatura citorva evrei romani. Cuvintul intrebuintat de ei, daca era romanesc, devenea prea romanesc, tinzind parca sa dovedeasca nationalitatea lor neaos roma­neasca, mai mult decit sa exprime riguroasa nuanta a unui gind. De altfel, cei care ocoleau mai zelosi, in literatura romaneasca, neologismul, erau evreii scriitori. Ei importasera arhaismul cel mai greoi; import, caci il aduceau din tara cronicelor, atit de nefiresc el, domolul cuvint de munte sau de ses, in febrilitatea si subtilitatea lor citadina.

Si in ordinea lecturilor se reedita aceeasi atitudine. Scriitorii cei mai laudati de evreii literati sau gaze­tari, erau Eminescu si Creanga. Admiratia pentru Caragiale, mai reala si foarte explicabila, era mai putin sunata, caci Creanga e zvonul franc al satu­lui romanesc cladit din lut si baliga, iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri de nuc, al celor mai pure podgorii natale.

Il mira acum aceasta asemanare de ton (intre li­teratura lui din 1915 si literatura unor evrei romani. Se vede ca pe atunci, de curind descins din literatura franceza, era un roman debutant sau, mai exact, un roman neofit, cunoscut fiind zelul excesiv al neo­fitului, saltul dincolo de spinarea calului, de teama lui dincoace.

In toate faptele, intimplarile si creatiunile vristelor crude, vei gasi imperfectiuni, vulgaritati si dezarmonii, pe care luciditatea sporita de experienta si maturizare a virstei din pragul careia te judeci si analizezi retrospectiv, le poate usor desprinde si sublinia. Dar gestul revelator, intr-o masura e ad­mirativ, ca si al corectiunii parintesti. Caci toate cusururile vristelor din urma, iti arata o mai exu­beranta energie, iti dovedesc o mai impetuoasa vi­talitate ― intr-un cuvint, iti amintesc viguros de o tinereta treptat dusa prin eliminarea imperfectiu­nilor care-au caracterizat momentele ei succesive, facind din perfectiunea actuala, presupusa poate, o caduca incremenire.

Acest caiet din 1915, Pestera lui Ali-Baba, apar­tinea unui Danut mai tinar, mult mai tinar. Poate ca tinar pur si simplu. Caci acum, privind indarat prin anii razboiului, regreta parca acel accent de juvenil triumf al sufletului de atunci, desi ii des­coperise viciul.

Schimba masinal ― adevarat tic al minii ― ve­chiul titlu, prefacind Pestera lui Ali-Baba in Game, luind astfel caietului semnificatia sau pretentia de tezaur, dindu-i-o pe aceea de exercitii verbale.

Inchise caietul Gamelor, luind unul mai recent, intitulat Ceasul cucuvaielor.

Titlul acesta i-l pusese noaptea, o noapte de acum trei ani, curind dupa plecarea Monicai.

Casa era goala. Vechea casa Dumsa, cu doua etaje masiv suprapuse si toate odaile pustii, afara de ie­tacul mamei lui si de foasta odaie a Monicai, lo­cuita de el. Nu primise inca nici o veste. Aflase din intimplare nebunia domnului Deleanu ― asa aumea Danut aceasta slabiciune a tatalui sau ― de-a consimti ca fetele sa plece pe marea plina inca de mine plutitoare. Cu o saptamina inainte, un vapor se cufundase.

Mama lui nu stia nimic. Domnul Deleanu era la Bucuresti.

A cincea noapte de la plecarea Monicai; intiia, insa, cu gindul calatoriei pe mare.

Sedea cu cotul rezemat de marginea ferestrei des­chise. O nuvela inceputa, intitulata Minile, se ves­tejise fad. Sufletul o lepadase. Odaia era ostil curata. Se facuse grijitura mare, inainte ca Danut sa se instaleze in ea. Totul era rigid asezat de mina ser­vitorilor. Mirosul de terebentina al podelelor ceruite, asternea ca o pojghita de gheata acolo unde zimbisera flori. Cind intorcea capul inlauntrul odaii, vedea pe masa Monicai ― nu devenise inca masa lui de lucru ― luminata in plin de lampa cu picior elastic si gluga de metal, o fotografie de-a Monicai, incadrata in lemn negru, la fel cu masa, cu lemnul fotoliului, cu polita data cu bait, si cu 'bahut'-ul bombat.

Cind Monica era la Iasi, faptura ei luminoasa, chiar cind lipsea de acasa, punea o vibratie de blond cald pe toate mobilele vechi de lemn inchis. In incape­rea profund locuita de ea, ca in odaile cu mari bu­chete de crini, era o luminozitate si ca o prafuite de polen.

Dar plecarea Monicai pe mare, mirosul tare al terebentinei si aerul impaiat al decorului orinduit de servitori, restituiau lemnului negru accentul sau mortuar, lasindu-l sa domine.

Asa veghease in timpul razboiului, in unele nopti de acalmie. Tacerile noptilor de pe front erau mai stranii si mai greu de infruntat ― caci aduceau gindul ― decit bubuitul tunului si tacanitul mitra­lierei, care porunceau fapta. Instinctiv, toti cama­razii lui simteau aceasta, si daca actiunea ii izola pe fiecare la bateria lui, inactiunea militara ii coa­liza, ca preajma cimitirului pe cei care se plimba noaptea la tara. Se adunau in grup compact ca sa alunge tacerea, s-o uite. Improvizau distractii cit mai puerile, ca scolarii in recreatie. In genere, jocul de carti cu ritmul sau iute, cu emotiile sale tari ― un fel de parodie a razboiului, in care riscul vietii e inlocuit prin al pungii ― satisfacea si nevoia de uitare in comun, si dorinta de combativitate, de exterminare a aproapelui, fara de care distractia isi pierde piperul, devenind anodina, fada. Incapabili de-a secreta veselia din ei ― aportul de glume si anecdote adus de fostii civili se epuizase repede ― o absorbeau din sticle, cautind sa respecte in acest mod de inveselire, principiul vaselor comunicante. Discutiile evocau mai ales femeia ― razboiul, ca subiect de discutie, era monopolizat de societatea straina frontului. Evocau femeia cu cinism si cu brutalitate fiziologica, asa cum in genere e discu­tata femeia de grupurile barbatesti, care echilibreaza prin trivialitatea comuna, sentimentalismul indivi­dual, a carui pudoare cu ciudat aspect e trivialitatea.

Danut nu putea participa la aceste desfatari ― patetice prin tacerea imprejmuitoare. Era inapt pen­tru petrecerea in comun. De cind era in liceu, incercase cheful intre camarazi, fara sa izbuteasca. Veselia unui grup omenesc il intrista. Hohotul de ris destrabalat al veseliei colective, in loc sa-l asi­mileze saltaret, il expulza, amar. Pe linga aceasta, nu stia sa joace carti si nu putea bea alcooluri nici cit o mireasa. O cupa de sampanie, pentru el era un efort, a doua, o pedeapsa, a treia, o imposibili­tate. Nici glumet nu era intre oameni, caci zimbetul istet al glumei numai singuratatea i-l stirnea uneori, ca o seminta exploziva, intimplator adusa de vint.

Aceasta inaptitudine nu-l facea mindru cum face pe unii oameni ipocriti sau mahmuri din pricina ficatului, care vad in izolarea de veselie, sau inca­pacitatea de veselie, semnul superioritatii. Dimpo­triva ii invidia blajin pe ceilalti, cum invidiezi pe orasanul grav cu care te plimbi la tara, cind il vezi dansind alaturi cu taranii, o hora, o sirba sau o batuta, putin ridicol, dar superior tie prin acce­sul ritmurilor alegre si naive, in fata carora ironia ta e totusi pedestra si ignoranta.

Natural, se resemnase in singuratate, complect des­personalizat de uniforma si de viata in comun.

Veghease multe nopti, la usa unui bordei, pe prispa unei case taranesti cu geamuri sparte si ograda pustie, pe trunchiul unui copac sfarmat de un obuz, pe scaunul rigid al unui cheson, sau pe stinca de munte, subt stele mortuar apropiate de suflet.

Era ca o antrenare pentru neclintirea si tacerea trupului in moarte, veghea lui fara cuvinte si mis­cari. Nici o revolta. O resemnare ca a pietrelor, daca natura le-ar fi dat constiinta nemiscarii lor minerale, printre ritmurile vegetale, animale, umane si astrale. Isi pierduse complect facultatea artistica de-a isi impodobi tacerile. O dispretuia. Pe-atunci, literatura mortii si a deznadejdii ii aparea cabotin fatarnica.

Cum poti sa versifici sau sa exprimi frumos tristeta, de pilda, pe care o proclami profunda si de­finitiva? Expresia artistica, ritmul inerent ei, contine in tesutul ei intrinsec, un optimism, o bucurie, o activitate satisfacuta, o energie magulitoare, care dez­mint categoric autenticitatea tristetei astfel expri­mate. Mortul, in clipa cind moartea l-a pecetluit, nu spune: 'Sint mort. Priviti-ma.' Neputinta defi­nitiva de-a notifica aceasta stare, il face sa fie mort. Altminteri ar fi un pseudomort. Dar natura nu um­bla cu fleacuri, nici nu-i cabotina. Mortul nu e va­nitos, nici orgolios, fiindca-i mort in fata celui viu alaturi de secretul sau indescifrabil. E mort pur si simplu. E definitivul punct. Literatura insa, dupa fiecare moarte pune doua puncte.

Aceasta energie vanitoasa si ipocrita facea pentru el impura sinceritatea literara, indepartindu-l de lec­turile care i-ar fi fost singurul refugiu accesibil im­potriva singuratatii si tacerii. In acele veghi, dra­gostea lui pentru Monica isi pierduse stralucirea li­terara, fastul decorativ, induiosarile agreabile ― capatind o amploare sobra, care domina cu linie pura de munte pe orizont, toate vaile, toate terasele su­fletului, toate liniile curgatoare de ape.

Gindul Monicai nu-i mai trimitea magulitor parfum de tei inflorit la fereastra lui, ci grav miros de brazi. Cuvintul 'etern', intre dragoste si moarte ― amplu si egal prezente ― devenea simplu ca semnul crucii facut de taran la auzul clopotului de bronz deasupra caruia, tot clopot, e cerul.

In timpul razboiului nu scrisese nici un rind. Su­fletul se simplificase in jurul Monicai, adincindu-se treptat subt boltile religioase ale tacerilor de-atunci.

Pe front insa, moartea il imprejmuise pe el, exaltind lumina Monicai in intunericul lui.

Acum presimtea moartea linga Monica, dureros, ca firul subtire al tacerilor de pe front. Altaceva e sa mori, si altaceva sa ti se prabuseasca religia, cu cerul care o adapostea, lasindu-ti vidul. Pentru su­fletul lui, moartea Monicai ar fi fost un fapt mi­nuscul si enorm, cum ar fi disparitia unui inel ne­lipsit degetului, care ar avea drept piatra, miraculos, cerul cu toate constelatiile ― pierderea lui lasin­du-ti dunga de vid a unei absente pe deget si toata aiurirea vidului deasupra.

De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei batuse miezul noptii deasupra tacerii, ca o toaca de utrenie intr-o minastire cu calugari morti in chilii.

Avea doua timple capul lui aplecat la fereastra. Una, cea dinspre noapte, insotea cu zvicnirea ei un vapor inaintind pe mare; cealalta, dinspre odaie, simtea privirea luminata de lampa a unei fotografii. Si intre ele ― fir mai subtire decit trilul greierilor ― tacerea frontului, sufletul lui.

Ceasul Mitropoliei batuse unu. Nu-l auzise. Ure­chea lui asculta marile, marile Pe nesimtite, timpla dinspre odaie se intorcea si ea spre fereastra, intrind in noapte, dimpreuna cu cealalta, cu inclinarea fruntii grele.

Cind privesti indelung intunericul, sau cind ve­ghezi in intuneric, cu ochii deschisi, lumina deodata intilnita, e ca o spaima. Cu ochi de noapte, intorcindu-se, privise brusc fotografia luminata in plin. Si se cutremurase din crestet.

Existase Monica?

Gindul il strabatu cu indoiala, o clipa de fulger numai, dar covirsitor ca o zvacnire de halucinatie si nebunie, dilatindu-i creierul in aburi reci.

Existase Monica?

Sau se indragostise, ca anahoretii, de chipul zu­gravit al Madonei?

Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar viata, viata Monicai existase?

Si daca nu existase, atunci el?

Gindul era ca un om zidit intre oglinzi, care cauta ferestre si aer.

I se prabusise fruntea pe brate, cu. geamatul scur­mat al pieptului.

Si noaptea, ca in miracolele vremurilor evanghe­lice, ii puse un pui de cucuvaie pe marginea fe­restrei. Ridicase capul. Intilnise ochii rotunzi in au­rire ai pasarii, privindu-l. Venise sa-i tie tovarasie pasarea noptii. Era o prezenta alaturi de fruntea lui, ca o cununa si ca o mina. Ochii ei de aur umed, ca doua candele pogorite din cer, ii aduceau inal­timi. Si ce suveranitate in trupul mic, in portul capului rotund, cu penitele de deasupra ochilor, in nimb! Mica, si totusi ca un pisc de munte, dreapta, deasupra inaltimilor purtate-n trena.

Pasarea mortii?

Nimic lugubru in tovarasia puiului de cucuvaie. Dimpotriva, ochii ei il inaltau, apropiindu-l de cer, deasupra sufletului ca deasupra norilor, in calma armonie de senin.

Zburase.

Danut luase fotografia Monicai din odaia cu mobile negre si o asezase pe marginea ferestrei, in locul puiului de cucuvaie. Adormise cu fruntea pe brate, imprejmuit de calm si stele

*

CEASUL CUCUVAIELOR

Capul ti-e greu, ochii rai, inima amara. Asteapta.

Stringi pumnii, buzele te dor in singe, oamenii ti-au fost haini. Asteapta.

Bratul Domnului e lung. Scurt ti-e bratul. Pe mari, departe, in calea luminii tale, mina Domnului ridica vintul sa ti-o stinga, crapa valul, sa ti-o inghita. Bratul ti-e scurt, puterea lui, nemernica. Nu poti alunga vintul, nici ocroti lumina scumpa inimii tale. E Dumnezeu. Esti om. Asteapta.

Nu te uita in viata. Intoarce-ti ochii de la oameni. Ascunde-le si lacrima, si zimbetul. Nu te uita la cer. Intoarce-ti ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cersi. Asteapta.

Sa vie noaptea, sa vie tacerea, sa fie pustiu pamintul mormintelor si-al somnului, sa fii singur, pa­rasit de toti, lepadat de lumina, gonit de soare, sa te arda flacara singuratatii. Asteapta. Apleaca-ti capul pe fereastra. Sa-ti fie fruntea lespede calcata greu de talpa vietii; sa-ti fie inima potir pentru cenusa numai; sa-ti fie ochii orbi luminii, si minile ca ra­dacinile in piatra seaca.

Si in adinc de noapte neagra-n tine si-n afara cind vei auzi: 'Cu-vau, cu-vau' inalta-ti capul prabusit de viata, printre cucuvaie. Si-asteapta noua zi cu fruntea dreapta printre cucuvaie, caci toata noaptea, racoarea stelelor lasind izvoare pe o frunte mai inalta decit piscul muntilor, iti va spala de praful vietii, fruntea inaltata printre cucuvaie.

*

Daca intre sufletul creator si societatea ambianta s-ar stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentind centrul, iar societatea, circomferenta care-l include cu o succesiune neintrerupta de puncte, roind la egala distanta de punctul central ― acti­vitatea literara a lui Danut, din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizata prin doua miscari: una centrifuga, alta, centripeta. Avea si inainte de razboi aceste doua miscari contradictorii, dar pe atunci le realiza in felul urmator: pe cea dintii, miscarea cen­trifuga, traind, adica invatind la scoala, facind spor­turi, fiind elegant in fata oamenilor si pentru ei, cetind literatura, iubind-o pe Adina Stephano cu toate resursele trupesti, afirmind asupra ei drepturi de proprietate, simtind in fata ei grija de proprietar amenintat pe toate hotarele, de viclesugul si cupi­ditatea vecinilor, si inlauntrul proprietatii terorizat de insasi miscarea terenului flotant pe care a cladit; gustind in Sevastite, libertatea si salbaticia stepelor in care turmele fara friul vasalitatii, zburda suve­rane; cunoscind cu Rodicele porcina desfatare a lefaitului in glod gras, prin faldul caruia ritul desco­pera o cireasa, o coaja de harbuz sau un mar, ron­taite cu zimbet si bale; experimentind cu Ioana Palla opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa mitologicei Circee

Pe Monica o excludea din aceste categorii exte­rioare, nu din delicateta, ci pentru simplul motiv ca Monica, demult plamadita in substanta lui sufle­teasca, urma alte legi, avind o miscare de crestere si descrestere in constiinta lui, dar raminind per­manenta, ca o stea gemana lui, din aceeasi conste­latie.

Miscarea centripeta, pe atunci, o realiza scriind.

Scrisul era un refugiu: sufletul se retragea in el ca anahoretii in pustiu dupa ce pacatuiau, ispasind prin singuratate pacatul vietii.

Acele doua miscari, insa, erau succesive indeobste, ca doua anotimpuri distincte. Epocile de viata ex­terioara declinau prin lehamite si marasm, insotite de nostalgii neputincioase de scris ― asemanatoare cu invirtirea elicei vaporului in vid ― si dispareau in clipa de hotar a scrisului absorbant si purificator.

In timpul razboiului, o singura miscare il domi­nase puternic si statornic, miscarea centripeta. Desi razboiul fusese epoca de permanenta si energica activitate ― mai intensa decit celelalte prin caracterul altfel silnic, si altfel serios decit cel al activitatii scolare ― niciodata nu se izolase de viata exterioara mai complet decit in timpul razboiului. Dar nu prin literatura. Se izolase alaturi de moarte in atitudinea de rugaciune muta a dragostei.

Dupa razboi, sufletul lui Danut isi pierduse activi­tatea proprie. Era ostenit. Se oprise linga Monica, aducindu-i docil tot sufletul, ca un mare covor per­san abia inceput pe harfa tesatoare care i-a sunat intiile acorduri, colorate. Un an intreg, se odihnise alaturi de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an. O insotea la Universitate., ascultind uneori si el distrat cursurile de la Litere desi era inscris la Drept. Seara se plimbau impreuna la Copou. Alteori faceau, impreuna cu Olguta, excursii cu automobilul spre muntii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o plimbare pe subt tei infloriti.

Monica plecase, dezaxindu-i singuratatea. Se mu­tase in odaia Monicai. Nu demult, incepuse o nuvela stranie, intitulata Minile. Noaptea de spaima si de deznadejde il instrainase de ea. Apoi venisera pri­mele scrisori de la Monica, fiecare deschizind vitralii cu lumina Monicai in singuratatea lui. Astfel, sufletul se desteptase la o noua viata limpezind cu noi re­liefuri in calme lumini, toate prefacerile, achizitiile si experientele de pina atunci.

Cele doua miscari de odinioara, revenisera, dar simultan, nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta miscarea centripeta. Un elan de lirism, care-l facea sa inainteze in adincurile lui, prin tuneluri sapate numai cu puterea minilor. Dar concomitent cu aceasta miscare, tot in izolarea deplina, miscarea centrifuga il ducea spre oameni.

Incepuse o serie de nuvele cu pronuntat caracter psihologic in care cerca sa creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.

Aceasta osmoza a celor doua miscari, potrivnic in­drumate, ii crease o stare de singuratate durabila, distincta de a celorlalte vriste. Era singur, dar im­prejmuit de o viata intensa, care-i primenea mereu izolarea, dindu-i dominatoare putere, robust calm. Raminind in pura izolare, era totusi aplecat asupra vietii tuturora, ca un cer. Elanul care odinioara ii poruncea sa traiasca in rindurile oamenilor, sa se zbata, sa pacatuiasca si sa sufere cu ei, de asta data il ducea spre viata cu viata in brate, varsind-o pe hotarul de la care incepe viata, dar oprindu-se acolo si revenind, aspirat de el ca roua de soare, dupa ce a cazut.

Astfel, actuala lui izolare nu insemna istovitoare contemplare a unui punct fix in desert, ci constiinta de multime launtrica, de vasta si diversa pluralitate, pe care o da faptul nascut al creatiunei, omului planetar singur in armonia universala.

*

Ceasul Mitropoliei batu de douasprezece ori, so­lemn si familiar, ca o pendula intr-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Danut inregistra ora imediat, dar mintea o considera mult dupa ce clo­potul o sunase. Aceasta anticamera a sunetelor in ureche, il facea sa para distrat intre oameni, obligindu-i inutil sa repete o intrebare, de pilda, pe care o auzise perfect, dar la care raspundea mai tirziu decit cel ce traieste exclusiv in realitatea pre­zenta. Era socotit distrat si visator, si era tratat in consecinta, cu o toleranta nuanta de superioritate. La tribunal, colegii vorbeau mai tare cu el, cum vorbesti cu surzii si cu cei care dorm in tren. Dis­trat? Ochiul si urechea lui inregistrau minutios, fil­mau si fonografiau necontenit, tot ce se petrece in jur ― dar fara ostentatie, involuntar. Pentru majo­ritatea oamenilor insa, a observa inseamna a holba ochii ca cei care privesc petele lunii in telescop; a asculta inseamna a-ti face cornet cu mina pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon cu alt oras alungind minios pe oricine vine sa-i tulbure din activitatea absorbanta.

Omul normal, cu o exclamatie magulita, iti noti­fica luna pe care, continuind sa vorbesti cu el, demult ai simtit-o si ai urmarit-o rasarind cu coada ochiului si ochiul mare al memoriei vizuale. Si totusi el are aerul ca ti-a dat bacsis rasaritul lunii. Astfel ca tu, distratul, vesnic Cristofor Columb in descoperirea realitatilor inedite, esti nevoit sa induri ca toti oa­menii normali sa-ti serveasca de calauza in tarile demult cunoscute pasului tau, sa taie generosi pen­tru tine, foile cartii de tine scrise, sa se socoata amfitrioni pe pragul caselor tale.

Omul normal are o constiinta simplu construita, intocmai ca ochiul lui omenesc, al carui cimp vizual e de ajuns de restrins. Aceasta constiinta, ca si ochiul, poate inregistra ceea ce e situat in fata, intre ea si obiectul sau: faptul observat, trebuind sa existe ra­portul dintre retina fotografica si tabloul care o impresioneaza. Ca sa observe ceea ce e prea latu­ralnic, sau situat indaratul sau, trebuie sa iaca o miscare importanta Intoarce capul ca sa observe ce se intimpla la spate; dar cum privirea peste pro­priul sau umar e incomoda, intoarce si trupul asezindu-se intotdeauna cu fata, atunci cind observa. Astfel, starea de observare a omului normal ii da o atitudine speciala, generalizata in tot trupul ― un fel de mobilizare generala a fapturii sale. Acest efort il face sa traiasca exclusiv in prezent, in actul pe care-l savirseste.

Constiinta observatorului innascut insa, e omeneste anormala, ca ochiul camelionului. Miscarile iuti, mici si circulare ale ochiului de camelion nu proclama niciodata pinda sa. Crezi ca doarme, tocmai in clipa cind limba sa vertiginoasa isi pregateste traiectoria cleioasa, in tact cu ochiul care-i indica microscopic apropierea vietatii savuroase.

Astfel, constiinta adevaratului observator, imbraca aparenta somnolentei, ceea ce-i da putinta sa nu incomodeze sau sa alarmeze acele marunte fapte si atitudini cu dimensiuni de insecta, care exprima ade­varul omenesc altfel decit sinceritatea verbala si fap­tul declarat la vama, caci adevarul omenesc e numai contrabanda. Cu singura deosebire ca in natura, ma­tahalosul copac nu se ocupa de educatia camelionului cu aparenta trindava, nici nu-i spune cind vede o insecta, cu glasul sau de bas vegetal:

― Hei, camelionule, trezeste-te! Scoala! Uite-ti vine mincarea.

Pe cita vreme Danut, intre oameni, simtea supa­rator bunavointa lor masiva ca bocancul potcovit, de a-l trezi din toropeala si inertie.

*

Uitata, tigara i se stinsese intre degete, insinuindu-i in nari duhoarea de mahorca a tutunului de dupa razboi, miros asemanator cu al tovalului sol­datesc. Respira, intorcind capul spre fereastra des­chisa, suflarea de lilieci abia infloriti, a noptii de primavara. Si abia atunci asculta cele douasprezece batai ale orologiului Mitropoliei, de mult stinse. As­culta, si revazu Mitropolia fata in fata cu ruina galbuie numita Palatul Justitiei.

Aceasta fugara si involuntara evocare a decorului profesional ― de un an era avocat ― ii alunga zimbetul care-i indulcea trasaturile. Fata slabi de­odata, aratindu-si osatura descurajata ca la bolnavii de piept. Sufletul isi inchise portile, lasindu-l in afara pe cel care putea sa tulbure cu griji omenesti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strinse caie­tele. Aprinse o noua tigara. Era alt om, odaia era alta. O trapa scufundase omul si decorul de pina acum. Prefacere totala si instantanee. Asemanarea lui Danut cu vechile portrete ale tineretii strabunilor, disparuse. Obrazul de acum, l-ai fi putut intilni la fereastra unui spital de copii, in preajma Craciunului.

Clipele acestea erau echivalentul amar in epoca tineretii, al intristarilor lui de copil cind dumineca se apropia de luni, cea mai agurida zi a saptaminii scolare.

A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, dupa amiaza, si altul, dimineata, la Judecatoria de ocol.

― Domnule judecator, dosarul acesta

― Domnule presedinte, onorata curte, domnilor ju­rati, in fata domniilor voastre

Dosarul de la judecatorie era alcatuit din citeva procese-verbale dresate la comisariat, cu cerneala verde, otetita-n ochi, consemnind bataia si sudalmile dintre un proprietar si chiriasul sau. Danut reprezenta interesele chiriasului, care era si reclamant si inculpat, gratie strategiei avocatului proprietarului bataus. Cuvintele, 'porc', 'haimana', 'stirpitura', 'spaga', 'bou', 'timpit' si altele asemenea alcatuiau armonia speciala a acestui dosar. Clientul lui Danut dorea sa 'arate canaliei de proprietar cine-s eu' ― si platea sase sute de lei, dind acont doua, ca Danut sa-l faca 'albie de cine' pe proprietar, in fata co-mahalagiilor invitati la festinul oratoric. Adversarul lui Danut era vestitul Todirita-bun-de-gura, un vlaj­gan mehenghi, care purta in buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cite doi-trei ardei rosi, fiindca minca mereu in tirg din pricina aglomeratiei pro­ceselor, si nu putea suporta mincarea neardeiata. Acest Todirita era o glorie a judecatoriilor de ocol. Inainte de a-si incepe pledoaria se cracana plescaind din limba.

― Onorata giudecata, articula el, indreptind o mis­care de taur spre placidul jude.

Si, concomitent, cu sfircul pleoapei clipea catre public.

― E dat dracului! rasuna in sala opinia publica, dilatata.

Auditoriul, daca nu judecata, era cistigat.

Pe linga aceasta, faimosul Todirita avea impuna­toare atribute barbatesti. O statura de dulap, capul flocos, cum e coada dulailor de stina, si o musteata pe care degetele o puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade oratorice.

Ce putea face Danut in fata lui Todirita, decit sa zimbeasca? Cu zimbetul insa poti cistiga femeile reale, dar Justitia cu ovare de bronz, nu. In preto­riul dreptatii judiciare, zimbetul si tacerea sint su­veranele atribute ale magistraturii. Avocatii trebuie sa vorbeasca mult. Clientul plateste kilogramul de vorbe si sucul lor concret: sudoarea, asa-zisa a fruntii.

Da-i-l, da-i-o, de vreme ce faci acest negot de vorbe si sudoare.

Asadar, mine dimineata, Danut ― imberb ca un adolescent cu chip de fata, suspect de tinereta au­ditoriului matur, care vede in musteata un testi­moniu cerebral ― trebuie sa imprumute de la in­comparabil virilul Todirita, din ale sale placi de gramofon, o placa intre placi, si sa-i dea drumul cu gura cascata in emisiune, si sa asculte, pe dea­supra, din gura sa iesind, vorbele cu ciorapi rosi ale lui Todirita.

Pe mini te speli cu aspra perie si cu sapun, torni si alcool si esti curat. Pe dinti te freci cu periuta gras fardata de pasta dentifrice, gura ti-o clatesti cu apa fenicata sau oxigenata si esti dezinfectat.

Dar buzele ― buzele mirsavite intr-o Judecatorie de ocol, intr-un decor de crisma de rohatca, in fata mahalalei care pute si asculta pe banci ― cu ce le speli, cu ce le arzi?

Intre timp, prin micile gradini ale Iasului, prima­vara rastoarna proaspete buchete de liliac.

La amiaza, dupa inhalatiile judecatoriei de ocol si dupa taciturnul dejun in doi cu doamna Deleanu, porneste spre Curtea cu juri, care e instalata in lo­calul Scoalei primare 'Gheorghe Asachi'.

Curtea cu juri e pusa intre santinele ca un cuvint in ghilimete, fiindca o cladire nu poate fi arestata. La portita de intrare, un comisar asuda, cu sapca pe ceafa si tigara, scobitoarea sau scuipatul intre dinti. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreatie scolara si cu miros de latrina tot sco­lara. In ograda scolii se joaca vrabiile. Juratii se plimba pe coridoare, necajiti ca parintii cu odrasle repetente. In sala de sedinta, mirosul rau e un solist care-si acorda instrumentul in surdina. Curind isi va calma stridentele de fanfara municipala.

Un sergent sta, sta pur si simplu ca linga un cadavru, alaturi de o banca data linga parete inain­tea celorlalte banci, ca atunci cind sint elevi supra-numerari. Paretii sint decorati cu planse anatomice si cu diverse portrete animale. Vezi o vaca grasa, cromolitografic alba, cu ugerul ca o luna plina im­panata cu sparanghel roz in sfirc, supta de un vitel cafeniu, ceea ce da o grandioasa icoana a cafelii cu lapte sviteriene si a maternitatii. Vezi un cal zdravan, dar cuviincios ― de lemn ai zice, ― care nici nu baliga, nici nu necheaza. Un elefant isi inalta palatul animal, cersind cu trompa o portocala sau o nota buna pentru copiii palizi. Locul justitiei e marcat de o alaturare de mese lungi, foarte asema­natoare cu acele mese insolit plantate la poarta gra­dinelor publice, cind se dau serbari de binefacere patronate de cucoane din inalta societate. Cel dintii rastignit in incaperile justitiei este Hristos. Il vezi pe crucea lui, patat de muste, prezidind monumen­talele calimari judiciare, condeiele cu penite cra­pate si tenul sanghin al codurilor Hamangiu.

Grefierul in roba e premergatorul celorlalte robe cu mai multa solicitudine pentru digestie, decit cea subalterna. E negru ca un pian inchis intr-o sala de concert goala. Iti cere o tigara si te incurajeaza, indicindu-ti 'juratii lui'. Caci fiecare grefier de curte cu juri, are juratii lui, ca un pachet de carti cu care vei cistiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufar cu molii al grefierilor! ― asupra listei jurati­lor, ca pe o lista de mincare, alaturi de chelnerul competent si serviabil. Asculti un lung monolog. Daca acuzatul si-a ucis nevasta infidela, grefierul taie pe toti juratii inselati care erau sa-si ucida nevasta, dar au revenit. Cum majoritatea juratilor ignoreaza drama lor conjugala, juratii disponibili sint numerosi, recuzarile anticipative, reduse. Daca acuzatul si-a dat foc casei, grefierul alege buchetul celor despagubiti de casele de asigurare impotriva incendiului. Pentru omucideri rurale, sint buni juratii evrei. Pentru tilharii sint contraindicati. Pentru avorturi, mamosii ofera antidotul achitarii.

Cind ti-ai ridicat fata de pe lista comentata de buzele grefierului, orasul cu toti cetatenii sai majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul iti mai cere o tigara. Ii dai trei ― grefierii in contact cu stiinta avocatilor- cunosc dictonul: 'Alle gute Dinge sind drei[15]' ― si pleci pe sala unde te asteapta acuzatul intre sentinele. Pentru a zecea oara te intreaba:

― Ce sa spun, domnule avocat?

Caci avocatul, universal ca Dumnezeu, stie mai bine decit clientul faptele acestuia, solitar savirsite.

Intre timp lumea se aduna in sala, ca la foc, ca la bataie, ca la luptele cu tauri. Publicul curtilor cu juri vrea emotii tari. Sentimental si lacrimogen la inceput, cind acuzatul plinge, si cind din sala ii raspunde bocetul nevestei si al copiilor adevarati sau tocmiti ad-hoc, publicul isi sterge ochii. Dar cind reprezentantul familiei victimei zugraveste cu badanaua gesturilor oratorice si cu mugetul vitelor in incendiu, ticalosia criminalului, publicul il uraste pe cel compatimit la inceputul sedintei. Si ura publicu­lui creste cu filfiirea neagra a oratoriei in roba a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizi­torului, cu silueta bratelor avintate in laturi, e ca o cruce neagra de corbi pe un mormint. Dar se ridica suav si insidios aparatorul. Inimile publicului sint suspendate ca legumele in cosurile olteanului.

Preludiul apararii moaie ochii, indulceste inimile, ca orchestrele care te fac sa oftezi sentimental in restaurante, pe cind iti tai bucata de friptura in singe si-ti aduni cartofii rumeori.

Pe rind, aparatorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice ca vorbesc cu ritm si dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulti.

Cite nu invata publicul de la un avocat in verva! Dar e teribil aparatorul! Intrerupt de procuror, il sfarma ca un automobil in plina viteza pe o biata zburatoare.

Dar e si smecher aparatorul! Intrerupt de pre­sedinte, se-ndulceste, se transforma, ca un cazan cu smoala fierbinte devenit revarsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea sa-l aiba ginere; fetele ― logodnic; femeile maritate ― amant; batrinii ― fiu; copiii ― tata.

Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rivneste ― ideal ― aceasta onoare.

Dar bietul acuzat! Ce om de treaba! Ce om neca­jit! Publicul afla ororile jandarmeriei, care smulge marturisiri, inchizitorial

― E ca pe vremea lui Ignatiu de Loyola

Tunata, comparatia frapeaza ca un vers minulescian. Publicul ar vrea sa strige ca la intrunirile politice:

― Jos cu el!

Dar clopotul presedintelui protejeaza memoria lui Ignatiu de Loyola, si aparatorul, profitind, ridica un ditiramb vibrant, magistraturii impartiale si civili­zate. E ca un inceput de migrena in sala. Dar mesajul oratoric continua pina cind intregul public ― cu mica fractiune de public privilegiat a juratilor ― va fi omogen in minile febrile ale oratorului.

Si deodata fenomenul se intimpla. Avocatul e su­prem. Ridica bratele spre cer ― cu kilogramele palpitatorii ― si cere achitarea cu un gest care trinteste flescait si inert intregul aluat al publicului si al juratilor. Astepti sa-si stearga sudoarea cu dosul pal­mei ― ca rindasii dupa ce-au framintat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfinta a muncii. O lasa sa curga, beat.

Publicul achita. Justitia populara, la fel.

Aplauze. Clopotel. Tumult teatral.

Multimea vine spre aparator, ca moasa cu fatul in brate spre patul lehuzei palid zimbitoare.

S-afara, afara a trecut limpede printre lilieci in­floriti, o zi de primavara, c-un manunchi de ceasuri ale tineretii tale.

Dar Curtea cu juri e o instanta exceptionala, cu viata sporadica. Decorul cel de toate zilele ai avoca­tului iesan e Palatul Justitiei, asezat pe strada Stefan-cel-Mare, in fata Mitropoliei.

Strada Stefan-cel-Mare! Numele voievodului mol­dovean suna ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de incaltaminte, galanterie si comestibile, cu firme in 'ici', 'feld' si 'sohn'', care intovarasesc dom­nescul bulevard pina in fata Mitropoliei, se opresc lasind spatiu naltelor clopote, si-l insotesc iar pina la biserica Trei Ierarhi care-i un cor in noaptea Invierii, in aur de odajdii si flacari, avind in spate stampele albastre ale dealurilor, si-n fata tot firmele in 'ici', 'feld' si 'sohn'.

Cind minutarele ceasului Mitropoliei arata doua­sprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat in melancolia epilogului boierimii ― e plina de tarani ca un iarmaroc trist. Procesele incep la unu, dar pe citatii ora judecatilor e douasprezece, asa ca taranii, increzatori in cuvintul scris, asteapta de la unsprezece judecata anuntata la douasprezece, principial incepind la unu, si efectiv la unu jumatate. In asteptarea judecatii, se descalta ― caci au facut drum lung ― scot merindele din desagi, maninca si rabda cu dinti strinsi sau gura cascata.

La abator, in clipa cind vita-i injunghiata, mustele verzi rid mai aproape, si javrele flaminde ale mahala­lelor inainteaza in procesiune somnambula.

In preajma lui douasprezece sosesc premergatorii baroului, cu narile dilatate. E cuconul Stefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitrita pur si simplu, cel mai soltic dintre tineri, care calca pe urmele batrinilor. Sint cei mai gravi avocati, pre­mergatorii in viteza. Nu se uita nici in dreapta, nici in stinga la norodul orizontal. Imbracati in negru, redingota mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ― sau cvart ― focos bombat pe degetul gesticulari­lor, deocamdata in repaus pe minerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt bratul sting au o geanta plata, cu care dimineata au adus pinea si zarzavatu­rile din piata. Lant de aur pe burta. O culoare la butoniera, care sa fie sau sa samene cu insigna unei decoratii. In buzunar au cel putin o suta de carti de vizita, cu numele, toate titlurile lor ― fost sub­prefect, licentiat in drept, locotenent de rezerva ― si adresa in marime supranaturala.

Sosesc cite doi sau trei deodata ― fiindca toata dimineata au pindit si s-au pindit pe strazi ― dar au aerul ca nu se cunosc intre ei. Trecerea lor prin ograda plina de tarani ― clienti in perioada de incu­batie ― e austera si grandioasa ca o procesiune de arhimandriti. Taranii vad in ei un fel de prapur al Justitiei ― n-au aflat ca ei, taranii, sint coliva ― si, ridicindu-se in grupuri, ii saluta adinc.

E un adevarat balet decorativ in straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta sub­tioara. Trec, nu se opresc, nu vad, nu stiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, si directia imperios orientata a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.

Au intrat.

Au disparut.

Suspendata in urma lor reverentios, viata isi reia fizionomia de mica tinuta.

Unde-s?

La o fereastra-i unul; la alta, celalalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decit al lor. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte perechi de ochi, cu ochelari sau fara, la ferestrele obscure ale Justitiei, radioscopeaza chimirul taranilor din ograda.

Oricine poate fi impricinat; nu oricine, client. Caci nevoia, beleaua sau napasta cad pe oricine, dar banul ocoleste pe multi. Ochii de la ferestre sint de avocati, caci stiu sa aleaga, fara vorbe, pe clienti de imprici­nati, in categorii distincte. Alegerea e sigura, defini­tiva. Padurarul spune dintr-o data copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevaratul fumator, tragind un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel birladean, pe acesta de cel dobrogean; precum si tutunul de Cavalla de cel de Smirna si asa mai departe. La fel, bautorul afinat iti va preciza vrista si podgoria vinului gustat. Aceasta aptitudine se numeste ochiul sau gustul pro­fesional.

Acest ochi profesional, in avocatura, nu-l capeti la Facultatea de Drept. Il ai sau nu-l ai. Facultatea de drept iti da ― sau se zice ca-ti da ― stiinta. Ochiul profesional, insa, iti da clienti. Si avocatura, cind se margineste la stiinta, e 'natura moarta', ca si Facultatea de Drept.

Asadar, cuconul Stefanache, nenea Petrache, dom­nul Matache si emulul lor, juniorul Mitrita, dupa ce si-au deschis ochiul profesional indaratul ferestrelor, intra in actiune profesionala. Caci descoperirea vocatiunii de client in masa impricinatilor e abia un pre­ludiu al vinatorii care curind va incepe. O deschide cuconul Stefanache, decanul de virsta al celorlalti, iesa din palat asa cum a intrat, cu acelasi pas de statuie, dar priveste, masoara, cintareste, prubuluieste, tinteste, in dreapta si in stinga. Si deodata se opreste.

― Ce-i cu tine?

Inima taranului interpelat e ca o maslina in scobi­toarea privirii lui cuconu Stefanache.

― Ce sa fie, boierule! Ia, nacazuri, ofteaza omul, cu caciula in mina, trecindu-si dosul palmei peste musteata.

― La cit esti condamnat?

― Pentru nica toata, boierule! Mi-o suduit muie­rea, mi-o cotonogit scroafa! Rabda el, omu, da

― I-ai dat cu paru?

― Cu paru, sarut mina, da la chicioare

― Greu! mediteaza cuconu Stefanache, holbind ochii bulbucati si latindu-si gura cleioasa de broasca in rut.

― Greu, nu zic! ofteaza omul.

― Cite pogoane ai?

― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, gitica boleste, muierea o cazut gre

― Si te tii de ticalosii, miselule! tuna cuconu Stefanache. Omori oamenii!

― Da n-o murit 'racan di mini! Ne-am impacat. Vini amusi cu caruta la tirg.

― Legea nu iarta! riposteaza subt boltile vesniciei crunte cuconu Stefanache, care stie ca in materie de loviri simple impacarea partilor stinge actiunea pu­blica.

Taranul si-a infipt privirea in pamint, ca o roata de car pe care nu-l mai poti urni.

― Da citatia!

Se supune. Isi desface briul, scoate o batista eu floricele, se da putin in laturi, piezis ― dar cuconul Stefanache a si vazut sutarii coscoviti in sul uleios deasupra citatiei paturita cu sfintenie. Ia citatia, scoate ochelarii cu rama de aur, ii aseaza pe virful nasului, da capul pe spate ― cu aerul statuilor de barbati politici, care citesc un discurs ― descifreaza continu­tul sapirografiat al citatiei, sta, priveste cerul, se etareste in pamint, scoate agenda, o deschide, noteaza ceva marunt, patureste citatia, o inchide in agenda, agenda intra in buzunar. Taranul simte ca a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nari, in mina ursarului care tine lantul, si greoi, urmeaza pasii marunti ai lui conu Stefanache.

Cind au iesit impreuna dm Palatul Justitiei, sulul bumastilor din chimirul taranului, a trecut plat in buzunarul lui cuconu Stefanache. Dar taranul, deve­nit client, nu se mira. El a vazut pe dregatorii din grefa inclinindu-se cu respect in fata avocatului sau; el a vazut degetele cu stralucirea briliantului umblind, asa cum ai incerca o varza, cu dosarul in care e luna de puscarie ― si simte ca si-ar vinde si gitelul numai sa-l scape cuconu Stefanache de cei trei ani de temnita pe care domnul procuror, in talmacirea lui cuconu Stefanache, ii cere judecatii impotriva lui. Incetul cu-ncetul, pina la unu, tot ce era suscepti­bil sa devina client a devenit. Gloata clientilor, im­partita in loturi, apartine avocatilor premergatori, ale caror agende, la ziua respectiva, albe dis-de-dimineata, s-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de plosnite.

Se apropie ora legala. Sosesc trasurile cu avocati si avocatii pedestri, urgenti, cu servieta subtioara, ca pasagerul ajuns la gara o data cu soneria clopo­telului.

Intra. Intra. Intra. Cum trec, trec, trec, trec, stilpii de telegraf, oblici, pe linga ferestrele expresului.

Unu.

Impricinatii evrei, care isi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justitiei inainte de ridicarea cortinei, sosesc in grupuri. Discuta, gesticuleaza si se opresc in rastimpuri, gata sa se ia la bataie, dar nu se iau; pornesc iar si discuta. Desi n-au servieta subtioara, toti par avocati prin febrilitate, gesticu­lare, si tonul peremptoriu. Inlauntrul palatului ei sint in mediul si in largul lor. Zimbesc avocatilor, clipesc grefierilor, dezmiarda umarul aprozilor, inter­peleaza pe copisti cu porecle, si saluta cu matanii musulmane trecerea cu pas descompus a magistrati­lor de la curte.

Unu si cinci.

Dosarele din grefa au trecut pe mesele de sedinta. La usa sectiilor, grupuri-grupuri se ingramadesc in jurul listelor de procese, ca in fata afiselor de mobili­zare. Salile de sedinta absorb mereu. Bancile imprici­natilor au aspectul galeriilor de cinematograf, in timp ce filmul ruleaza. Primul film il ruleaza avocatii din incinta, inainte de intrarea magistratilor.

Fumatul e interzis pentru public. Avocatii fumeaza, scuipa si leapada scobitorile uitate intre dinti de la prinz, caci numai in tren aceste gesturi sint penali­zate cu amenzi instantanee. Unii isi citesc dosarele, cum invata lectia scolarii inainte de intrarea profe­sorului in clasa. Caci avocatul e istet prin definitie, si ca sa stie un proces n-are nevoie sa citeasca dosarul. Il stie prin intuitie, punindu-si degetele in contact cu dosarul. Asadar, deocamdata avocatii discuta: un fel de passe de arme, preliminare. Aceste discutii tind neglijent catre spirit, ironie si humor. Nici unul nu tace: tacerea, in aceasta profesie, e viciul suprem. Daca vorbele ar putea fi materializate in mucuri de tigara, de pilda, discutia premergatoare intrarii ma­gistratilor ar reprezenta o cantitate pentru care intreg Palatul Justitiei ar fi scrumelnita neincapatoare.

Clientii de pe banci sint in extaz. Ei simt intr-un singur avocat mai mult zgomot decit intr-un oras industrial. Cum sa n-aiba incredere in avocati? Aceasta potenta sonora creeaza un prestigiu special avocatului in Palatul Justitiei. Femeile cunosc astfel un aspect sonor al virilitatii, altul decit cel al pinteni­lor militari. Cele care au divorturi, simt lamurit ca ar divorta numai de dragul avocatilor. Tot publicul traieste mai intens in acest mediu locvace. Fiecare simte ca prinde viata, ca in fata marii sau a spritu­lui. Se stabileste incet cu-ncetul, un ritm epileptic. Impricinatii capata ticuri nervoase, au nostalgii sal­tarete de sirba si batuta. Partile adverse simt ca devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc si renunta la aceasta lasitate, inculpatii pentru schimb reciproc de palme se mira si regreta ca n-a fost de pumni si de picioare; cei care s-au instalat zvicnesc in aripele captive ale sudalmilor; in sfirsit, surdina conflictelor umane, scoasa treptat, sloboade si dezlantuie aprig instinctele in incinta justitiei, ea in codrul primitiv. Cu singura deosebire ca in acest cadru al civilizatiei supreme, instinctele apar la ghiseuri separate. Aceste ghiseuri de instincte verbali­zate sint avocatii. Onoare acestor vestale. Sedintele au fost deschise, procesele au inceput. Avocatii nu mai merg: alearga. Fereasca-se din calea lor clientul stationar!

O dira: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evita-le. Traiectoria acestor stele are ghionti si lasa vinataie.

Publicul inghesuit in intunericul coridoarelor tre­mura si palpita.

Din pragul sectiilor aprozii urla si se tinguie, ca geamandurile si ca sirenile in ceata.

O mina, o batista pe frunte, o servieta care spinzura in goana, e un avocat care-a pledat la o sectie si-a izbucnit la alta.

― Idiotule!

E clientul care-a raspuns lung si prost la intero­gator.

― Lasa-ma, cucoana, nu ma-nnebuni!

E clienta cu divortul.

― Pitacii!

E procesul cistigat in stare agresiva de onorar.

Fiecare sala are miscari de flux si reflux, clipa cu clipa. Oameni rasar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Papusi automate?

In rumoarea generala, glasul pare ca stranuta, su­ghita si necheaza. E ca o bataie vorbita. Bratele boxeaza, fara sa loveasca. Picioarele alearga, fara sa inainteze. O hirtie incleiata pentru muste, dar imensificata si cu muste umane.

Doua sectii de curte, doua de tribunal, Parchetul si cabinetele de instructie, lucreaza, lucreaza, lucreaza, suna, suna, suna.

Exista tacerea?

Intuneric si fum pe toate coridoarele, ca in preajma eruptiei vulcanice. Closetele isi trimbiteaza fetidul amoniac acru, din colt in colt, din etaj in etaj.

Nefericit suflet cu trena lunga ce cauti in acest decor?

*

Are si Palatul Justitiei un loc de odihna, de invio­rare, de reculegere. E asa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, vaduva plutonierului Lica Bodron, fost aprod pe vremuri al Curtii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe cimpul de onoare ― ierte-l Domnul, ca Lenta l-a iertat.

Numitul restaurant e o incapere mult mai scurta si ceva mai larga decit culoarul unui vagon de cale ferata, pe linia Crasna-Husi. Un sfert al acestei inca­peri e bucatarie; urmeaza un paravan de scinduri, si localul propriu-zis al restaurantului. O singura masa il ocupa in intregime. Doua banci de locanta muncitoreasca, se indoaie sub povara nobila a avoca­tilor in repaos. Fata de masa a fost alba pe vremea cind coana Lenta Bodron se numea Lenta Ilies, caci coana Lenta a ingropat trei barbati, de la care are sase feciori si trei fecioare, dintre care cea mai fra­geda e aghiotantul opulentei sale mame cu statura de maior intendant.

― Tico, un sprit ca la 'Capsa'!

Tica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lentei ― stie ca 'spritul ca la «Capsa»' e formula aristocratica a spritului tare. De aceea, mina ei culi­nar mirositoare varsa in paharul ― din care cu o simpla miscare a lepadat restul spritului precedent ― o licoare rosie ca sfecla stricata, numita vin, pina aproape de buza paharului, atitind-o cu un sfichi de sifon.

― Tico, o costita de Constantinescu!

― Taca Marito, o costita de porc, zimbeste Tica, complice si partasa la spiritul politico-gastronomic al juristului infometat.

Taca Marita e a doua odrasla, mai vristnica si mai trecuta, a coanei Lenta, care a facut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct in ordinea maritala, inspec­tor al podarilor, pe cind traia.

Taca Marita, divortata, gateste; Tica serveste, iar cucoana Lenta privegheaza, tine casa si racneste.

― Tico, pardon, un rahat cu apa rece!

Tica vira mina intr-un fel de putina de tinichea, din care desprinde un rahat curb in degete, ca un limbric roz.

― E de trandafir, pentru dumneavoastra, serveste Tica rahatul, ripostind c-un madrigal 'pardonului'' hazos.

In aceasta atmosfera ― in care numele Tica, trecind din gura-n gura, e ca o gama saltareata de timbal, si glasul coanei Lenta, ca un arcus miriitor de contra­bas ― avocatii gusta un binemeritat repaos in antrac­tele proceselor. Anecdotele au precadere; cele porno­grafice, proeminenta. Fetele coanei Lenta nu-s sfioase, iar mama lor, in clipe de minie, intrece in savoare si cruditate vocabularul anecdotelor din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe banci stau avocatii batrini; la spate, pajii baroului asculta si se initiaza. Clientii se imbulzesc la usa cu geamlic, fiindca inlauntru nu incap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna aparatorului respectiv. Daca avocatii ar fi oua, puiul din ei ar evolua si ar iesi numai subt privirea clocitoare a clientilor de la usa.

Dar aceasta salita este importanta si din alt punct de vedere. In ea, reprezentantul presei ia contact cu viata judiciara. Cronicarul judiciar al presei iesene are un nume autentic desigur, pe care-l stie numai actul sau de nastere, si un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu par vertical cret, cu lavaliera violeta, precipitat la vorba, cu o usoara gingavire care da un acompaniament de mandolina vorbelor sale repezi ca o cadere din balcon. Avocatii il numesc Pirtisor, pseudonimul Menestrel parindu-li-se fad. El insa, consecvent cu punctul sau de vedere, prefera sa i se spuie Menestrel. Cind reportajul judiciar e magulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Cind, dimpotriva, diabolicul Menestrel, succint si lapidar, informeaza publicul ca avocatul X a aparat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru specula, avocatul X il interpeleaza pe Menestrel in agoraua Lentei Bodron:

― Mai Pirtisor, tot tachinezi gazetaria?

Dar acelasi avocat se duce dupa Pirtisor, si intr-un fund de coridor il prinde, il acopere, cu atitudinea cetatenilor care zabovesc cu fata linga un zid dosnic, spunindu-i cordial:

― Menestrel draga, sa dai o nota la ziar. L-am achitat pe Goldmann, stii, cel cu fabrica de sifoane.

Si Menestrel da, dar, satanic, elimina numele avo­catului pledant, ceea ce-l face sa redevina Pirtisor, caci viata lui e sunetul acesta alternat de Pirtisor cu Menestrel, si Menestrel cu Pirtisor.

In Palatul Justitiei si activitatea, si inactivitatea, e febrila. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atit de ostenit ca si unul care a pledat la toate sectiile. Asa ca spre seara, avocatii care parasesc Palatul Justitiei sint unanim istoviti. Pornesc in gru­puri, profesional vociferante, profesional familiare. Toata lumea ii cunoaste si-i saluta. Ei se inrudesc cu intregul judet, caci toti cetatenii le sint clienti. Pavajul pe care calca e o afacere de ei pledata. Casa in dreptul careia sint, de ei a fost evacuata, inchi­riata, vinduta, donata sau ipotecata. Omul pe care-l saluta cu un zimbet special ― tradus in vorbe, zimbetul ar insemna: stiu, stiu, n-ai nici o grija! ― e o data in agenda, un termen, un acont si-un onorar. Birjarul care-i solicita reverentios, i-o contraventie. Femeia care le zimbeste lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divort. Vatmanul tramvaiului, cu mina ostaseste la chipiu in fata-le, e un omor prin imprudenta. Bacanul cu fata de sunca si zimbet tos ― ca si zaharul dat lipsa la cintar ― care-i invita la aperitive gratuite, e un proces de specula, sau o contraventie la legea repausului duminical.

Ei nu calca pe uliti, ei nu respira floarea liliecilor, ei nu traiesc in Iasul dealurilor si-al tacerii, ci-ntr-un spectral oras profesional, cladit din procese si afaceri, capital investit, politi protestate, falimente nascinde. Fereastra sufletului le e agenda, in care viata e re­partizata pe sectii de Tribunale, pe cabinete de in­structie, pe sectii de curti de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei nasterea e un act de stare civila; casatoria un contract bilateral; viata, e o minoritate, o succesiune de procese si tranzactii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiune ab-intestat.

Rasaritul soarelui e pavilionul ridicat de judecato­riile de ocol, care incep la noua dimineata; amiaza e storul tras la tribunal sau curte in timpul pledoa­riei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clien­telei din biroul de acasa. Noaptea lor imbraca tot un caracter profesional, caci impregnati de pledoa­riile, replicele si ripostele zilei trecute, si obsedati de combinatiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod si izuri fenicate ― viseaza ce-au vorbit si ce-au gesti­culat, si sint nelinistiti de larvele obscure ale pledoa­riilor viitoare.

Si desigur ca daca la sunetul trimbitilor transceresti ale supremei judecati ― tot judecata ― in fata ceru­lui, a creatorului, a ingerilor si a sfintilor, fapturile umane s-ar trezi din somnul mortii cu vorbele pe buze, avocatii ar incepe in cor:

― Domnule presedinte si onorat tribunal

*

De ce se inscrisese Danut la Facultatea de Drept? Fiindca orice om tinar, care nu-si simte nici o vocatiune profesionala, dar trebuie sa faca ceva, se inscrie la Drept, aceasta facultate fiind pentru tineret o adevarata raspintie de nehotariri.

De ce devenise avocat? Fiindca orisice licentiat in drept, care nu se sinucide, nici nu intra in sicriul de lux al robei judecatoresti, se inscrie in barou.

De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pu­doare pentru activitatea lui literara, pe care n-o con­cepea ca o profesie, ci ca o religie solitara. Avea doua­zeci si sase de ani, virsta la care orisice om valid care nu cistiga, e un parazit, un ambuscat. Camaradul si prietenul adolescentei si tineretii lui, Mircea Balmus, doctor in filozofie din Germania, minte si suflet inalt, care nu izbutise sa capete o catedra la Universitatea din Iasi, era profesor de liceu, avea si lectii particu­lare, lucra in redactia revistei Viata contimporana si, in acest fel, raminea independent, izbutind sa nu fie sarcina mamei lui, ramasa vaduva in timpul raz­boiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.

Danut, care nu platea chirie, pensionat in chip firesc in casa parinteasca, nu putea concepe la virsta lui, gestul de a cere ― nici cu echivocul titlu de imprumut in familie ― bani de buzunar, bani pentru haine, tigari si carti, de la parintii lui, mai rau, de la mama lui, cu-atit mai mult cu cit frecventarea Tribunalului il pusese la curent cu ipotecile Medeleni­lor micsorati de expropriere, bintuiti de ani secetosi, exploatati in propriul profit al administratorului Haralamb Scrobohaci, credincioasa plosnita a familiei Deleanu.

Apoi, mai presus de toate, Monica. Casatoria lor, situata hotarit in viitorul cel mai apropiat, n-o putea privi ca o pagina de lirism pur, desi era, ci ca un fapt real, cu temelia in viata, si mai ales in viata de toate zilele. Sufleteste, Monica era copilul parinti­lor lui, sora cu el si cu Olguta. Dar civilmente, Monica nu era sora lor, nu facea parte din neamul lor. Era o orfana crescuta de parintii lui, dimpreuna cu copiii lor. Viata ei in casa lor, judecind obiectiv, era vasala caritatii sotilor Deleanu. Solicitudinea parintilor fata de proprii lor copii, e o datorie umana si sociala. Trebuie sa-i ingrijeasca, trebuie sa se sacrifice pentru solida cladire a vietii lor, fiindca i-au facut fara consimtamintul lor, al copiilor. Gratitudinea copiilor fata de parinti e fireasca, dar nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet si trup bicisnic, dezarmat in viata fiindca nu-i decit o versiune mai debila a propriilor lui parinti ― daca-i va uri sau dusmani fiindca l-au condamnat la viata prin fapta lor, nu va fi un monstru, ci un judecator impartial, liber pe cugetul si verdic­tul dat in fata constiintei sale.

Dar cresterea unui copil strain, e o donatiune cu nete si imperioase obligatiuni din partea beneficiaru­lui fata de donatorii sai.

Ori, acest sentiment de obligatorie recunostinta fata de parintii sai, din partea Monicai, era o povara pentru Danut fiindca presimtea ca restringe liber­tatea sufleteasca a Monicai, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor cind e obligator si poruncit. Re­cunostinta e pura si usuratoare pentru suflet numai atunci cind se naste de la sine, ca un parfum invo­luntar al constiintei libere. Recunostinta e dar regesc, un plocon de serv.

Daca, de pilda, Monica nu l-ar fi iubit pe Danut, si daca Danut ar fi fost vadit nenorocit de instraina­rea Monicai de el, si daca doamna Deleanu, mai adinc mama lui Danut decit a Monicai, i-ar fi spus: 'Asa-ti arati tu, Monica, recunostinta pentru noi?'

Ce-ar fi putut raspunde Monica? Sa spuie ca dragostea si recunostinta nu se confunda, ca sint doua miscari distincte si neatirnate ale sufletului? Sa raspunda astfel unei mame ranite de suferinta copilului singelui ei?

Nu! De prisos! Ar fi trebuit sa plece capul, recunoscind astfel ca iubirea pentru altul decit Danut, e o ingratitudine fata de familia Deleanu.

Aceste scene grele, insa, erau neverosimile, dat fiind iubirea lor si raporturile de filiala afectiune si delicata stima dintre Monica si parintii lui.

Totusi, germenul exista, fatal. Oricind putea da nastere unei atingeri, foarte usoara, abia nuanta, nu lovitura de ciocan ― dar acea simpla atingere a Monicai l-ar fi instrainat dureros pe Danut de parintii lui.

De altfel, dorinta de independenta care-o facuse pe Monica sa-si continue studiile la Universitate si sa-si dea examenul de capacitate, intrind in rindurile profesorilor de liceu ― inainte de plecarea la Paris ― vorbea clar. Nu era o miscare de razvratire, de scuturare a jugului agreabil. Era o miscare de neatirnare fireasca oricarui om pentru care viata incepe in clipa cind devii stapin pe tine, dispunind asa cum hotarasti deliberat. Foarte cu greu Monica acceptase plecarea la Paris pe socoteala Olgutei, care dispunea de la majorat de averea mostenita de la Fita Elencu. Olguta ii smulsese acceptarea, intr-o conversatie ne­cunoscuta lui Danut. Monica ii spusese atit: ca Olguta are nevoie efectiva de tovarasia ei, si ca, de altfel, doctoratul in litere, pe care si-l va lua acolo, ii va fi de folos.

Asadar, Danut nu numai ca dorea sa contribuie la independenta Monicai, dar vroia sa rascumpere intr-un fel obligatia de recunostinta contractata de ea fata de parintii lui, luindu-i caracterul de troc, lasindu-i-l pe acel de afectiune pura. In clipa casa­toriei, Danut se hotarise sa renunte in favoarea Olgutei la partea lui de avere. Aceasta renuntare trebuia sa fie zestrea eliberatoare a Monicai.

Ca sa poata face insa acest gest, trebuia sa fie in stare sa cistige alaturi si impreuna cu Monica banul cel de toate zilele.

Cum?

Sufletul ii oferea o corabie cu pinzele umflate pe pragul ondulat al marilor. Viata ii oferea Palatul Justitiei.

Alege!

Monica! Monica!

Ziua, cu clientii, rob; noaptea, cu corabia, stapin.

Dar somnul?

De zece ani scria; pe-atunci insa nu stia ca scrisul, ca si tuberculoza, e boala de lux. Ce crease timp de zece ani? Nimic. Facuse game. Isi pregatise degetele sa fie suple, docile, sa poata cladi acordul vast, sa poata culege sunetul gingas. Dar ce cladise? Nimic. Casute de nisip, palate de scoici, catedrale de hirtie.

Acum putea cladi. Acum putea primi viata in palate si o putea ingenunchea in chilii. Dar cind?

In clipa cind Dumnezeu a hotarit infaptuirea lumii, avea in fata sase zile de truda si sase nopti de odihna.

El n-avea zilele, si nici odihna noptilor.

Monica! Monica!

Nu putea s-o sacrifice pe Monica. Dar nici sufletul nu putea sa si-l sacrifice, caci, sacrificindu-l, ar fi imputinat si alterat insasi dragostea lui, care avea dimensiunile sufletului sau intreg, nu ciung.

Trebuia sa cistige el singur prin munca lui, si trebuia sa scrie. De aproape un an de zile, de cind era avocat, cistiga mai mult sau mai putin, dar cistiga. Dureros si umilitor cistig!

In genere, avocatii debutanti sint nehotariti pe pragul profesiei. Intimidati de siguranta agresiva si ironica a inaintasilor lor ― in care nu disting tartarinismul; descurajati de aspectul suburban al jude­catoriilor de ocol, unde-si fac stagiul de incepatori; sensibilizati de vrista si literatura pentru trivialita­tea vietii procesuale; sfiosi la vorba si lesne intimidabili in aceasta profesie in care vorba si cutezanta sint organic necesare, ca bratele pentru timplar si picioarele pentru ciclist; licentiatii in drept, dar neofiti in avocatura, dindu-si seama ca in­treaga invatatura de pina atunci e ca pamintul vazut din planeta Marte, pentru cel harazit traiului intre oameni; deceptionati de avoca­tura visata si decorativ privita dinafara, acum, cind sint in rindurile ei intime, ca cei care rivnesc epismul vietii de cavalerist inainte de-a fi cunoscut cazarma: tinerii avocati sovaie, gata sa renunte la cariera visata. Dar cade si in buzunarul lor, deodata, greutatea onorarului. Gusta si ei, prin surprindere, ritmul gesticularilor la bara si murmurul admirativ al salii. Confratele mai batrin decit ei se dovedeste mai putin coltos si mult mai putin primejdios la bara decit pe coridor, pe sala, pe strada si in opinia publica. Si, minune, insasi frenezia timiditatii lor le da un curaj pieptos, in fata caruia curajul avocatu­lui batrin apare ros in coate, greu in genunchi, cu respiratia scurta. Atunci observa cu mirare ca nu se cunosteau, ca s-au descoperit mult superiori pro­priilor lor asteptari, paralizate de debut. Avocatura i-a prins, dezbarindu-i de acel esential principiu de viata si desavirsire al omului: indoiala de sine. Sint siguri. Sint insasi inima vietii si creierul care co­manda. E ca o ingrasare subita a sufletului, pina atunci zvelt si flexibil. Sint avocati. Sint in perfect echilibru cu viata si cu ei insisi. Vor trai pina la capat, radiosi, cu iluzia suprematiei intelectuale, in cocarda. Un om a murit, un avocat s-a nascut: tra­iasca avocatul.

Danut nu murise, nu vroia si nu putea sa moara., in contact zilnic cu avocatura, zilnic indirjirea lui era sporita. Profesia nu-l putea asimila.

Pledase intiiul proces alaturi de domnul Deleanu. Invidiat de toti camarazii de vrista ai baroului, debu­tase la Curtea cu juri intr-un proces celebru in analele proceselor scandaloase.

Acuzatul, om cu vaza in societatea iesana, mosier bogat, isi violase propria fiica, traind cu ea maritalmente, vreme de doi ani. Intr-o zi fata fugise cu un tinar vecin de mosie, la Iasi. Dupa o noapte petre­cuta la hotel, isi denuntase parintele.

Pledau patru celebritati penale ale baroului iesan, in frunte cu domnul Deleanu. Debutantul Danut era supranumerar.

Opinia publica era de perfect acord cu Justitia si chiar cu opinia particulara a propriilor aparatori ai incestuosului: acuzatul era un monstru, fata, o vic­tima. Dar acuzatul era foarte bogat, asa ca patru avocati trebuiau sa lucreze in rasparul opiniei publice si al intimei lor convingeri, pentru a obtine onorarii de achitare.

Avocatii angajati se marginisera sa citeasca actul de acuzare, copioasa relatare a faptelor, insotita de aferentele consideratiuni juridice. Danut copiase in­treg dosarul, cu mina lui, si citeva nopti in sir, cu creionul nuvelelor si al poemelor, meditase grafic problema pe care trebuia sa o rezolve dintii in fata curiozitatii lui de viata, si apoi, in fata judecatori­lor. Lecturile din Freud, si in special teoria 'com­plexului Oedip', ii daduse sugestii pretioase pentru dezlegarea acestui proces.

Mosierul incestuos avea o biografie relativ normala. La treizeci de ani se casatorise cu o fata de saptesprezece ani, pe care o idolatrase. Cu ea avuse un singur copil : fata care-l adusese pe banca acuzarii. Dupa patru ani de casnicie, fusese inselat, adica aflase. Isi batuse si alungase sotia necredincioasa, trimetind fetita la o sora a lui din Bucuresti. Nu vroia sa mai stie nimic despre fetita. Ii trimetea bani, dar atit. In timpul razboiului, fetita ramasa la Bucuresti in timpul ocupatiei germane, dovedise, pare-se, dupa spusa matusei care o crestea, aptitudini categorice pentru destrabalare.

Dupa razboi, mosierul se recasatorise cu o vaduva frumoasa si saraca. Intre timp, sora lui de la Bucuresti, alarmata de moravurile si independenta sfidatoare a nepoatei, o expediase tatalui ei, cu o scrisoare edificatoare. In clipa revederii, copilul de odinioara devenise femeie, exacta reproducere in castaniu a mamei ei roscate, demult plecata in strainatate, unde i se pierduse urma. Pentru fata, in casa parinteasca incepu o viata de neindurata severitate. S-ar fi zis ca ispasea nu numai purtarile ei, ci si pacatul mamei. Inchisa la mosie, nu vedea pe nimeni, nu iesea nica­ieri, era controlata pas cu pas, si pe deasupra pusa la invatatura subt privegherea tatalui ei si a mamei vitrege.

Danut lamurise, analizind microscopic toate ama­nuntele acestei intimitati in trei, ecoul si revansa vechii gelozii, premergatoare pacatului descoperit al mamei, imbinindu-se surd cu severitatea barbatilor, in genere, pentru tot ce-i in legatura cu apetitul sexual al fiicelor lor tinere. Aceasta severitate a tatalui e intotdeauna deosebita de a mamei, caci tatal vede cu o incomoda repulsiune, ca si copilul sau e tot femeie, si replica acestei repulsiuni nemartu­risite ― care da ceva impur atitudinei fata de copilul-femeie ― e excesul si brutalitatea posomorita in severitate.

Mosierul isi supraveghease exclusiv fata. Amanunt pe care Danut il retinuse, dindu-i toata valoarea, caci aceasta exclusivitate in supravegherea fetei do­vedea o detasare de femeia lui, in ce priveste gelozia. Natural, vaduva frumoasa si saraca, prudenta atita vreme cit cea mai mica nesocotinta i-ar fi periclitat situatia, profitase de relaxarea supravegherii in ce-o privea. Profitase din cale-afara, caci fusese prinsa si expulzata ca si intiia femeie ― dar calm. Nici bataie, nici scandal. O simpla constatare cu jandarmi a adulterului si izgonirea din casa, lasindu-i timp sa-si faca bagajele.

Ramas singur la tara cu fata lui, mosierul devenise mai sever. Nemaiavind inlocuitor pentru indeaproape supraveghere, sedea tot timpul acasa, incruntat, rigid, taciturn, poruncitor, lovind fara crutare, la cea mai mica nesupunere.

Renuntind la o evadare imposibila ― ferestre cu gratii, usa inchisa cu cheia si un lacat pe deasupra ― fata in plin clocot de nubilitate, vazind in tatal ei nu tatal ― un tata nu se improvizeaza prin severi­tate ― ci temnicerul ei, barbat, gasise calea de in­dulcire a vietii ei asa cum i-o indica poruncitor natura: sa-i devie simpatica, sa-l imbuneze, sa-l moaie, sa faca din el un tovaras cit mai agreabil, in lipsa altora.

Dupa o saptamina, citeau si vorbeau impreuna .Mai mult, feciorul care-i servea la masa ― martor in proces ― vazuse pe stapinul sau rizind.

Dupa doua saptamini ieseau amindoi la plimbare, calari sau cu docarul. Impreuna supravegheau munca taranilor de pe mosie.

Intr-o zi, rochiile, gatelile si fardurile cu care venise de la Bucuresti, trecusera prin surpriza in odaia ei .Pina atunci erau sechestrate in odaia tatalui ci.

De-atunci, zi cu zi, isi pierdu aspectul de penitenta, luindu-l pe acela de femeie, care, inveselind intimi­tatea mohorita a unui barbat izolat, devine floarea si stapina casei.

Constiinta ascensiunii in dominatiune creeaza nu numai la femei, ci la toti oamenii publici, elanul abuziv. Intr-o zi, fata propusese tatalui ei o calatorie in doi la Bucuresti. Scena se intimpla seara, la masa.

― Odata s-o incruntat boieru de-am crezut c-o sfarma! I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o facut ros ca sfecla, o strimbat capu-n jos si o plecat de la masa cu sarvatu la git, ca un om beat. Musca nu zbirniia.

Asa spunea feciorul, martor al acestei scene.

In aceeasi seara, fata ― nu mai era inchisa ― batuse, in halat de noapte, la usa ietacului parintesc. Deschisese usa. Se apropiase de pat.

― Ce vrei? rasunase dupa o lunga tacere, un glas cavernos.

Tacere.

Se asezase pe marginea patului.

Tacere.

Venise cu parul despletit pe spate. Se aplecase pe obrazul tatalui ei.

― Nu mai stiam, draga baiete, gemuse in fundul cancelariei inchisorii omul batrin catre Danut, nu mai stiam ce-i cu mine! Era linga mine, trup linga trup, femeia pe care o iubisem Plingea, stergindu-si ochii tulburi, plini de vinisoare sanghine, cu degetele tremuratoare pe care am iubit-o in tineretea mea.

Fara gemat, fara protestare, fata devenise amanta tatalui ei.

― Draga baiete, sa-mi fi spus odata: 'Ce faci, taticule?' scuipam pe mine si ma zvirleam in apa Prutului

Doi ani, fata fusese amanta tuturor noptilor tatalui ei. Calatorisera impreuna in strainatate. Rochiile, in garderoba ei, erau val neintrerupt. Capriciile ei de­veneau imediat fapta. Exasperata de constiinta paca­tului oribil, virilitatea omului batrin raspundea fre­netic femeii tinere de linga el.

Coapta sexualiceste, nu prin dragoste, ci prin viciu, de la o vreme fata se blazase de formula pe care o presimtea incompleta si dorise dragostea idilica. Fa­cuse cunostinta cu un tinar vecin de mosie. Fugise cu el. Ratiunea denuntarii? Mai presus de toate, panica de-a nu fi prinsa si ucisa. Vinele umflate pe fruntea batrinului lubric in bratele ei si glasul caver­nos o urmareau nelinistitor. Condamnarea lui la tem­nita insemna linistea si libertatea ei.

Dar teama de scandal? Tinarul cu care fugise, in­dragostit ideal de gratia nevinovatiei ei, o descoperise, natural, femeie coapta, demult cadentata de dragoste. Drama intre ei. Dar fata-femeie ― prefacuse drama in tragedie, ea devenind eroina, tinarul, spectatorul ingrozit. El denuntase ― revolta lui n-avea capacitate omucida: era si student la Drept pe deasupra ― fata recunoscuse si narase. Fusese siluita, dupa cazne, lupte, amenintari cu revolverul.

De ce nu denuntase? Era supravegheata strins si amenintata cu moartea.

Acesta era procesul. Ordonanta definitiva, rechi­zitorul si actul de acuzare nu erau decit o reeditare cu amplificari si comentarii juridice a interogatoriilor fetii.

Acuzarea era fata; acuzatul, tatal. La mijloc avo­catii. In fata, Justitia. Iar cerul, podelele si zidurile erau opinie publica. Sala era pavata, decorata si cladita cu opinie publica in opinia publica.

Magistratii proiectasera sedinta secreta. Dar dea­supra tuturor puterilor constituite sint femeile. Femeile Iasului obtinusera sedinta publica pentru acest spectacol.

Aparatorii ― in afara de domnul Deleanu, care niciodata nu participa la conciliabulele confratilor ― decretasera singura solutie salvatoare: nebunia. Aveau si un punct de reazam, intr-o intimplare care coincida cu debutul raporturilor incestuoase. O ca­dere in cap, de pe cal, a mosierului, de pe urma careia zacuse in pat citeva zile, raminind cu ticuri faciale si cu insomnii febrile. De altfel, un avocat poate dovedi oricind nebunia clientului sau. Cu atit mai usor se poate dovedi nebunia unui monstru.

Danut nu era consultat. El n-avea nici glas, nici vot in acest conciliabul care se tinea de altfel in ultimul moment, pe coridorul Curtii cu juri, in preajma closetelor: singurul loc neinvadat de public.

Ochii spectatorilor ― in majoritate femei: mame si fete: studente ― aveau luciri tulburi. Dar vorbele si murmurile erau indignate.

Danut era trist. O tristeta care-l paraliza. Vazindu-l palid si abatut, domnul Deleanu, cu o induiosatoare solicitudine, il ocrotea cu bratul, imbarbatindu-l.

― Daca nu te simti in verva, lasa, Danut. Lasa-l pe tata.

Asta cu glas incet si ochi copilaresti buni.

Si subit redevenea alt om, impulsiv, agresiv, neastimparat, impunindu-si ritmul intregii dezbateri, comentind cu glas tare lectura actului de acuzare, rasturnind c-o replica risete in sala, otet pe magistrati.

Presedintele venise hotarit sa imprime dezbaterilor gravitate, decenta, dramatica sobrietate. Cu nepu­tinta! O simpla ocheada a avocatilor, subliniind ca­racterul echivoc al unei fraze din actul de acuzare, dezlantuia hopuri saltarete de ris sughitat cu batista la gura.

Clopotelul suna.

Dar acest ris al salii, nu putea fi potolit decit cu pompele de incendiu. Era nechezatul cu nari dilatate si ochii in friguri al sexualitatii stirnite.

Gravitatea lui Danut, intre gesticularile neintre­rupte ale confratilor, impresiona agreabil pe femeile romantioase. Si tinereta lui palida, cu par castaniu. Se simtea lins de priviri din sala. Era ingretosat.

Interogatorul incepu. Acuzatul isi pierduse vor­bele, calmul rostirii silabelor. Din buzele sale iesea un gemat neputincios, bilbiit. Articulatie de mut, in care sunetele deznadejdii sint ca cioatele padurilor taiate. Masca si gematul convulsionat ale acestui batrin iti dadeau fiorul care sufla ger la radacina parului si increteste spinarea. Si totusi, nimeni nu spunea: 'Lasati-l. E penibil. E odios. Sa se ispra­veasca odata!'

Intrebarile staruiau, amanuntite. Ochii salii stra­luceau, la pinda.

Batrinul rupea sunete din gura cutremurata. Oedip, cu grozavia faptelor in ochii arsi cu fierul ros, asa privea, asa era.

Aparitia fetei ― adusa pe sala din camera marto­rilor ― produse o explozie succesiva de capete, ca a bidoanelor de benzina, apoi de murmure. In sfirsit, o tacere holbata de multime in fata eclipsei de soare pietrifica pe fiecare, cu gitul intins, cu ochii bul­bucati, cu urechile cascate. Curiozitatea hiise toate chipurile, ca o enorma oglinda convexa in care in­treaga multime s-ar fi oglindit. Uitasera sa mai tu­seasca. Taceau, strimbi.

Fata se drapase in negru, ca o vaduva. Trecu prin multime cu genele plecate. Ochii tuturora o dezbracau. In clipa cind se opri in fata curtii te mirai ca nu-i goala ca un hrean trecut prin dintii razatorii. Pastra inca o atitudine de calugarita cufundata in evlavie. Minile incrucisate pe batista pregatita ― alb pe negru ― umerii plecati, capul inclinat, cu efect negru de gene pe fuga de palori a obrajilor pina-n ovalul barbiei. Barbatii, in treacat, ii zarisera sinii de profil: aveau vibrant contur. Din spate ii vedeau gleznele subtiri in ciorapi negri, perzindu-se carnoase ― pulpe ― in negrul flotant al rochiei de ajuns de scurte ca sa dea trupului, in contrast cu subtiimea gleznelor, aspect de corola invoalta pe tulpina ei. Vazuta din spate, parea o pariziana orfana de razboi ― filmata pentru strainatate ― in clipa cind vine sa depuna un buchet de violete ― cu batista la gura ― pe mormintul soldatului necunoscut.

Fara sa fie intrebata de nimeni, incepu in soapta, cu ochii plecati, framintind batista.

― Mai tare, indrazni un glas.

― Mai tare! Mai tare! Nu s-aude nimic! murmura corul salii, cu ochi devoranti si urechi flaminde.

Clopotelul suna.

― Vorbeste mai tare, domnisoara! Nu-ti fie teama. Intoarce-te cu fata la domnii jurati, vorbi presedintele cu glas scazut, ca la ureche.

― Juratii au fata, noi spatele. Trista meserie! trecu o soapta dinspre banca avocatilor.

Presidentialul clopotel clipi, briliantul inelarului sclipi.

Tot in soapta, dar mai umflata ― ca aluatul dospit, cind, buzat, intrece marginea vasului ― fata urma.

Nu era deprinsa inca sa vorbeasca in public.

Si deodata, fara legatura narativa, imprecatia iz­bucni, insotita de mina, ca nechezatul calului de virful sulitei, in plin atac.

― Omul acesta, monstrul acesta si-a batut joc de virginitatea mea

Danut nota: 'Virginitatea mea. Restul e secundar pentru ea.'

Glasul se iutise, cu stridente care, improscate din soaptele de pina atunci, surprindeau ca un ardei blind la inceput, ingrozitor de iute deodata.

Publicul o urmarea cu ritmul de gifiire al pasiunii. Juratii devenisera numai ochi. Perechi linga perechi suspendate-n aer. Un singur jurat, chel, stirb, fara dantura, cu barbia hiita-n sus, isi aplecase urechea din stinga cu mina, intorcindu-se de profil. Acea singura ureche intre cele unsprezece clipiri de ochi era monstruos cosmar, un fel de ochi paros al timplei, cu aripa de carne rasucita.

Miscarile fetei, libertate de constringerea premedi­tata, capatasera elasticitatea revelatoare a trupului si impetuozitatea rosie a singelui. Descria caznele indurate, caci monstrul de mult o pindea. De ce alun­gase din casa pe nevasta lui? De ce-o inchidea intr-o odaie cu zabrele si lacat la usa? De ce-o tinea nemincata? De ce-i ingropase tinereta intr-un mormint?

― Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereta, mi-a distrus viata

Si pe mama ei, sarmana, o batuse si o alungase din casa monstrul, satirul, fiara cu chip de om. Vorbea pe nerasuflate. Il acuza, il acuza, il acuza cu trepidatia mistretului miniat. O ura uscata, fara lacrimi, vehe­menta, impudica. Era atit de triviala in gest, vorba si glas, desi frumoasa si foarte tinara, incit omul dintre pusti ― tatal si amantul ei, acuzatul cu par alb si fata vitriolata de privirea publicului ― ridica deodata spre ea ochi de mort care-ar vedea din nou lumea, o clipa numai, cu o mirare putreda. Asadar el era tatal acestei fete

Inchise ochii viermanosi.

Fata vazu si, sprijinita de aprobarea tuturora, ex­clama:

― Un singur lucru trebuia sa faci: sa te ucizi. Sa nu ma tirasti aici, pe banca infamiei

― Strasnic temperament! comenta banca apararii, apreciind temperamentul feminin, nu cel oratoric.

Umerii obrajilor i se inrosisera, violent fardati de betia sonora. Fiecare intrebare insemna pentru ea un avint de trambulina. Riposta lung, sacadat, im­belsugat, ambalindu-se, facind din fiecare raspuns un zoier cu laturi, aruncat in obrazul tatalui ei, reluind cu noua vigoare amanunte repetate de mai multe ori. In clipa cind presedintele o invita sa se retraga, fara sa-si dea seama, stapinita de betia ritmica a in­terogatoriului, avu pasul lubric, saltat din sold, al dansatoarei care se coboara de pe masa in aplauzele si duhoarea de vin si patima a barbatilor excitati, cu tamburina dansului, devenita in mina ei talger pentru cheta. Batista-i era uscata. Ochii foarte stralu­citori. I se oferi un scaun. Se opri alaturi de el, cu mina pe speteaza, aratind unghii ascutite, lacuite pur­puriu, unghii implintate parca intr-o inima vie. Sedea cambrata, c-un sold proeminent, cu sinii vii. Nu-si gasea astimpar. Numai patul, dansul, racnetul, betia sau crima ar fi putut-o usura.

― Oribil spectacol, papa! S-a dat pe fata adevaratul monstru al procesului.

― Taci, Danut, sa nu te-auda cineva!

― ?

― Tu nu vezi! a cucerit sala.

O cucerise intr-adevar. Ochiul rutinat al domnului Deleanu vazuse just. Sala vibra. Rechizitorul procu­rorului nu mai avea nevoie sa dovedeasca nimic.

Dupa audierea martorilor, procurorul se rezema ex­clusiv pe 'tragedia acestui copil fara de mama, pros­tituat de propriul ei tata'; pe 'accentul adevarului si al suferintei' cules din gura unui copil caruia atit ii mai ramine: strigatul deznadejdii.

― Nu ma adresez juratilor, ma adresez reprezen­tantilor tuturor parintilor, cetatenilor care sint copiii parintilor de ieri cetatenilor care sint parintii co­piilor de astazi Acest om

Degetul procurorului fu teava de revolver.

― Acest om, pe care nu-l accepta nici mormintele parintilor, nici leaganul neprihanit al copiilor, trebuie sa piara dintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu isi va intoarce fata de la pamintul fapturilor sale.

Sedinta fu suspendata pentru felicitari. Dupa avizul unanim, procurorul ― un vibrant glas de bariton eu musteata bruna ― se intrecuse pe sine.

Intiia cadere de cortina a tragediei avea aplauzele ei, palme pe sufletul lui Danut.

Si aparatorii il felicitara pe procuror, aprinzindu-si tigarile de la acelasi chibrit, cordiali.

Condamnarea exista in sala, ca zidurile, ca podelele, ca scaunele, ca ferestrele.

Intr-o astfel de atmosfera, avocatul rutinat stie ca juratii cistigati de procuror, hotariti sa condamne, trebuie, mai intii, sa uite complect tot ce s-a intimplat pina atunci. In mintea lor, procesul trebuie sa dispara ca o rindunica in somnolentele albastre ale cerului. Activitatea liminara a pledoariei trebuie sa se concentreze asupra memoriei juratilor, facindu-i pase magnetice. Avocatul trebuie sa surprinda pe jurati, sa-i minuneze, sa-i uluiasca, printr-o introducere de­partata de proces, ca Polul Nord de Polul Sud. Avo­catul trebuie sa distreze, sa incinte, sa dispuna, sa ademeneasca prin saga, anecdota, gluma, haz si consi­deratii generale ― pe intelesul tuturora si in consensul banalitatii obstesti. In acest fel, juratii vor merge pe un alt drum decit cel al procesului ― cu fanfara in fata, in cadenta unanima ― pina departe, hat de­parte, unde avocatul ii va lasa dezorientati, sa se reculeaga. Fiecare dintre ei se va simti orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel narcoti­zati si izolati, cu pleoapele grele si luciditatea abu­rita, juratii trebuie din nou treziti, caci daca adorm de-a binelea procesul e pierdut.

Atunci rasuna un tunet vocal, din senin, rastit, crincen, hain, care are efectul sarurilor englezesti ― saruri de lavanda in amoniac ― destupate subt nas.

Juratii tresalta. Ce s-a intimplat? Cine s-a suparat? Sint amenintati? Viata lor e in primejdie? Nu! Nu! Nu!

Pledeaza avocatul, surizind serviabil dezmeticirii lor, ca un conductor de tren in compartimentul somnu­lui deputatesc, dar indignat pe ceva sau cineva.

E agreabil sa vezi un orator care-ti suride ca dis­truge cu tot focul artileriilor verbale pe altcineva. E magulitor sa fii stimat de un om tare, a carui putere urzicatoare, coroziva, contondenta si exploziva se exercita in fata ta pe spinarea altcuiva.

Juratii simt atunci ca trebuie sa-l asculte pe acest om primejdios, sa-l urmareasca reverentiosi, sa-l aprobe cu capul, sa nu-l indispuie, sa nu-l irite, sa nu si-l faca advers. Avocatul, deci, in aceasta atmo­sfera, e ca un taur intrat intr-un bal, ale carui dansatoare, vazindu-l, dezbraca hainele rosii, arborind cele mai albe danturi, cele mai intime steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai calmante atitu­dini. Sigur pe urechea si ochiul juratilor, avocatul se ocupa de craniul lor. Daca trepanatia reuseste, ju­ratii achita; daca nu, avocatul va casa la Inalta curte 'aceasta decizie strigatoare la cer'.

― Aveti cuvintul.

Danut se ridica. Tinereta incruntata din fata jura­tilor nu era nici masca de avocat cu buza pe halba elocventei, nici statuara tacere de orator popular. Fata urei, pumnii strinsi ai revoltei. Primele vorbe fura pietre aruncate in judecatori.

Domnul Deleanu, palid cum fusese Danut inainte de-a se ridica, isi aplecase fruntea pe bratele incru­cisate deasupra pupitrului. Dupa intiile vorbe, arun­cate ca de-o catapulta, ridicase fruntea. In aceasta clipa regasea in Danut vibratia Olgutei. Uita com­plect ca-i avocat, nu-si mai dadu seama de formidabila gafa profesionala a lui Danut, si redeveni studen­tul tinar de odinioara, cu ochii sagetind sub scutul agresiv al fruntii. Pe-atunci asa era si el in fata oamenilor. Tinereta lui in contact cu viata devenea trimbita revoltei.

Lapidati, dupa uimirea prealabila ― care dilata mirari cum se deschid umbrele ― juratii incepura sa se rasuceasca in fotoliile mincate de molii.

Dar norul trecuse, lasind in fizionomia salii dezor­dinea grindinei mari. Toti erau solidari impotriva unui singur om: avocatul. Acuzatul fusese uitat la parete, ca un copil la colt cind se cearta parintii.

Decongestionat de furia acumulata de-a lungul ore­lor de tacere, Danut isi incepu pledoaria cu alta gafa, mai formidabila decit cea dintii: o intrebare, arun­cata in plin obraz fetei care-l privea incadrata de ca­petele spectatorilor:

― Dar dumneata, dumneata care ti-ai condamnat tatal la moarte, de ce nu te-ai sinucis?

Clopotelul suna, exprimand indignarea generala.

― Domnule avocat, n-aveti dreptul sa insultati o femeie nenorocita, raspica presedintele, avintindu-si capul peste masa.

Domnul Deleanu sari ars, dar in salt isi schimba fulgerator fizionomia, imbracind un zimbet inocent:

― Intrebarea minie n-are, domnule presedinte. A intrebat baiatul, n-a ordonat

O gargara ilara transforma sala, solidarizind-o glu­met cu avocatii impotriva magistratilor.

Hopul trecuse.

Intrebarea lui Danut fusese explozia indignata a unei idei.

O relua calm, aratind pe indelete ca actul sexual pentru o fecioara se traduce prin durere, prin te­roare, prin revolta fiziologica. Inaintea placerii ― cardinala vietii feminine ― fecioara cunoaste actul salbatic, lovitura organica pe care trupul o primeste cu o mirare infricosata, crispat. Acest dintii contact sexual, pentru fecioara indragostita e un sacrificiu pe care-l face placerii barbatului iubit. Intiia apropiere de barbat e o deziluzie. Dulceata stringerii de mina si a sarutarii devine deodata agresiune brutala. Fe­meia care-a acceptat se teme de barbat dupa ce-a fost trupeste iubita, si numai masca recunostintei barbatului ostenit alaturi de ea, redevenit prevenitor si calm, atenueaza spaima femeii care-a vazut in bra­tele ei metamorfoza sarutarii in muscatura, a dez­mierdarii in strivire, a vorbei in gemat dezarticulat ― a turturelei in gorila. Intiia reactie a femeii, posterioara actului sexual, e revolta, deviata indata prin constiinta sacrificiului. Ultima reactie e magulirea, cu un atitator fior de spaima din care se desprinde curiozitatea, intaia pofta.

Dar cind actul, consimtit indeobste, e smuls prin viol, de catre un om de care te desparte o indoita repulsiune ― a legaturii filiale si a vristei; cind omul care te indurereaza e un monstru, atunci revolta e pura si ia proportiile dementei.

Ucizi, razbunindu-te.

Sau te ucizi, ca sa dispari dimpreuna cu greata de tine si de ai tai.

Danut arata ca revolverul ― subt amenintarea ca­ruia fata pretindea ca fusese violata ― era un corp distinct de trupul acuzatului. Un om nu poate iubi cu revolverul in mina. Poate cel mult obtine consimtamintul initial, cedarea. Odata obtinute, odata dorinta devenita act, revolverul, in chip firesc, iese din mina si mintea celui preocupat de actul dragostii, absorbit de el.

De ce nu-l folosise atunci, in clipa de istovire a barbatului din bratele ei, desfiintindu-l, sau desfiintindu-se? Caci dupa savirsirea actului, in clipele imediate, raportul de forte era inversat: barbatul, dominator inainte de act ― prin puterea barbateasca inzecita de dorinta ― era istovit prin placere, si isto­virea sexuala a unui om batrin echivaleaza cu o le­targie, cu o apatie in tot cazul, care-l face inofensiv; pe cita vreme femeia, in plin clocot al urii, al scirbei, al deznadejdii, e o forta atunci nascuta, o ener­gie atunci izbucnita, ale carei manifestari niciodata nu pot fi pasive.

Care era reactia fetei posterioara actului? Pasivi­tatea? Melancolia? Dezgustul debil? Dar aceste reactii echivaleaza cu o resemnare. Ori, fata pretindea ca luptase mereu, ceas cu ceas, clipa cu clipa ― pe cita vreme revolverul neutilizat dovedea contrarul.

Vra sa zica, principalul izvor de informatii al acu­zarii ― victima ― era suspect. Adevarul in genere nu e un atribut al victimelor; nici de data aceasta nu era.

Cu aceasta suspiciune, Danut revizui intreg pro­cesul.

Incepuse o sumara expunere a teoriilor lui Freud, explicind semnificatia 'complexului Oedip'. []

La lumina teoriilor lui Freud, Danut intreprinsese biografia paralela a partilor din proces. Tagadui ca ar fi existind 'glasul singelui'.

Rumoare in sala. Clopotel presidential.

― Domnule avocat, sinteti prea tinar ca sa cunoas­teti 'glasul singelui'.

― Intr-adevar, multi parinti iubesc in virtutea 'gla­sului singelui' pe copiii prietenului casei, ripostase tare domnul Deleanu, cu degetele in rascroiala jiletcei, privind cu fruntea toata sala.

Risete, cu ochii la altii.

Danut urma, aratind procesul de latenta formatiune al dragostii parintesti, care nu apare ca trasnetul. Arata ca dragostea parinteasca se naste din contac­tul zilnic, ca e o insumare, o totalizare a treptatului atasament de copilul pe care-l vezi crescind subt ochii tai. Ca parintele care nu si-a vazut copilul din clipa cind era un aluat de carne si un tril de greier, umanizindu-se treptat in forme gratioase, de­venind copil, ocrotit de el; distrat de el cu povesti, cu minciuni; dezmierdat si adormit de mina lui; vegheat cind e bolnav, nopti de-a rindul, cu sfisietoarea si neputincioasa mila a omului mare pentru copilul dezarmat in fata suferintei; cind, intr-un cuvint, nu si-a retrait copilaria alaturi de copilul lui ― acel copil, devenit om mare, e copilul sau prin voia intimplarii, nu prin perspectiva amintirilor in­duiosate. Fata de acel om, care e copilul sau, parin­tele, daca nu e fatarnic, va avea reactia normala ra­porturilor dintre oameni necunoscuti. Il va evalua, fata de criteriile, preferintele, slabiciunile si antipa­tiile inradacinate in el. Ii va fi simpatic, antipatic sau indiferent, ca orisice om pe care l-ar intilni in viata, exterior egoismului sau. Va avea obligatiuni fata de el. Desigur. Dar obligatiunile sociale nu creeaza stari sufletesti conforme cu natura acelor obligatii. Platesti impozite statului nu fiindca-l iu­besti, ci fiindca n-ai incotro: de ochii lumii, sau de teama sanctiunilor legale.

Mai departe, Danut arata ca psihologiceste acuzatul nu era tatal fiicei sale.

Si de la acesta nuanta porni in analiza barbatului batrin, singur la tara cu fetita turburata de nubilitate. Aceasta fetita, icoana castanie a tineretii mamei ei roscate ― deosebite prin culoarea parului, dar in­zestrate cu aceeasi nelinistitoare feminitate ― repre­zenta pentru tatal ei momentul culminant al tineretii lui, momentul cind isi izgonise prima sotie, cu violenta convulsiva a pasionatilor sanghini. O izgonise ― dar o dorea. Daca n-ar fi plecat in strainatate, pierzindu-i-se urma, desigur ca ar fi rechemat-o, supunind-o aceluiasi regim penitenciar, la care-si supusese fiica trimisa de la Bucuresti, pentru purtari rele.

Tratamentul fetii facea sa apara in viata constienta a batrinului, o energie brusc disparuta in sufletul obscur, cu ani in urma, dupa ce-si alungase sotia. Trecutul si prezentul se imbinau, rascolind sufletul tulbure al adincurilor. Fata lui era fiica lui pentru mintea lui clara. Dar fundul sexual al sufletului vedea in ea o femeie care-l facuse sa sufere, care-l putea inca si necontenit face sa sufere. Tratamentul fetii era o razbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru altii, dar chiar si pentru constiinta lui morala, in severitate parinteasca.

Femeia de-a doua, descoperita si ea adulterina, fusese expulzata calm. Indignarea ratiunii o indepartase din casa, nu scirba si revolta dragostii inselate.

De acum inainte, acuzatul si victima erau singuri. Ajungind la acest punct, Danut declarase:

― Domnilor judecatori, ma simt dator, inainte de-a incepe analiza care-mi pare deciziva, sa arat ca nu urmaresc jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde si nu pretind ca fata, constient, si-a sedus tatal

Sala murmura revoltata, ca si cum ar fi declarat contrarul.

Danut vorbea de aproape doua ore, intr-o atmosfera ostila si impermeabila oricarui argument adus de el.

Simti din nou indemnul tristetii: 'Du-te de aici. Lasa-i. Du-te.'

Dar in fata lui, dintre pusti, un om batrin il privea cu evlavie. Era o ingenunchere in privirea acelor ochi.

Urma.

Cunoasterea amanuntita a dosarului, informatiunile culese de la acuzat si martori, indelunga lor meditare, si elanul acela imaginativ, gratie caruia putea mula orice decor, ii dadura vorbele care creaza o atmosfera cu toate particularitatile ei. Descrise curtea boiereasca, odaia fetei, sofrageria, ietacul batrinului.

Descrise, cum ai descrie mobile si lucruri concrete, gindurile fetii, prizoniera intr-o odaie ursuza, subt privegherea posacului temnicer. Arata, in aceasta situ­atie, cit de natural si feminin era gindul fetii de-a imblinzi, de-a capta bunavointa ― evita cuvintul se­ducere ― barbatului de care depindea exclusiv. Si zugravi, facind prudent uz de marturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa cind ― pri­zoniera pina atunci ― devenise stapina; si vertigi­noasa prefacere a batrinului, cind dupa ani de mah­mureala incepuse sa rida la masa.

Cine-l imblinzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? Evident, femeia, caci surpriza cu gatelile fetii, sechestrate din ziua sosirii de la Bucuresti, si restituite pe furis ― vorbea clar: 'Fii femeie. Na-ti hainele care te vor face mai frumoasa in ochii mei.'

Refacu scena din sufragerie. Fata in fata, la masa. Rid. Glumesc. Si iata ca fata, cu glasul care desigur ca avea accentul prefacut si mieros al glasului mamei ei ― cind il insela fara sa stie ― vorbise:

― Ia-ma la Bucuresti, taticule

Sili pe jurati sa vada scena. O apropie de ochii lor, ca la cinematograf, cind filmul subliniaza un ta­blou, izolind prin marirea dimensiunilor si intensifica­rea luminii, doua personagii principale, a caror mimica trebuie sa fie urmarita cu de-amanuntul.

Si astfel dadu deplinatate accentului sinistru al marturiei feciorului.

'Odata s-o incruntat boierul, de-am crezut c-o sfarma. I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o facut ros cum ii sfecla, o strimbat capul in jos, si o plecat de la masa cu sarvatu la git, cu capul in jos, ca un om beat. Musca nu zbirniia.'

'Odata s-o incruntat boierul.' Se prabusise bucu­ria lui, calmul de pina atunci. Fata nu era multu­mita cu el impreuna. Gindul ei se ducea tot spre Bucuresti: orasul in care incepuse sa arate purtari rele.

'de-am crezut c-o sfarma' Inviase panica, groaza din trecut, de pe vremea primei lui sotii. Inviase mama. Fata din fata lui era strigoiul femeii de odi­nioara. Ar fi sfarmat-o desigur, dar venise congestia. Plecase de la masa cu servetul la git, ros ca sfecla ― adica vinat ― impleticindu-se ca un om beat. Instinctiv intrase in ietac, unde se rasturnase sau se prabusise pe pat.

Danut arata ca in momentul primei furii, acuzatul ar fi putut deveni ucigasul copilului sau.

― Si usor de achitat completase in surdina domnul Deleanu, cu aprobarea confratilor.

Dar ca navala singelui, congestia cerebrala, il im­piedicase sa-si exteriorizeze furia. Asa numai se ex­plica libertatea fetii, din acea seara. Caci daca era teafar, ori o ucidea. In prima furie, ori reintrona, cu sporita indirjire, vechiul regim penitenciar.

Ce cautase fata la el in odaie? Solicitudine filiala? Teama de pedeapsa si frica recenta erau prea vii ca sa mai incapa alaturi de ele ingrijorarea pentru viata omului care fusese si putea sa redevina temni­cerul ei. De altfel ― invocase iarasi marturia fecio­rului ― fata isi continuase masa, cu fruntea incre­tita, plecase la ea in odaie, se dezbracase, se despletise

Reintrase deci in normal, ― dar preocupata. Hotarirea de-a intra in ietacul tatalui ei o luase, de­sigur, fara sa-si dea seama de semnificatia ei, in clipa cind, dezbracata, in camasa de noapte, cu ha­latul de noapte pe umeri, despletindu-se in fata oglinzii, se gindise ― in fata oglinzii ― ca hainele dezbracate puteau din nou sa fie sechestrate, ca fru­musetea ei putea din nou sa fie zidita intr-o odaie. In fata oglinzii femeile, magulite de icoana lor, in­totdeauna simt acuta nevoie a admiratiei barbatesti, nevoia de-a se valorifica in ochii virili: nutritiva oglinda. O imagina satisfacatoare, in singuratate, pen­tru femeia dublata in oglinda, inseamna mai ales o parere de rau, un regret, traduse printr-un oftat, printr-o privire visatoare. Ar dori ca oglinda sa devie subit fereastra, vitrina sau scena. Asadar, in fata oglinzii, care o arata frumoasa si amenintata iar de vestejire in singuratate, se gindise la omul batrin, pe care-l dominase citva timp, si simtise ca asa cum era, frumoasa ca in oglinda, trebuia sa se duca si sa recistige locul pierdut sau periclitat.

Pina aici, Danut aratase ca totul putea fi controlat si confirmat prin marturii. Reconstituirea lui, era sinteza vie a spuselor martorilor. Din clipa cind fata intrase in ietacul tatalui ei, martorii disparusera.

Dar Cuvier, cind reconstituise, orientindu-se dupa un os gasit, sau chiar o sfaramatura de os, specii animale de mult disparute, ale altor ere, se folosise de martori? Acea logica a naturii intitulata de el 'legea corelatiunii formelor', inlocuise spusa marto­rilor. Aceeasi lege a corelatiunii formelor da putinta investigatiunii juridice sa patrunda veridic acolo unde martori nu-s si sa reconstituiasca logic, nu arbitrar, fapte necunoscute.

Danut cautase sa reediteze scena careia fata ii da o versiune agreabila acuzarii ― in conformitate cu psihologia generala si cea momentana a protagonis­tilor.

Mosierul, in clipa cind fata batuse la usa, era desigur inca ametit de congestie. Altminteri, furia si teama nu l-ar fi lasat sa stea intins pe pat, in timp ce fata libera, necontrolata, putea sa fuga.

Bataia fetii in usa ietacului era intiiul sunet viu care-l solicita. Caci pina atunci, de cind se sculase de la masa, 'nu zbirniia musca', asa cum spunea fe­ciorul.

Fata intrase.

― Ce vrei?

Inca nu se dezmeticise. Talmacirea acestui: 'Ce vrei?' e: 'Cine-i? Ce-i?' al omului desteptat din somn.

Complect treaz, mosierul i-ar fi spus acelei care-l doborise la pat: 'Iesi', sau: 'Ticaloaso!'

Imperativul sau injuria ar fi dovedit complecta re­venire la normal. Interogativul, in acea clipa, insemna abia un inceput de desteptare.

Fata se apropiase de pat. Isi aplecase obrazul pe al batrinului, aducindu-i in nari parfumul parului despletit si caldura unui trup de femeie alaturat trupului sau. Omul acesta doborit de congestie, ina­inte de-a fi stapin pe mintea lui, se desteptase fals in congestia sexuala. Linga el era o femeie care-i dezmierda obrajii. Linga el reinvia parfumul de odi­nioara al femeii care-l inselase. Surd, minia incepea, dar gestul ei, in trupul slabit si mintea aiurita, nu era decit un val moale, dezmierdare, pipaire, apro­piere posesiva de trupul alaturat.

In epoca nubilitatii, fetele pling, rid si se rosesc foarte usor. Miscarile singelui sint vint printre tran­dafiri. O atingere mai lunga de un trup barbatesc le poate da o moleseala dulce ca o sinucidere in apa calda, prin taierea vinelor.

Din atingerea celor doua trupuri se nascuse pe ne­simtite acordul ritmic al sexualitatii. Nici unul din­tre ei nu stia ce se va intimpla. Trupurile lor, val cu val, isi impuneau legea.

― in acea clipa, comenta Danut, un trup de barbat se impreuna cu un trup de femeie, in caverna. Notiu­nile de tata si fiica ale civilizatiei nu puteau sa existe, caci cele doua trupuri erau in afara de civilizatie. Incestul nu s-a nascut atunci, ci numai dupa in­faptuirea actului, in constiinta tatalui si a fetei, re­deveniti oameni in clipa desperecherii. Anterior civi­lizatiei, moralei si legii, faptul, in acea clipa, nu era pacat. Incestul a luat nastere in amintirea lor poste­rior infaptuirii lui.

― Nu-l lasati, nu-l lasati! Nu-i dati voie. Aparati-ma

Racnetul fetei, cu minile la cer, cu trupul smuls din multime, avu efectul loviturii cu coada biciului in crupa calului. Sala cabra. Indignarea se nascu in acea clipa, dar cu efect retroactiv. Toti aveau aerul sa spuie: 'Cum de-am tolerat pina acum, sa fie insultata in auzul nostru, aceasta biata fiinta fara aparare?'

Clopotelul suna.

Procurorul izbucni.

― Domnule presedinte, ma fac ecoul constiintei tuturora, cerindu-va sa luati cuvintul domnului avo­cat. Morala publica e jignita

― Dar cea particulara? rasuna, deasupra tumultu­lui, glasul domnului Deleanu.

― Evacuez sala!

― Evacuati ecoul constiintei tuturora, domnule pre­sedinte, zimbi domnul Deleanu, sau invitati-l sa fie calm.

― Domnule presedinte, ma pun subt ocrotirea dum­neavoastra!

― Ramineti acolo, domnule Procuror general. E un adapost inviolabil, replica domnul Deleanu.

― Domnule presedinte

― De ce-ati iesit? Ahile avea un calcii vulnerabil, dumneavoastra aveti doua.

Captivata de ripostele repezi, sala devenise iarasi spectatoare.

― Urmati, domnule avocat, dar tineti seama de ce-ati vazut! interveni presedintele catre Danut, aratind cu palma spre sala.

Pina in momentul intreruperii, Danut crezuse ― vazind capetele adunate in jurul vorbelor lui, vazind incordarea generala, concentrarea tuturora ― ca a izbutit sa impuna adevarul cu reliefuri sigure, ca toti il vad, il recunosc. Isi dadu seama, fulgerator, de enormitatea erorii. I1 urmarisera nu cu atentie, dar cu pasiune ― revazind ochii lor de-atunci, isi dadu seama ca luceau lubric ― fiindca palpitarea spre pornografic ii delecta profund. Ceea ce cautau ei in vorbele lui, era fiorul erotic, tabloul impudic, fresca pacatului oribil. Plastice, vorbele lui ― pentru el ― erau un auxiliar al analizei; pentru ei erau un tablou in sine, un scop.

Totul se explica in acest fel. Isi amintise o scena din timpul razboiului. Camarazii lui de regiment izbutisera sa capete un aparat cinematografic. Intre alte filme ― rebuturi dinainte de razboi ― obtinura de la rusi un film pornografic. Fusese invitat si coIonelul ― om batrin si puritan ― la reprezentatie. Pina la sfirsit, colonelul privise scabroasa vitrina a sexualitatii orasenesti. Dupa ultimul tablou se ri­dicase tunind: 'Sa le fie rusine celor care fac astfel de ticalosii. Trebuie dat pe foc acest film.'

Isi adunase ofiterii la popota, tinindu-le un ful­minant discurs patriotic si antipornografic, si se­chestrase filmul destinat incinerarii. Colonelul n-avea aparat cinematografic, dar avea ochelari si lupa. 'Baietii' fusesera informati de ordonanta colo­nelului ca filmul era citit de acesta, cu devotiune, prin sticlele maritoare.

Acelasi lucru si de asta data. Privisera filmul care li se paruse pornografic, pe care in realitate il fa­cusera pornografie, dindu-i caracterul de scop, eliminind analiza al carei punct de plecare era, si dindu-si seama, cind rasunase tipatul fetei, ca tace­rea lor de pina atunci ii da de gol, ca era pornogra­fica asa cum pentru ei era si pledoaria, redevenisera ― eliberati din mutenie ― gloata ipocrita, cautind sa spele prin indignarea colectiva tacerile individual revelatoare de pina atunci.

Pledoaria lui mai avea inca multe analize, multe comentarii. Vroia sa le arate ca singurul fapt care putea fi examinat din punctul de vedere al legii penale era debutul incestuos. Caci legea penala nu pedepseste incestul, ci violul, adica actul sexual smuls prin violenta, impotriva consimtamintului celui care-l sufera pasiv. Ca aceasta violenta este elementul sub­stantial al violului, deci, existenta sau neexistenta ei va include sau va exclude din prevederea penala faptul respectiv. Cum insa convietuirea de doi ani, calatoriile in strainatate, libertatea fetei din acea vreme, eleganta si buna ei dispozitie, excludeau ac­centul zilnic al violentei ― dovedind, dimpotriva, o complacere daca nu o resemnare pentru menajul incestuos ― singurul moment in care crima ar fi putut lua nastere era acel al primului contact sexual, desi consimtamintul ulterior, dupa parerea unor doctri­nari ar fi fost o ratificare, facind sa dispara crima. Vroia apoi sa le explice ratiunea acestui lung menaj incestuos; psihologia fetei, excitata de pacat, imbatata de revansa dominatiunii totale asupra celui care fu­sese temnicerul ei si al mamei ei, dorinta de a-l ruina ― dovedita prin simtitoarea imputinare a unei mari averi. Vroia, apoi, concomitent cu evolutia fetei, sa le arate evolutia tatalui, ros de remuscari, aminind mereu o sinucidere reparatoare, al carei gind il facea mereu sa guste din pacatul noapte cu noapte mai ispititor, mai de jar. Vroia, intr-un cuvint, sa ridice in fata judecatorilor acea mare statura fan­tomatica de ghetar plutitor a fatalitatii si sa le dea fiorul spectacolului a doi oameni, miscindu-se ma­runti in umbra inghetat uriasa a fatalitatii care i-a intilnit in drumul ei indiferent. Din acest punct de vedere vroia sa ceara achitarea lui penala si com­patimirea nenorocirii acestui om, pentru care achi­tarea insemna, ca si ocna, si poate mai dureros, o definitiva excludere din rindurile sociale.

Mai vroia sa analizeze ratiunea denuntului tardiv. Vroia sa le arate cum se nascuse in sufletul fetei care traia in viciu, nostalgia idilei, adica a unei noua forma de iubire, de viata. Interventia oportuna a tinarului vecin de mosie; descoperirea de catre acesta, ca fata pe care o iubise idilic, dar pe care o dorea trupeste, nu era fecioara. Jignirea vanitatii lui de senior sexual, abilitatea instinctiva a fetei, care preferase sa dea pe fata drama, devenind eroina de tragedie, decit sa fie socotita banala fata cu aventuri

Era inutil.

― Voi fi scurt, domnilor judecatori, parasind aceste analize ale omului, care pe dumneavoastra va indigneaza iar pe mine ma intristeaza, si voi descinde in Codul penal.

Examinase glacial faptul, din punct de vedere strict juridic, si ceruse achitarea, cu un ton care le spunea: 'Faceti ce vreti!'

Sedinta fusese suspendata, raminind in continuare dupa masa.

― Maaa, cinica e generatia asta de dupa razboi! Nu respecta nimic! exclamase un avocat.

In trasura care-i ducea acasa, domnul Deleanu il sarutase pe Danut, punindu-i in buzunar un plic in care era tot onorarul primit pentru proces si-i im­partasise urmatoarea reflectie:

― Draga Danut, in avocatura, ca sa-ti poti permite sa spui justitiei adevaruri de talia celor spuse de tine, trebuie sa fii avocat batrin si celebru ― dar atunci nu le mai spui. Eu insa te rog sa ramii asa cum esti cita vreme voi fi linga tine.

*

La noua, sedinta fusese redeschisa. Adevaratii avo­cati se simteau datori sa repare gafele de dupa amiaza. Intiiul ridicat la bara gasise locul ocupat de reputatia lui. Zimbise, cu o inclinare a capului, zimbetelor reverentiale, care-l omagiau unanim. Chipul sau ar putea fi numit visul unei halbe de bere. O jovialitate sanghina, ochi sfredeliti de ris siret, falci masive, gest familiar, care bate publicul peste umar si peste burta. Era vestit pentru dibacia lui de scamator judiciar. Pentru el, o pledoarie era un joc de-a 'uite popa, nu e popa'. Achitarile pe care le obtinea erau aplauze traduse in decizii de achitare, rasplata personala acordata meritelor lui. Platit impa­rateste, avea cultul exclusiv si marturisit al onora­rului. 'Chiulul clientului' ― acest diavol fabricat de Scaraotchi, anume pentru avocati ― nu exista pentru el. Pleda bine, spunea el, numai cind simtea in buzu­nar ponderea onorarului. Si nu pleda decit bine. Incepuse, elogiind cu hirdaul si lopata, meritele lite­rare ― sublinierea o facuse cu ochiul ― ale prede­cesorului sau la bara, fiul ilustrului confrate Iorgu Deleanu, adevarata glorie a baroului romanesc.

― Forma aleasa a tinarului meu confrate, lim­bajul cu flori de stil, cultura generala de care ne-a dat ampla dovada, ne fac sa presimtim in domnia-sa un demn urmas al ilustrului sau tata

Uitase ca domnul Deleanu era alaturi.

― Draga prietene, n-am murit inca. Fii, te rog, gentil si amina elogiile necrologului. Cit despre fiu-meu, de vreme ce esti exclusiv avocat, lasa pe critici sa-i comenteze literatura.

Inghitise ilar ― ca un sprit dat dusca, desi otetit ― aceasta intrerupere si continuase, aratind ca daca tinerii intrec pe batrini prin cultura si prin forma literara, in schimb batrinii detin experienta vietii, pe care tinerii n-o au. In numele acestei experiente de viata, cerea increderea juratilor. Pledase irespon­sabilitatea. Acuzatul era nebun, deci beneficia de faptul justificativ prevazut de articolul 57 din Codul penal.

Descrisese, catastrofal, ca prabusirea unui edificiu american cu cincizeci de etaje, caderea mosierului in cap de pe cal. De-atunci incepuse sa-l 'lucreze' nebunia. Acest fel de innebunire, in limbajul sau special, era numit traumatic. Deci, nebunie trauma­tica.

Un vapor nu poate trece printr-o ureche de ac. De aceea, sufletul nu si-a ascuns adincurile, ridicind ziduri de stinci. O simpla ureche de ac desparte sufletul aparent ― accesibil tuturora ― de sufletul adinc, accesibil rareori unor anumite minti numai.

Cine trece prin aceasta ureche de ac intra in suflet; cine trece pe alaturi, trece inainte, dar pe linga suflet. Asa ca e foarte greu sa distingi pe cel care-a intrat, de cel care trece pe alaturi, fiindca amindoi inainteaza cu egala viteza, in aceeasi directie. Publicul admira siguranta evolutiei acestui transatlantic; ure­chea de ac era in ochii lui Danut un cer gol.

Pledoaria dovedea nebunia. Problema pusa de avo­cat era urmatoarea: poate sa traiasca doi ani un nebun in societate, fara ca nimeni sa observe ca-i nebun? Si o rezolvase cu exemple. Presedintele Wilson al Americei, condusese lumea, si totusi medicina dovedise ulterior ca era nebun. Cutare concetatean, bine cunoscut iesenilor, frecventator asiduu al bera­riei 'Azuga', patru ani bause halbe, si fusese dovedit nebun. Urmara anecdote, aluzii, istorisiri, amintiri.

Sedinta devenise o petrecere in familie, captivata de convorbitor. Asteptai tava cu dulceti si cafelutele. Parca auzeai clantanitul sticlelor indesate in caldari cu gheata.

Acest om, al carui suflet nu cunostea tacerea, stra­niul si toate acele mirari care te fac sa presimti penumbrele si lumina de luna ale nebuniei, vorbea despre nebunie pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. Pentru el, nebunia era o betie de lunga durata, care pe unii ii face febrili si zgomo­tosi, pe altii, taciturni si apatici.

Aceasta nebunie, dovedita pe intelesul tuturora, era acceptata cu filozofice inclinari de cap, ca un paras­tas dupa care urmeaza praznicul.

Avocatul urmator, dindu-si seama ca publicul nu s-ar fi suparat ca melodia sa fie bisata, relua motivul primei pledoarii, aducind tot aportul sau de amintiri personale. Astfel, defila in fata juratilor familia de nebuni notabili a orasului Iasi. E foarte placuta excursia printre amintiri. Solidarizeaza pe cei de fata, dindu-le un trecut comun. Ii maguleste pe dea­supra, fiindca intre atitia nebuni, ei singuri ― cei de fata ― sint normali si inca foarte perspicaci si inteli­genti, de vreme ce avocatul ii incredinteaza ca nu psihiatria ― 'stiinta nebunilor scrisa de oameni bizari' ― ci ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de chestiuni. Al treilea avocat, nemaiavind ce spune, vorbi o ora, facind generalitati despre sufletul omenesc. Porni de la Hamlet: 'a fi sau a nu fi' Pledoaria sa avu caracterul muzicei de sacrificiu din antracte. Dadea ragaz auditoriului sa-si sufle nasul, sa tuseasca, sa-si scarpine ceafa sau cosul de pe frunte, sa caste, sa-si dezmorteasca incheieturile ― sa-si mai caute putin de sufletel. Domnul Deleanu se ridica intr-o tacere deferenta. Magistratii luara in fotoliu o noua pozitie, cautind sa si-o impuie defi­nitiva; juratii din primul rind isi sprijinira coatele pe genunchi sau se rezemara mai indesat in fotolii; cei din rindul al doilea se sprijinira de spetezele fo­toliilor din fata, facind cu suflarea lor calduta clisme cefei respective; procurorul, rasfringindu-si mineca robei cu o miscare eleganta, isi pregati creionul.

Inainte de-a arunca bomba ― pledoariile domnului Deleanu aduceau intotdeauna surprize care dadeau procesului o noua intorsatura ― domnul Deleanu proclama existenta glasului singelui. Se indoia, desi­gur, de existenta acestui glas, in sinea lui, dar vorbea gindindu-se la Olguta, caci vorbele lui aveau o duio­sie, un adevar, o caldura, care dovedeau marea lui iubire parinteasca pentru Olguta, nu existenta gla­sului singelui. Asta pentru Danut. Domnul Deleanu izbutise sa impuie tuturora bataia lui de inima, cu fiecare vorba in care aceasta rara inima de tata batea.

Spre deosebire de majoritatea marilor avocati, ale caror pledoarii aduc idei, argumente si suverane ritmuri oratorice, domnul Deleanu aducea mari emotii umane. Ii insela, fiindca inima lui o vedea pe Olguta, pe cind ceilalti vedeau paternitatea in genere ― dar emotia vorbelor sale, veridica, rascolea sufletele, expulzind orice impuritate. Era un elan de inaltare purificatoare. Respirau aer curat. Asa ca in clipa cind domnul Deleanu afirma ca nici un parinte nu poate fi amantul fiicei sale, incestul nu mai exista.

Dar raminea acuzatul.

Urmind, domnul Deleanu arata ca incestul e un fapt atit de monstruos, incit istoria omenirei, care uita chiar fapte glorioase intre atitea pe care le pomeneste, inalta pe incestuosi la inaltimea faptului istoric, spinzurindu-i ca pe Iuda in fata posteritatii. Vorbi despre papa Borgia, amantul Lucretiei Borgia, aratind cu de-amanuntul fizionomia Renasterii, cu arta ei suprema, care nu era decit convulsiunea fas­tuoasa a unei adinci destrabalari. Si argumenta persuaziv ca incestul Borgilor era fapta rezumativa a unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, consemnind numai incestul istoric, nu si pe cel normal colecti­vitatilor nomade si popoarelor primitive, facu din incest un semn culminant al destrabalarii unei epoci si al unui popor, cum ar fi ciuma bubonica in promiscuitatile Orientului.

Cu aceasta premisa, analiza moravurile neamului romanesc, neam prea tinar ca sa fie conrupt. Patrio­tismul salii era convins mai dinainte, dar si foarte magulit de aceasta analiza. Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea publicului, la biografia acuzatului. Fiu de razesi moldoveni. Tinereta studioasa. Viata curata. Prima casatorie: act de om normal. Izgo­nirea femeii necredincioase: act de om profund mo­ral, care nu poate accepta in caminul lui impuritatea. A doua casatorie, de dupa razboi: dorinta de a-si rechema fiica, dindu-i si o mama. Si arata, astfel, ajungind la momentul violului, ce insolit devenea acest act in viata unui om care albise curat.

Arunca bomba. Toti ― judecator de instructie, procuror, camera de punere subt acuzare, opinie pu­blica si avocati ― plecasera de la premisa ca fata e fiica tatalui sau. De ce? Fiindca actul de stare civila spunea aceasta. Dar actul de stare civila dove­deste numai in fata legii paternitatea. Aceasta pa­ternitate e formala ― 'Pater semper incertus'[16]... a spus poporul cel mai lucid: romanii.

Era intr-adevar victima fata acuzatului?

Oul lui Columb, dar Columb ii daduse stabilitate.

Ai fi zis ca toata sala se nascuse in acea clipa. Era un inceput de viata zimbitoare si mirata. Fata procurorului se lungise, ochii i se micsorasera. Ju­ratii respirau. Devenira zimbitori si gusati.

Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca deschiderea buzelor in preajma vorbei. Le dovedi, deci, ca fata nu era copila acuzatului. Refacu biografia primului menaj. Femeie tinara si arzatoare; om prea copt si prea mohorit pentru tinereta ei. Adul­terul descoperit era un adulter, dar logica arata clar ca nu era intiiul. De altfel, care era ratiunea expe­dierii copilului de indata ce mama fusese alungata?

Iarasi vorbi parintele, cu aceeasi caldura, cu aceeasi emotie. De copilul tau, ramas fara de mama, nu te desparti. Devii tu mama pentru el. Minuta lui numai, intinsa spre tine, e singura radacina care te leaga de viata, atunci cind esti dezgustat de ea.

Sa te desparti de copil, in clipa cind ai pierdut dragostea mamei? Dar atunci ar fi trebuit sa se ucida cel care dezlega ultimul nod de bucurie al vietii lui.

Nu! O alungase din casa fiindca era copilul paca­tului. Alungase pacatul matern, alungase si via lui amintire.

Juratii erau convinsi. Aprobau.

Totusi, domnul Deleanu gasi accentul comunicativ al unui argument neprevazut.

― Ati vazut pe acest copil, domnilor, subt ochii nostri, in fata tatalui sau. Si ati avut dovada neindoioasa ca fiinta care condamna la moarte pe acest batrin nu e fiica lui.

Relua glasul singelui, aratind ca acest glas domina sufletul cu prezenta lui uriasa, ca un munte. Ca, orice s-ar intimpla in vale, muntele ramine in pi­cioare. Oricit ar dusmani un copil pe propriul sau tata, cu oricita dreptate, in clipa cind il va vedea la stilpul infamiei, batrin si dezarmat, va fi alaturi de el, impotriva strainilor, cu mila, daca nu cu fapta, cu lacrima, daca nu cu pumnii.

― De doua ori glasul singelui n-a vorbit: in clipa cind omul acesta a devenit amantul acestei femei si in clipa cind aceasta femeie a dat ea cea dintii cu piatra in amantul ei. Acesti doi oameni, parinte si fiica in fata legii civile, in fata legii singe­lui sint doi straini.

Replica procurorului batu la usi zavorite, cu stapinii plecati de-acasa.

Dupa ce-si ispravi rezumatul, presedintele ― ma­gistrat calit in lupte judiciare, cu un ton care izbuti sa imbrace solemnitatea clipei, se adresa acuzatului.

― Acuzat, esti om batrin, curind vei da socoteala de faptele dumitale altui judecator, mai mare decit noi. In numele acestui judecator te indemn sa ras­punzi: iti recunosti fiica sau nu?

Tacerea veni ca o paloare.

Danut zari capul domnului Deleanu: si-l aplecase, greu. Nu mai era avocat; era tatal copiilor sai.

Apoi ochii lui Danut se intilnira cu ai acuzatului. Nu putea sa-i urle: 'Recunoaste ca esti tatal ei. Fii ultimul om drept si cinstit. Spala-ne de ticalosie.'

Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subtiat, caci ochii acuzatului, intorcindu-se de la el, se pironira in pamint.

― Nu stiu

Fu achitat de minciuna, ticalosul care fusese cel mai curat dintre ei, el, cel legat de stilpul infamiei, pina in clipa cind, invins de oameni, intrase in rindurile lor, dindu-le ce meritau: efigia minciunii lor.

*

Pe minile omucide ale lui lady Macbeth, rasarise pata de singe, shakespeareian.

Tot atit de durabil, dupa acest debut, gustul rinced al avocaturei aparuse in sufletul lui Danut. Procesul se ispravise la doua noaptea; el adormise la patru; restul noptii si-l petrecuse cu alternante de cosma­ruri si insomnii. Somnul il alunga in insomnie, in­somnia il lepada in somn. Pe hotarul de pucioasa dintre cosmar si obsesia treaza simtea vorbele pro­cesului ― viol, incest, violenta, sexualitate, perversi­tate ― viermuind in el, ca limbricii, ca paianjenii, ca scorpiile. Era scuturat de acele friguri care vin din suflet, din baltile acre ale scirbei de oamenii intre care te prenumeri zoologic.

A doua zi de dimineata anuntase pe parintii sai ca pleaca la un prieten, rugind-o pe doamna Deleanu sa-i puna deoparte scrisorile de la Paris, se suise in automobil ― masina usoara cu trei locuri, pe care i-o daruise Herr Direktor dupa licenta, destinind-o alergaturii profesionale ― si plecase.

Unde? Nu stia. Se indeparta de orasul in care fusese procesul, de oamenii care auzisera, vazusera si vor­bisera sau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la Durau. Acolo, la poalele Ceahlaului, printre calugarii cu par maracinos, salbaticiti si imbecilizati, rude cu cimpanzeii, rindasi ai grajdurilor Domnului ― era in sfirsit singur. Trasese la arhondaric, dindu-si un nume fals. Nu vroia sa mai existe nici prin numele sau adevarat. Vroia sa uite tot. Sa astepte uitarea ca o iarba deasa, grasa si inalta, cum era cea din poiana schitului. Dorea aparitia uni suflet stupid si bleg ca o vaca plina. O saptamina intreaga traise printre stinci, copaci si ierburi, gonind mereu trupul, nelasindu-i decit ragazul somnului greu ca un stejar trasnit. Isi primenise narile si plaminii cu miros de brad, ascultase, in clipe de senin, bucuria apelor de munte, copilaroasa in piriul care duruie pe linga schit; ascultase, cind se-ntuneca piscul Ceahlaului cu nori intunecati ca niste ochi deschisi ai muntelui, negri deasupra Moldovei, basul bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin si fug, lungi, pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, ascultase clopotul ― dar glasul omenesc il ocolise si acolo.

Cind se inapoiase de la Durau, tristeta lui avea obraji rumeni.

Dar decit sa te duci dupa fiecare proces la Durau, mai bine ramii acolo.

Monica! Monica!

*

De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renuntind la avocatura experimentata in intiiul proces.

Pe cit putea, adica din rasputeri, cauta sa profe­seze cu gura numai. Codurile adnotate iti dau legi si jurisprudente, cum magazinele cu haine pentru baluri costumate inchiriaza fracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri arabe. Codurile-n geanta, vorbele pe buze, si atit. Se trudea sa fie cit mai cenusiu, cit mai sters, cit mai in umbra. Reverentios cu judeca­torii, cuviincios cu colegii, rabdator cu clientii. Prin nimic sa nu atraga atentia nimanui. Sa fie in avoca­tura cum sint submarinele in mare, alaturi de va­poare: cit mai afund, cit mai invizibil. Sa stearga, sa estompeze macar aventura debutului. Sa-l faca pe acel Dan Deleanu care incercase in fata Curtii cu juri sa respecte viata, sa devina neverosimil fata de acest Dan Deleanu, ireprosabil de culoarea col­bului judiciar.

Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie

Dar sufletul, cind e mare si tinar, nu accepta usor regimul impus de vointa. Buzele celui care vorbea la tribunal, curte sau judecatorie, nu erau buzele pe care avocatul Dan Deleanu si le lasa in cuier, cind venea seara acasa, alaturi de surtuc: erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca si de noapte. Si in dosare ― in acele dosare minuite de mina arhivarilor si grefierilor, in acele dosare scrise cu stridenta cernelii violete, sau cu apoasa cerneala albastra ― ochiul clar vede tot viata. Si ce trist e obrazul vietii privindu-te indaratul gratiilor unei foi de dosar! S-o lasi acolo inchisa, s-o lasi sa mucezeasca acolo, cind o vezi, cind stii ca poti sfarima gratia?

Greu! E greu sa tii in mina furculita si sa maninci pe deasupra cind minia iti stringe pumnii!

In aceste conditii, zi cu zi el suferea mai aspru, in timp ce camarazii lui, asimilati de mediul profesional, isi gasisera echilibrul stabil.

Intra in Palatul Justitiei asa cum intri in spital. Pentru un singur proces, pe care nenorocul il rinduise al saptezecelea pe lista, isi pierdea o dupa amiaza intreaga, pentru ca, de cele mai multe ori, procesul sa fie aminat din lipsa de timp. In decursul acestor ore nu se misca din sala de sedinta. Acolo cel putin era lasat in pace. Sedea ghemuit intr-un colt de banca, dormitind printre vorbe ca printre muste intr-o bucatarie locace.

Uneori, insa, un colt de cer albastru ca intiia pruna coapta in livada, o rindunica, virf de lance in azur, o albina intrata printr-o spartura de fe­reastra, aducind in sala de sedinta murmurele soare­lui, ii dadeau, cu valuri de singe din inima pornite, acea nostalgie a haiducilor puscariasi cind inverzeste codrul. Pleca. Nu departe, caci trebuia s-astepte rindul procesului. Cu geanta subtioara, se ducea peste drum, linga cele doua mitropolii. Se simtea solidar cu cea veche, dezafectata, nu cu cea noua, hardughie cu trup de gara germanica si patru turnuri tuguiate infatuat, cladire parvenita si fanfaroana, atit de stra­ina in perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor iesene. Cu drept cuvint Gheorghe Panu spunea despre ea ca e o masa cu picioarele in sus. In schimb, ce draga-i era vechea Mitropolie, pustie si sihastra, ala­turi de cealalta. Cit de iesana era cladirea care avea forma girezelor cladite-n lung! Nici un turn nu trimbita deasupra ei. Doar patru cruci ridicau in semnul lor crestin cladirea care batuse matanie cu fruntea in fata Domnului ceresc. Crestea iarba in jurul ei, iarba izolarii si paraginei, nu gazon. Si trei pauni, in odajdi de primavara, cu straniu tipat, pe linga zidurile in ruina, erau adevaratii preoti ai adevaratei Mitropolii a mortii iesene.

― Cum de-a iesit dintr-un om vesel ca dumneata un baiat atit de trist? il intrebase odata pe domnul Deleanu un perspicace coleg de barou.

― Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede ca el ii tatu-meu!

*

Ceasul Mitropoliei batu unu.

Subt luna, Iasul era scufundat in somnul unei ape clare: oras de altadata, inecat, adus de visul apei, ochiului. Il pierzi, il vezi, dispare, vine

Intinereau mereu alti lilieci cu floare alba si violeta. Erau de flori intimplarile primaverii. Un mugur verde se destepta alb si inflorea mai tare de mirare. Un ou alb, ovala simplicitate, se deschidea crapat, cu un luceafar de puf blond: pui de primavara al clostei. Buratecul palpita de risul unei glume inocente.

Muscase cineva o zarzara cruda, sau mirosea iarba atit de ud acida?

Intr-un oras batrin, greu de melancolii, primavara e veselia mirata a unei fetite, cind scoate dintr-un pod cu vechituri jucariile unui copil mort.

Cu cotul rezemat de fereastra, Danut privea noap­tea, de mult. Se ridica de la fereastra, intrind cu totul in odaie. Era prea multa primavara in noaptea Iasului.

Aprinse o tigara. Se-ndeparta, se apropie de masa de lucru. Era o basculare nehotarita in pasii sai. O cumpana, cind departata, cind apropiata de manuscrisele rinduite subt lumina lampii si-n penumbra.

― Tejghea!

Murmurase printre dinti.

Schimba directia pasilor. Porni spre fereastra, se intoarse spre usa

De citeva nopti intrusiunea avocaturii in gindurile lui de noapte il impiedeca sa lucreze. Si indemnul lui Mircea, in aceste clipe cind sufletul il dadea afara, ii revenea obsedant.

― Publica! Publica! Publica! Trebuie sa apari in fata lectorilor. Sa fii laudat pentru defectele de care numai asa te vei dezbara; sa fii injurat fiindca ai un suflet care nu seamana cu sufletul devenit obligator si oficial in literatura curenta; sa fii dis­pretuit pentru ca ai necuviinta de-a fi tinar intre batrini; sa se incinga in jurul tau harmalaia publi­cistica. Atunci de abia vei sti daca poti rezista succesului, daca insuccesul nu te acreste in loc sa te inalte spre tine

De cite ori il vedea si, mai ales, de cite ori il vedea mohorit, descurajat, apasat de profesie ca de o alta haina militara, Mircea il indemna sa intre public in literatura.

― Nu-ti spun sa intri in literatura, cum ai intrat in avocatura, profesional. N-ai nevoie sa faci vizite confratilor, sa-i saluti pe strada, sa le recunosti cu obedienta ta, gradul de locotenenti sau generali li­terari. Publica subt un pseudonim, daca vrei, dar pu­blica, lasa-ti sufletul scris sa calatoreasca, sa capete experienta. Caietele tale vor sa traiasca, sa iasa in lume, peste capriciul, orgoliul sau avaritia ta de tine. Nu le-ai scris pentru tine, oricit le-ai iubi. Tu esti un cer care vrea sa-si detie toate stelele. Nu se poate. Trebuie sa cada. Asta-i viata lor

Si-ncet cu-ncetul, Mircea cautase sa-i sugereze po­sibilitatea unei altfel de solutionari a vietii si ne­voilor lui.

― Nu scrii ca sa cistigi, evident. Nici nu mai dis­cutam. Dupa cum nici nu scrii ca sa mori de foame. Nu e cazul, dar, in sfirsit! Contingenta literaturii cu banul e straina actului creator. Intervine ulterior, ca o consecinta economica a productiei, de orice fel ar fi. Maslinul nu face maslinele pentru comert. E copac, nu comerciant. Dar maslina desprinsa din na­tura, devine, fatal, valoare economica Tu vei pu­blica pur si simplu, fara premeditarea cistigului. Legea ofertei si a cererii, fara de tine, dincolo de tine si in afara de tine, va da visului tau realizat un anume indice de valoare economica. Buzunarele tale vor suporta consecintele. Presupune ca vei avea succes, ca volumul tau va fi cerut de tot tineretul care nu gaseste in literatura actuala, nu hrana, dar nici aperitive macar. Tu nu vezi ca proza romaneasca e anacronica! Pagini frumoase, dar intrate in istoria literara, testimonii ale trecutului. Tineretul maninca pine uscata, si o roade fiindca are apetit si n-are ce minca. Uita-te: singura carte care patrunde viabil in discutia literara, e cartea strainatatii. Snobismul li­terar, acest ferment real al inceputurilor culturale, tot de cartea straina se intereseaza. De ce? Fiindca miile de lectori activi ― cei in care literatura devine viata, nu distractie senila ― sint tinerii: liceele, uni­versitatile. Acesti tineri asemanatori intre ei mai mult decit generatiile precedente ― prin aceasta epoca radical noua care incepe cu ei ― nu vad in literatura harta lor sufleteasca. Literatura actuala e o harta a Romaniei vechi. Tu faci parte din aceasta generatie recenta. Literatura ta are configuratia su­fleteasca a acestei generatii. Vei patrunde. In me­tafora ta, prea deasa, vor recunoaste tumultul eruptiv al acestei vriste ingrate a unei intregi colectivitati tinere. Vei fi citit, cumparat, adulat, injurat. De ce sa-ti fie rusine de banul cistigat cu adevarul tau sufletesc, cind ai consimtit, in avocatura, sa-l cistigi cu eeea ce tu singur afirmi ca e minciuna? Si cine stie, Dan, poate ca intr-o zi, banul onest cistigat cu sufletul tau, te va cruta de ipocrizia avocaturii

― In Romania?

― Sigur. In Romania. Asta-i eroarea grosolana a tuturora. Astazi, cind viata a devenit atit de grea, cind banul nostru e atit de depreciat, si cartea straina, prin aceasta, atit de scumpa ― literatura a devenit, sufleteste, un obiect de prima necesitate. Ceea ce era tutunul in transee, este literatura in viata de dupa razboi. E prea amara viata de azi. Toti simt nevoia sa evadeze din ea, sa uite ― sau sa o poata intelege, domina si dispretui, cu puterea, inaltimea si ritmul unui creator. Aceasta resursa de energie consolatoare, sau de imbarbatare, oamenii n-o au in ei. O cer de la Dumnezeu, sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca vinul, si energia care invioreaza ca cea mai tare cafea neagra. Ei cer de la scriitor sa le daruiasca noaptea amplificata, pentru odihna, si sa le recreeze ziua de munca. Cind Eminescu a murit sarac in Romania, acea Romanie, in totalitatea ei, era satisfacuta sau resemnata. Mai rau: abrutizata. Putinii intelectuali revoltati puteau ajutora pe Emi­nescu, nu cumparindu-i cartea ― erau prea putini ― ci prin ofranda lor generoasa. Astazi, scriitorii epocii acestea au lectori. Dar unde-i scriitorul epocii, care moare de foame? Arata-mi-l! Exista altceva in Romania de azi: vesnicile bocitoare. 'Tragedia intelectualului' nu-i altceva decit aptitudinea plingareata a falsilor intelectuali, elefantiazisul vanitatii lor. Eu te asigur ca vei cistiga, fara ca sa devii ne­gustor ambulant de marfa literara. In clipa cind vei publica, indignarea unui batrin care atita asteapta: sa poata profetiza dezastrul epocii in fata aparitiei unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o data intregului tineret. Vei avea notorietatea unei corabii ciumate care-a sosit in port. Curind, o generatie in­treaga va minca poamele necunoscute pe care i le aduci. Si injuria va raminea stirba, dupa ce te va fi servit, anuntindu-te.

Razboiul il virilizase pe Mircea, dindu-i, trupeste si sufleteste, alta musculatura pe aceeasi delicata osatura de odinioara. Isi pierduse aspectul de adoles­cent, care-l facea sa samene cu sfintul Sebastian, primind cu genele plecate sagetile Hardtmuth ale Olgutei ― capatind o infatisare de ostean iesit din intiia armura, proaspat, grav: dreapta statura a tineretei cu ochi negri, simtindu-si sufletul bogat ca o coama. Intors din Germania, unde-si luase docto­ratul in filozofie, intrase de-a dreptul in lupta so­ciala, inscriindu-se in partidul taranesc, in dispretul parerii sfetnicilor ― amici de-ai tatalui sau ― care-l sfatuiau sa devina mai intii liberal, ca sa poata ajunge la Universitate; in Romania, acesta fiind drumul cel mai scurt dintre doua puncte, oricare ar fi ele.

Danut, care n-avea habar de politica ― 'aceasta glanda imi lipseste', marturisea el ― dar care cunos­tea mai multi avocati taranisti, si vedea ca doctrina politica nu-i diferentiaza citusi de putin de avocatii liberali, averescani, iorghisti sau nationalisti, ii re­prosase aceasta diminuare a libertatii lui.

― Ce cauti la taranisti anume? Daca vrei sa intri in politica, trage la sort, sa aleaga hazardul!

Mircea zimbise, desi cunostea inocenta politica a prietenului sau.

― Draga Dan, cind intri in politica, inseamna ca ai acest apetit fara sa-l provoci, fara sa-l inventi. Si cind ai apetit robust, maninci orice, cu o singura conditie: sa fie curat. Partidul taranesc, in stadiul sau actual, e o mincare de rind, dar curat pregatita. In celelalte mincari politice gasesti prea multe muste, gindaci si sosuri sleite, reincalzite. Prefer

Coplesit de munca didactica ― pe care de altfel niciodata n-o dispretuia ― isi reluase si activitatea literara, inceputa inainte de razboi, continuata in timpul sederii in Germania, prin corespondente in­formative. Revista iesana Viata contimporana capa­tase prin el un tinar judecator, altfel aspru decit cei batrini, al problemelor sociale si literare provo­cate de razboi. Stimat, cum sint oamenii temuti, mai ales cind sint tineri, calca sigur, folosind pentru mers elasticitatea invioratoare a adversitatii surde si a rautatii coalizate. Aceeasi solicitudine frateasca il lega de Danut, iar de numele Deleanu, acel nod ma­rinaresc facut din bataia de inima a dragostii dintii. Traise. Nu-si inchinase tinereta lui Dumnezeu, dar sufletul nu-si aplecase genunchii decit in fata Olgutei.

Ca sa-l determine pe Danut, daca nu sa publice, macar sa cunoasca alt aspect al Iasului, decit cel avocatesc si cel al contemplatiei nocturne in singura­tate, il introdusese in intimitatea unui om pentru care avea, in ordinea intelectuala, aceeasi atitudine ca si fata de Olguta, in ordinea sentimentala. Acest om era directorul, redactorul, colaboratorul, tatal, mama, fiul, soacra si logodnica revistei Viata contimporana, pe care-o crease, conducind-o de peste cincispre­zece ani.

Inainte de prima vizita:

― Haide, Dan. Nu te maninca!

― Cred dar n-am timp, n-am chef Lucrez

Il dusese pe sus oarecum.

Dupa intiia vizita:

― Mircea, cind mai mergem?

Acesta era primul succes al lui Mircea. Cu activa rabdare il pregatise pe al doilea.

*

Danut incepuse sa scrie ― literatura, natural ― cu zece ani in urma, la vrista de saisprezece ani. Dar nu in acea clipa a primului vers desemnat gra­fic devenise scriitor, ci cu mult inainte. Acea clipa il aplecase asupra caietului, nu asupra sufletului. Abia dupa multe caiete avea sa gaseasca din nou ceea ce presimtise in copilarie, ceea ce cauta atunci: a patra dimensiune a vietii, creatiunea artistica.

Esti copil mic, de cinci-sase ani. Stii sa maninci urit; sa dormi solid; sa plingi cu o mie de lacrimi; sa rizi cu zece mii de zurgalai ― si stii, mai presus de toate, sa te joci. Te joci cu orice: cu unghia degetului cel mic, de la mina sau picior, si cu barba lui Dum­nezeu. Contemplatia mistica ― acea divina sugatoare de suflete, preparata de religii ― n-a absorbit mai complect un suflet, decit joaca, sufletul copilaresc.

Un copil cu o minge in mina, e un copil cu sufletul in mina, cum unele tablouri religioase il arata pe Isus copil tinind in mina lui pamantul: trista minge. Astfel, copilul e, pe rind, toate jucariile lui: bat de poarca, minge de oina, zmeu, prastie, titirez, arsice, diabollo, cerc, papusa, soldat de plumb, trompeta, darabana, cal de lemn, scrinciob In clipa cind jucaria pe care-o tine-n mina nu mai e o forma a sufletului sau, ci un simplu obiect de distractie, nu mai e copil. Dar atunci, e iarasi, pe rind, tot ce citeste, toti eroii de poveste, care-l incinta, toate chipurile vazute la cinematograf si teatru Apoi vine dragostea, apoi incepe viata. De acum inainte nu mai poate fi nimic altceva decit ce e, asa cum e. Unii incearca in religie evadarea inconstienta de odinioara. Multi cred c-au izbutit. Altii se resemneaza sa fie ei, limitati in strictul hotar al personalitatii lor. Iar altii, izbutesc prin activitatile profesionale sa nu mai fie nimic:, fericiti ca si copiii, sint insa odiosi.

Dar sint copii, plozi pe care jucaria nu-i absoarbe complect: asa a vrut Dumnezeu, sa fie in ei copilaria fractionata.

E primavara, de pilda. Copiii zburda pe tapsan. Acolo-s vrabiile, dincolo-s copiii. Copiii se joaca de-a vrabiile, vrabiile, de-a copiii. Nu mai stii!

Tapsanul nu e un tapsan literar, adica o tipsie de primavara, marginita de plopi, sa zicem. Nu! E un tapsan orasenesc, infect. Baltoace intr-o parte, rau mirositoare. Ciori grase. Ghete putrede, scorojite, fara toc si talpa, lepadate de un cersetor o data cu venirea primaverii. Cutii de sardele si tinichele de conserve. Piepteni fara dinti. Coji de lamii.

Si totusi, si acolo-i primavara.

Copiii se joaca, dar unul dintre ei se joaca uituc oarecum, discontinuu. Nu fuge mereu. Nu tipa mereu. E putin distrat. Ai crede c-a uitat ceva, c-a pierdut ceva. Se joaca si el, dar stie ca se joaca, pe cind ceilalti se joaca pur si simplu. E vesel si el, dar stie ca e vesel, pe cind ceilalti n-au vreme sa faca astfel de constatari. Si, pe deasupra, parca e trist, parca nelinistit. El nu cunoaste primavara, nici literatura primaverii ― caci intiiul om e premergator literaturii ― dar, in afara de joaca, se intimpla ceva care-l priveste pe el, care-l cheama E chinuit putin. Nu-i e indemina. Se furiseaza, neobservat de nimeni, din­tre copii, si se duce acasa, sau hoinareste pe uliti, sovaind, ca cineva care-a pierdut adresa celui pe care-l cauta. Parca-i vine sa plinga ― un usor nod in git, care-l face sa inghita des; parca ar vrea sa spuie ceva, dar n-are pe nimeni si nici-o jucarie linga el; parca ar vrea sa surida, si-i vine sa inchida ochii, rezemindu-se de zaplazul cald de soare.

De ce-a plecat din joaca celorlalti? Ce-a patit? E bolnav?

In tacerea acelei clipe de joaca sacrificata fara motiv, s-a nascut un scriitor. Dar acea tacere, cu tremurul puritatii ei neexprimate, cu extazul ei ne­stiut, e departata ca o stea. Poate ca o va mai intilni, poate ca nu. Desigur insa ca nu in clipa intiiului vers al tineretii va culege lumina acelei stele.

Si daca tirziu, foarte tirziu, dupa ce va fi sapat mii de tuneluri, dupa ce va fi spart mii de munti, va descoperi misterul acelei clipe, ce va face? Va striga oamenilor: 'Veniti! Iata ce-am gasit, iata ce am Eu'; sau inchizind la loc tunelurile, ridicind din nou muntii, va raminea singur, cu steaua lui?

Iata de ce Danut nu publicase inca nimic

Si iata de ce, acum, cind se vedea constrins de viata sa publice, sa cistige altfel decit mintind, simtea tristeta aceluia care in loc sa duca la tirg oua sau gaini in cos, pentru vinzare, ar trebui sa duca steaua singuratatii lui.

*

Incepuse-n el febrilitatea care urmeaza marilor hotariri, multa vreme aminate. Vrei sa precipiti clipele ca sa ispravesti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai facut.

Si era burlesc contrastul dintre activitatea trepi­danta a minilor, si aerul absent al fetii. Pusese tigara fumata in saltarul creioanelor. Dupa citeva clipe abia, desteptat de mirosul de ars, o luase de acolo. In loc sa-si imbrace surtucul, imbracase pijamaua. Era ener­vat de aceste necontenite confuzii, si totusi mereu gresea. In fata oglinzii in care se privea ― fara sa se vada ― observase deodata ca-si innodase cravata la gulerul camesii de noapte.

Izbuti in sfirsit sa fie gata. Smunci de pe masa caie­tul sacrificat publicitatii, cu dusmanie ― avind gestul unui tata cind da partea cuvenita de avere unui copil care, impotriva dorintei parintesti, se expatriaza. Goli servieta avocateasca, exact cum facea inainte de-a pleca la tribunal, impinse caietul in ea, si, masi­nal, puse la loc Codul de sedinta. O cutie cu tigari in buzunar, servieta subt brat, palaria infundata in cap. Arunca o privire distrat cercetatoare prin incapere, stinse lumina, si porni. Trecu prin antret, coridoare, cobori scarile in virful picioarelor, cu precautiuni inutile ― casa era goala, ietacul doamnei Deleanu era departat de incaperile din drumul lui ― dar trupul se pregatea parca pentru o fapta urita.

Noaptea, ca o fata bruna de saisprezece ani, cu lilieci in brate.

Stele stralucitoare. Cini care se gudura pina la poarta.

― Aici-i numaru cinci?

O silueta precipitata de telegrafist nocturn, cu batul subtioara, il intimpinase, gata parca sa-l ia in coarne.

― Ce doresti?

― O telegrama pentru pentru

Il privi deodata pe Danut, cu silabele adresei pe buze.

― Ma rog, sinteti de-ai casei?

― Nu.

― Atunci

Facu un pas indarat, cu mina pe bat, cautind cu o aruncatura de ochi sergentul de noapte. Danut trecu pe linga el si se indeparta cu pas mare. Telegrafistul isi scarpina barbia, rasfrinse buzele a mirare, ridica din umeri si intra, latrat de cini, mestecind un fel de invizibila mamaliga uriasa cu batul printre ei.

Danut mergea, mergea, ca cel din poveste, care nu trebuia sa priveasca in urma. O telegrama! Desigur ca era data de domnul Deleanu, anuntindu-i pe neasteptate un proces important la Curtea de apel, pe care trebuia, mine dimineata, de la unsprezece la douasprezece, sa-l citeasca, sa-l prepare, si dupa amiaza sa-l pledeze, impartindu-se in doua: jumatate la Curtea de apel, in Palatul Justitiei; cealalta, la Curtea cu juri, in localul Scoalei primare 'Gheorghe Asachi', unde avea alt proces. Domnul Deleanu iz­butea sa se imparta si in patru, si-l supunea si pe Danut, prin telegrame urgente, la acelasi regim, anun­tindu-i procese neprevazute, in ultimul moment.

Ofta adinc.

Si deodata isi simti inima grea. Ajunsese. Era in dreptul celor doua ferestre ciudat luminate, intr-un oras si pe o strada cu toate luminile stinse. Ferestre nalte de casa boiereasca: pareau foarte mari, din pricina zidului ruinat, cum in obrazul mistuit de boala, ochii cresc din cale-afara. Pe deasupra perdelutelor albe, in fund, zareai un raft de biblioteca, ticsit de carti. Privind numai, presimteai fumul de tigara, care domnea acolo ca o ceata a insomniilor lungi. Si lampa odaii, o vedeai de-afara, nu era o lampa intimplator aprinsa pentru un intimplator ne­somn, ci mare glob luminos, bulgar de gheata incan­descenta, soare de odaie pentru o minte deprinsa sa vegheze la lumina acestei amieze spectrale.

Se grabise sa ajunga la aceasta casa, in fata feres­trelor care hipnotizau strada si fluturii de noapte. Totusi mai amina o data. Porni inainte. Gasise, adica nascocise, justificarea acestei ultime si absurde aminari. Trebuia sa-l descopere pe Puiu Deleanu, secre­tarul domnului Deleanu. Puiu la Curtea cu juri; el, la Curtea de apel. Adica de-a-ndoaselea. Uitase ca la Curtea cu juri era angajat el, Dan Deleanu, si nu putea sa trimita inlocuitori.

Unde sa-l gaseasca pe Puiu?

In definitiv, putea sa-l puie la curent si mine dimi­neata cu procesul de dupa amiaza, dar Renunta sa-si mai dovedeasca absurditatea tircoalelor pe care le dadea casei cu ferestre luminate. Avea nevoie sa se mai miste putin La urma urmei, era liber pe actele lui! Nu era obligat sa dea manuscrisul.

Iarasi!

Il va da. Dar intii trebuia sa-l descopere pe Puiu. Unde? Danut nu era de loc la curent cu viata si localurile de noapte ale Iasului. La tribunal, cind se isca vreo controversa intre avocatii insurati, cu pri­vire la suprematia pulpelor Lizetei, de pilda, asupra pulpelor Rozei, acestia apelau la arbitrajul tinerilor. Fusese invitat si Danut sa ia loc in acest scaun suprem.

― Dumneata esti baiat cult, domnule Deleanu. Te alegem judecator. Hotaraste dumneata daca are a face dictiunea Lolei cu a lui Gretty.

― Sint actrite? se informase Danut scrupulos, cu perfecta candoare.

― Eeec! N-ai sa-mi spui ca esti calugar!

Puiu, in schimb, in astfel de chestiuni era 'doctor'.

Vesel baiat Puiu Deleanu! In jurul lui viata cinta arii de opereta. Cercetas si voluntar in timpul raz­boiului, scapase de armata atunci cind cei de-o virsta cu el abia se pregateau s-o faca.

Desi cu trei ani mai tinar decit Danut, iesise avo­cat inaintea lui. La Universitate luase bagheta mis­carii antisemite. De doua ori fusese arestat; in felul acesta, inainte de a intra in avocatura, capatase o durabila notorietate printre clienti si avocati. Dom­nul Deleanu se simtea complice cu tinereta lui erup­tiva. Ii tolera toate draciile. Stralucit student, de altminteri. Toti profesorii ― chiar si cei indispusi de turbulenta miscarilor antisemite ― convenisera cum laude ca neastimparatul student are bosa ju­ridica. In calitate de conducator al miscarii anti­semite, venind des in contact cu politia, capatase diverse bose frontale si occipitale. Trecusera. Cea juridica numai era permanenta. Plonjase in avoca­tura ca intr-o mare de zurgalai. Inota cu rasunet. Pleda impotriva 'jidanilor' in calitate de foasta ca­petenie antisemita, si pentru ei, in calitate de secre­tar al domnului Deleanu. Clientela evreiasca, cea mai numeroasa, care stie mai bine decit dascalii uni­versitari sa puie diagnosticul bosei juridice, il apre­cia in ambele calitati. Intrase si in miscarea chiria­silor, valorificind drepturile lor cu o vehementa re­volutionara. Proprietarii cautau sa-l evacueze de la chiriasi, absorbindu-l in rindurile lor. Dusman la bara cu toata lumea, era prietenul intregului oras. Poreclit 'Expres' de catre colegi, nu-si dezmintea porecla profesionala nici printre femeile nocturne, la care ― primit ca un expres intr-o gara ― ajungea inaintea trenurilor de marfa si persoane mature. Avea si metresa: pe Rodica, foasta camarada a Olgutei si Monicai. El o divortase de primul barbat, un sublocotenent ranit in razboi ― a carui complecta sora de caritate fusese Rodica ― recasatorind-o, adica facindu-i actul dotal, cu bancherul botezat Bercale, din Bercovici. Isi rezervase o creanta ipo­tecara asupra trupului Rodicai.

Frecventa toate localurile de noapte ale Iasului, capatind o noua configuratie de clientela. Devenise avocatul competent al tuturor betivilor, zurbagiilor si haimanalelor. Chelnerii il salutau pina la pamint, servindu-l cu viteze speciale. Muscalii cu robe de catifea albastra, opulent clocind pe capra trasurii sprintene, alergau cite cinci odata, pe intrecute, sa-l serveasca pe 'cacanas Puiu'.

O pornise iute in avocatura, ca si domnul Deleanu odinioara. Isi inchiriase un mic apartament in cen­trul orasului, si-l mobilase cu tot dichisul profesio­nal, instalind si telefon, si, pe deasupra, avea si un fecior care se intitula: secretarul lui domnu' avocat, in lipsa lui Puiu de acasa. Fostul pungas de buzu­nare, achitat de Puiu si transformat de el in fecior teatral: favorite, jiletca in dungi cu nasturi de alama, manusi albe ― se numise in epoca buzunarelor, Nicu, zis si Spirt. Puiu il botezase Nick, mai scurt si mai britanic. Nick primea clientii si-i purta cu vorba, pina ce sosea 'maestrul'. Maestrul lui Nick era un tinar atlet sportiv ― umeri lati, talia sprintena ― cu fata roza de piccolo, nas putin cirn, dantura ca a copilului 'Cadum', frunte care sfideaza cerul si par dat pe spate. Din pricina acestei figuri ― nu-l credea nimeni ca se rade ― Puiu purta ochelari americani, cu rama de os si cirlige pe dupa urechi, in timpul zilei, la Tribunal.

― Asta ma pozeaza, baieti. Cine n-are musteti trebuie sa poarte ochelari. Cine n-are nici musteti, nici ochelari, sa se lase de avocatura.

In timpul noptii, insa, purta monoclu. Se tinea la curent cu modele, avind o garderoba mereu im­prospatata. Nick era imbracat intotdeauna cu o moda in urma stapinului sau.

Chipul lui Puiu, ireductibil copilaros ― proclamase odata, ca reteta pentru oratorii cu figura infantila, cicatricea care deformeaza hidos ― gasise formula unei impertinente nemaiintilnite pe ulitele Iasului. Odata, pe sala Palatului de Justitie, Puiu, din in­timplare, n-avea masca ochelarilor americani. Un domn de linga el, intilnindu-i fata si crezind ca face dinadins, protestase:

― Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sint om batrin.

― Si eu sint tinar, domnul meu. Asa sint eu!

Involuntar, Danut se indreptase spre 'Pavilion'. Ca oamenii care socotesc la batrineta ca in orasul lor se petrece si acum numai in localurile cunoscute tineretii lor, Danut pornise spre unul dintre cele doua localuri de noapte, intimplator stiute. Unul era 'Tanasachi': santanul tirgului. Celalalt, 'Pavilionul', portul Iasului la marea de umbre a vailor cu dealuri, dominind intinderea vinata si albastra, stropita cu lumini tremuratoare.

Acest loc de petrecere e o crisma amplificata c-un fel de lanturi de chilii: separeurile. E situata pe strada Pacurari, alaturi de lugubra cladire a Peni­tenciarului. Bucurestenii ar fi numit-o 'La Venetia', din pricina privelistei lacustre; iesenii, insa, o bote­zasera 'Pavilion', termenii poetizanti rasarind mai rar pe buza cetateanului iesan, decit pe-a celui bucurestean, atit de inventiv in poetizarea verbala a strazilor si a localurilor de noapte.

Patronul, grecotei cu palori untdelemnii si cirlionti de culoare grasa a maslinelor marinate, servea personal numai pe clientii de marca, de pilda doctorul primar al municipiului sau pe domnii deputati; altminteri, domnea cu ochi de vames si mini de moasa indaratul tejghelei cu stropitoare pentru pa­hare, imbracat corect, dar fara guler, adica decorat cu motivele nationale ale gulerului camesii de noapte cu canafuri rosii, si creionul cu virf bont dupa ureche. Danut intra. Era ca un bal mascat de sticle. In luminile aprinse straluceau toate culorile alcoolice, de la rosul fals al vinului masluit, pina la verdele halucinant al pipermintului. Un client turtit, dormea cu capul pe masa, stranutind cite-un fragment lau­taresc.

― Domnul doreste

E o formula mai imperativa si mai glaciala decit: 'Ce doreste domnul?', servita clientilor necunoscuti si suspecti. Geanta lui Danut ii dadea un iz semipolitienesc, semifiscal. Acest hermafroditism profesional il facea indezirabil intr-un astfel de local.

― Caut pe cineva, enunta vag Danut, privind in jur.

Patronul ridica din umeri, innabusindu-l prudent pe: 'N-ai decit!'

― Aveti treaba?

― Daa

― Cu cine, ma rog?

― Cu domnul avocat Deleanu.

― Aa! respira patronul. Cu domnu Puiu! Baiete, n-auzi, baiete, du-te si spune lui domnu Puiu ca-l asteapta un client. Zboara la bacsis!

Servetul cu chelnerul zburara. Revenira, aducind un zimbet ca o farfurie de cartofi paille.

― Vine, va rog. Luati loc.

Danut zimbi. Si la 'Pavilion', Puiu avea un ves­tibul profesional.

Se auzira pasi imperiosi. In cadrul unei usi des­chise, monoclul lui Puiu sclipi scenic. Parea luminat de rampa, gata sa debiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos palmele una de alta. Doi chelneri se pre­cipitara.

― Cum? Bum! Calugarul din vechiul schit la 'Pavilion' a rasarit! Bum! Ce cauti, Dan?

― Pe tine.

― M-ai gasit.

― Asculta, Puiu, eu pledez mine la Curtea cu juri.

― Stiu: faimosul Hahau. Splendida crima!

― Si a venit o telegrama de la papa. Stii!

― Imi inchipui. Aranjam o aminare.

― Treci tu dimineata pe la birou sa vezi ce-i.

― S-a facut.

― Noapte buna si petrecere buna!

― Cum, pleci?

― Sigur.

― Dan! Imi pare rau! Vii si tu o data la mine-acasa! Un pahar n-ai sa refuzi!

― Puiule, nu ma stii!

― Bine, omule, un pahar Sampanie, Cotnar Panaioti!

― Ordin!

― O sticla de Cotnar de-al meu.

― Zboara, baiete! tuna patronul.

Doi chelneri se precipitara.

― Puiule, tt!

― Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre omule! Ce Dumnezeu! Am dincolo o co­lectie de gogomani! Hai, zau! N-ai sa regreti! Sa-mi auzi lautarii, sa-mi vezi menajeria. Stam pe terasa. Nu-i picior de jidan. Noaptea, o splendoare! arata Puiu cu gest larg spre usa.

Danut il urma.

Pe terasa de lemn, suspendata deasupra noptii, intre stele si lumini terestre, doua becuri electrice luminau o fresca destrabalata. Guri cascate de cintece, cu gest de paiata automata; par incendiar zbur­lit; frunti imbrobonate, deasupra ochilor iluminati de vin; etola unui brat barbatesc pe gitul fainos al unei femei decoltate, cu buzele proaspat drese pentru noul sosit; mars pedestru de sticle albe si negre printre sifoanele cu casca de jandarm; putre­factii vinete de rocquefort, tirul gaurit al svaiterului, fructe, farfurii cu anatomia fripturilor de pui

― Ura! Ura! vociferara tinerii avocati, recunoscindu-si confratele intrezarit pe la Tribunal.

― Tacere, broastelor! Va prezint, gratioase dame si tinere fecioare, pe varul meu, Dan Deleanu, care e casatorit cu servieta sa.

Semnalata, servieta lui Danut deveni vizibila ca un balcon electoral.

Alaturi de Puiu, Danut parea ingrozitor de minor. Fata i se acoperise de surisul timid si parca trist, care-l facea sa para distrat si absent printre oameni, chiar cind ii privea in fata.

Era considerat cu deferenta, numele Deleanu ― prin tata si nepot ― fiind o casa de incredere, cum ar fi 'Mumm'-ul in sampanie.

Danut se aseza linga Puiu, cu fata spre dealuri. Alaturi de el era Lizica, din categoria denumita de Puiu fecioara, adica, in limbaj bancar, noua emi­siune. Foasta eleva a scoalei profesionale de fete, in loc sa-si prepare corigenta, preferase sa-si aleaga o cariera fara de corigente. Era imbracata ca pentru bal. Ciorapi de matasa, pantofi de matasa, rochie de matasa si dessou-uri de matasa, asigura Puiu. Dar Lizica, in aceasta baie de matasa, intrase cu trupul ei plinut de tarancuta. Era buna la inima, ca un piersic taranesc. Cine vroia, culegea. Orice vorba avea pentru fata ei rotunda, cu nari carnoase, rasfrinte in sus, proprietati gidilitoare, ilariante. Tot timpul spunea: 'Da-mi pace!', desi, deocamdata, nimeni nu-i facea nimic. Dar toate vorbele ii dadeau cutremure de ris, imbatind-o mai mult decit vinul din fata.

― Da-mi pace, Puiule!

O privise.

― Cesar, de ce nu-mi dai pace?

Ii facuse cu ochiul.

Facultatea aceasta gazoasa si eruptiva, de ris, suna delectabil in urechea tuturora, dar isteric in urechea lui Danut, cu-atit mai mult cu cit observase ca unele cautaturi indreptate spre ea, proclamau violul.

In fata lui Danut, lata si turtita ca o floarea-soarelui, era 'madmazel Lina', cu un suris centimetrat de dintii lati, pe o fata alba ca smintina. I se mai spunea si Dicke-Bertha, aluzie la sinii ei atit de vast bombati, incit ar fi incaput in teava giganti­cului tun, pentru doua lovituri. Istorisea fara mof­turi, 'povestea vietii ei'. Fusese la 'Maternitatea' nu doica, asa cum o aratau sinii, ci moasa, asa cum o arata vocabularul. O violase un mamos, cu care traise un an. 'Fii, ce om!' ofta ea. Tot el 'o avor­tase'. 'Pii, ce mina!' suspina ea. Apoi devenise 'ar­tista'. Era si acum, arta fiind un generos refugiu pentru cei care au suferit.

In capul mesei sedea Maicuta. Nu venea de la Agapia, nici de la Varatic, nici de la Agafton. Dar avea o cuvioasa slabiciune pentru negru. Haina nea­gra, barbati bruni, viata de noapte. Era alba in preajma rozului, cu gene negre ca musteata barba­tilor de pica. Juristul de linga ea, raspundea nos­talgiei ei de abanos: negru dur. Poreclit Maciste, avea glas profund, statura de contrabas sculat in orhestra, si efectiv cintase din contrabas in orhestra Liceului Internat pe cind era singurul elev al liceu­lui, care trebuia sa se rada zilnic. Pareau prunci, pe linga el, toti adolescentii baroului. Maciste avea nasul inrudit cu trompa, ochi minusculi si o expresie care aducea cu bonomia masiva a elefantului. Era nelipsit de la toate chefurile. Nu numai Maicuta rivnea la el, ci si silueta androgina, surghiunita de gelozie, in celalalt capat al mesei, fata in fata cu rivala ei si cu toreadorul lor. Aceasta din urma, cap frumos de adolescent prea incercanat, isi rezema paloarea fruntii in palma, aratind purpura cu as­cutit contur ― lac 'Oja' ― a unghiilor, manichiurate special pentru efectul satanic. Se numea, nici mai mult, nici mai putin, Thais. De ce Thais, si nu Salammbô sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pen­tru majoritatea clientelei, izbutise sa-i creeze un pres­tigiu literar, nuantat in urmatoarea expresie:

― Thais are un ce mistic.

Cine stie ce reminiscente obscure ale ochilor arun­cati in treacat prin vitrina librariilor iesene rasfringeau asupra acestei Thais gratia de fum de smirna si de caisa a numelui celeilalte: ispita lui Pafnute.

Thais era in fruntea unei mese vesele: vin si sifoane. Dar ochii ei nocturn desfasurati, aveau pri­virea ultimului act de tragedie. Parea ca priveste de pe terasa unui palat contimporan cu Neron, cel putin incendiul Romei. O dubla influenta isi dis­puta intiietatea in atitudinele ei. Vazuse in timpul razboiului la Iasi, pe Marioara Ventura in Dama cu camelii si Omul de altadata de Porto-Riche. Si cauta sa imite plutirile ei ascutite de acvila semita de­asupra gloriei latine. A doua influenta era mai re­centa, si germanica. Se numea Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul macabrului germanic. Si acesta era unghiular satanic. Thais, pe linga Marioara Ven­tura si Conrad Weidt, priza cocaina. Dupa fiecare aspiratie ― cu nari dilatate ― a prafului sidefiu adunat cu buricul degetelor, fata ei devenea mai crispata ― Conrad Weidt il juca pe Pagannini; Marioara Ventura, rolul Phedrei. Falca ei inferioara, intepenita in paralizia cocainei, capata treptat o mis­care de rumegare, un usor rinjet. Aceasta proiectare ritmica a falcii, imbinata cu paloarea, ochii negri si influentele teatrale, ii dadeau ceva mortuar; presimteai capul de mort, hirca, dar o hirca ramasa cabotina si in neant.

In sfirsit, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se numea Iulisca, unguroaica adusa in regat de tru­pele de ocupatie. La chefuri, Iulisca avea semnifi­catia ardeiului ros, cel pe care-l gasesti infipt in solnita tuturor meselor de crisma. Ea nu putea spune cuiva: 'Te iubesc'; sau 'Imi placi'; sau: 'Esti baiat dragut'. Aceste expresii ale profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le sculpta, le vulcaniza.

De pilda, Iulisca vroia sa arate unui barbat ca doreste sa-l aiba client. Atunci, ea se oprea in fata lui, trasnita, pietrificata, indiferent daca victima era la masa cu mai multa lume, sau daca, alaturi, o alta femeie il deservea.

Se oprea, inchidea ochii, rasturna capul pe spate ― cu atitudinea celui care respira eter ― intredeschidea buzele, stringea pumnii, ondula soldurile, cabra sinii. Nu stiai ce va face: va stranuta? va exploda? va tisni in sus? va cadea pe spate?

Nu! Era in transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur o rascolea toata, buzele emiteau un suierat de sarpe, gemut si tremolat si, in sfirsit, izbucnea:

― Aaaah, cum ma arde, micule!

'Micul' era convins ca 'femeie ca Iulisca, mai rar'. In realitate, Iulisca prefera femeile. Dar numai bar­batii plateau.

La aceasta masa, Maicuta si cu Thais si-l disputau pe Maciste; Maicuta, la rindul ei, era rivnita de Iulisca, pentru care Maciste simtea o virila vocatiune. Protagonistii acestui complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalti. Titularul Lizicai era Puiu. Asa ca numai Dicke-Bertha era francamente disponibila. De altfel, dimensiunile si sufletul ei o faceau ospi­taliera pentru toti deodata. In jurul gitului, ca doua spade incrucisate pasnic pe o panoplie, doua brate, unul de postav albastru, celalalt de postav cenusiu, o incolaceau. O mina, rasarita din postavul albastru, o ciupea de ureche; cealalta mina, apartinind posta­vului cenusiu, o netezea pe gusa. La spatele ei, un avocat se instalase pe scaun, rontaindu-i ceafa, sirguitor. Pe subt masa, diverse perechi de picioare tri­cotau in jurul gambelor ei, escaladindu-le, compri-mindu-le, parcurgindu-le. Intre timp, Dicke-Bertha bea vin, minca biscoturi, ridea si istorisea. Era ca un munte elvetian, parcurs pe o coasta de funiculare; pe alta, pascut de vaci Suchard; pe alta, exploatat de cherestele; pe alta, contemplat de un pastor calvinist, fara sa mai socotim turistii care-l suie cu alpenstocuri, si cei care, desfasurati pe iarba, consuma savuroase alimente ― in timp ce el, muntele, se ocupa cu norii, cu cerul si cu soarele. Norii, cerul si soarele Dickei-Bertha erau alimentele. Traia mincind. De citiva ani, dragostea cazuse pe planul al doilea. Nici un barbat nu mai putea destepta in ochii ei duiosiile antropofage, pe care o simpla costita de purcel ― bine fripta ― i le rascolea. O minca pina la os si o sugea cum sug copiii un caramel, si vitelul, ugerul matern. In materie alimentara avea procedeele ei. Orice om maninca alimentele cu pine, pinea devenind un acompaniament pentru fiecare solist alimentar. Dicke-Bertha consuma natural, cu pine, dar si cu unt. Bucatica de pine aferenta inghititurei respective era o tartina cu unt atit de imbel­sugata, incit un om normal, dupa o astfel de tartina, ar fi renuntat la restul mesei. Acest procedeu il invatase de la un rus, nerespectind decit aceasta latura a procedeului, pe cealalta, alcoolul simetric inghitit, limitind-o la litrul de vin care ajuta digestia. Ceea ce pentru o profesionista a dragostii e aman­tul de inima, pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre buzele ei si un cataif cu frisca sau o crema de ciocolata sau o piurea de castane era sarutarea buzelor Salomeei pe buza de zmeura in­ghetata a lui Ionathan.

Luminile din vale tremurau subtire ca un preludiu de harfe. Pe dealul Galatei, un foc se aprinse, ros. Pornea o corabie cu lumina la catarg? O stea cazu sprinten, ca un pavilion lasat; in urma-i un cer de stele, cutremurat, sclipi lung, atunci parca desfasurat.

Sosea cotnarul in sticle negre, dar comesenii acla­mau alta sosire.

― Huduba! Huduba! Bravo, cioara!

Huduba nu aparuse ca un violonist pe scena, cu tacerea subtioara, ci ca un bondar. Un deget scarpina o struna, sau un vazduh de vara. Zbirniia struna, rasuna vara. Stirnite ca de-o mincarime, glasurile intimpinara pe lautar, cu un: 'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

In ritmul saltaret ca o cadenta de pinteni si de drimbe, paharele usor piscate cu virful cutitelor pi­curara piuit de curci. Huduba se apropia cu scripca intr-o mina, aducind pe-o fata de gorila tuberculoasa un zimbet ca o reclama luminoasa pentru o pasta dentifrice.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Un mare miez de nuca batrina, rasucita in cute intortocheate, galbui si negre; cu mustetile spalacit albe, lasate pe oala; cu urechi clapauge, inaripind o gambeta strimb asezata pe crestet, gata sa cada; doi ochi ingrozitori de negri, dar care erau albi fiindca tiganul ii da peste cap, privindu-si parca podul gindurilor; o redingota ca un fel de rasol de redin­gota; niste pantaloni tubular blegi, in care presimteai ciolanele firave ca fumul de mangal. Totusi, tiganul inainta pe valuri elastice, scarpinind stru­nele scripcei.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Era o aiurire generala, ca un nor de tintari pe-o balta, din care trebuia sa se desprinda un cintec, dar unul singur, nu oricare. Struna lui Huduba il cauta, ochii lui Huduba il invocau. In clipa opririi ― citiva pasi mai erau pina la masa ― cintecul trebuia sa rasune.

In urma lui Huduba venea masiv timbalagiul, bara­gladina spatoasa. Burtos ca un bucatar, cu falci pro­eminente ca niste solduri ale obrazului, cu musteata neagra ca un inceput de codru si sprincene ca un inceput de corb, purta legat de git si sprijinit in bolta burtii, gratarul de strune al timbalului. Cioca­nele ridicate asteptau porunca arcusului.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Danut, cu ochii intredeschisi, asculta struna tiga­nului, dar cu mai bine de douazeci de ani in urma. Era copil mic. Traia bunicul lui. Doamna si domnul Deleanu erau tineri, bruni, subtirei in haine demo­date. In pridvorul de la Medeleni. Masa mare, pre­zidata de conu Costache Dumsa. Musafiri, Herr Direktor. Copiii mincau inainte, dar trageau cu ochiul pe la ferestre si cu urechea pe la usele deschise. Luminele aprinse ― trandafiri palizi in globuri roze ― luminau mari buchete de flori raspindite printre cristale, argintarie, pe olandele proaspat albe. Cinii, pe scari, cu luciri stranii in ochi. Copiii, in camesa de noapte, la ferestre, indaratul perdelelor. Afara, miros de pui fript si de petunii tamiioase.

Si deodata, din noapte, prin latratul cinilor stirniti, Huduba, lautarul satului, venea pe poarta, lasind in drum alaiul taranesc, scarpinind o struna subt cerul stelelor de vara. Venea cu greierii si cu cosasii, negru si pocit in hainele orasenesti, sunind o struna, calarind vibratia unei strune, in trapul si galopul unei strune, ca acele vrajitoare incalecate pe coada unei maturi. Venea pe-o struna cel care fara struna era batjocura copiilor si gazda batailor. Se oprea in fata scarilor, ploconindu-se in fata 'mariilor-lor', dar tot biziind din struna. Nu-l indemna nimeni, nu-i poruncea nimeni. El doar stia ce vor boierii: sa rida de un tigan, s-apoi sa plinga pe coarda dulce a unei scripci:

'Crismarita m-o chemat,

Jap, jap, jap!

Sa-mi deie zahar chisat,

Jap, jap, jap!'

Cu capul holbat, buzat, si ochii peste cap, Huduba, dupa ce se bucura intr-un rinjet alb ca l-a chemat crismarita, plescaia din buza in asa fel 'jap, jap, jap', incit simteai trei palme pe obrajii lui, din senin trintite, ca si cum arhanghelul tiganilor l-ar fi trasnit de sus; pe cind degetul cel gros al minii drepte, suna pe strune de trei ori, hain si indracit, ca o asmutire de cini, urmata de un zbirniit de risete batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai chinuit si mai surd, de-a lungul strofelor care-l ara­tau ars de dorul crismaritei ― care-l chema in bat­jocura ― si de navala palmelor ― jap, jap, jap! ― refren pocnitor al obrajilor.

Dar nici el nu se lasa:

'Hai cu mine-n Bucuresti,

Jap, jap, jap!

Sa-ti fac salba de ciuperci

Si papuci de castraveti.

Jap, jap, jap!'

Si deodata, cu spaima si cu jale ― alb in ochi, alb in dinti, cu fata de taciune ― Huduba se cutremura, gata sa plinga printre suspine ilariante:

'Cind s-o ieu la dezmierdat,

Jap, jap, jap!

Hop barbatul din dulap,

Jap, jap, jap!

Si-mi da cu maciuca-n cap

Jap, jap, jap!'

Risete cu lacrimi in pridvor. Risete cu mina la gura printre slujnice si servitori. Risetele satului la poarta. Huduba inviase, cu scripca sluteniei lui, toata elegia tiganului din Romania, rob al tuturora, a carui viata e un refren de palme pe obraz, in hazul bastinasilor. Parea un sfint sculptat in radacina, o sperietoare de pasari rastignita pe pocnituri de palme, cu pruncul sfint al coardelor in brate.

Lui Danut, pe-atunci copil cu bucle, in camesa de noapte la fereastra veseliei, ii venea sa plinga fiindca toti rideau, si la urma ridea si tiganul rasturnind pe git paharul cu vin sau cu rachiu. Avea o mie de glasuri Huduba, si o mie de chipuri. Fiecare cintec era cintat de un alt Huduba, atunci rasarit din scripca si din melodie, ca dintr-o vrajitoreasca trapa. Roiuri mucalite rascolea degetul lui pe strune. Dar uneori, arcusul de lemn curb desprindea dintre suspinele coardelor pe cele mai pure. Atunci, gitul uscat, smolit si cret al tiganului, se inclina ca al lebedelor pe unda scripcii lui.

― N-o vinzi, mai tigane? il necajeau boierii.

― N-o vindem, maria-voastra, ca Huduba are un trup parsiv pentru biciusca boierilor, da inima lui Huduba e acolea in scripca, mititica, din mila mariei-voastre.

Trupul lui, ca drumurile pamintului, era harazit piciorului omenesc ― sa-l calce, sa-l loveasca, dar scripca lui ― inima lui ― era o ureche aplecata si pe frunza codrului roman, si pe apele plutasilor, si pe gemetele bejanarilor de odinioara, si pe viata satelor

Uneori nascocea refrenuri ciudate, onomatopeice, care destainuiau mai surd, dar mai puternic decit vorbele, jalea, bucuria, ura si batjocura.

Avea un cintec, cu straniu refren, tiganesc poate daca ar fi apartinut unui grai, care punea ca o ame­nintare de tunet si ca o joaca de diavoli intre strofele dragostei:

'La portita mindrei mele, mindrei mele,

Rasaritu-au

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

doua stele.

Doua stele-au rasarit, rasarit,

Sau mindra s-a

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

logodit?'

Vra sa zica mai traia Huduba! Inviase pridvorul petrecerilor batrinesti, cu tinereta parintilor lui Danut, cu batrineta bunicului, si cu copilaria lui.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

'La Bacau,

La Bacau,

Intr-o mahala,

S-a-ntimplat,

S-a-ntimplat

O mare dandana'

Danut deschise ochii, si se vazu la o masa a prezen­tului, intre contimporanii lui: Lizica, Dicke-Bertha, Thais, Maicuta, Iulisca, Maciste, Puiu

Intoarse capul spre lautar: acelasi Huduba, mai batrin, mai naruit, mai uscativ, mai pocit, mai jalnic.

'La Bacau,

La Bacau'

Si acum, el stia ce vor boierii. Din murmurul bu­zelor chefliilor, el desprinsese cintecul lor: La Bacau. Acolo, la masa petrecerii, erau odrasle de tarani si copii de tirgoveti scursi de la periferii in inima ora­selor. Ei vroiau sa traiasca viata: cea de oras. Peste ei, ca o cometa a veseliei contimporane, era nasul lui Tanase. Acest nas zodiac izgonise sunetul veseliei care vine cu riurile la vale, din munti cu brazi. Chefliii de astazi cereau scripcii lui Huduba cupletul trivial, si romanta sentimentala in care-si sufla nasul gramofoanele.

Acolo era pridvorul trecutului cu strabunii; din­coace, masa prezentului, cu stranepotii. Si intre ele, scripca lui Huduba.

― Dan, nici nu ti-ai baut paharul!

Din picioare, il dadu dusca, multumi si pleca re­pede. Se ducea spre casa cu ferestre luminate, cu geanta subtioara, pe ulitele pustii.

Lautar si el, dar scripca lui Huduba avea alte cintece pentru noii contimporani, pe cind scripca lui Danut avea un singur cintec pentru toti.

Monica! Monica!

*

In clipa cind se naste, porecla defineste stringent si plastic pe cineva, dar totodata il constringe sa fie vasalul ei.

O femeie poreclita 'femeie fatala' inseamna ca in societatea ambianta ei a fost fatala cuiva ― indife­rent daca cel care s-a sinucis pentru ea e dirigintele oficiului postal sau seful unei perceptii ― si ca mai poate fi fatala si altora, din aceeasi categorie sociala. Dar totodata, din clipa cind si-a auzit porecla primita cu un zimbet de sfinx ― acest zimbet inexistent e apanagiul femeilor fatale ― va deveni si mai fatala, deservindu-si porecla. In mahalaua ei va profesa rolul pe care Anthineea il profeseaza in suburbia literara a Atlantidei lui Pierre Benoit. Cu ochii ei bovini, cu parul ei negru lins pe timple, si trupul ei de falduri laptoase, va deveni un fel de casierita im­pasibila a sinuciderilor din amor, a delapidarilor din amor, a divorturilor. Poate ca inainte de porecla ar fi preferat sa faca dulceti, sa bata pasiente si sa crose­teze rozace textile pentru perne si spetezele scaunelor ― dar magnetizata de porecla a intrat in rindul Messalinelor. Porecla i-a descoperit o vocatiune surda, impunindu-i-o cu suverana energie a colectivitatii care a creat-o, decretind-o.

Asadar, porecla e receptiva ― prin faptul consta­tarii plastice ― si e creatoare, eliminind sau atenuind insusirile divergente de la porecla, ale celui definit, silindu-l sa abunde in sensul ei. Ceea ce dovedeste slabiciunea omului in fata vointei semenilor sai. Per­sonalitatea decretata de societatea in care traieste, va fi mai durabila decit adevarata lui personalitate, alcatuita din atavism si ereditate, convertite fizio­logic si psihologic intr-o formula proprie. Aceasta unilateralizare a omului prin porecla, in sensul ei, aceasta falsificare a individualitatii ― datorita exa­gerarii unei insusiri in detrimentul celorlalte, e un spectacol penibil, in clipa cind individul isi pierde tinereta, cind se usuca.

Anonim, nestiut si nedefinit de nimeni, fara nici o reputatie, fara nici o eticheta, individul albit de ani ar fi batrin pur si simplu. Batrineta n-ar fi decit o surdina pe coardele sonore ale tineretii lui. El n-ar cauta ― tocmai fiindca-i batrin cu simplicitate, fara cabotinism ― sa plagieze ceea ce in tinereta i-a dat o anumita seductiune intre semenii sai. Batrineta lui n-ar fi caricatura tineretii lui, ci batrineta ei, a tine­retii, frumoasa inca, in felul toamnelor. Dar rareori exista acel individ anonim, a carui batrineta naturala, ca un anotimp final, sa nu se injoseasca histrionesc in fata oamenilor. Si poate si mai rare sint individuali­tatile, care, evoluind in celebritate ― cum ar creste o padure in vitrina sau pe scena ― sa nu devie parcuri, adica sa nu cedeze publicului loc agreabil pentru banci si plimbari comode, in propria lor fiinta vasala succesului.

Cei mai multi batrini sint parodiile reputatiei sau poreclei lor din epoca plenitudinei tineresti. Astfel, intilnesti intr-un salon, de pilda, un om venerabil prin vrista, care se arata istet si neastimparat, tachinind fetele, atacind cucoanele, pretinzind prin fapta lui sa invioreze 'tineretul de azi' cu glume, calam­bururi, istorioare si anecdote rasuflate, care l-au facut celebru in tinereta lui de ieri. Ti se stringe inima de mila. Surizi cu efort, cum aplauzi la circ pe neno­rocitul acrobat care nu izbuteste macar sa atraga atentia cuiva. Il compatimesti. Si n-ai curajul, nimeni nu-l are ― respectul batrinetii ― sa-i spui: 'Astimpara-te. Ramii batrin. Nu-ti sade bine sa te strimbi!'

Dar pe infundate, tinerii hazlii ai salonului res­pectiv rid de mosneagul histrion. Ei nu stiu ― ei, cei reputati irezistibili ― ca mine vor fi la fel cu mos­neagul reputat si el irezistibil in saloanele tineretii lui.

Astfel, o victima a reputatiei este Iasul, denumit orasul cultural, orasul intelectual. Merita Iasul aceasta reputatie?

Reputatia, intii si intii, e receptiva. Ea constata o realitate, nu o nascoceste. Reputatia nu e o laudarosenie, o tartarinada. Aceasta reputatie a Iasului insuma o activitate culturala mai proeminenta, mai personala si mai staruitoare decit a celorlalte orase romanesti. Faptele muntenilor, intre care Romania, sint fiicele ideilor moldovenesti, iesene mai ales. Apoi 'Junimea' ― acel amestec de cultura si bun-simt, de entuziasm si ironie, de credinta si scepticism ― e templu moldovenesc, cladit intre zarile iesene. Iesana e si armonia Eminescu, si zvonul Creanga, si zefle­meaua cu monoclu Petrache Carp, si gravitatea sta­tuara Maiorescu, si zimbetul Alecsandri, si veninul tonic Gheorghe Panu.

Dar, junimistii s-au dus: unii in mormint, altii in noua capitala a tarii, ducind cu ei altoi moldovenesc, crescut in pepinierele 'Junimii'. De-atunci s-au ridi­cat si alte generatii intre zarile iesene, visind cu stelele, trudind cu slovele ― dar, mai curind decit al bunicilor, exodul lor spre noua capitala a inceput.

Iasul de altadata a imbatrinit. Mai este el orasul culturii, orasul ideilor? Da, pretind iesenii, dispretuind de la inaltimea reputatiei de altii ctitorita, muncitoarele si poate vulgarele orase ale Romaniei Mari.

Nu! Acest oras batrin nu stie sa fie batrin ― nu el, biata faptura de ruine ― ci oamenii care-l locuiesc, vanitosi, caricaturizindu-i reputatia din tinereta. Nu esti intelectual fiindca traiesti intr-o biblioteca, dupa cum soarecii bibliotecilor si paianjenii lor nu sint intelectuali, ci pur si simplu soareci si paianjeni. Nici omul care doarme intr-o biblioteca, nu e prin aceasta intelectual, caci somnul nu e susceptibil de astfel de denumiri. Un oras nu e intelectual prin numarul cladirilor culturale unde invataceii tineri deprind sa tie condeiul si sa deschida gura, ci prin e personalitati care cu inaltimea lor meditativa si dominatoare, imprastie ca o aroma, pina departe,

si duhul orasului in care s-au format. Unde-s acesti stejari ieseni, acesti plopi ieseni, acesti brazi ieseni, spre care tara sa se-ndrepte in procesiuni evlavioase? Eminescu, Alecsandri, Creanga, Panu?

Acestia au fost, si dimpreuna au dominat zarea romaneasca.

Dar acum?

Acum, intr-un oras batrin si inacrit de vanitate ― care vede in Bucuresti Calea Victoriei si 'Capsa', cum vede tata de la perdeluta rasucita a geamului tot ce-i urit si aparent in viata vecinilor, neglijind restul ― existau doua mari ferestre luminate, pe o strada dosnica, intr-o cladire ruinata.

Acolo, ca acele buhne solitare, stapinind palatele pustii cu maretia lor de urne funerare, nopti de-a rindul veghea un om sur. Tinereta lui crescuse pe ruinele 'Junimii'. Mai rasuna inca ecoul pasilor lui Eminescu pe ulitele Iasului, atunci cind tinarul socia­list, abia iesit de pe bancile scolii, privea luna lui Eminescu, cu intiia dragoste in ochii melancolizati amar de Schopenhauer.

Treptat disparusera marii ieseni, atingindu-l toti cu pulpana umbrei lor istorice, lasindu-l singur in orasul lor sa le vegheze noptile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelec­tual al Iasului. Prin el numai, prin noptile lui de in­somnie, Iasul putea sa judece tara lui, nu s-o birfeasca.

Dar adresa acestui om era ignorata de mai toti iesenii, in afara de proprietarul sau, care-i intentase proces de evacuare.

*

Acest supravietuitor nocturn al marilor ieseni altadata avea doua titluri sociale: profesor universitar si redactor al revistei Viata contimporana. Dar n-avea carti de vizita. Nu frecventa pe nimeni, in afara de cei din biblio­teca sa. Devenise profesor universitar la o vrista cind socotea ca fiecare student e un echivalent al perso­nalitatii sale, a dascalului tinar, si ca n-ar fi rau ca, de pe catedra, amical, sa le impartaseasca experien­tele sale intelectuale. Observase, insa, ca el, dascalul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalti, cu plamini mult mai rezistenti decit ai discipolilor. Se vazuse in situatia calauzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv ca turistii solicitati pentru ascensiune prefera beraria sau cofetaria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumatii delectabile, si carti postale edificatoare cromolitografic.

Profesase mai departe ― nu putea nici sa moara de foame, nici sa se faca usier la Facultatea de litere ― dar renuntase la altitudini cu turma dupa el. Devenise, cum s-ar zice, un profesor sceptic, oarecum mizantrop. Cind distingea cite-un apetit intelectual, printre elevii sai, il invita acasa. Devenea amic, inca­pabil sa fie profesor. Aceste amicitii ii imputinasera simtitor biblioteca. Amicitia impune sacrificii mate­riale.

Intre timp, dimpreuna cu un grup de prieteni intru entuziasm, injghebase o revista voluminoasa, intitu­lata Viata contimporana. Ceilalti inclinasera spre titlul mai general si mai pompos: Viata. Adaosul 'contimporana' era zimbetul modestiei lui.

Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumita ideea poporanista. Programul revistei 'literare si so­ciale', nu de 'literatura sociala', cum de la inceput fusese botezata de adversari, era simplu ca un precept al celebrului deschizator de usi deschise: La Palisse[17]. Redactorul cerea scriitorilor, artistilor in ge­nere, sa aiba fata de fenomenul taranesc o atitudine artistica, adica impartiala. Sa nu faca compot de tarani cum facea Alecsandri, dar nici sa nu dispre­tuiasca pur si simplu starea primara a acestei clase inculte, brutale, instinctive, facind-o insuportabila nasului estetizant. S-o faca sa traiasca asa cum e, in adevarul social care-a creat-o. Departe de-a cere scriitorilor literatura taraneasca, le semnala dificul­tatea unei literaturi avind ca subiect taranul si viata lui, din pricina perspectivei de cugetare obiectiva, pe care mai ales acest subiect o cerea creatorului.

Fusese inteles atit de bine, incit ani de-a rindul posta redactionala ii adusese vrafuri de poezii si proza care slaveau fad si nating pe 'taranul impilat', 'glia umeda de roua singelui', si pe 'martirul ogoare­lor'. Natural, cosul redactional respectase traiectoria: tout à l'égout. Dar si mai ciudat, reputatia acestei reviste cu atitudine atit de eclectic artistica in fata clasei taranesti, crestea fals, formidabil de fals, in entuziasmul tuturora. Aceasta revista cu precepte pur artistice era socotita ca un organ literar de slavire a taranimii, ceea ce determinase o serioasa curiozitate si poate si caritate sociala pentru tarani, fapt care indestula, intr-o masura, programul social al revistei, dar nu si pe cel literar. Venise razboiul. Urmase ex­proprierea. Revista, cu acelasi titlu, care acum parea o impertinenta, reaparuse.

― De ce mai traiesti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile impilarii taranilor au trecut. Lasa aminti­rea cruciadei duse pentru tarani. Ai liberat Sfintul Mormint; du-te acasa. Adica: dispari.

S-ar fi zis ca nimeni nu observa ― in genere sub­titlurile sint rareori citite ― ca pe coperta revistei figura mentiunea: 'Literara si sociala', si ca, in cu­prinsul sau se discutau alte probleme sociale, tot atit de grave, si tot atit de miop privite pina atunci, ca si problema taraneasca de odinioara; si ca, pe dea­supra, revista ― literara exact in proportia in care era sociala ― tiparea literatura cea mai publicabila a epocii de dupa razboi. Se intimpla cu Viata con­timporana acelasi fenomen al poreclei sau reputatiei, care ucid sau ascund realitatea.

Asadar, redactorul Vietii contimporane era socotit indeobste, in domeniul literar, ca un echivalent al acelui ireductibil roman care afurisea Parisul, pretinzind ca acolo a murit de foame fiindca nici un restaurant n-a vrut sa-i serveasca mamaliga, sarmale cu varza si ciorba de potroace.

Intre timp, indaratul celor doua ferestre luminate, in vibratia amiezii spectrale, volumele lui Marcel Proust aveau in tara romaneasca intiiul lector demn de epopeea insomniei lor, in straniile perspective ale timpului, discompus.

*

La poalele piramidelor, un copil egiptian, rasarit din nisip ca un fragment de umbra al piramidei, iti ofera un scarabeu. Acuma l-a gasit, scotocind nisipul. E cald. Ti-l vinde pentru pretul derizoriu de doi piastri. Departe de-a te tocmi, ii mai dai doi piastri, ca sa n-ai impresia ca-l furi pe bietul copil. Ai gene­rozitatea omului care-a facut o stralucita afacere.

Abia la Cairo, intr-o cafenea, afli ca scarabeul e made in Germany, si ca zeci de negustori ambulanti il vind in cafenele ― cum la noi se vind alunele americane ― cu un piastru duzina; acesta fiind pretul initial.

La New-Castle, in Anglia, cumperi o bricheta ori­ginala, a carei flacara in loc sa fie stinsa de vint, e intetita. 'Ai dracului oameni englejii!' iti spui admi­rativ, facind din bricheta o alegorie a vitalitatii en­gleze, pe care vrajmasiile continentale o sporesc. Dar pe vaporul care te aduce in tara, intr-o zi de plictiseala, pe cind iti rasucesti admirativ bricheta, observi ca si inventia britanica e made in Germany.

De la Madrid vrei sa te-ntorci in tara cu putin spirit specific, consemnat in arta. Cumperi niste casta­niete al caror tril de toaca l-ai auzit, sedus, sunind in minile nervoase ale dansatoarei spaniole, intovarasindu-i onctuosu-i sold.

Cumperi si o lama de Toledo. E glorioasa ca un vers de epopee; e iute ca o limba de sarpe; si-i in­florita, ca si cum pe luciul ei metalic o luna plina ar fi imprimat umbra unei frunze migalos zimtata.

Si castanietele, si lama de Toledo sint made in Germany. Devii atit de banuitor, incit te-ntrebi daca blana ursului polar, calatorind la Pol pe un sloi de gheata, nu e si ea made in Germany.

In produsele sufletesti si intelectuale cele mai di­verse vanitatea are infioratoarea universalitate a pro­duselor made in Germany. Orice revista literara sau sociala e un grup de individualitati legate printr-un entuziasm comun ― principiu de temporara inrudire ― printr-o atitudine similara in fata vietii, in esenta, se intelege ― dar si un grup de vanitati, si poate mai ales. Iscalitura de pe coperta semnaleaza pe produca­torul articolului, al prozei sau al versului din cu­prinsul revistei. Desigur ca e legitim si onorabil sa fii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; dar e foarte agreabil sa stai pe pragul sau in poarta casei tale, ca vecinii sa te vada pe soclu, ca trecatorii sa te stie. Poate ca mai mult decit existenta casei de tine cladita, privirea vecinilor si a trecatorilor ― admira­tiva sau invidioasa ― ti-e rasplata efortului. Acea pri­vire iti ingrasa sufletul si-ti dilata narile. Ea iti da acolada.

Se intimpla, natural, ca multe articole sa nu fie iscalite. Modestie? Nu! Lasitate sau prudenta. Nu-ti vine sa iscalesti articolul injurios, a carui glorie se revarsa asupra-ti cu vint de palme si praf de injurii. E atit de previzibil si normal acest anonimat in care rautatea sau curajul sint deghizate subt masca si pelerina, incit legea presei a prevazut printr-un ar­ticol, ca redactorul revistei sau gazetei e raspunzator de calomnia sau injuria cuprinsa in articolele ano­nime. Sint si articole, mereu iscalite de un nume care e un pseudonim sau pur si simplu cu doua sau trei stelute. Dar cind, intr-un oras, un singur om va umbla pe strazi mascat sau costumat, insa totdeauna cu aceeasi masca si acelasi costum, va fi cunoscut de catre public mai bine decit toti cetatenii descoperiti, Asa ca aceste pseudonime, departe de-a exprima mo­destia sau dorinta de anonimat, exprima ori jena pentru numele adevarat ― te lepezi de el, rebotezindu-te ― ori dorinta de-a se singulariza in plina piata publica.

Revista Viata contimporana avea multi proprietari stind pe pragul casei lor, expunindu-se privirii celor­lalti. Cu alte cuvinte, avea multi colaboratori. Su­marul ei, afisat pe coperta ― pentru lesnicioasa edi­ficare a lectorului ― producea multe nume de inte­lectuali emeriti si artisti reputati. Rareori insa zareai numele redactorului, de fapt directorului ei. Si totusi, el era colaboratorul cel mai statornic si cel mai proteic. O jumatate de revista era scrisa de el, dar su­marul era iscalit de altii. Iar articolele de critica literara, pe care trebuia sa le semneze ― ca sa dea sumarului prestigiul numelui sau ― cadeau in coada sumarului, acolo unde listele de mincare anunta apele minerale, si termometrele, zero grade. Rol de scafan­dru, dupa cum se vede, nu importanta de far. Din aceasta pricina, i se reprosa lipsa de productivitate. Caci nimeni nu-si dadea seama ca o revista nu traieste prin salonul de receptie ― adica prin beletristica si articole ― ci prin obscurul complex al gospodariei redactionale: polemici, insemnari, recenzii si tot felul de rubrici permanente, strecurate printre productiile de gala, dar sporadice. Aceste rubrici, aceste note dau unei reviste o anumita atmosfera, o anumita viata. Toate aceste rubrici permanente sint atribuite tota­litatii colaboratorilor ― care accepta cu un suris modest denuntarea paternitatii lor colective ― nu obscurului redactor, care e un sef de orhestra, neva­zut, si pe deasupra pe rind si oricind inlocuitorul anonim al fiecarui solist absent. Astfel, treptat, redac­torul Vietii contimporane facuse gloria altora: a tu­turor colaboratorilor. Ministri, dascali universitari, academiciani, oratori publici, mari avocati, produceau in viata sociala, ca un pasaport diplomatic, titlul de colaboratori ai Vietii contimporane. Vorbeau desigur cu oarecare deferenta despre redactorul acestei re­viste, dar cu deferenta miloasa si compatimitoare a copilului de tara, care odata ajuns, vorbeste despre viata de martira a bietei maica-sa, pe care insa n-o mai frecventeaza, recunoscindu-i jertfa mai mult decit valoarea, pentru a converti aceasta jertfa intr-un atribut moral al provenientei sale de jos. Prestigiul muncii anonime a acestui redactor, trecuse asupra revistei. Ori, revista erau toti, in afara de redactorul ei. Revista Viata contimporana, in gura unui fost sau prezent colaborator, se traducea prin orgoliosul plural 'noi', impanat de singularul 'eu', procurator al pluralului. Dar pronumele 'el', al redactorului, era treptat exclus.

Asa ca, incet cu incetul, insusi redactorul revistei ajunsese sa se deposedeze de revista lui. O iubea ca pe o fapta a unei colectivitati. O idolatra ca pe un copil al altora, crescut numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinta de sine statatoare, exterioara lui. Ciudat, acest om ― care in viata privata nu purtase niciodata emblema romaneasca, injuria, iar in viata publica nu depasise niciodata hotarul ironiei descrip­tive, nu exclamative ― era injurat pur si simplu. Drept raspuns la un articol in care dovedea nulitatea unui scriitor, era apostrofat cu vorbele: 'batrin, neu­rastenic, maniac'. Nu raspundea. In schimb, cea mai neinsemnata cirtire sau defaimare a Vietii contimpo­rane ii inarma luciditatea cu cele mai subtiri sageti ale sarcasmului. Isi apara revista, reputatia ei: singu­rul punct vulnerabil al impasibilitatii lui. Din aceasta cauza, era atacat mai ales personal. Tacerile lui in­semnau pentru adversari un succes. Pe acesta li-l lasa, zimbitor.

Revista Viata contimporana avuse pentru el doua semnificatii. Intiia, comuna tuturor intemeietorilor: aceea de arena onesta, pentru lupta sociala si lite­rara. A doua semnificatie ii era strict personala. La Universitate, apoi in viata de toate zilele, nu gasise interlocutori. Mintea lui prea repede, corosiv lucida, si prea inalta, nu gasea intre camarazii de vrista, profesie si viata, replica egala, comprehen­siva, deopotriva de elastica, deopotriva de dura. Re­nuntase deci la oameni. Dar activitatea lui de la Viata contimporana nu era decit o vesnica scrisoare adresata anonimului din multimea anonima: acela trebuia sa existe. Fara de aceasta ultima speranta, desigur ca redactorul Vietii contimporane ar fi renun­tat la viata, dupa ce renuntase la oameni.

Pe acest anonim camarad al mintii sale, pe acest frate intru singuratate si inalta veghe, nu-l cauta ca Diogene ― poate fiindca se temea sa nu-l gaseasca. Dar lui ii scria. Pentru el vorbea. In fata lui se lupta. Activitatea consemnata in paginele revistei, in per­spectiva ei totala, arata o puritate de sinceritate, de onestitate morala si intelectuala, cum se gaseste rare­ori numai in viata oamenilor care traiesc subt pri­virea lui Dumnezeu, la o parte de tumultul vietii.

Doua particularitati ii dadusera oarecare notorie­tate pitoreasca printre concetatenii sai: viata de noapte si fobia microbilor.

Un om care-si petrece noptile primind lume la el acasa, organizind sindrofii cu fatalele partide de carti sau care face chefuri in oras e reputat 'om de viata'. Vocabularul clasificator insa n-a gasit alt cuvint pen­tru cel care-si petrece noptile traind, in clipa cind ceilalti dorm sau fac chef, decit acela de neurastenic. In noapte si printre carti, acest om traia ca padu­rarul in inima padurii. Si fata lui, invaluita in par salbaticit un pic pe timple si in barba, avea oarecare asemanare cu chipul padurarilor pe care-i vezi rasa­rind subt solemnele bolti vegetale, din umbra unui stejar, ca niste pustnici gravi, cu ochi limpezi si ageri, aducind si cu bufnita si cu vulturul. Paloarea fetii insa, apartinea cartilor. Purta vaste palarii negre cu margine lata, si pelerina. Asa rasarea pe ulitele dosnice ale Iasului, mergind spre Universitate. Daca l-ar fi intilnit prin ruinele Iasului, Rembrandt ar fi tresarit si l-ar fi privit lung si altfel decit rarii concetateni care-l intilneau, masurind ironici aceasta aparitie de umbra, cu prea multa lumina in fata, si-atit de putin actuala din punct de vedere vesti­mentar.

Trasaturile acestui om, curbe, umerii obrajilor pro­eminenti, orbitele adinci, fruntea lata si dreapta, nasul coroiat fara hrapareata ascutime, dovedeau o osatura ferma, nu bicisnica. Pe aceasta osatura vigu­roasa, in finetea ei, din adincul orbitelor, ochii pri­veau clar. Acolo le era locul, in adinc. Erau caprui, dar umbra orbitei ii facea negri si parca mai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a ochilor de buhna, mai ales ca nasul pornea curb dintre ei. Nimic febril pe-aceasta fata. Calm, dar ager. Marile capetenii militare asa visau. In preajma luptelor privindu-si ostile in bivuac la lumini de focuri aramii.

A doua particularitate a acestui om era fobia mi­crobilor. Ii vedea presarati sarcastic pe toate cele: pe mina prietenilor, pe clanta usilor, pe cartonul tigarilor. Fumator pasionat, nu-si fuma tigara decit dupa ce-i pirjolea cartonul la flacara, facind din el un fel de frigarui fierbinte. Din aceasta cauza, buza de jos era usor arsa. Acesti microbi, permanenti pe toate cele, ii dadeau gesturi alegorice parca. Dupa ce stringea o mina ― politicos, nu intorcea spatele celor care-i intindeau mina ― scotea dintr-un buzunar o sticluta cu sublimat sau cu alcool de peste patru­zeci de grade, si se dezinfecta. Microbii il izolau complect de viata. Nimeni nu-i facea vizite, nimeni nu-i pretindea.

'Lasa-l, domnule, asta traieste noaptea ca huhurezii si se teme de microbi!'

Nimeni nu-si dadea seama ce zimbet ironic avea aceasta viata de noapte si aceasta fobie de microbi. Poate ca nici el nu-si mai dadea perfect seama. Dar exista o formula mai fericita si mai cuviincioasa ― care sa te izoleze de oameni, fara a le spune: 'Da-ti-mi pace, imbecililor!' ― decit viata de noapte si fobia microbilor? Caci aceeasi mina care se dezin­fecta dupa ce stringea o alta mina, nopti intregi, fara

manusi si fara sublimat, si le petrecea mina-n mina cu volumele lui Tolstoi, Dostoievski sau Proust. Continua desigur si cind era singur sa-si flambeze cartonul tigarilor, dar mirosul si gustul de ars, nu distrugerea microbilor, ii devenisera incet cu incetul, tot atit de necesare ca si tutunul.

*

Iasul are o gradina, Copoul, reputata frumoasa prin decret municipal si cor civic. E frumoasa in masura in care orisice gradina cu flori si copaci batrini e frumoasa Atributul floral si vegetal nu-i lipseste: prin aceasta e gradina. Ca sa fie frumoasa, insa, gradina trebuie sa aiba acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasa o armonie de culori zugravite, alaturi de culorile live­zilor si-ale luminii. In lunca ei natala, floarea necul­tivata e sinceritatea, e candoarea luncii, si e fru­moasa fiindca exprima aceasta sinceritate, aceasta candoare, care depasesc arta, convietuind alaturi cu ea. Dar in clipa cind nu mai rasare din pamint impodobindu-l involuntar, ci e asezata de mina omului intr-un pamint ingradit, cultivat, destinat in­frumusetarii, floarea e supusa acelorasi legi artistice, ca si sunetul in fraza muzicala, ca si vorba in vers, ca si culoarea in pictura. Frumoasa in sine, latent, ea ori devine frumoasa prin armonia care o insumeaza altfel decit natura, ori devine sunet fals, pretentios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mina omului nu l-a inviat prin creatiune, desprinzindu-l din natura. Asadar, intr-un parc, intr-o gradina pu­blica, nu mai apreciezi materialul vegetal si floral din care sint alcatuite, ci existenta sau inexistenta armoniei artistice, a creatiunii omenesti.

Din acest punct de vedere ― adica respectind firescul criteriu ― gradina Copou e sluta si vulgara. Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregatit pentru receptia deputatului, ca o romanta a lunii dedicata primarului, ca o poezie epica inchinata cutarui general de brigada.

Ca si Mitropolia iesana, si ca si atitea cladiri recent inaltate pe blindele uliti ale Iasului, ea nu respecta armonia florentina a zarii iesene, atit de pur ondu­lata de linia dealurilor, ca pare un val fluturind de pe umerii goi ai unei madone care se inchina ― si sfideaza, grosolan epatata, modestia artistica a ruine­lor iesene. Totusi, iesenii se plimba pe aleile Copoului si il admira, aceiasi ieseni care compatimesc Bucurestiul, fara sa cunoasca Cismigiul, gradina grasa, care nu-i departe de frumuseta, desi plina de doici, de ordonante si de boanghini.

Gradina Copoului debuteaza printr-o alee centrala, marginita de o parte si de alta, cu banci vopsite verde. Arhitectul gradinii a avut desigur conceptii grandioase. El a vrut oarecum sa cinte din ocarina fanfare eroice. A izbutit. Aceasta alee dominanta a Copoului, e ridicola si pretentioasa. A reusit organi­zatorul gradinii sa faca din ea un pretext pentru alee, cum batrineta face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cit de just iesana ar fi fost o intortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viata armonios distribuita ar fi dat gradinei aceste poteci alegre, chemind perechile in toate partile cu zimbete de flori ― in locul acestui fals bulevard, odios ca un guler inalt si rigid pe gitul unui copil limfatic. Aceasta alee centrala e plina ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea sta si se plimba acolo numai. Restul gradinei e gol; copacii nu se plimba. Cind se dau serbari ― kermeze: asa anunta afisele ― gradina e neincapatoare, adica aleea, faimoasa alee, caci gradina e aleea precum aleea e gradina. Doua miscari in raspar, in sus si in jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimba? Nu! Se freaca unii de altii ca periile in minile lustragiului, atunci cind isi iau avintul. Se respira, nas in nas, ca miopii cind se intilnesc cu felinarele. Se improasca necontenit cu praful scarmanat de pasii lor indesati. Asta se cheama a lua parte la o kermeza.

In fundul aleei, ca un sughit al perspectivei, se ridica un obelisc, la picioarele caruia, asezati pe labe, patru lei de piatra ― poate ca-s sfincsi ― vegheaza. Acesti lei, de cind au devenit de piatra s-au ingrasat. Au oarecare asemanare cu obezitatea scroafelor, dar sint lei. Botosi si mahmuri ca inceputul unui formi­dabil gutunar in nasul bont al unui om falcos, n-au batista fiindca sint lei. Nu rag, nu urla, nu miriie, dar falcile lor de piatra abia pot stapini o varsatura in cascada.

Bieti lei ai Africei, cine v-a pus sa deveniti celebri ?

Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei batrin, cu floare si umbra dulce. E numit ― de aici se naste catastrofa ― teiul lui Eminescu.

― Aici visa Eminescu, iti explica ieseanul, aratindu-ti teiul incercuit de banci populate.

Aici n-a visat niciodata Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principala a Copoului. Caci daca asa intelegea Eminescu sa viseze, se instala cu scaunul si masa 'de brad' in galantarul celei mai mari ma­gazii de pe strada Lapusneanu. Eminescu n-a visat in fata nimanui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turisti.

Tu, oricine vei fi, citeste cit vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum esti cu cerul de deasupra ograzii, aibe-o in gura cit vrei si cind vrei ca pe-o pasta de dinti si ca pe un sprit de la gheata ― dar lasa-i viata, lasa-i visul. Nu crede ca visa asa cum stai dumneata in fata fotografului, nici cum te razemi in cot de balustrada lojei, la concertul fara muzica melodioasa.

Nu!

Eminescu, omul acela care avea o bucata de cer in loc de frunte, in clipa cind indoia spre pamint creanga de luceferi a cerului, poate rodea in dinti un virf de creion, sau isi musca musteata, singur, fara sa-l vada si sa-l stie nimeni.

Si-n clipa cind, cu crengile toamnei in bratul lui, arata:

'Vezi, rindunelele se duc,

Se scutura frunza de nuc,

Se lasa bruma peste vii,

De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?'

nu crede ca era ca Hamlet cind o trimete, pe scena, pe Ofelia la minastire! Nu! Intr-o crisma de mahala a Iasului, cu raspopitul Creanga, urit ca o gorila si bun, ca un miros de fum si baliga in soare, in fata unei sticle de posirca ― chipul lui Eminescu zimbea lui Creanga, ciocnind paharul, si sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont.

Subt teiul lui Eminescu, tinerii visatori ieseni fac inhalatii eminesciene.

La stinga aleei, subt un chiosc circular, necheaza fanfara militara. Fata-n fata cu chioscul alamurilor, de cealalta parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transporta in aceasta gradina, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustari in scobitoare, sprit si alune americane.

Iata gradina Copoului.

Dar in fundul ei, intr-un zaplaz inalt de scinduri putrede, vizibila numai prin clanta, atit e de mica si de stearsa, se deschide scirtiind o usita. E situata in gradina Copou, cum sint usele camarilor: in fundul obscur al casei. Pleci capul, indoi umerii ― usita e scunda, ridici piciorul ― pragul e nalt, ai impresia ca escaladezi o fereastra ― si intri deodata, lasind in urma toate amintirile urbane, in cea mai dulce lumina din cite ti-a fost dat sa intilnesti. Crezi ca-i un fum albastrui ca cel de cetini in dreptul padurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina indulcita intr-atita, incit iti pare fum. O poteca lunga, acoperita cu iarba, romanite si rochita-rindunelii, printre papusoi, se apleaca la vale si se duce, se duce cu miscari de izvor pina departe. Si iat-o revarsata-n aer, miere si-n dealurile albastre, usoare, fluide ca un cer de toamna coborit pe pamint ca fumul de tamiie din cadelnita. Iti vine sa inclini capul pe umar surizind. Unde esti? Parca s-au nascut aici, din aer si melancoliile luminii, versurile:

'Pe-un picior de plai

Pe-o gura de rai'

Numai contururi blinde, ca versul Mioritei. Nici-o asperitate, nici-o duritate. Toate liniile au curba obra­jilor de copii si a dezmierdarilor pe frunte. Acolo-i papusoi; acolo-s vii; acolo in verdeata e o casa, e un fum; acolo latra cinii; acolo suna o talanga; acolo cinta un cucos; acolo cade alb un zbor de hulubi; acolo-i un cuc; acolo-i o mierla Si peste toate, lumina ca tacerea unui suris si ca somnolenta unor mari ochi albastri.

Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te priveste peste marginele lumii, ridicat deasupra ei?

Orizonturile s-au deschis ca niste mari vitralii. Zarile sint mai adinci, lumina mai afunda si limpede ca tacerea unei multimi ingenuncheate.

Ceahlaul!

In clipele de mare cumpana si indoiala, asa se arata prezenta lui Dumnezeu, pustnicilor deznadaj­duiti, cu credinta zdruncinata.

Ceahlaul! Flacara albastra desprinsa din albastrul zarilor. Cununa de fum peste cenusa norilor. Pisc in soare deasupra trecutului. Si ai descoperit semnul poruncii. Ii vei da ascultare. Niciodata nu vei parasi orasul mort. Ceahlaul ti-a dat, albastra, acolada azurului.

O simpla usita de lemn despartea Copoul de golful albastru al plutirii spre Ceahlau. Tot atit de brusca fusese, pentru Danut, tranzitia de la viata iesana ― cea pe care o cunoscuse in timpul zilei ― la atmosfera odaii in care traia redactorul Vietii contimporane.

Numai strigatul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe in clipa cind cunoaste intiia iluminare a prieteniei ― 'J'ai un ami![18] J'ai un ami!' ― ar putea traduce cadenta inimii lui Danut, dupa ce facuse, impreuna cu Mircea, intiia vizita acestui om.

Iata rasfringerea imediata in scrisoarea pe care Danut, chiar in acea noapte, i-o scria Monicai:

'Draga Monica,

Fac mea culpa, fiindca sint cinci dimineata si nu dorm, si fiindca nu ti-am ascultat mai demult in­demnul de-a cunoaste pe fostul tau profesor de la Facultatea de litere. Ce vrei? Notiunea de profesor universitar si inca de literatura ma crispeaza ca valeriana pe pisici.

Stiu! Mi-ai spus de atitea ori si m-ai convins ― ca acest profesor nu invita literatura pe patul lui Procust; ca n-are cintar farmaceutic pentru vis, nici bascula decimala pentru viata; ca vorbele lui nu merg in pas de defilare, ci, dimpotriva, au elocinta incilcita si abrupta a pasului impleticit pe clinuri de munte neumblat totusi

Ce-i bun pentru altii nu-i bun pentru tine. Mic sint desigur, fata de un Eminescu, fata de un Caragiale, dar eu sint eu, altul decit Eminescu, altul decit Caragiale, si calauza unica pentru cunoasterea lor, eu, intactul, cunoscut numai de tine, nu puteam s-o accept.

Aceasta neacceptare era poate si inchipuirea tinereasca a oricarui incepator ca nu poate fi inteles de alt om oricit de inteligent si comprehensiv mai in virsta decit el, dar si pudoarea trufie a pudoarei de planeta noua, pe care nici o luneta astronomica n-a intilnit-o.

Ti-am mai spus ce dar ai tu miraculos pentru mine ca mersul lui Isus pe ape de-a ma deschide clar in fata ta. Linga tine sint eu in intregime, fara nevoia de-a ma dovedi si explica. Linga altii sint ca o casa ermetic inchisa deodata: ferestrele dispar zidite, usile dispar tencuite. Linga tine se deschid de la sine ferestre mari prin care vezi tot. E ca o ampla respiratie a plaminilor mei. E ca o dezlegare a inghetului. E ca o disparitie de nouri masivi. Sint eu, dar sint in intregime subt privirea ta. E mai mult decit dragostea. E o senzatie de primavara care izbucneste din pamint cu florile si cu jivinele deo­potriva.

Dar tu esti Monica.

Nu-mi inchipuiam ca alaturi de un alt om, fara de elanul iubirii, miracolul sa se repete. Totusi s-a repetat. Am avut fericirea de-a fi profund straveziu alaturi de un om pe care atunci l-am cunoscut, de care nici dragostea, nici amintirile nu ma legau. Acest salut, aceasta totala descoperire a fiintei intime, care-si pleaca nu palaria ci misterul opacitatii in fata unui alt om, l-am cunoscut din nou, si altfel decit linga tine, in aceasta noapte. Intelegi ce ma leaga si cum ma leaga de acest om. Sint fericit ca tu l-ai pretuit inaintea mea, fiindu-mi tot tu, si de asta data singura calauza spre singurele mele bucurii.

Voi cerca sa te fac sa participi la aceasta vizita.

La unu noaptea ma opream, insotit de Mircea, in fata ferestrelor luminate, care rasturnau o punte galbena de-a curmezisul strazii, oglindindu-se si-n zidul din fata, ca doua vechi icoane.

Mircea a batut la o fereastra. Si Mircea, si eu, aveam un aer de conspiratori. Eram nelinistit. Iar trebuia sa vorbesc, si pe deasupra, in fata unui om inteligent dar cu totul necunoscut mie. Ma pregateam parca sa dau un examen, sa pledez un proces. Eu, cel cu vorbe somnoroase, lipsit de spontaneitate, fals de cite ori doresc sa fiu cit mai natural in fata unui necunoscut demn de stima imi aduceam sufletul de ureche, ca pe un copil care nu vrea sa spuie buna ziua musafirilor din salon. Si pe deasupra era in gindurile mele zapaceala festiva a oraselor de provincie in preajma sosirii regelui. Dar drumul de la ferestrele dinspre strada, pina la usa de dindos, m-a schimbat. Inchipuieste-ti poarta: o poarta din acelea de lemn, strinsa in alveolele pamintului in­gramadit in jurul ei. Are un lacat si zavor, si nu se deschide decit o data pe an, toamna, cind intra lemnele si caruta cu legume. Portita ei e indaratnica si buclucasa. E caracterizata prin aceea ca nu vrea sa se deschida. Trebuie s-o hurduci, s-o salti, s-o impingi cu umarul, si abia dupa indirjita lupta iz­butesti s-o dai in laturi, intr-un scirtiit miriitor.

In ograda, iarba deasa si grasa ca in ograda unei manastiri. Pamintul e ondulat, plin cu gheburi si scobituri, asa ca pasul trebuie sa fie atent si capul inclinat.

Era noapte neagra cu citeva stele. Dupa lumina puternica a ferestrelor din fata, ochii nostri nu mai distingeau nimic. Bijbiiam in urma lui Mircea. Si cei citiva pasi de la ferestre pina la usa de dindos, mi-au rechemat fulgerator amintiri din copilarie. Stii dorul nostru ― tu, Olguta si cu mine de mister, de aventuri, prin noaptea livezii de la Medeleni. Instinctiv ne imbracam cu pelerine. Olguta, in frunte; noi, in urma. Eu imi inchipuiam gindul detrona sefia de fapt a Olgutei ca sint capitan de haiduci si ca-i conduc la un atac nocturn. Mergeam de jur imprejurul casei; broastele, cu saltul lor moale, imi dadeau batai de inima: un licurici ma facea sa tresar, ca un ochi de lup. Dar faceam o baie de mister eroic. Imi incruntam sprincenele ca sa fiu mai fioros eram convins ca am voce de bas, musteti si pumni care-ar fi ucis un bou si darimat un zid. Imi incordam muschii, si simteam parca duritatea defensiva a unei zale ascunsa sub camesa. Era in mine si spaima celor din casa imprejmuita, si calmul incordat al haiducilor care atacau La urma ajungeam in bucatarie. Eram deceptionat de cozile bucuroase ale cinilor, de sunetul farfuriilor spalate, de zimbetul babei care ne oferea cucosei dar si fericit ca eram, in sfirsit, la lumina, intre oameni.

Ce formidabile instantaneitati are sufletul nostru! Aceasta ograda necunoscuta, prin care bijbiiam spre un om necunoscut, imi devenise familiara dupa in­tiiul pas, ca si cum, orb, as fi zimbit in ograda co­pilariei mele, cautindu-va pe voi.

Am asteptat in fata unei usi de lemn cu geamlic, dind pe un coridor intunecat. In sfirsit, in fund, s-a crapat o usa vestind lumina dinlauntru, si a aparut, cu parul vilvoi si barba zburlita, c-o pelerina pe umeri si o luminare in mina, un fel de staret im­presurat de mari palpitari de umbre si lumini. Era ceva subpamintean in aceasta aparitie, ca o intimpinare din vechi veacuri, in fund de catacombe. Uitasem ca sint in Iasi, ca traiesc in aceasta epoca. Eram in preajma unei legende.

Invirti cheia in broasca, aseza luminarea pe un dulapas de linga usa si disparu grabnic, proiectindu-si filfiirea enormei umbre.

Nu intram?

Stai sa-nchida usa. Se teme de curente, zimbi Mircea.

Am intrat. Respectind parca un rit, Mircea lua luminarea de pe dulapas, calauzindu-ma. Miros umed de pivnita leguminoasa, imbinat cu caldura de pod incins. Scindurile se cutremurau subt pasii nostri, ca o barca veche. Pe linga ziduri, teancuri de reviste si de carti. Ne simteam spionati de ochi de soareci. Linga usa odaii, un butoias; pe parete, un portret ingalbenit al lui Eminescu. Un Eminescu ingrasat la jata, puhav, cu musteata groasa, si ochi rataciti.

Am intrat in penumbra unei odai imbibata de fum tabagic. In treacat am zarit patul, un bec electric suspendat ca un paianjen, deasupra capatiiului, o masa plina de carti, o cana galbena cu reliefuri, acoperita cu un servet.

Si din aceasta odaie am pasit brusc in viscolul incandescent al odaii cu ferestre luminate. Eram ca intr-un fulger de magneziu.

Iti mai aduci aminte, Monica, de o fotografie dintr-un album de la Medeleni, reprezentind un calugar franciscan, incins cu o fringhie, in mijlocul Pietii San-Marco, invaluit in zboruri de hulubi? Inlocuieste hulubii cu carti, Piata San-Marco prefa-o intr-o vasta biblioteca fumeginda, si vezi in mijlocul ei un calugar franciscan, cu pelerina de umeri, imprejmuit ca de un zbor de carti. Asa l-am gasit pe profesorul tau. Cartile nu mai erau hirtii neinsufletite. Vibra in ele o agerime, o palpitare de zbor. Si le vedeai pretu­tindeni. Din podele pina-n tavan, de-a lungul paretilor, numai rafturi lungi, indoite subt greutatea car­tilor. Intre ele, nici o aliniere rigida, nici o constringere ordonata; o dezordine voioasa, exuberanta. Toate erau strimbe, zburlite, indoite; unele parca voiau s-aplaude, altele sa cada, altele sa sara. Din unele se tuguia cite-o fituica lunga, atit de lunga incit se inclina ca fumul. Din altele rasareau brosuri co­lorate. Altele aveau capac un caiet coscovit. Dar nu numai rafturile ticsite, ci mai ales odaia era inundata de revarsarea cartilor. Teancuri de tomuri in-folio, legate in piele, margineau ca un zid chinezesc raf­turile de jos. Subt cele doua ferestre, cetate Unga cetate, se inalta Viata contimporana legata in carton. Pe scaune, iarasi carti. O dormeza era acoperita cu reviste si brosuri. Pe podele, ca o procesiune de camile, gheburi de volume, prelungite pina departe de siruri desprinse. Toate erau rasfoite, desfacute, strimbate, insemnate, cu marginile des adnotate, cu textul subliniat cu ros si albastru. Traiau. In jurul acestui om plutea un zbor de carti imblinzite. Aveai impresia ca nu le cauta, ca vin singure, ca un semn de-al lui ar fi chemat zborul galben al volumelor lui France sau filfiirea rosie a volumelor lui Dickens; ca o simpla porunca a ochilor lui ar fi prefacut incaperea intr-o fosnitoare roire de culori, ca vaz­duhul exotic al padurilor tropicale. Si parul, si barba lui, pareau rascolite de zboruri, de vinturile lor. Isi uitase pelerina pe umeri. Aburii fumului de tutun se indoiau desi in jurul lui. Ne privea. Abia atunci i-am vazut vioiciunea ochilor. Era parca ceva vrajitoresc in aceasta aratare scaldata in lumina tare ca o reverbe­ratie de munti calcarosi. Omul acesta zidit in biblio­teca, brumat de fura de tutun de-a lungul noptilor, avea ceva dominator, o naprasnica vitalitate. Nu era nici ostenit, nici indoit, nici batrin, desi sur: Satan, rasarind pe virf de stinca, aratind cu un deget omului care-l viseaza lumea pravalita-n vai, aceasta vibratie trebuie s-o aiba, aceasta inaltare a fruntii, acest port al capului.

Prezenta lui inteteste, distribuie o trepidatie in ginduri, o dezordine care-ti face sufletul asemanator cu odaia in care esti. Te simti rasfoit, minuit, adnotat. Esti o noua carte imblinzita in aceasta padure de carti. Si simti deodata, stind in picioare, neindraznind sa alungi cartile de pe scaune, ca sufletul e la el acasa'

*

Batuse la fereastra, trecuse prin ograda, dupa ce-si exercitase umarul la portita. Acuma astepta in fata usii intunecate. Se familiarizase si cu ograda, si cu riturile casei.

Era atit de puternic mirosul de frunza noua, iarba cruda si lilieci in floare, incit iti venea sa rastorni capul pe spate, ca femeile sarutate pe gura.

Usa din fund se crapa luminos. Aceeasi aparitie in falduri de umbre si lumini, cu luminarea in mina. Ca niciodata insa, usa de afara se deschise. Flacara luminarii ramasa pe dulapasul de linga usa, in re­varsarea de aer proaspat, se inclina suplu, rasturnind lungi fluturari de umbre, pina departe, prin intune­ricul ograzii.

― Dumneata esti, domnule Deleanu?

― Eu sint. Buna seara, domnule profesor.

Doua brate impetuoase desfacura pelerina, proiectindu-se pe stele.

― Domnule Deleanu! Domnule Deleanu! Ce catas­trofa e respectul! Dumneata imi spui 'domnule pro­fesor' cu un ton atit de reverentios, incit ma insulti! Si ai dreptate. Tinereta trebuie sa insulte batrineta prin respect. Domnule Deleanu, cel mai grav pacat al omului este batrineta. Intelegi dumneata ce-i pri­mavara?

Danut zimbi, respirind larg.

― Te inseli, domnule Deleanu! Sa-ti spun eu ce-i primavara. Acum treizeci de ani ― simti dumneata ce monstruozitate e in gura unui om sa poata spune: acum treizeci de ani eram tinar!; acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam in cap, nu de cum era capul pe dinafara. Eram genial, domnule Deleanu, te asigur. Tinereta e geniala. In loc sa ma admir in oglinda, ma uitam in carti. Sedeam in Tatarasi, intr-o casa cu lut pe jos. Daca varsam apa se facea glod. Zvirleam tigarile oriunde. Era o dezor­dine infioratoare. Recitam versuri cu voce tare. Suieram partiturile operelor romantice, de la un capat la altul. Somnul ma ofensa. Nu-l puteam ac­cepta Si cind venea primavara, intiia noapte de primavara, ieseam pe pragul casei; o casa de mahala, domnule Deleanu, o casa de barbier; dumneata nu cunosti asa ceva! Si ce crezi ca faceam? Crezi ca eram umilit ca afara-i primavara si ghetele mi-s rupte, si pantalonii peticiti? Nu, domnule Deleanu! Eram fericit. Imi spuneam: 'Ma, baiete, a venit pri­mavara. Astepti o fata. Te iubeste. O iubesti. O astepti.' Nu asteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate fetele lumii puteau sa vie. Asta-i primavara! Sa fii calic, sa nu te stie nimeni, sa stai pe pragul unei case de mahala, si sa fii imparatul dragostii Acuma acuma dumneata imi spui 'domnule profesor', afara-i primavara, si-mi vine sa stranut. Stranuta. Poftim in casa, domnule Deleanu. Si inchide bine usa. Natura nu respecta pe oamenii batrini!

Trecura in odaia alba de lumina si de fum. Danut isi rezema geanta pe fereastra, asezindu-se intr-un scaun leganat pe talpi curbe de lemn.

― Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am capatat un permanent pe Caile Ferate. Uite-l: e de piele galbena, cu fotografia mea. Sint fericit. N-am sa calatoresc niciodata. N-am sa-l utilizez. Dar acest carnet ― il agita cu mina, juvenil ― ma face stapin pe o tara intreaga. Il am aici in buzunar, si pot pleca oriunde. Deschid carnetul si stiu ca pot pleca in Bucovina sau in Ardeal. Asta-i fericirea, domnule Deleanu: sa detii simbolul unui grup de virtualitati. Asta-i tinereta: simbolul virtualitatilor viitorului. La intii ianuar 1923, biletul acesta, tot asa de galben si tot asa de curat, va fi un simplu permanent expi­rat, amintirea nici unei calatorii. Asta-i batrineta, domnule Deleanu: un permanent de viata in ziua expirarii

― Dar bucuria permanentului pe Calea Ferata?

― Asta-i senilitate, domnule Deleanu!

Pelerina-i cazuse de pe umeri, pe marginea foto­liului. Nu se instala pe scaun, decit in treacat. Fiecare navala de ginduri, indignare sau entuziasm, il ridica in picioare, mobil si vivace ca popindaii la margine de drum. Era imbracat cu un surtuc de stofa galbuie cu patratele negre, a carui forma oscila intre tunica si pijamaua de odaie. Mansete cilindrice, de moda veche; guler moale resfrint; cravata neagra cu no­dul facut de-a gata, cam strimba.

Uneori ochiul drept avea incretirea ochiului de bijutier expert, cind il concentreaza prin monoclul tubular al lupei, asupra unui diamant. Acest gest, care-i asimetriza fata, strimbindu-i sprinceana ochiu­lui drept, exprima efortul de-a formula un gind obscur.

In clipele de popas pe scaun sedea picior peste picior, aratind ghete batrinesti cu margini de elastic, si urechile iesite afara. Te-ai fi asteptat la eforturi artritice sau reumatice. De unde! Unghiurile genunchilor erau prompte, dind un neastimpar juvenil picioarelor, contradictor cu incaltamintea.

Atent, pirjolea cartonul tigarii la flacara unui chi­brit. Alaturi, pe birou, cartonul unei cutii cu tigari era acoperit cu inscriptii marunte, unele subliniate cu creionul ros. Danut deslusi un galop de litere: 'Majoritatea scriitorilor privesc sufletul omenesc cu luneta astronomica. Rezultatul: aproximative harti cu linii groase. Proust il priveste cu microscopul, fiindca e altfel situat fata de suflet'

Cu ochii la cartonul cutiei de tigari, Danut zimbea. Ii surprinse privirea si zimbetul. Isi trecu mina prin par, tragind din tigara fum gros.

― Domnule Deleanu, sint un om vicios. Uite ce-am ajuns: o mina si un creion. Restul nu mai exista. Scriu, scriu, scriu. Sint o nota pe marginea cartilor. Am vrut sa ma vindec. Am inchis in birou toate colile de hirtie, toate caietele, tot ce era susceptibil de-a fi mizgalit. I-am dat cheia lui domnu Balmus, rugindu-l s-o tie o saptamina. Care crezi c-a fost rezultatul? Uite-l: scriu pe cutiile de tigari. Uitasem sa inchid si creioanele! Ce diabolica inventie, dom­nule Deleanu, instrumentele de scris! Dumnezeu l-a facut pe Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Pacatul vietii e dar dumnezeiesc. Dar diavolul a des­prins o aschie din cornita lui si a intins-o omului. Era instrumentul scrisului Cind ti-ai petrecut viata scriind, ridici capul la batrineta, dindu-ti seama prea tirziu ca pacatele lui Dumnezeu sint ale vietii, dar pacatul scrisului e impotriva vietii. Cu fata in aburii tutunului, zimbi privind ferestrele. Spune dumneata, domnule Deleanu, in noaptea asta de primavara n-ar fi mai cuminte, decit sa grifonez cartoanele cutiilor de tigari, sa fiu sus pe Ceahlau? Te-ai suit pe Ceahlau?

― Pina sus, nu. Am fost la Durau.

― Se poate, domnule Deleanu? Atunci nu stii nimic! Sari de pe scaun, avind desigur Ceahlaul in fata ochilor. Noaptea pe Ceahlau cu amici! Altceva nu exista! Ai douazeci de ani, o pelerina pe umeri, si esti pe Ceahlau! Nu trebuie sa uiti tutunul! Daca n-ai tigari, te-arunci de pe Ceahlau la vale, ca sa ajungi mai presto la un pachet de mahorca Hei, domnule Deleanu, dar ca s-ajungi pe Ceahlau nu poti umbla cu fleacuri: cu automobile, cu motoci­clete, cu aeroplane. Erezie! Te duci cu clasa treia pina la Pascani. Maninci bine la o crisma: o fleica, o bucata de pastrama; bei un pahar de vin. Dupa aceea angajezi un landou Zimbea catre Danut, invirtind din mina. Ii sclipeau si ochii si narile. Dom­nule Deleanu, din landou vezi lumea altfel. Landoul nu e un vehicul, e un criteriu. Peisagiile intra si iesa cu respiratia dumitale, ca fumul tigarii incorpo­rat in plamini. Dumitale nu se poate sa nu-ti placa sa stai pe canapea, cu picioarele pe parete. Stai comod si exuberant in acelasi timp. Uite-asa stai in landou! Trupul in fund, picioarele pe scaunasul din fata; cerul la cap, cerul la picioare. Caii au zurgalai. Spi­narea vizitiului e plina de soare. Si deodata se des­chide valea Moldovei

Isi dadu bratele in laturi ― cu ochii in extaz ― asa cum poate Dumnezeu le-a dat, impingind muntii sa onduleze tot mai argintiu albastri spre cununa zarilor, ca sa faca loc apei cu fulgere de-argint pe vai de soare.

― Domnule Deleanu, il cunosti pe Sadoveanu?

Danut facu un gest vag.

― Domnule Deleanu, toata valea Moldovei, toata lunca Siretului sint Sadoveanu. Acolo te descoperi in fata artei lui Sadoveanu. Asta inseamna literatura: sa-ti apartina natura. Sadoveanu e cel mai pur arcus al prozei romanesti. Moldova, toata Moldova, e vioara pe care cinta Sadoveanu Luna pe care o vezi rasa­rind la Agapia deasupra brazilor negri, 'cu lumina ei fecioara', e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o daruieste plina, de cite ori rasare, lumii romanesti. Sadoveanu a daruit Romaniei valea Mol­dovei si lunca Siretului E teribil omul acesta, dom­nule Deleanu! Are ochi mici de elefant si vede tot, nimic nu-i scapa. Am calatorit odata, cu el si alti amici, pe Bistrita, cu plutele. Eram scandalizat! Eu ma agitam ca un negustor de haine vechi care se tirguieste, pe cind Sadoveanu juca sah, pe Bistrita. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam! Sa-l auzi pe Sadoveanu la Toance, in loc sa urle, ca spune placid: 'Sah la rege!' Ei bine, domnule De­leanu, peste o saptamina imi trimetea o nuvela pentru revista. Vazuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i scapase. Inghitise Bistrita cu Toance cu tot, pe cind juca sah. Pina si un cuc, pe care-l auzisem cintind in timpul drumului, cinta in nuvela lui, 'mirat' asa cum cintase in natura Iar am ajuns la literatura! Vezi, domnule Deleanu, asta-i batrineta: pornesti cu lan­doul de la Pascani, si-n loc sa ajungi la Ceahlau, ajungi la Eminescu si la Sadoveanu! Pe lumea cea­lalta ― sa zicem ― cei care-au trait se vor duce in rai; cei care-au scris, in infern. Infernul, domnule Deleanu, n-are miros de pucioasa si piatra arsa; are miros de cerneala si creion. E o foaie de hirtie plana, cit planeta Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. Asta-i tortura! In vecii vecilor vor scrie fara odihna Dar, oricum, parca tot e mai placut decit s-asculti in paradis predicele sau anec­dotele cutarui om politic, sa fii in manuscrisul ghe­enei ordonanta penei lui Voltaire

Ar fi fumat neintrerupt tigara de la tigara, dar prajirea prealabila ii impunea opriri. Si Danut fuma mult. Fumul se indesise. Era ca un inceput de ceata in jurul reverberului unui chei londonez.

A doua zi dimineata Danut avea proces la judeca­torie. Trebuia sa se destepte cel mult la opt. Apoi venise hotarit sa dea caietul: sa scape de aceasta incertitudine, de aceasta obsesie. Uitase si de una si de alta. Si altii pateau ca el. Scopurile vizitelor ramineau la usa. Dizolvate in aceasta atmosfera, orele isi pierdeau preciziunea diurna si semnificatia so­ciala. Si decorul de carti si fum, si omul care-l in­sufletea traiau pe un plan special. Viata devenea un obiect de speculatiune intelectuala, pierzindu-si greu­tatea pe care-o are atunci cind o traiesti pe cimpurile ei de lupta. Aceasta usurare de viata, pe care-o gasesti in unele carti, Danut o gasea in aceasta inca­pere, alaturi de acest om. Devenea si carte intr-o masura, dar si lector. Aici, reveniri la cealalta viata ― echivalente cu trezirile din betia de opiu ― nu existau. Principiul excluderii lor era permanent. Nocturnul animator, si cind vorbea, si cind tacea, si cind sedea locului, vibra. Era ca fatetele brilian­telor constrinse prin structura lor sa sclipeasca mereu, dind briliantului pretioasa agerime, fulgurant contur. Uneori vorbea numai el: rareori. In genere asculta si replica. Replica rezumativa, care rectifica erori. Avea si oroarea, si pudoarea seriozitatii: de aici, fantezia si vesnica autopersiflare.

O surpriza a conversatiei acestui om, fata de stilul scrierilor sale, era imagismul. Scrise, fraza colorat vorbita, analiza metaforic prescurtata in notita, de­veneau uscat analitice, didactic clare. Pitorescul aces­tei metamorfoze era explicatia imajata pe care o dadea: 'Imaginile sint un fel de fosforescente de licurici, agreabile in timpul noptii. Ele nu lumineaza conturul total al unei privelisti, dar semnaleaza ochiului intinderea obscura, o fac presimtita prin luminari discrete sau vii, dar fragmentare. E percep­tia poetica, suficient de vaga, pentru care lumina nu mai este un mijloc de cunoastere, ci un scop: bijutarie pe obscur. Critica, insa, nu trebuie sa lucreze cu imagini, ci cu lumina diurna a inteligentii. In timpul zilei, incandescenta licuricilor devine inutila, ca si luminarea. Intrebuintarea sistematica a metaforei in critica face numai dovada vanitatii criticului; ima­gina exprima dorinta lui de-a dovedi scriitorului discutat ca si el dispune de materialul poetic al acestuia. Astfel, criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la obiectul propriu artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera cucoane elegante, punindu-si pe degetele profesionale toate inelele de care dispune, pentru a fi «sic». Cred ca aceasta opera­tiune nu se cheama a face critica, ci a face stil. Perfecta adaptare la scop, e o lege de fier in industrie impunind inexorabil fiecarui obiect stilul adecvat destinatiunii sale. Caroseria unui aeroplan sau a unui automobil e un model de stil adecvat vitezei terestre sau aeriene. Tot asa, tunul exprima riguros expulza­rea exploziei, echilibrata cu rezistenta la aceasta vio­lenta provocata. In industriile intelectuale insa, putini oameni se mira daca vad un tun cu corset, sau un aeroplan in forma de biserica. Cei mai multi chiar, admira aceste incongruente, atribuindu-le fanteziei creatoare'

Alaturi de Danut, pe marginea dinspre el a biroului, un numar recent al Vietii contimporane isi producea sumarul. Ochii lui Danut intilnira un titlu de poezie: Primavara. Cetise intimplator poezia. Era identica, de pe aceeasi tulpina desprinsa, cu milionul de poezii al primaverii.

― Domnule profesor, de ce publicati astfel de poezii? Am cetit aceasta Primavara. E inutila. O apreciezi cu exclamatia: Ei, si?!

― Domnule Deleanu, eu, individul din fata dumitale, ma raliez la aceasta exclamatie. Dar redactorul Vietii contimporane, adica tot eu, protesteaza. Cri­teriul absolut e valabil numai in intimitatea craniu­lui. O fapta inseamna o cedare de absolut a mintii. Fapta e penitenta ideii, e un antrenament pentru modestie. Cind mie nu-mi place o poezie pe care redactorul Vietii contimporane o publica, exclam: 'Imbecilule, uite ce prostii faci!' Dar acest redactor al faptelor, ricaneaza: 'Ce-ti pasa! Dumneata stai cu Tolstoi si Eminescu! Poftim in locul meu sa vad cum te descurci?' Il las deci sa publice o literatura care nu-i iscalita nici de Tolstoi, nici de Eminescu. Cite prostii nu face pentru o femeie un om indra­gostit! Eu le fac pentru o revista. Sa nu-mi critici revista, domnule Deleanu, fiindca intre patru ochi ma constringi sa-ti dau dreptate. Aceasta Primavara e iscalita de o debutanta. O debutanta care publica de zece ani. E un dar pretios al femeilor sa debuteze mereu Ce spune? Lua revista incruntat, si intilnind versurile zimbi. Cer, rindunele, albine, soare, flori! Domnule Deleanu, putini stiu adresa particu­lara a primaverii. O intilnesc numai la receptii de gala. De altfel au mult curaj. Ei spun, 'cer, soare', cum spun eu 'batista, chibrit'. Sint familiari cu fru­mosul oficial: asta-i maguleste Hm! Un cer de primavara Se ridica in picioare, cu revista in mina. Domnule Deleanu, ia sa lasam fleacurile, sa fim oameni de treaba. Ia sa presupunem ca a venit pri­mavara. Intr-un colt de ograda orasaneasca, spre seara, un om invirte un pui in frigare, deasupra ja­rului. De ce nu-l frige in bucatarie? Fiindca s-a dus iarna, si afara-i mai racoare decit in caldura bucata­riei. Omul si-a lepadat surtucul, si-a suflecat minicele: miscari de vara. Nu-i tare cald afara inspre seara, dar e aer curat si jarul la care se frige puiul il incalzeste si pe el. Invirte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge puiul cu pana muiata in unt. Cojita se rume­neste. Jarul se spuzeste. Un miros delicios Si-n fund, cind ridica ochii, sa-si stearga naduseala de pe frunte, zareste ceva albastru: cerul

Danut zimbea.

― Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul primaverii? Dar noi sintem oameni de treaba. Nu l-am cautat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne ingheata. Noi l-am luat cu binisorul si l-am surprins. Degetul afirma hotarit. L-am vazut, dom­nule Deleanu. Uite o adresa particulara a primaverii. Si cite n-are! Nu-i spuneam daunazi, unui tinar scriitor, talentat de altfel, care se repezea de-a dreptul la rasaritul soarelui: si acela, tot de primavara. I-am spus: 'Lasa, domnule, soarele. Vrei sa redai bucuria primaverii? Uita-te la pamint. Ia un vacsuitor de ghete. A aparut in coltul strazii o data cu rindunelele primaverii. Se intinde in soare, si-a reluat profesia. Vine un musteriu. Intinde piciorul pe calapod. Lustra­giul scoate crema, unge bine, da vint periilor, da-i, si da-i, lesa un lustru cumplit. Vede soarele ca in oglinda, in ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria pri­maverii!' S-a ofensat, domnule Deleanu! Mi-a spus ca-s om prozaic. Si-a publicat poezia cu soarele la alta revista. Am pierdut un baiat de talent

― Dar prost bine!

― Poet! Poetul afirma, contrazicerea sau discutia il ofenseaza. Poetii seamana cu Dumnezeu, domnule Deleanu. Lumea e o afirmatie. Diavolul e un critic literar! Vezi raporturile! Si astazi, domnule Deleanu, critica e in mina poetilor. De asta am ajuns un om suparator. Generatiile de astazi vor sa se apropie, prin misticism, de afirmatia lui Dumnezeu. E foarte frumos si inaltator, dar nu trebuie sa-l uitam pe Diavol. Trebuie sa-l respectam. Dumnezeu a dat omului femeia; Diavolul i-a sugerat demnitatea Bei un pahar de ceai, domnule Deleanu?

― Da, multumesc.

Isi lua pelerina pe umeri, trecind in odaia de alaturi. Danut se rasturna in scaunul leganat, cutreierind paretii cu privirea. Fata in fata, asezate pe doi pareti potrivnici, doua tablouri se priveau: unul era o reconstituire cit mai stiintifica a antropoidului. Un fel de matahaloasa gorila, ingreuiata parca de propria-i vinjosenie, intr-o atitudine cracanata de mari­nar beat, care iese din taverna, cu maciuca-n mina flocoasa, cu capul proeminent prin falca de jos, inexis­tent prin frunte, dominind o intindere de pustietati, alaturat cavernei; celalalt tablou era o fotografie a lui Anatole France in odaia sa de lucru. Pe fondul cenusiu al bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste picior, isi trimetea privirea ascutita. Ca­lota pe crestetul capului, frunte inalta, nas dirz, ochi robusti, mustacioara deasupra unei buze spiritual carnoase, barbison viguros desi sur, jiletca de catifea pe un pintec bombat ca o frunte de poet. Si intr-un tablou, si-n celalalt, erau doua versiuni ale elanului spre viata. Dar puterea cavernelor parea terorizata, fioros, miriitor terorizata, pe cind puterea bibliotecii zimbea. Parea mai sigur omul zimbetului sceptic, decit antropoidul ghioagei dogmatice. Mai incolo de portretul lui France, pe acelasi parete, un Schopenhauer cu o cravata complicata ― a carei imbinare cere o concentrare de cel putin un sfert de ora in fata oglinzii ― arata cu degetul o frunte gotica prin dimensiuni si cute. Concomitent cu fruntea si cravata, producea un rictus amar si dispretuitor in fata fo­tografului. Trista lege a cabotinismului! Oameni care-au trait veridic, la o parte de lume, macar in fata fotografului, aduc lumii tributul lor de cabo­tinism.

― Domnule Deleanu, ce-aveti dumneavoastra cu Schopenhauer? rasuna glasul de dincolo. Si dum­neata; si domnul Balmus, il priviti agresiv!

Danut sovai. Nu vroia sa jigneasca. Totusi foto­grafia il provoca.

― Domnule profesor, la varieteu sau la opereta, cind dansatoarea se-ntoarce cu spatele la public, si facind o reverenta inversata isi da volanasele peste cap aratindu-si formele cele mai pretioase, nu poti spune nimic. Ori aplauzi, ori n-ai ce cauta acolo. Dar cind un Schopenhauer isi arata fruntea cu de­getul gestul sau fotografic nu e departe de volana­sele dansatoarei.

Redactorul Vietii contimporane uita de ceai. Sari in odaie, adus parca de fluturarea pelerinei, cu bra­tele in sus.

― Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, dupa cele ce mi-ai spus, te-as fi ucis in duel Bratele-i cazura. Zimbea plin de fum, ca un vulcan. Dar acum te admir. Ce tinar trebuie sa fii ca sa nu-l respecti pe Schopenhauer! E singurul om, domnule Deleanu, care are dreptul sa-si tie degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseta tineretii! Si-n fata lui Schopenhauer e usoara in 'volanasele ei'!

Isi aduse aminte. Intra in cealalta odaie, precipitat. De-acolo, glasul rasuna binevoitor:

― Domnule Deleanu, si elementele naturei te dez­aproba. Iti voi servi un ceai indignat!

*

Intiile lumini ale diminetii se ivira la ferestre ca o mirare exterioara.

In odaie, ceaiuri, fum, dezordinea carunta a scru­mului presarat de la o vreme pe podele, de gestul distrat si larg. Danut avea acel inceput de melancolie adus de noptile de-a lungul carora ai evocat tinereta unor femei moarte. Vorbisera intr-adevar despre fe­mei, dar despre femeile literaturii: Anna Karenin, a carei moarte te lasa singur pe un peron de gara, printre straini; de Irena din Fum, care la optsprezece ani te priveste cu ochii dusi spre timple ca ai figu­rilor egiptiene, pe tine, deopotriva ca si pe eroul lui Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde a lui Tagore; Odetta lui Proust; Sasa din Viata la tara; Tess d'Urberville a lui Thomas Hardy

Ciudatul om din fata lui Danut le cunoscuse pe toate, le iubise pe toate. Vorbele lui despre ele pareau spovedanii. Retinuse detalii care numai in mintea unui indragostit ramin. Descria fosnetul rochiei de bal a Annei Karenin, cind se coboara jos de pe treapta trasurii; in incaperea plina de fum si de carti, fosnetul rochiei de bal lasase o lunga tacere, ca un parfum de primavara venit pe fereastra.

La Baden-Baden, Irena avea douazeci si sapte de ani. Se schimbase. Cel care-o evoca o cunoscuse cind avea optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev de­venise o amintire a ochilor lui. Irena avea bustul si carnatiunea figurelor zugravite pe boltile Palatului Dogilor din Venetia.

Abia atunci Danut observase o particularitate a acestui om. Cind vorbea despre femeie in genere, o analiza si situa fiziologic, net, fara nici o crutare. Nici vulgaritate, nici cinism: o contractare abstracta, un efort de-a o dispretui stiintific. De indata insa ce vorbea despre o anume femeie ― Irena, Anna Ka­renin, sau alta ― gesturile sale deveneau de catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un lirism evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre munti cu brazi, lumina lunii.

Ceea ce pe ceilalti oameni ii face brutali si vulgari in viata, in fiinta acestui om se convertise in atitu­dine filozofica, lasindu-i in fapte delicateta pe care altii o au numai in literatura. Acest original echilibru ii dadea in toate cele o aristocratie mai inalta decit cea conferita de vechimea si puritatea singelui nobi­liar. Aceasta nedezmintita distinctiune il facea sa reactioneze armonios in fata celui mai vulgarizant subiect pentru barbati: femeile.

In loc sa se ispraveasca prin anecdote picante, evo­carea femeilor lasase melancolie, ca o veghe printre morminte.

Becul electric se stinse. Orasul, prin uzina elec­trica, le facea semn.

Danut se ridica. Luindu-si palaria agatata de minerul ferestrei, intilni si geanta. Isi aduse aminte cu o stringere de inima, de el, de viata, de avocatura, de tot Abia isi stapini un oftat. Scoase caietul din geanta.

― Domnule profesor

Gestul era clar si dezolat. Ochii lui Danut, prin penumbra sura a odaii, intilnira un zimbet mali­tios.

― Iarta-ma, domnule Deleanu, dar stiu. Domnul Balmus mi-a povestit amical cum sa spun? fobia dumitale de publicitate. Da-mi voie sa-ti string mina.

Microbii disparusera de pe mina intinsa cu manu­scrisul.

*

Intrind in odaia lui, masinal, Danut invirti butonul electric. Becul nu se aprinse.

A! era dimineata. Isi zvirli surtucul pe un scaun, isi desfacu nodul cravatei si, cu o miscare smuncita, descheie deodata toti nasturii pieptarului camesii. Abia atunci zari pe masa de lucru o coala de hirtie infipta cu un ac deasupra caietelor.

'Draga Danut,

O veste buna. Am primit o telegrama de la papa, in care ma anunta ca soseste mine seara cu fetele. Acuma:

1. Mine te demenajez in odaia ta. Scoala-te dis-de-dimineata, ca sa pot pregati odaia Monicai.

2. Pune-ti caietele in geamandanul de linga pat, ca sa nu umble servitorii printre ele. De ce te culci asa tirziu, Danut?

Noapte buna,

Mama.'

Zimbete dansara in jurul odaii.

Danut porni cu pasi mari de-a lungul si de-a latul. Vestea intrase in el ca un ritm imperios, devenit tumult. Patul si somnul erau de prisos. Se rezema de fereastra, respirind adinc dimineata de primavara. In tacerea palida, glasuri intrebatoare ciripeau ascutit.

Ai fi zis ca o astepta pe Monica sa soseasca pe fe­reastra, nu pe usa. O vedea apropiindu-se in cerul cu dungi blonde. Reciti scrisoarea, cuprins de indoiala. Nu! 'Soseste mine seara cu fetele' adica diseara A! Sa-si stringa caietele. Le lua pe toate, gramadindu-le in geamandanul pregatit de mama lui. Lipsea un caiet. Da! Un caiet nu mai era al lui. Intrase in viata.

Dar venea Monica.

Se rezema iar de fereastra. Soarele rasarea. Ca­ietul! Monica! Era si fericit, si trist. O plecare: Caietul. O sosire: Monica.

In discul soarelui, toti si toate isi recapatau um­brele. Numai el si-o vinduse, tocmai in clipa cind se apropia de el lumina lui.

PARTEA A TREIA

Intretinerea curateniei unei case, subt denumirea generica de grijitura, insumeaza doua categorii de actiuni, de aceeasi natura, urmarind acelasi scop, deosebite insa prin profunzime si importanta. 'Grijitura mica' este zilnica ― in principiu ― avind ca simbol cirpa de sters colburile, sau universalul sort al servitoarei, si ca instrumente, matura, farasul si bodoganeala oficiantei.

Grijitura mare e sporadica ― in unele case e saptamanala, ca si baia stapinilor; in altele, lunara, ca si primenirea cearsafurilor; in altele, anuala, ca si viligiatura; si-n altele, virtuala, ca si cistigul la loterie ― avind ca simbol evacuarea mobilelor din casa ― covoarele pe fringhie, barbatii la club ― si ca instrumente, batul de batut covoarele, matura cu git de girafa pentru atele de paianjeni, ceara pentru lustruitul podelelor, cu adaosul prealabil al sirmei, daca-s parchete, lighenele pentru spalatul fe­restrelor, si nervii, vizibili ca vita din pridvor, ai stapinei casei.

Pe linga aceste doua soiuri de grijituri, clasificabile dupa criteriul curateniei casnice, exista o a treia perturbare, inrudita cu celelalte prin nervii execu­torilor ― femeile ― si crisparea ursuza a executatilor ― barbatii ― dar deosebite de ele prin scop. Aceasta a treia actiune interioara e desemnata de vocabularul barbatilor prin denumirea: 'mania schimbarii'. Gratie acestei manii, mobila ietacului a fost pe rind in odaia salonului, in odaia biroului, in odaia sofrageriei, ale caror mobile, si ele, la rindul lor, au calatorit prin toate incaperile. Astfel ca fiecare odaie a fost amanta fiecarui mobilier, ca in acele oribile familii nomade, in care tatal nu e numai sotul nevestii, ci si amantul fetelor, precum si al soacrei sale.

In sfirsit, o a patra categorie de actiuni domestice se desprinde dintre celelalte, depasindu-le prin pa­teticul sau, inaltindu-se intre actele zguduitoare ale omului in lupta cu destinul.

Barbatul iubit a plecat in razboi. Femeia a ramas singura in decorul fericirii de pina atunci. E trista printre amintiri. Pe o masa e fotografia lui. Inainte, la acea masa lucra. Venea in virful picioarelor, ii incolacea cu bratele capul lui sever barbatesc, si-l vedea zimbindu-i, luind-o in brate, dezmierdindu-i fruntea. Acolo, de la acea fereastra goala pe un ano­timp vesel sau trist, il pindea spre seara, cind se intorcea acasa. El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei de-acum, tot la fereastra, e un cuib gol. Acolo, pe taburetul vechi de la parintii ei, intr-o iarna, cind el a venit acasa cu castane, s-au asezat copilareste pe taburetul prea mic pentru ei, la gura sobei. Timpul trece. Vestile de la cel asteptat sint tot mai rare. In locul amintirilor, care oricit tot ii aduceau un inceput de zimbet, vine tristeta. E ca un inghet al amintirilor. Sta singura, tot mai sin­gura si mai parasita, fara de cel iubit, fara de amin­tiri. Mobilele par intepenite pe veci intr-un cavou. O carte care cade, o fereastra care tresare, o mobila care scirtie, dau presimtiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Parca nu mai indrazneste sa puie mina pe nimic. Noaptea are cosmaruri care o prabusesc plingind deasupra patului ca pe un mormint. Prin intuneric toate mobilele o infricoseaza. O pindesc. Vor s-o gituie. Se desprinde ca o ura din mutenia si neclintirea lor opaca.

Treptat, decorul fericirii de odinioara devine un loc de groaza. Ar vrea sa plece, sa fuga de acolo dar acolo trebuie sa-l astepte pe cel care cine stie daca va mai veni.

Si intr-o zi, factorul aduce, subt un ziar vesnic zvirlit, scrisoarea.

Vine!

Trebuie sa-l primeasca in odaie, asa cum il pri­meste in inima ei. Dar odaia e razbita de tristeta si oroarea lungei asteptari. Nu mai e odaia zimbitoare de odinioara, desi-i aceeasi. Nopti si zile de moarte si pustiu au instrainat-o de ei, au golit-o.

Nu grijitura! Trebuie sa alunge moartea si inghe­tul intiparite in toate mobilele. Aripile ferestrelor in laturi, sa intre aerul si soarele. Ochii care-au plins prea mult se deprind sa rida. Obrajii prea palizi trebuie sa fie rumeni. E o febra si-n mini, si-n odaie. Trebuie sa invie, trebuie sa rida odaia, sa se lumineze ferestrele, sa respire oglinzile.

Acea grijitura in friguri e o lupta a bietei fapturi omenesti cu destinul. S-au adunat multe ate de pa­ianjen pe descurajarea zidurilor, si a intrat mult colb in desertul covoarelor.

Un om traieste despartit de nevasta lui. Divortul s-a rostit impotriva-i. Tribunalul a incredintat cres­terea unicei fetite, mamei. Numai o luna pe an tatal are dreptul sa auda in casa lui risul copilului sau.

Casa ursuza de om care-a avut familie si n-o mai are. Mobile rigide. Posomorirea tacerii barbatului singur, care nu mai e tinar, care nu mai stie sa cinte,

sa gesticuleze, sa monologheze, sa faca dezordine exuberanta. Casa fara de femeie si copil: gra­dina paraginita intre ziduri severe. Traieste totusi in ea, mai mult noaptea; s-a deprins.

Dar vine si ziua copilului. Trebuie sa soseasca fe­tita lui. Abia atunci isi da seama ca incaperile-s lugubre, ca risul copilului instrainat de el se va sfii in fata omului care traieste intr-o casa incrun­tata.

Atunci, redevenit tata cu ingrijorare, lucid, cer­seste zimbete pentru casa in care va intra copilul. Cumpara flori pe care le-mbulzeste stingaci in vase prafuite. Cumpara o papusa roza cu dantele albe, in bratele careia deschide gestul secret de intimpinare a inimii lui. O asaza pe o canapea, sa nu vada fetita pustiul canapelei, ci numai papusa. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu bomboane. Pe covorul neumblat raspindeste insufletirea citorva ju­carii: vehicule de tinichea, un tren cu resort, un vaporas, un scrinciob, o menajerie. Pe bufetul din sofragerie, neinsufletit pina atunci, rinduieste man­darine, o cutie de curmale, un carton de prajituri, biscoturi pudrate cu zahar.

Lupta cu umilele lui arme omenesti sa izgoneasca din casa intiparirea pustiului. Sa creada fetita lui ca intotdeauna rid flori si mandarine in casa omului necunoscut, sa-i fie draga macar papusa din casa tatalui ei, daca nu omul care-a cumparat-o, punind-o sa astepte pe canapea, ca un alt copil ― cum­parat de la magazie ― in casa fara de copii si bucurie.

Pregatirile care se faceau in casa Deleanu, pentru primirea fetelor, in aceasta categorie intrau. De cind plecasera fetele in strainatate, cu trei ani in urma, plecase si viata casei. Devenise deodata prea mare vechea casa Dumsa, ca o haina pe un trup slabit de boala. De altfel, o data cu fetele, parasise si domnul Deleanu casa fara Olguta. De trei ani, sedea mai mult la Bucuresti. Venea saptaminal acasa, dar nu mai participa zilnic, ca odinioara, la viata ei. In timpul razboiului, faima profesionala a domnului Deleanu crescuse. Era solicitat din toate colturile tarii pentru marile afaceri penale de dupa razboi. Se instalase la Bucuresti, de unde alerga prin toata tara, ca o veverita in padure. Clientela iesana o lasase pe seama lui Puiu si a lui Danut; se rarise: ograda nu mai avea insufletirea de odinioara.

De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna Deleanu si Danut. Amindoi tacuti, retrasi, singuratici. Amindoi limitati la cite o odaie. Sofrageria, unde se intilneau de doua ori pe zi, era ta­cuta in timpul meselor in doi, ca un vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului si ale mesei erau punctual respectate. Programul meselor, fara surprizele ex­plozive din pachete, ale domnului Deleanu, erau mo­notone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace pretutindeni. Acalmie. Nimeni nu mai trintea usele, nimeni nu mai aducea cinii in casa, pasii nimanui nu mai treceau bubuitori pe scari si prin odai. Copi­laria si tinereta Olgutei rasunasera in casa ca o vesnica revarsare de castane salbatice, rostogolite ne­buneste. Se scuturase acel castan alegru. Tacere. Trei ani de tacere. Aproape paragina. Doamna Deleanu nu mai avea cui sa faca observatii, nu mai era con­trazisa de nimeni. Viata impetuoasa si rasunatoare a Olgutei se prefacuse in scrisori, citite cu ochelarii pe nas, la o fereastra sau la lumina unei lampi. Nici pianul nu se mai auzea. Dezacordat de aproape trei ani, devenise o mobila neagra, pretext pentru stersul colbului atit de vizibil pe un pian. Treptat, casa se imbibase de tacere ca de un fel de umezeala.

Se facea zilnic amanuntita curatenie in toate odaile, dar nu mai erau flori, nu mai vibra unda de viata pe care-o lasa tinereta rizind, vorbind si respirind. Si nu mai era dezordine. Mobilele, zilnic la fel ase­zate, adormisera somn greu. Razele de soare prin perdele luminau in suluri ca in bisericile goale. Pasul rasuna prea tare, prea solemn. Tic-tacul ceasorni­celor si al pendulelor domina tacerea ca in casele batrinesti.

Si zidurile exterioare se ingreuiasera parca. Era o inclinare in ele, ca in corabiile parasite. Plopii care hotarniceau ograda si gradina inspre strada, giganti, dadeau casei tacute o reculegere mortuara, o umbra de fatalitate.

Dar plecarea fetelor adusese si o alta schimbare in viata casei: distantarea raporturilor dintre stapini si servitori. Olguta glumea cu toti servitorii, ii zeflemisea, se ducea la bucatarie, unde era ado­rata, ii poreclea, ii interpela la masa ― stabilind o glumeata legatura intre viata lor si viata stapinilor. Iar Monica, interpunindu-se intre ei si doamna Deleanu, pacifica furtunile, rezolvind pasnic toate conflictele dintre ei. Caci cu virsta, doamna Deleanu devenise mai severa fata de neascultarile lor, fata de ciocnirile dintre ei. Astfel, in lipsa fetelor, vechea bucatareasa de la Medeleni, 'baba', care in ultimul timp luase darul betiei, fusese congediata. Monica ar fi impacat lucrurile, mai ales ca Olguta avea pentru servitorii batrini, indeosebi pentru baba, o afectiune care-i facea imuni fata de oricine si orice. Regretase si doamna Deleanu indepartarea acestei vechi servitoare, contimporana cu mos Gheorghe, dar demnitatea in fata celorlalti o obliga sa nu revie. Danut suferise de pe urma izgonirii acestui tovaras de indepartate amintiri, dar pasiv, fara sa incerce macar o discutie cu doamna Deleanu. De altfel, printr-un tacit acord, nici el, nici mama lui, nu scrise­sera fetelor despre congedierea babei.

Astfel, treptat, servitorii devenisera pur si simplu servitori, figuranti muti. Pina si limbutia lui Neculai secase in acest inghet ierarhic.

Rasuna uneori la bucatarie, ascultat de noua bu­catareasa cu o perfecta indiferenta, cite un oftat:

― Heei! Unde-i duduia Olguta

Acest oftat exprimat la bucatarie, era al casei intregi, care se scufunda in tacere si batrineta, cum se altereaza o fata omeneasca devenind altfel aceeasi.

O singura zi trebuia sa alunge intiparirea celor trei ani. Toate ferestrele deschise chemau viata intru intimpinarea fetelor. Tumultul invierii incepuse de dimineata. Rasunau ordine, pasi precipitati pe scari si prin odai. In salon, acordorul de piane strunea su­netele, batind meticulos acorduri repetate.

Alarmata de putinul ragaz, doamna Deleanu ape­lase la cucoana Catinca Balmus, cu care se imprie­tenise in timpul razboiului. Cucoana Catinca venise in goana napoleoniana, intru ajutorul celuilalt gene­ral casnic. Lupta luase un caracter mai voios.

Un incident intimplat in preajma dejunului lu­minase complet pe doamna Deleanu, luindu-i o piatra de pe inima. Alaturi de cucoana Catinca, priveghea asezarea camerii Olgutii.

Auzise deodata o navala. Prin usa deschisa apa­ruse noua bucatareasa, cu tulpanul strimb, ochii in flacari, si o roseata vie pe obraji. Hohotea.

― Sarut mina, cuconita, eu la dumneavoastra nu mai stau! Da ci-s eu? Batgiocura slugilor!

― Ce-i, femeie? Ce s-a intimplat?

― Ci sa fie, cuconita, sarut mina, imi catam di treaba, pregateam di masa. Si ma pominesc insfa­cata, smuncita, plesnita pisti obraz Da ci-s eu?

― Ce-i, femeie? Spune ce-ai patit?

― O nebuna, conita, sarut mina! O baba zarghita! M-o batut la mini in bucatarii si m-o dat afara. Sa le fie rusini pacatosilor! Rideu di mini! Cini i-o hranit?

Scena pe care n-o putea istorisi bucatareasa era ceva mai hazlie. Neculai, decanul servitorilor, cum aflase ca vin fetele, expediase stafeta babei, in Tatarasi, unde sedea de cind se liberase. Baba pornise imediat, ca un cruciat pentru liberarea Sfintului Mor­mint ,intrase pe poarta casei, autoritar. In urma ei sosea un cotiugar cu doua buccele si un sipet. In­trase de-a dreptul in bucatarie, urmata de pisici si de tot alaiul codat al cinilor.

― Pleaca! vorbise ea calm, dind cu ochii de buca­tareasa care-i luase locul, minuind oalele, tigaile si polonicele uzurpate.

Noua bucatareasa, crezind ca are de-a face cu o nebuna, zimbise.

― Fugi, madam, cauta-ti de treaba!

Intre timp, servitorii se adunasera la usa.

― Neculai, ce leafa are asta? intrebase baba, scotindu-si polcuta de postav negru, si agatindu-si ba­rizul in vechiul lui cui.

― Cinci sutare belice.

Oricind, Neculai era spiritual. Belice insemna in valuta de dupa razboi.

― Da-i cinci sutari, Neculai, din partea mea.

Neculai, bancherul babei, se executase.

Dar bucatareasa avea ambitie, si locul din care era data afara in acest mod nemaiauzit era manos.

― Iesi afara, madam! Ma-ntelegi cu binisorul! ar­ticulase ea, sacadindu-si intentiile cu un melesteu.

Barbat, baba ar fi servit in escorta regala. In lun­gime era o data jumatate cit noua bucatareasa; in latime, aproximativ de doua ori. O inhatase de dupa git, cum duci cu sila un cine la scaldatoare, acordindu-i cu pumnul si un tampon dorsal, care o pro­iectase impleticit in ograda, de-acolo pe scari, sus, la doamna Deleanu. Curind dupa ea, sosise si baba, cu tulpan alb si pestelca alba.

― Sarut mina, conita, bine v-am gasit sanatosi! Am venit sa gatesc niste cozonaci pentru duduia Olguta.

O clipa de nehotarire.

Noua bucatareasa bufnea incruntata. Cucoana Catinca zimbea. Servitorii, numai ochi, isi tineau su­flarea indaratul usii.

― Poftim cheile.

Baba luase cheile tuturor dulapurilor alimentare, le prubuluise din ochi, aruncase o privire catre foasta bucatareasa, si vorbise incruntata:

― Du-te si te chiaptana! Nu ti-i rusine sa stai smulsa in fata cucoanei?!

Si se inapoiase zguduind podelele, cu toti servi­torii dupa ea.

Doamna Deleanu platise leafa pe trei luni inainte bucataresei nedreptatite, dindu-i pentru deplina con­solare o rochie si un certificat presarat cu elogii, care in Iasi putea sa-i dea onorabil acces in toate gospodariile boieresti.

*

Nedormit, Danut pornise de acasa cu automobilul, la noua dimineata; abia la douasprezece ispravise procesul la Judecatoria de ocol; luase in treacat niste aperitive, in loc de dejun, pornise la Curtea cu juri, intrase la doua in proces, si abia la sapte ispravise, achitindu-l pe Ion Hahau pentru crima de omor cu premeditare.

Si pe el, ca si pe doamna Deleanu ― amindoi reprezentau constiinta casei ― il preocupase toata ziua un singur gind: sa nu descopere fetele sleirea trista a casei din timpul lipsei lor. Fusese distrat si la Judecatorie si la Curtea cu juri. Il obsedau detalii de acasa, care trebuiau modificate. O data ii rasarea in minte pianul dezacordat; alta data, ceasornicul din odaia Olgutei, demult oprit.

In odaia Monicai trebuia sa afume cu radacini de iarba-mare, fiindca acest miros numai, dupa Danut, era in stilul atmosferei Monicai. Si era sigur ca podelele vor mirosi prea tare a terebentina, acest miros glacial, inospitalier, care te face strain in in­caperea locuita de tine. Noptile de primavara ale Iasului erau cam reci. Poate c-ar fi trebuit un pic de foc prin odai, sa le dezmorteasca. Nu stia ce se intimpla acasa in lipsa lui. Era nelinistit, ingrijorat. Dupa aceea, absenta babei! O tristeta si pentru Ol-guta, si pentru Monica. El era cauza, el, lasitatea lui comoda. De ce nu vorbise cu mama lui? De ce nu protestase?

De la Curtea cu juri plecase spre casa. Dar tot vazduhul Iasului era plin de vorbele primaverii: nu­mai parfum de liliac. Se intoarse din drum. Cutre­ierase toate florariile Iasului, din magazin in maga­zin, din bariera in bariera, umplindu-si automobilul cu toate florile gasite. Onorarul achitarii lui Ion Hahau devenea liliac alb, roscat, violet, vinat, li­liachiu, albastriu ― trandafiri, garoafe. Cind se oprise in Piata Sfintului Spiridon, in fata dughenei cu fructe, negustorii si trecatorii inconjurasera automobilul, care parea ca vine de la o bataie cu flori. De la Daviduta Selter, client de-al lui domnu Deleanu si vechi furnizor al familiei, cumparase toate merele ionathan, care au obraji de tarancuta tinara in ger, si aroma de migdala amara, ― si toate merisoarele ananas, mici, palide, ovale, ca niste mari boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casa, lasind in urma lui parfum de flori, ca o ciudata gradina plutitoare cu intermitent iz de benzina.

― Si tu, Danut! il intimpina doamna Deleanu, aratind spre automobilul inflorit.

Isi zimbira unul altuia, jenati parca de aceasta complicitate. Odaile fetelor erau pline de liliac, dar casa n-avea destule flori. In odaia Olgutei asezara garoafele; trandafirii albi luminara mobilierul intu­necat al odaii Monicai. Si pe rind, vasele cu liliac si trandafiri pornira prin odai, cu zimbete si lumini. Cadeau petale pe covoare si podele, raspindind pre­tutindeni o primavaratica dezordine. Servitorii du­ceau flori, imparteau flori, suiau flori, asezau flori. Izbucnise atita primavara in casa cu ferestrele des­chise, ca parca si mobilele vroiau sa infloreasca. Servitoarele maturau de zor, adunind crengute, frunze si colorate petale. Afara se innourase. Cazura picaturi, apoi o ploaie sprintena, argintie. Gradina din fata isi trimetea si ea parfumul de verdeata proaspata si de flori umede. Ploaia se opri, ingreuind frunzele cu siraguri de picaturi luminoase; pasarile, cu glasuri proaspete, o prelungira cintind.

In odaia Monicai, Danut si doamna Deleanu ase­zau merele pe masa si pe polita-coltar de deasupra divanului. Cucoana Catinca se ocupa de odaia Olgu­tei. La rindul lor, printre lilieci si trandafiri, merele isi inaltara aromele delicat robuste.

Doamna Deleanu, in treacat, verifica pianul facind citeva acorduri, care rasunara mirat dupa atita tacere.

― L-ai acordat, mama!

O saruta.

Si iarasi zimbira, complici in acelasi gind, in aceeasi pudoare a lungii lor tristeti intr-o casa tacuta.

Afla de la doamna Deleanu ca baba revenise. Res­pira lung.

In bucatarie il intimpina, ca altadata la Medeleni, aroma de vacanta de Pasti, a cozonacilor. Cuptorul duduia profund. Un curcan jumulit isi arata roza indecenta. Migdale curatite ― gusta una in cinstea copilariei ― strafide, zahar pisat, sunetul metalic al piulitei, nuci sparte, vanilie brumata, bastoane de socolata de menaj 'Suchard'.

Cucoana Catinca facea o crema de socolata, con­vorbind tehnic cu baba.

― Cucoana Catinca, sa va dau o mina de ajutor!

― Da, avocatule, rade socolata. Fa treaba!

Rase socolata, ca in copilarie, ispitit sa puie si in buzunar, controlat de ochii sever zimbitori ai cu­coanei Catinca.

Reveni in odaia Monicai. Afuma cu iarba-mare, pleca, iar reveni.

― N-ar trebui sa facem putin foc, mama?

Facura si foc. Dezastru! Iesea fum. Aerisira din nou. Iar afumara cu iarba-mare.

Se faceau parca pregatiri de nunta. Veni vremea de stat la masa. Hotarisera o masa frugala, cea mare fiind rezervata fetelor.

Sosi si Mircea. Si el cu flori. Alte vase, alte stra­tegii. Mincara preocupati: cucoana Catinca de dul­ciurile lasate in bucatarie; doamna Deleanu, de sobele care faceau fum; Danut, de nimic si de toate. Mircea uitase complect sa-i spuie ca redactorul Vietii con­timporane saluta in el pe viitorul romancier, si ca, datorita manuscrisului lui Danut, renuntase la som­nul din acea zi.

Se sculara de la masa ca fugariti de cineva. Tre­buiau sa inceapa pregatirile pentru adevarata masa. Mircea si cu Danut, suiti pe scaune asezate deasupra mesei, inlocuiau becurile slabe si pe cele stricate. Aceeasi operatie o repetara in toate odaile. Casa era inundata de o lumina alba, ca cea din vitrina biju­tierilor.

Se ivi, o data cu orele de noapte, o noua pro­blema: cine trebuie sa mearga la gara? Toti? Nu! Doamna Deleanu nu vroia sa plinga la gara, nici sa-si sarute fetele in imbulzeala de pe peron. Vroia sa le astepte acasa. Hotarira deci, fara sa-l consulte si pe Mircea, ca numai Danut sa plece la gara. Intre timp, Mircea va face ordine in biblioteca Olgutei, iar cucoana Catinca si doamna Deleanu vor lua ul­timele masuri.

Danut porni cu un ceas inainte de ora sosirii tre­nului. De la poarta se intoarse indarat, sui scarile si, pe furis, intra in ietacul doamnei Deleanu. Aprinse lumina, deschise sifoniera, lua din imuabilul colt sticluta cu parfum, trecindu-si dopul pe timple si pe haina. Inchise sifoniera, alarmat de scirtiitul ei lung. O usa trintita ii dadu batai de inima. Nu era nimeni! Se inrosise. Fugi pe scari. Trecind prin drep­tul odaii lui de jos vazu lumina. Se uita pe fe­reastra si-l zari pe Mircea in fata oglinzii, pieptanindu-se concentrat.

Si el!

*

Ploua dulce, rascolind miros de tarna primava­rateca.

Danut opri ceva mai la o parte, trase capota si porni lasind masina sub privegherea vizitiului si a lui Neculai, care sosisera inaintea lui, expediati de doamna Deleanu. Intra pe peron, consulta ceasul garii, se informa din nou despre sosirea trenului ― ras­punsurile erau aproximative, avind mai degraba ca­racterul de opinii personale, de impresii, decit de informatiuni; controla tabela de intirzieri si intra in restaurantul garii. Chelnerii dormitau cu cotul pe tejghea si servetul subtioara. Solicitati cu vorba 'pst!' priveau cu neincredere pe client, isi sugeau buzele si veneau rigizi ca hipnotizati.

Danut comanda o cafea turceasca dubla

― Cu rom?

― Fara.

― Gusturi! comenta placid chelnerul stranutind in servet. Una cafea fierbinte, dulce, speciala, dubla! rasuna glasul monoton si indiferent ca maslinele ca­prei.

Dar intorcindu-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung figura lui Danut, cercind parca sa-si amin­teasca ceva.

La capatul mesei la care se instalase Danut, un basarabean cu cizme, ras pe cap, cu dubla barbie si tripla ceafa, sorbea ceai, sfiriind ca un stol de vrabii speriate, ofta adinc, si fuma, el enorm, tiga­reta minuscula.

Mesele lungi, cu tacimurile puse, ocupate de cite-un singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor con­tramandate in ultimul moment. In fundul salii, ase­zati pe scaune fara de masa in fata, al caror rost nu ti-l explicai la inceput, sedea o colectie de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviti cu dispret de patronul restaurantului. Aceasta aliniere de scaune in fundul salii era destinata celor infri­gurati, care-ar fi dorit sa stea la caldura, fara sa consume. Dar nu parabola bunului samaritean il de­terminase pe patronul restaurantului sa faca astfel de liberalitati, indisponibilizindu-si gratuit scaunele, ci mai degraba legenda lui Tantal, convertita in stra­tegie comerciala. Iarna, de pilda, clientul razbit de frig, dar ferm hotarit sa nu consume, vede oferta generoasa a scaunelor. Nu poate rezista. Intra, salutind zimbitor incaperea, se asaza pe scaun, isi pune geamandanul subt scaun sau la picioare, si sta. Inauntru e cald. Zanganitul linguritelor in paharele cu ceai e o muzica simpatica pentru cei infrigurati. Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, asteapta pe masa bunul plac al clientilor. Parca ar vrea, si parca nu-l lasa punga. Tare-i bun ceaiul cald, si tare-i carpanosel buzunarul cu arginti! Sta, cum se zice, in cumpana. Determinarea sa, intr-un sens sau altul, atirna de un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul infrigurat situatia scaunelor ge­neroase. Sint asezate intre doua usi care dau afara: una pe peron, alta pe sala de intrare, adevarat frigorifer. Cind usile acestea se deschid pe rind, vine un val de frig. Trece. Dar cind se deschid dimpreuna, sau cel care intra, in consumator nu in tolerat, uita o usa deschisa, si pe deasupra, si cel care intra pe cealalta, intirzie in prag, fara sa inchida usa, pa­sagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere in falca ― nevralgia maselelor ― si un junghi in spate. S-a hotarit. Ceaiul e singurul remediu pentru salvarea sanatatii periclitate. Devine deci consumator, asa cum a decretat liberul sau arbitru.

Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre usi insa, devenisera un fel de obicei al pamintului. Figurau deci si primavara. Erau pline; restaurantul, gol! Destinul inversase rolurile. Patronul detinea ro­lul lui Tantal, in fata pasagerilor adormiti la dis­tanta de mesele fara clienti.

Cafeaua lui Danut, fierbinte, dulce, speciala, dubla, sosi. Chelnerul astepta, privindu-l pe Danut ca pe un cobai de laborator.

Danut sorbi, framintindu-si buzele. Dupa intiia im­presie de dulce si fierbinte, lichidul negru lasa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o sa­rada. Amintea parca mirosul musamalei si gustul creioanelor. Nu! Mai degraba mirosul milului si gus­tul sapunului de rufe. Nici asta! Se inrudea cu mi­rosul bacaniilor de bariera, care vind ghemuri de sfoara, nuci si sineala intr-un iz de rachiu si de guzgan. Era dulceaga si iute, fada si piparata, raspintie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca si culoarea ei.

― Da-mi si un rom.

― Nu va spuneam eu?! zimbi chelnerul, servindu-i paharelul pregatit. Cafeaua are fierbinteala nu­mai; romu-i da gust.

Chelnerul disparu. Indaratul tejghelei, sau in ca­mera de alaturi, care comunica printr-o usa cu fun­dul tejghelei, rasunara soapte, pasi.

Chelnerul aparu din nou.

― Nu doriti un sprit de la gheata?

― Nu.

― Avem sunca proaspata de Praga.

― Multumesc.

― Matale sinteti din localitate?

― Nu.

― Calatoriti?

― Da.

― Poate vreti o cutie de zacusca?

Danut ridica ochii spre chelner.

― Nu, domnule, lasa-ma-n pace!

― Stiti, aveti o figura ruseasca. Sinteti roman?

Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Danut tresarira. Nu observase imbulzirea de capete dindaratul tejghelei. Chelnerul acesta cu servetul lui patat se agita in jurul lui cu aere de toreador.

Toata banca din fund privea spre el si spre tejghea, cu ochi alarmati. Intr-o tacere suspecta, pe la spatele lui Danut, un ofiter cu manta de ploaie se strecurase pe linga zid. Ajungind in dreptul lui Danut, plescai din limba, dadu ochii peste cap, si, mefistofelic, il batu peste umar:

― Ce-ce-ce mai faci, Olinitki? Unde-i legitimatia, puisorule?

Trupul si pumnii lui Danut zvicnira scurt, saltind deodata. Un scaun se prabusi. Dindaratul tejghelei, patru agenti civili si doi comisari se repezira cu pumnii ridicati. Danut, uluit, se rasuci spre agresorul din spate.

― Tonel!

― M-m-m-maaa! T-t-tu esti, maaa!

Spontan, se imbratisara: nu se mai vazusera de sapte ani.

In jurul lor, agentii fortei publice clipeau nedu­meriti, incremenind in pozitie de atac. Spectatorii scenei se ridicasera in picioare. Publicul peronului se ingramadise holbat la ferestre.

Revenind in prezent, Tonel se intoarse catre agenti.

― Bine, ma boilor, asta-i Olinitki?

Isi desfacu mantaua de ploaie. Pieptul aparu plin de decoratii, cu insigna comisarilor regali ai consi­liilor de razboi.

Un comisar cu carnetul in mina articula timid: