Viata ca spectacol si lumea ca "scena de teatru"

Viata ca spectacol si lumea ca "scena de teatru" sunt clisee care au facut istorie . Perspectiva sociologica subliniiaza insa ca "analogia teatrala" trebuie privita in parte ca "retorica" si in parte ca "manipulare" . A influenta inseamna a face sa apara, prin manipulari contextuale, un sens care se impune interlocutorilor si ii determina sa actioneze in consecinta . Daca sensul unui fenomen sau al unui obiect este relativ la contextul in care se gaseste - fiind relativ la situatia din care face parte, atunci manipularea sensului devine o manipulare a situatiei . Intr-adevar, modificand caracteristicile situatiei, modificam de fapt sensul fenomenului, de vreme ce semnificatia lui depinde de situatie . Sensul nu este insa continut de actele performate de "actorii sociali", ci se naste dintr-o punere in relatie, sau, altfel spus, sensul unui obiect se creeaza din situarea lui in context, indiferent daca acest context este constituit din celelalte obiecte sau din situatia care ii serveste drept cadru de existenta si de functionare .

Analizand ceea ce se intampla in cadrul comunicarii, realizam ca "actorii" aflati in relatie de comunicare nu pot sa nu se refere la pozitiile lor relative . Acestea constituie elemente ale situatiei, formand contextul "pozitionarii" . A intelege felul in care o comunicare intervine asupra sensului a ceea ce se petrece in cadrul situatiei se va transforma, partial, in a intelege felul in care comunicarea respectiva a modificat "pozitionarea actorilor" . Numerosi sociologi pun accentul in special pe "locurile" relative ocupate de diferitii interlocutori in cadrul comunicarii, pentru ca activitatea "actorului" nu se rezuma la emiterea mesajului, ci el performeaza si cu identitatea celorlalti interlocutori, atribuindu-le diverse locuri . Notiunea de "loc" trebuie net delimitata de notiunea de "rol" si de cea de "statut" . Putem vorbi despre rol si statut intr-un sistem social definit si organizat, in care regulile si legile sunt create de un grup social sau de o parte a acestuia, determinand activitatile fiecarui membru . Insa, pentru a se realiza o comunicare nu este necesar sa existe o organizare preconstruita, pentru ca regulile si legile pot lua nastere in decursul schimbului de mesaje . Ceea ce este necesar este ca fiecare sa-l poata localiza pe celalalt, ca locurile lor relative sa fie recunoscute . "Locul" este, intr-o oarecare masura, identitatea pe care si-o asuma "actorul" in contexul comunicarii si fata de interlocutorii sai, aici si acum, in functie de intentia sa de comunicare si de modul cum isi reprezinta mizele schimbului .

In timpul comunicarii ne cautam o pozitie si incercam sa ne facem recunoscuti in acea pozitie . Aceasta este o modalitate de interventie comunicativa legata de existenta sociala . Nu putem exista fara a fi definiti in raport cu ceilalti - existam intotdeauna in raport cu pozitiile globale ocupate de ceilalti si comunicam pornind de la locul pe care il ocupam . Astfel, comunicarea devine principalul instrument al pozitionarii existentiale .

In orice situatie de comunicare interumana, fiecare "actor" interpreteaza un "rol" destinat sa ii asigure controlul asupra situatiei sau recunoasterea in rolul pe care si l-a definit . Spre deosebire de performerul teatral, actorul individual este un sine real ce se confrunta cu situatii reale si imprevizibile, pe care trebuie sa le analizeze rapid si eficient, intrucat de rezultatul interactiunilor pe care le instituie depinde propria integritate . Intervenind prin intermediul comunicarii asupra pozitiilor ocupate de interlocutorii prezenti in cadrul situatiei, este posibil sa dea nastere unui sens care-i determina pe ceilalti interlocutori sa faca ceea ce el doreste sa faca, sau sa creeze si sa intretina in acestia impresia cultivata .

Comunicarea trebuie vazuta ca un proces complex, in care informatia si mesajul sunt mai putin importante decat chestiunea esentiala de a sti cui te adresezi . Acest proces comunicational aparent este strans legat de raporturile dintre "locuri", care se formeaza si se schimba in interactiune . Introducand notiunea de "loc" in interactiune, este abordat de fapt un important aspect al dinamicii comunicarii .

Preocupat de dinamica proceselor comunicationale, Erving Goffman abordeaza in cartea "Viata cotidiana ca spectacol" problematica "dramaturgiei sociale", deschiderea pe care interactiunile sociale le instituie in permanenta vietii de zi cu zi . Pentru Goffman fiecare individualitate este atat "actor" cat si "personaj", dar si o "masca" asumata pe scena interactiunilor sociale . Actorul social se prezinta pe sine si este preocupat de generarea anumitor impresii printr-o expresivitate specifica .

Aceasta abordare este si o cale de constientizare a importantei interactiunilor, a comunicarii si scenei sociale pentru intelegerea modului in care individul se raporteaza la ceilalti si chiar la grupul comunitar . Fluxul interactiunii releva un spectacol ce implica actorul, auditoriul, decorul, observatorii si alti coparticipanti situati in regiunea scenei sau in culise . Orice interactiune se produce intr-o situatie, iar performerul transmite informatii structurate prin intermediul limbajului natural, dar si prin semnele limbajului nonverbal . Miza perspectivei dramaturgice a lui Goffman nu o constituie expresia "oferita", construita verbal, ci expresia "etalata", nonverbala, contextuala, putin controlabila . Tot acestei perspective ii corespunde si delimitarea spatiului destinat performarii si etalarii impresiei dorite de "actorul" social . "Regiunea poate fi definita ca orice loc care este limitat, intr-o anumita masura, prin bariere ale perceptiei . Regiunile variaza in functie de gradul in care sunt limitate si in functie de mediile de comunicare unde apar barierele de perceptie" . Goffman plaseaza performarea unui actor pe scena relatiilor interumane atat in regiuni "expuse", cat si in regiuni "ascunse" publicului . Profesorul activeaza in timpul interactiunii cu elevii la catedra sau chiar printre ei intr-o regiune expusa, adecvandu-se corespunzator acesteia, atat din punct de vedere "moral" cat si "instrumental"(conditiile morale privesc non-interferenta si non-agresarea celorlalti; conditiile instrumentale se refera la grija fata de proprietate, mentinerea nivelului de instruire, etc . ) . "Partea din fata personala numita atitudine este importanta in ceea ce priveste politetea, iar partea numita aparenta capata importanta in raport cu adecvarea" . O forma de adecvare des intalnita in institutiile sociale este ceea ce se numeste "fa-te ca muncesti" - chiar daca nu are nimic de facut profesorul adopta o atitudine preocupata atunci cand este in pauze sau cand elevii sunt evaluati in scris, iar singura sa activitate este supravegherea acestora . Alte aspecte importante ale adecvarii, morale si instrumentale sunt: modul vestimentar( nici profesorul si nici elevii nu pot adopta un stil vestimentar prea excentric sau prea lejer), numarul de decibeli admisibili (un profesor care tipa tot timpul mentine o stare tensionata in clasa, iar elevii manifesta un interes scazut fata de obiectul de studiu; un elev care striga in sala de clasa este privit ca un element ofensator la adresa autoritatii profesorului), distractiile interzise( atat profesorul cat si elevii nu pot fuma in spatiul scolii), expresiile de afectiune( elevii nu se pot manifesta in acelasi mod ca in afara scolii atat intre ei cat si fata de profesor) .

De vreme ce exista o regiune "expusa" trebuie sa existe si o regiune "ascunsa", unde apar faptele suprimate . "Culisele" sunt locul unde expresia cultivata de performare este cu buna stiinta contrazisa - cancelaria spre exemplu este locul unde profesorul isi permite sa adopte atitudini diferite performarii obisnuite . Aici se ascund obiectele fetei personale, "echipamentul ceremonial"; costumele si alte parti ale fetei personale sunt ajustate si aici se relaxeaza performerul iesindu-si din rol . Regiunea ascunsa publicului este separata de locul performarii, fiind dispusa intr-o zona greu accesibila intrusilor si pazita printr-o zona de trecere care atentioneaza asupra eventualelor vizite neasteptate . Tocmai pentru ca este o regiune ascunsa, ea constituie si o zona interzisa publicului, unde performerul isi permite sa se relaxeze abandonandu-si pentru cateva momente "masca ceremoniala" - profesorul isi slabeste nodul de la cravata, isi aranjeaza parul/ profesoarele chiar isi scot pentru cateva secunde pantofii cu tocuri inalte si isi aranjeaza rochia sau fusta/ elevii isi dau jos sacoul sau isi desfac gulerul camasii . Astfel ca este absolut normal ca aceasta regiune ascunsa sa ramana inaccesibila publicului, orice intruziune fiind privita ca un afront, de catre ambele parti si prin urmare aspru pedepsita . Tocmai de accea controlul de culise este strict, iar dreptul de a tine la distanta publicul de regiunea ascunsa este de la sine inteles . Dat fiind faptul ca activitatea din zona ascunsa contrazice impresia cultivata, usile institutiilor sau birourilor sunt un punct nevralgic in organizarea muncii - usa cancelariei se deschide doar de catre profesor, iar elevii nu trec de aceasta, altfel elevul este atentionat verbal si expulzat din "culise" . Un moment deosebit de interesant este atunci cand performerul este nevoit sa reintre brusc in interactiune - momentul cand un elev intra accidental in toaleta rezervata profesorilor .

In cadrul activitatii de gestionare a impresiei un alt moment remarcabil este acela cand performerul iese din regiunea ascunsa si intra in zona publicului, moment care surprinde cel mai bine "imbracarea" si "dezbracarea" de personaj .

Unele spatii sunt "predispuse" mai mult ca altele spre a fi destinate zonelor expuse sau celor ascunse - salonul si holul sunt spatii rezervate publicului, pe cand dormitorul si baia sunt zone cu acces restrictionat . Exista si zone cu caracteristici mixte, care functioneaza la un anumit moment si intr-un anumit sens ca regiuni expuse, iar intr-un alt moment ca regiuni ascunse . Astfel, biroul directorului este o regiune expusa si totusi acesta este locul unde se poate relaxa, se poate manifesta prietenos sau galagios, deci isi poate iesi din rol . Familiaritatea cu persoanele cu care coopereaza se exprima numai atunci cand publicul nu este prezent, deoarece limbajul de culise, caracterul neoficial, nu sunt potrivite cu impresia sustinuta in fata publicului .

Exista si o a treia regiune, o regiune "reziduala", care prezinta caracteristici diferite de celelalte doua prezentate - "exteriorul" - regiune nici expusa si nici ascunsa (holul scolii) .

Atunci cand intrusii patrund neasteptat in regiunea expusa sau in cea ascunsa a unei performari in desfasurare, aceasta sufera modificari esentiale, participantii fiind jenati de situatia creata si resimtind un soi de "stinghereala" . Tocmai de accea performerul trebuie sa se asigure de controlul regiunii expuse, altfel va fi pus in situatia de a nu sti ce personaj trebuie sa interpreteze . Forta performerului consta in a nu fi demascat .

"Unul dintre obiectivele principale ale unei echipe este acela de a intretine definitia situatiei pe care o creeaza performarea ei . Acest lucru presupune supra-comunicarea unor aspecte si sub-comunicarea altora . " Publicul nu trebuie sa cunoasca decat anumite aspecte, care nu afecteaza imaginea generata in exterior de catre echipa . Publicul nu trebuie sa aiba acces la informatiile "distructive" cu privire la situatia care ii este definita - cu toate ca exista disensiuni intre membrii corpului profesoral, elevii nu trebuie sa cunoasca acest lucru, altfel va fi afectata imaginea intregii "echipe" si implicit imaginea institutiei . Publicul va cunoaste doar ceea ce echipa va dori sa cunoasca, fiind impiedicat sa afle anumite aspecte "secrete", care pun in pericol performarea . Exista mai multe tipuri de secrete: "secretele intunecate", incompatibile cu imaginea de sine pe care echipa incearca sa o cultive in fata publicului sau - faptul ca un profesor sau un elev este alcoolic sau dependent de droguri / "secretele strategice", intentii ale unei echipe, ascunse publicului, pentru a impiedica adaptarea acestuia la starea de lucruri produsa de echipa - chiulul unui mare numar de elevi sau absenta neprogramata a unui mare numar de profesori retinuti de alte activitati si proiecte scolare / "secretele interne", ajuta grupul sa se simta separat si diferit de ceilalti indivizi aflati in necunostinta de cauza - hotararea unuor profesori sa treaca la un alt sindicat, sau sa sustina un alt candidat la functia de director / "secretele incredintate", secrete pe care echipa este datoare sa le pastreze datorita relatiei cu echipa la care se refera secretul - sesizarea lipsei unui profesor sefului sau de catedra si sprijinirea inlocuirii lui cu un profesor liber / "secretele libere", secretul altcuiva ce poate fi dezvaluit fara a-ti afecta imaginea de sine performata - absentele unor colegi, rezultatele slabe, etc .

"Luand o anumita performare ca punct de referinta, am distins dupa criteriul functiei trei roluri esentiale: aceia care performeaza, aceia pentru care se performeaza si intrusii, care nici nu performeaza, nici nu asista la spectacol" . Insa, aparitia unor perspective avantajoase pentru indivizi a generat si alte roluri in care informatia, regiunile de acces si functia sunt folosite in alte scopuri decat cele "consacrate" - acestea au fost numite roluri discrepante . Spectacularul acestora consta in asumarea si performarea unui alt rol: "informatorul" - pentru a avea acces la culise si informatie distructiva el simuleaza fata de ceilalti actori ca este membru al echipei lor/ "complicele" - se comporta ca si cum ar fi membru al publicului, dar se afla intr-o relatie de complicitate cu performerii (profesorii care asista la ora unui alt coleg) / "Spotter-ul" - persoana care verifica daca aparentele performate nu se indeparteaza prea mult de realitate / "cumparatorul profesionist" - persoana ce urmareste spectacolul din public pentru a informa concurenta de strategiile performerilor / "intermediarul" sau "mediatorul" - personaj ce are acces la informatia distructiva, lasand actorilor impresia ca le va pastra secretele / "non-persoana" - persoana ce nu joaca nici rolul performerului, nici rolul publicului, nici nu pretind a fi ce nu sunt (personalul auxiliar al unei scoli) . Alte personaje care insa nu sunt prezente in timpul performarii, dar care detin informatie distructiva, indeplinesc alte roluri discrepante: "specialistul de serviciu" - par membri ai echipei avand o viziune de culise a performarii (inspectorul scolar responsabil cu formarea) / "confidentul"- persoana ce detine informatie distructiva participand prin delegare la activitatile din zonele expuse sau ascunse (psihologul scolii) / "colegul" - detine informatii despre o performare la care nu asista, punand insa in scena acelasi tip de performare / "dezertorul" - persoana care vinde publicului secretele performarii colegilor de echipa .

Prin intermediul tuturor acestor performari "actorii sociali" doresc sa controleze conduita altora prin redefinirea situatiilor si prin inducerea anumitor impresii . Insa influenta se produce prin construirea unei lumi de obiecte cognitive pentru publicul ce va fi influentat . Arta consta in construirea neexplicita a unei lumi de obiecte a caror punere in relatie va conduce publicul in mod obligatoriu spre o atitudine sau indeplinirea unei actiuni cu semnificatie pozitiva pentru performer .

Bibliografie

Goffman, Erving [1959](2003) . Viata cotidiana ca spectacol . Bucuresti: Editura

comunicare . ro