Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Seducatorul, etern motiv literar


Seducatorul, etern motiv literar




Seducatorul, etern motiv literar

I.1     Anticipand mitul lui Don Juan.

        Motivul seducatorului, componenta fundamentala a mitului lui Don Juan , dar mult mai vechi decat acesta, isi continua existenta proprie, concomintent cu mitul. De aceea consideram necesare, inainte de discutarea mitului propriu-zis, o prezentare de ansamblu, si cateva comentarii lamuritoare privind motivul seducatorului, al donjuanismului intr-o acceptie curenta foarte larga.

Numarul operelor literare inspirate de legendarul personaj este foarte mare. O bibliografie pe aceasta tema, intocmita cu peste trei decenii in urma si publicata de o universitate americana, insumeaza nu mai putin de 4303 titluri : opere literare, muzicale originale, dar si parodii, imitatii, scenarii pentru commedia dell'arte, opere doar in atingere cu mitul lui Don Juan, traduceri etc.[1] O alta bibliografie, selectiva, intocmita cinci ani mai tarziu si publicata tot de o universitate americana[2] cuprinde aproape 400 de opere literare valoroase (piese de teatru - imensa majoritate - poeme, romane si nuvele), dintre care 102 in limba franceza, 90 in germana, 87  in spaniola si portugheza etc. Intre autori, scriitori precum Tirso de  Molina, Molière, Goldoni, Schiller, Byron, E.T.A.Hoffmann, Puskin, Musset, Mérimée, Gautier, Dumas, George Sand, Lenau, Baudelaire, Verlaine, Bernard Show, E.Rostand, Unamuno, Rilke, Trakl, Brecht, M.Frisch, Anouilh, H.de Montherlant, Butor si numerosi altii din literatura universala, la care trebuie adaugati, din literatura romana, Hortensia Papadat- Bengescu, Victor Eftimiu, Gib Mihaescu, Radu Stanca, Teodor Mazilu, Alexandru Sever, Nicolae Breban s.a. La fel,  opere muzicale apartinand intre altii, lui Gluck, Mozart, Richard Strauss. Precum  si numeroase studii critice si eseuri.



   Radacinile motivului seducatorului pot fi situate  in Antichitatea greco-romana.In antichitate, poezia lui Anacreon la greci, ori a lui Ovidiu (Amores, Ars amatoria ) la romani exprima o mentalitate pe cre am putea-o numi donjuanesca . Gregorio Marañon, membru al Academiei spaniole, autorul unui amplu eseu despre Don Juan si donjuanism, considera Ars amatoria "primul manual de ucenicie donjuanesca ", Ovidiu insusi fiind "un Don Juan cu toate gloriile, si cu toate mizeriile si cu toate echivocurile sale"[3] .Anticipandu-l pe Don Juan, Ovidiu ne spune in Amoruri , adevarat jurnal donjuanesc, ca nu-si poate stapani patima ("Nu pot sa fiu peste patimi stapan, imi lipseste taria "[4]), ca nu e monoteist, ci politeist in iubire ("Nu un anume chip mandru, doar imi rascoleste iubirea:/ Pricini o suta ma fac necontenit  sa iubesc"./ "mare si mica imi sunt una si alta pe gust " / "Totuna mi-i daca fata e oachesa ori e balaie"./ "Tanara ma ispiteste , iar cea mai in varsta ma-incanta / Una prin trupu-i frumos, alta prin gustu-i ales/Orice femeie-nsfarsit, care trece-n Oras de frumoasa / Tulbura inima mea  s-astfel la toate ravnesc"[5]  ). Iar in Arta de a iubi, in acelasi spirit, da sfaturi practice  de cuceritor erotic, sfaturi din care nu lipsesc indemnurile , catre barbati, la staruinta, la a fagadui( "Fagaduieste : ce strica sa fagaduiesti cate-n stele?"[6] ), la a sti sa vorbeasca frumos, iar catre femei sa stie sa se imbrace frumos, sa nu exagereze cu fardurile si , mai ales, sa iubeasca, sa nu astepte sa imbatraneasca si sa se urateasca.

Evul mediu, cu amorul cavaleresc, dominat de devotament si spirit de sacrificiu, pentru care femeia era o donna angelicata , nu pare a fi fost deloc prielnic dragostei donjuanesti. Evident, avem in vedere partea a doua a  acestei epoci, cam din secolul al XII-lea, cand, sub influenta Orientului -bizantin in primul rand-, mai civilizat , si mai rafinat, influenta mijlocita de lungile campanii razboinice ale cruciatilor, conditia femeii - a femeii nobile - se imbunatateste in tarile din apusul Europei. Se dezvolta curtoazia, amestec de politete si delicata galanterie, se cristalizeaza conceptia in legatura cu amorul cavaleresc, fara senzualitate, dominat de devotament si sacrificiu, amor ce-si gaseste expresia in romanele cavaleresti medievale, precum si in lirica acestei epoci, ilustrata de cantecele trubadurilor si ale truverilor francezi, de Minnesang-urile germane, de lirica unui Dante , proslavind, in Vita nuova, pe Beatrice, idealizare suprema a frumusetii feminine si a iubirii platonice. Seducatorul e repudiat si, o statuie datand de la sfarsitul secolului al XIII-lea - inceputul secolului al XIV-lea, pe una din fatadele catedralei din Strasburg, ni-l infatiseaza cu zambet provocator, tinand in mana ridicata un mar - simbol biblic al ispitei la pacat? aluzie la marul discordiei si la judecata lui Paris, din mitologia greaca, care a dus la razboiul nefericit si la distrugerea, in final, a Troiei? - , cu sumedenie de hidoase reptile misunandu-i pe spate.[7]

Renasterea, ca reactie umanista impotriva ingradirilor feudale de tot felul, sprijinita in buna parte pe clasicismul greco-latin, proclamand libertatea individului, dreptul acestuia la fericirea vietii pamantene, ofera "Don Juanilor" un bun climat de afirmare. Exemplul unei buni parti a literaturii renascentiste, incepand cu Decameronul lui Boccaccio, sunt pe deplin concludente. Abunda in Decameron, numit comedie umana a perioadei de inceput a Renasterii, povestirile cu subiect erotic, in care tineri descurcareti, fara complexiuni sentimentale, anticipand spiritul donjuanesc, gasesc cu ingeniozitate mijloace, uneori picante pentru a cuceri femeia iubita. Un intreg curent in acest sens domina nuvelistica italiana renascentista, cu deosebire cea a lui Matteo Bandello, cea franceza a Margaretei de Navara, aceasta sora regelui Francis I, adevarat Don Juan al vremii sale. Implicatii, in acelasi inteles, se intalnesc si in unele povestiri ale englezului Chaucer, Povestirile din Canterbury, influentate de Boccaccio, precum si in Gargantua si Pantagruel de Rabelais.

In perioada postrenascentista (sfarsitul secolului al XVI-lea si prima jumatate a veacului urmator), cand mitul lui Don Juan ia nastere si incepe a prolifera, dupa 1630, in creatii dramatice spaniole, italiene , franceze si engleze, se cultiva cu deosebire in Franta, sub influenta moravurilor aristocratiei de curte, o poezei erotica de factura galanta, adeseori de o mare frivolitate. Un Saint-Amant, poet francez al acestei epoci, intr-o lunga poezie, La jouissance (Placerea), evoca scene de violenta senzualitate, un alt poet, Jean de Lingendes, in poezia Stances à Sylvie (Stante Silviei), ii spune unei tinere femei ca-i ingaduie sa aiba si alti amanti in afara de el, pentru ca:

"La mode de la Cour m'étant si bien connue,

          Pourrais-je avoir douté

Qu'on peut vivre en ce temps plus chaste et retenue

          Avec tant de beauté?

J'approuve vos plaisirs et qu'il vous soit loisible

           D'en jouir bien à ce point".[8]

Secolul al XVIII-lea e dominat filozofic de iluminism, acesta avand o contributie decisiva la pregatirea revolutiei franceze.In ce priveste orientarea estetica, secolul e marcat, de pe la mijlocul sau, de tendinte noi, in sensul directiei romantice, care, in unele zone ( Germania, Anglia, partial Franta), se vor afirma, in ultimele decenii, pe prim plan. In ansamblu insa, tendintele dominante raman cele clasice, un clasicism in faza de oboseala si crepuscul, nazuind uneori a se elibera de unele norme rigide, constrangatoare a libertatii de creatie.

Motivul seducatorului apare frecvent si in proza literara a veacului al XVIII-lea, paralel cu cel al mitului Don Juan, frecvent de asemenea. In romanul lui Marivaux, Taranul ajuns (1735) , de pilda, unde motivul se imbina cu cel al parvenirii. Eroul romanului, Jacob, este fiu de taran, venit la oras cu dorinta de a se pricopsi.Tanar istet si frumos, calauzit in genere de bun simt si modestie, e constient totusi de calitatile sale , pe care cauta a le pune in valoare, dintr-o fireasca pornire a temperamentului sau, dar si , deliberat, pentru a-si face un bun rost in viata. Jacob are calitati si inclinatii donjuanesti : e frumos, curtenitor si place la femei, e inclinat oricand sa raspunda avansurilor erotice ale admiratoarelor sale. In schimb, viciul ii repugna, convingerea sa fiind ca dragostea trebuie sa fie sincera, intemeiata pe sentimente reciproce, iar promovarea oamenilor, in viata sociala, pe baza meritului fiecaruia. Jacob, devenit domnul de la Vallé, un parvenit fara indoiala si un Don Juan moderat, e un personaj simpatic si aceasta unda de simpatie pe care Marivaux o indreapta asupra lui, tine desigur de gandirea veacului luminilor si de influenta acesteia asupra viziunii scriitorului.

Un alt tip de "Don Juan" ne ofera englezul Richardson in amplul roman Clarissa Harlowe, sau povestea unei tinere doamne (1747-1748). Personajul principal masculin in aceasta carte, Robert Lovelace, e un tanar aristocrat, frumos, cult si manierat, dar afemeiat si imoral pana la cinism. El o seduce, prin inselaciune, adormind-o cu un somnifer pe frumoasa si virtuasa Clarissa, care moare apoi de suparare si rusine, iar Lovelace e ucis in duel de o ruda a victimei. Libertini asemanatori intalnim si in opera altor prozatori ai veacului: Crébillon-fiul ( Ratacirile inimi, 1736-38, Sofaua, 1740 ), Chaderlos de Laclos (Legaturi primejdioase, 1782), s.a.

Dar personajul donjuanesc cel mai tipic pentru veacul al XVIII-lea este desigur Casanova. El si-a scris catre sfarsitul vietii memoriile insumand 4500 pagini manuscris, din care doar o parte au fost tiparite.Memorii evocand viata aventuriera, in principal cea amoroasa, de-a lungul si de-a latul Europei, de la Napoli la Londra, de la Madrid si Paris, pana la Moscova, a acestui Don Juan, produs al unei epoci crepusculare, de spectaculoasa degradare a moravurilor.Timp de un fecund sfert de secol , el joaca rolul unui Messer sempre pronto ( a unui domn mereu pregatit) din farsele italiene. Casanova, eternul infidel, isi ramane fidel lui-insusi prin pasiunea pe care o are pentru femeie.

   In epoca urmatoare, a romantismului si apoi, in realism, tendintele donjuanesti ale unor personaje se asociaza cu nazuinta de parvenire, continuand in alte conditii istorice si in ipostaze noi, traditia eroului lui Marivaux. Julien Sorel, din romanul lui Stendhal, Rosu si negru (1830) se impune si el prin tendintele de cuceritor : e tot fiu de taran si, la fel, frumos, inteligent si ambitios. Iubirea sa pentru doamna de Rênal, ca si cea pentru Mathilde de la Mole, e , la inceput, doar o chestiune de ambitie si de orgoliu : de a avea ca iubita, el baiat sarac si desconsiderat, o femeie atat de bogata si de frumoasa. Tot din ambitie si din orgoliu, pentru a creste, in ochii celor doua partenere ale sale, intr-o vreme cand libertinajul era un fenomen obisnuit si considerat de bon ton in inalta societate si, in buna masura, un apanaj al acesteia, el tina sa treaca drept un seducator, un Don Juan, chiar si atunci  cand, la inceputul idilei cu doamna de Rênal, nu are nici un fel de experienta erotica.[9]

Si Georges Duroy, numit Bel- Ami, din romanul cu acelasi titlu de Guy de Maupassant, publicat cinci decenii mai tarziu (1886), fiu de oameni modesti (parintii mici carciumari la periferia orasului Rouen), are inclinatii donjuanesti subsumate, ca si in cazul lui Jacob, eroul romanului lui Marivaux, ori al lui Julien Sorel, nazuintei de parvenire. Perseverent, insolent, fara scrupule, constient de masculinitatea sa, el magnetizeaza in sfera-i de influenta pe madame de Marelle, pe Madeleine Forestier, sotia prietenului sau bolnav, pe doamna Walter, toate victime ale farmecului sau. Bel-Ami, fiu de mic negustor, e un invingator, pentru ca si epoca - cel de-al doilea imperiu si primul deceniu dupa aceea, epoca a burgheziei triumfatoare - ii favorizeaza favorizeaza ascensiunea si pentru ca insusirile sale omenesti si tactica folosita sunt mai adecvate procesului de parvenire in acest context; in timp ce Julien Sorel, incomparabil superior sub raport intelectual si am putea afirma si moral, are de infruntat mentalitatea societatii din epoca restauratiei, foarte ostila spiritului "plebeu".

Implicatii donjuanesti exista si in numeroase alte scrieri. La Victor Hugo, de pilda, in drama sa Regele petrece (1832), evocand figura de seducator tipic a lui Francisc I , regele Frantei; la Puskin, in Evgheni Oneghin, 1830 (viata eroului titular, blazat si stricat, inainte de a se indragosti de Tatiana. In timp ce lucra la marele poem, Puskin ii scria lui P.Veazemski : "Scriu acum nu un simplu roamn, ci un roman in versuri - ceva diabolic - un fel de « Don Juan » "[10];George Sand , in Lelia (1833) etc.

Ecouri ale motivului seducatorului ori referiri la nestatornicia donjuanesca sunt numeroase si in proza romaneasca. In Zoe (1829) de C.Negruzzi, de pilda, cei doi tineri, Iliescu si Iancu B., de care se indragosteste succesiv nefericita fata, sunt niste "craidoni" , cum se spunea in epoca, aventurieri erotici ; romanul Don Juanii din Bucuresti , aparut fara numele autorului (acesta identificat mai tarziu ca fiind Radu Ionescu), isi propune " a povesti viata Don Juanilor" din capitala Romaniei, tineri fara capatai si afemeiati. Implicatii donjuanesti mai intalnim in romanul Manoil (1855) de Bolintineanu, unde eroul Alexandru C. este un seducator cinic si lipsit de constiinta , in nuvela lui Hasdeu, Duduca Mamuca.Din memoriile unui studinte, eroul Toderita N.N apartinand categoriei seducatorilor, de care nu e strain nici autorul insusi, in anii adolescentei si ai tineretii timpurii.

Tendinte donjuanesti prezinta si cei trei "eroi" din romanul lui Matei I. Caragiale, Craii de Curtea Veche (1929) dar si personajele centrale ale lui Gib I. Mihaescu din principalele sale romane : Mihnea Baiatu, din Zilele si noptile unui student intarziat (1934), Ragaiac, din Rusoaica (1930), Mihai Aspru, din Dona Alba (1935), ca si din unele nuvele, precum Manaru din La "Grandiflora"(1926).

Un seducator tipic infatiseaza scriitorul american, laureat al premiului Nobel, Sinclair Lewis, in romanul sau Elmer Gantry (1927). Eroul romanului este un Tartuffe si totodata un Don Juan modern. Pastor evanghelic, el are legaturi vinovate cu enoriasele, dar tuna si fulgera impotriva desfraului, organizeaza comitete, campanii furioase conduse de el insusi, pentru "asanarea" moralei publice![11]

    I.2 Mitul lui Don Juan

"Don Juan reprezinta nesatul arogant al tineretii renascute cu fiecare intalnire si slabiciunea ascunsa a celui care nu poate poseda, pentru ca nu e destul cat sa poata avea."

                                 (Denis de Rougemont - Dragostea si Occidentul)

Motiv privilegiat? Mit? Si una si alta. Mitul lui Don Juan ia nastere abia in prima jumatate a secolului al XVII-lea , in Spania, si destinul sau literar , atat de bogat, incepe in aceasta epoca, odata cu piesa lui Tirso de Molina, Seducatorul din Sevilla si oaspetele de piatra, scrisa pe la 1627. Motivul seducatorului dand nastere mitului, s-a incarcat cu sensuri noi, exprimand si alte nazuinte ale omului, fiecare epoca avandu-si Don Juanii sai.

Fiecare popor, ba chiar fiecare artist si-a creat un Don Juan al sau. Avem un Don Juan al popoarelor nordice si al Italiei, care este indragostitul, si un Don Juan al Spaniei, al lui Tirso si Zorilla, care este Seducatorul. Cel care face distinctia intre prototipul spaniol, "omul dorintelor" si al placerii, si cel de tip nordic, romantic, intre "adevaratul" Don Juan si "sosiile" lui nord-europene este Ramiro de Maeztu. Don Juan al tarilor din nord este atras de mirajul unei femei ideale, este un romantic egoist, pe care o vanitate nemarginita l-a facut sa creada ca, undeva pe lume, exista sau e posibil sa existe o femeie care, de cum o va intalni, va vedea in el numai calitati si va uita de ea insasi pentru a-l adora doar pe el, care-i va fi in acelasi timp mama, sora, iubita, si care nu va mai trai decat pentru el. Acest tip de romantic nu este Don Juan.

Don Juan al Spaniei insa nu cauta fericirea, ci placerea clipei, nu e indragostit, ci arogant si senzual, si in asta sta forta si vigoarea lui.Acest Don Juan spaniol este Seducatorul.

Disocierea operata de Ramiro de Maeztu intareste justetea afirmatiei conform careia Don Juan apartine Spaniei, a celei inchizitoriale desigur, dar cel care i-a dat de fapt nastere este poporul, recunoscand in el melanjul  " dintre doua stravechi legende, a Seducatorului si a Musafirului de Piatra si gasindu-si in Don Juan solutia imaginara a propriilor lor probleme"[12]. El reprezinta in acceptiunea lui Said Armesto "simbolul acelei Spanii zbuciumate si cu suflet de cavaler ratacitor , care nu cunostea alta lege decat propriile hotarari, nici alt indreptar decat propria-i vointa"[13]; el este asadar instinctul mai presus de lege, forta mai presus de autoritate, capriciul mai presus de ratiune.

La originea mitului stau, s-a aratat, doua elemente : imaginea barbatului cu succes la femei, poligam in amor, pastrata in Renastere si amplificata in epocile urmatoare, de o atitudine nonconformista a eroului fata de orice norme ale vietii sociale; si, in al doilea rand, o legenda populara, de larga circulatie in Occident, cea a mortului ofensat, care re-iesind din cripta se razbuna in calitate de sot sau tata al uneia dintre victimele sentimentale ale seducatorului, fiind ulterior omorat de acesta in duel. Invariabil, "pangaritorul" sfarseste inghitit de flacari. Aceasta este, in esenta, trama mitului lui Don Juan, evocat prima oara in creatia lui Tirso de Molina, trama preluata de numerosi scriitori si compozitori.

Jean Rousset in Mitul lui Don Juan[14] stabileste diferentele care-l separa pe El Burládor de legenda. Interesanta este si evolutia istorica a cuvantului: daca la inceputuri el burládor avea semnificatia " cel care insala", "cel care abuzeaza"[15], acceptiunea ulterior-generalizata a termenului o va admite pe aceea de "seducator". Maurice Molho in exegeza Mythologiques.Don Juan-La vie est un songe[16] considera ca insasi onomastica protagonistului, constituie o invitatie la permisivitatea pervers erotica, deoarece Juanito sau Micul Juan desemneaza in spaniola simboluri falice, asa cum in Anglia eufemismul creierului subabdominal masculin este Master John, in Germania-Hans, iar in franceza veche-Petit Jean.

Este adevarat ca mitul lui Don Juan nu corespunde intrutotul criteriilor de definitie ale unor exegeti precum Mircea Eliade, Lévi-Strauss ori Vermart, care vad originea miturilor "in timpul sacru al inceputurilor", inaintea oricarei ere istorice. Don Juan s-a nascut intr-un timp istoric, relativ modern, i se cunoaste prima versiune[17] si, adaugam, cateva prototipuri reale. La Sevilla se arata turistilor casa lui Don Juan Tenorio, eroul piesei lui Tirso de Molina, precum si mormantul lui Don Juan de Maraña, eroul altor versiuni, de mai tarziu, ale lui Don Juan[18]. Cu toate acestea, avem de-a face cu un mit, intrucat, arata Rousset, Don Juan se afirma independent de textul fondator ( al lui Tirso de Molina), trece din autor in autor, din opera in opera, ca si cum ar apartine tuturor si nimanui. Recunoastem aici, afirma Rousset, o trasatura a mitului, anonimatul, ca si puterea sa asupra constiintei colective, cu aptitudinea de a se naste mereu si renaste, transformandu-se.[19]

Seducatorul uimeste fara incetare prin vitalitatea lui debordanta care depaseste orice limite omenesti. Asadar, Don Juan nu este si nici nu poate fi uman  decat in masura in care si miturile sunt umane, in masura in care si mitul, povestire exemplara, hiperbolizeaza o experienta omeneasca. Seducatorul vine din imaginatie, nefiind, la origine, un personaj istoric (cum multi scriitori si comentatori au incercat sa dovedeasca) sau avand vreo biografie: "Don Juan este un mit; el nu a existat, nu exista si nici nu va exista niciodata decat ca mit. Dar trainicia lui ca imagine plasmuita depinde tocmai de conditia lui ca mit."[20] Cu alte cuvinte, departe de a fi o individualitate efemera, cu o evolutie anume, Seducatorul din Sevilla reprezinta un simbol: "Dar, inainte de toate, Don Juan este o forta bruta, instinctuala, sfidatoare, insa in acelasi timp inepuizabila, triumfatoare si irezistibila"[21]. Aceasta energie imensa socheaza si dezarmeaza tocmai datorita faptului ca e fara sfarsit, infinita.





Mitul apare pentru prima data in Spania, pentru ca, arata Gregorio Marañon, aici, la Madrid in primul rand, capitala celui mai vast imperiu de atunci, se concentreaza influente din intregul continent european. Spiritul novator al Renasterii, dezvoltarea extraordinara, in Spania acestei epoci, a literaturii si a artelor ( in epoca traiesc si creeaza Lope de Vega, Caldéron de  la Barca, Tirso de Molina, Quevedo, Gongora, Gracian, Vélasquez, Murillo etc.) se afirma concomitent cu decaderea spectaculoasa a moravurilor si cu coruptia aristocratiei. Gregorio Marañon[22] compara aceasta epoca anticelor Sodoma si Gomora. Aceasta coruptie era stimulata si de mentalitatea feudala, a seniorului care considera ca lui ii este totul ingaduit fata de cei aflati pe o treapta inferioara, fata de supusi mai ales (dreptul primei nopti, de pilda, datorat de tinerele casatorite seniorului, motiv central in romanul istoric Logodnicii de Manzoni), si , atitudinea lui Don Juan, nobil din secolul al XVII-lea, seamana in aceasta epoca, adesea cu cea a seniorului, nu neaparat imoral, ci , de regula, amoral si abuziv[23].Actiunile Contrareformei, pornite de conducerea bisericii catolice pentru restabilirea unitatii bisericii in fata valului reformator, se aflau in plina ofensiva. Sfidarea statului si a bisericii, a inchizitiei aveau o semnificatie mai puternica in Spania, centrul imperiului, decat in alte parti. La toate aceste imprejurari, menite a favoriza aparitia mitului, Jean Rousset mai adauga si ideea , de sursa baroca, frecventa in epoca, a inconstantei si instabilitatii, asociata imaginii actorului, intruchipand roluri succesive[24], precum cele ale seducatorului. Moravurile, la fel foarte decazute in tarile vecine, fac sa prolifereze mitul , in deceniile si in epoca urmatoare, pe o arie larga: Italia, Franta, Anglia, apoi Germania.

Discipol fervent al lui Lope de Vega si al lui Caldéron de la Barca, Gabriel Téllez, calugarit in preajma varstei de treizeci de ani, om despre viata caruia nu se cunosc decat putine date, Tirso de Molina se impune in cultura europeana, ca un spirit reformator, adept al "noii comedii", al carui parinte este Lope de Vega.. In cadrul acestei epoci, calugarul Gabriel Téllez reprezinta un "caz exceptat". Nu putem sa nu ne intrebam cum un spirit catolic, in inchizitionismul sau, a scris o asemenea opera dramatica. O anume lipsa de decenta , un atentat la pudoarea "bunelor moravuri" se resimte subcutanat, si aceasta intr-o epoca de adanca fervoare religioasa.[25]

La Tirso de Molina, s-a spus, eroul lasa impresia nu atat ca seduce, cucereste femeile prin farmecul si puterea sa de seductie, cat mai degraba ca inseala, abuzeaza (burlador). E, cu alte cuvinte, un impostor, patrunzand, bunaoara, noaptea, pe intuneric, in camera femeilor pe care-si propune sa le necinsteasca, deghizat in logodnicul, iubitul  sau sotul lor (episoadele cu ducesa Isabela, dona Anna - fiica Comandorului - , taranca Aminta). Intr-o atare situatie, Comandorul, tatal donei Anna, alertat de tipetele fiicei sale, vine sa-l pedepseasca pe intrus, dar e ucis in duel de acesta, care fuge apoi, ca un las, lasand ca banuiala de crima sa apese asupra iubitului fetei.

Doua motive reinsotesc personajul lui Tirso:

a)dictonul "Vreau s-o am in noaptea asta!" (exclamatie emisa la aparitia oricarei femei, de la Doña Inès de Ulloa la taranca Aminta, de la ducesa Isabela la pescarita Tisbeea).

b)formula "Scadenta-i atat de departe"- faustica in esenta, pe care o rosteste ori de cate ori cineva il ameninta cu iminenta instantei divine si cu flacarile iadului.

Mijloacele sale de seductie sunt cat se poate de grosolane. Daca e vorba de doamne cu educatie, care nu se lasa pacalite de cuvintele lui, atunci, la adapostul intunericului, se da drept logodnicul lor. Daca face ochi dulci unor fete  mai simple, ca Tisbeea sau Aminta, le promite ca le ia in casatorie, neuitand sa le aminteasca ce persoana importanta au in fata.

Don Juanul spaniol  nu iubeste femeile pe care le cucereste, nu crede in iubire : ii ajunge sa le cucereasca, sa stranga dovezi despre atotputernicia sa. Probabil, ceea ce frapeaza cel mai mult este tocmai  lipsa sa de implicare sentimentala,  detasarea sa, frigiditatea afectiva si emotiva. Aceasta atitudine defineste cel mai bine "donjuanismul", mai mult decat cuceririle amoroase.

Prin ignorarea oricarei responsabilitati, Don Juan reprezinta capriciul absolut, pentru care viata constituie un simplu joc, reprezinta acel Acum si Aici. Omul traieste sub pecetea intiparita de Moira, Dike si Logos; nepasator, Don Juan, cum spune Maeztu "trece peste toate trei" legile, desfide temerar natura, morala si ratiunea. Aceasta nu inseamna ca Don Juan neaga transcendenta sau ca ignora interventia ei fatala, ca e ateu sau sceptic, asa cum isi inchipuia Molière. Don Juan crede dar actioneaza ca si cum nu ar crede.[26] El este credincios -la Tirso- dar adopta asadar in manifestari masca noncredintei. Acuzat de egoism si de egotism, el se sustrage atacurilor virulente, caci pe scutul sau este gravata formula "eu si simturile mele". Daca Don Juan Tenorio avea inscrisa pe scut aceasta deviza, personajul francez isi asuma ca blazon formula "se moquer de tout / tous".

O asemenea atitudine a putut parea contradictorie unui spirit rationalist precum cel molieresc. Pentru a rezolva paradoxul, Molière ii ia eroului credinta, desfiintand astfel tocmai esentiala infruntare pe care ne-o propune mitul, aceea dintre Don Juan si transcendent. A eliminat scenele cu dueluri sangeroase si omoruri, aspectele grotesti, a redus miraculosul, acesta  in legatura de obicei cu insufletirea statuii. De remarcat, in aceasta privinta, ca nici un  omor nu se petrece pe scena, precum in piesa spaniola, episodul cu duelul si moartea Comandorului e doar amintit, in treacat, masa, la care statuia acestuia il invita pe Don Juan si unde, la Tirso de Molina, i se ofera celui invitat vipere si scorpioni, fiere si otet, toate sub influenta desigur baroca, nu mai are loc. Ceea ce va retine atentia lui Molière din piesa lui Tirso, este mai putin, poate, aspectul strict erotic, cat caracterul nelegiuit al comportamentului eroului, care va sfarsi, tocmai din aceasta pricina, in flacarile iadului.

In piesa lui Molière, Don Juan sau ospatul de piatra, jucata prima data in 1665, dar interzisa apoi, dupa cincisprezece spectacole si nejucata pana in epoca romantica, eroul este un epicureu care iubeste frumosul feminin si lupta cu placere pentru cucerirea lui. "Pe mine frumusetea ma tulbura oriunde o intalnesc si ma supun cu incantare dulcilor lanturi cu care ne subjuga", spune el. Utilizarea persoanei intai, forma de plural, poate fi interpretata si ca un "noi" seniorial, pronume de politete si marca nobiliara, dar si ca un posibil, infinit numar, de dedublari succesive ale motivului: "Noi"-cei alesi, noi donjuanii; jocul cu masti si travestirile consecutive operate de catre personaj par a sustine acesta teza.  "Ce dulceata fara seaman e sa cuceresti cu mii de mestesuguri, inima unei fete tinere si frumoase! [.] si pot marturisi ca in privinta aceasta ma aseman cuceritorului care zboara dintr-o izbanda intr-alta, fiindca nu poate sa-si infraneze nazuintele. Nimic nu poate frange avantul dorintelor mele si am o inima in stare sa iubeasca tot pamantul."[27] In strategia sa de cuceritor, el se foloseste de disimulare si de promisiuni neonorate, iar focul pasiunii  dispare de indata ce  reduta a fost cucerita. Eroul este inteligent si curajos si prin el scriitorul isi expune propriile-i pareri critice privind moravurile aristocratiei contemporane.

Intentia lui Molière este de a releva, in orice circumstanta, caracterul de eterna farsa si minciuna al protagonistului. Dandu-si de atatea ori cuvantul, jurand in numele Cerului, eroul va ajunge in final sa nu mai fie crezut, indiferent de adevarul sustinut.

Molière a reusit sa imprime mitului amprenta clasicismului francez: curtenia, "legitimitatea" inselaciunii, diminuarea numarului victimelor, nenominalizarea cu galanta discretie a ex-iubitelor , dand astfel o aura de veridicitate, de istoricitate chiar personajului. Don Juan, ca tip, asa cum ni-l infatiseaza Molière, poate fi regasit in oricare dintre nobilii de la Curtea Frantei secolului XVII, ba chiar a regelui (motiv pentru care piesa a fost atata timp interzisa).

In opera lui Mozart, reprezentata prima data in Praga, in 1787, Don Juan apare ca o fiinta duala, nevoita sa oscileze intre expansiunile erotice si sentimentul de culpa. Nu este vorba de un aventurier, fericit de performantele sale amoroase, ci mai degraba de un biet pacatos, urmarit de ghinion si care, pana la urma, are soarta traditionala a oamenilor din vremea sa, adica ispasirea in flacarile iadului.

Sören Kierkegaard, intr-un studiu consacrat partiturii mozartiene, observa ca muzica i se muleaza simbiotic personalitatii lui Don Juan. Autorul Jurnalului seducatorului si bun cunoscator al operei mozartiene, Kierkegaard releva importanta turnurii melodice, care amplifica si decodeaza mai rapid raporturile interpersonale. Forta lui Don Juan , in varianta mozartiana, consta in energia dorintei senzuale. Dupa cum remarca filosoful danez, in opera muzicala, Don Juan "nu seduce, dar doreste, si aceasta dorinta are un efect seducator". Drept urmare, acest Don Juan seduce instantaneu, cucereste si ingenuncheaza prin simpla sa prezenta.

In Etapele erotice spontane sau erotismul muzical, Kierkegaard propune o teorie analitica a donjuanismului. Astfel, Don Juan reprezinta senzualitatea conceputa ca un principiu, ca "genialitate senzuala"[28], care isi gaseste modalitatea ideala de exteriorizare in muzica , intrucat, in spontaneitatea sa, acesta exprima tocmai ceea ce este spontan (asa se explica de ce teoria kierkegaardiana se sustine nu pe analiza, in primul rand, a piesei lui Tirso, ci pe aceea a operei Don Giovanni de Mozart). Atat Kierkegaard cat si Maeztu definesc donjuanismul ca forta, adica viata, mobilitate neintrerupta. Aceasta energie misterioasa nu se schimba, nu se imbogateste si nici nu se consuma, ramane mereu aceeasi, inepuizabila si irezistibila. Deosebirea intre cei doi este ca, in cazul filosofului danez, aceasta forta ramane sub determinatii estetice, pe cand la eseistul spaniol, ea cade sub determinatii etice.[29]

Una din cele mai subtile observatii ale lui Maeztu se refera la o posibila paralela intre Don Juan si dublul sau feminin. Ravnind sa declanseze o confruntare decisiva, Doña Juana il provoaca pe Don Juan din vanitate si spirit de aventura. In viziunea lui Maeztu insa, daca o asemenea infruntare ar avea loc, Don Juan va avea parte de o victorie absoluta, dominand-o pe Doña Juana intr-o lupta in care "pierde mai mult acela care pune mai mult in joc", deoarece Seducatorul "nu angajeaza nimic in aceasta lupte, caci aici nu exista victorie mai mare decat fuga, iar in ceea ce priveste fuga, Don Juan este intotdeauna cel dintai". La o astfel de intalnire intre doua forte esentiale, viseaza si Ortega y Gasset(a se vedea eseul sau Buscando un tema). Aici, Seducatorul nu poate fi decat "barbatul care in fata femeii nu e decat barbat", dupa cum Doña Juana nu poate fi decat Gioconda cea cu surasul ambiguu, de atractie si eschiva.

Viziunea unei echivalente feminine nu-i lipseste seducatorului lui Kierkegaard, care tanjeste dupa un dublu pe masura sa, imaginat intr-o Doña Juana "puternica si geniala"(cu mentiunea ca pentru filozoful nordic cel de-al doilea termen, fundamental, are sensul de "genialitate senzuala").

Incarnarea dublului feminin al lui Don Juan, poate fi semnalata inca de la Tirso, prin personajul pescaritei Tisbeea. Tisbeea dezvolta, in germene, toate caracteristicile definitorii pentru o Doña Juana : seduce si respinge cu cruzime, tuturor le este doar "dispret si farmec", isi face un narcisiac elogiu si inchina adevarate imnuri invulnerabilitatii sale.[30] Dar eroul masculin este avantajat in raporturile cu femeia prin insasi masculinitatea sa, prin detasarea pe care o manifesta. El nu pare a-si pune problema ca vreo femeie l-ar putea ferici pentru totdeauna, nu vrea sa le schimbe sufletul, sa le modeleze. "Don Juan reprezinta libertatea de miscare, iresponsabilitatea, energia nesfarsita, inepuizabila. Chiar si numai sa visezi la el este un adevarat paradis pentru cineva care simte ca i-a ajuns apa la gat. Iar in clipa urmatoare, viata nu este decat un vis, incantarile lumii devin minciuna si nu mai exista alt adevar decat acela fagaduit de dangatul clopotelor de inmormantare. Don Juan isi traieste rau viata, dar are o viata intensa de trait. Don Juan reprezinta forta, iar forta este un lucru bun"[31].

La intrebarea directa a lui Catilinón: "Vrei sa-ti faci cheful cu Tisbeea?", raspunsul eroului nu admite echivocul: "Sa seduc oricand femeia / Este vechiul obicei". Asumandu-si rolul de constiinta moralizatoare, Catilinón , revoltat, i se adreseaza stapanului sau: "Ciuma esti pentru femei / Moarte, zau ti se cuvine / Pentru-atatea fapte rele / Si inselatorii misele". In cel mai pur spirit feminin, Tisbeea il avertizeaza premonitic ca, in cazul tradarii iubirii si a promisiunilor maritale, instanta divina il va pedepsi. Doña Juana avant la lettre / avant l'être, Tisbeea va depune si ea armele in fata seducatorului: "Indurare, sunt femeia / Ce de toti barbatii joc / Isi batea [.] La maritul nostru rege / Eu voi cere razbunare". Spiritul de vendeta o va face sa se transforme intr-o adevarata furie in urmarirea seducatorului.

Si totusi Don Juan poate fi caracterizat ca un descatusator de energii, un "mamos" (cum il va numi Nicolae Breban mai tarziu), un catalizator barbat-femeie si poate fi considerat drept un precursor baroc al procesului de emancipare a femeii. El o elibereaza-partial-de constrictiile religioase in care sotul sau educatia au inregimentat-o, facand-o sa devina constienta de statutul sau de femeie.[32]

In plus, trebuie mentionat ca figura Seducatorului se va regasi si intre marile teme ale Barocului literar. In epoca baroca, seductia devine "unul din modurile de a influenta de care dispune un locutor pentru a se instapani asupra alocutorului, atunci cand prefera, precum Montaigne, caii demonstrative si argumentative (probare), cararile oblice ale persuasiunii prin captarea senzuala (conciliare/delectare) si emotiva (movere)"[33].

"Un destin implacabil apasa asupra seductiei. Pentru religie, ea a fost strategia diavolului, indiferent daca era vrajitoreasca sau amoroasa", sustine Jean Baudrillard[34]. Dar, mai cu seama in epoca la care ne referim, ea poate fi totodata vrajitoreasca si amoroasa. Ne aflam, in realitate, in miezul insusi al aliantei dintre Eros si Magie, mai precis al opozitiei violente manifestate fata de orice actiune ce trimitea, fie si indirect, la practicile magiei erotice. Ne referim la influentarea prin mijloacele unei persuasiuni desfasurate doar foarte putin prin forme licite, care apela mai cu seama la exploatarea lumii imaginarului fantastic, sau mai concret a insesi naturii umane complexe, cu partile ei constiente, dar mai ales sub- si inconstiente. Deja o lunga traditie facea din Seducator, mai precis din seducatorul deghizat, o ipostaza a divinului Jupiter, asadar cu atat mai mult suspecta in ochii Bisericii, care "le rejette dans le registre du démoniaque"[35], remarca Claude-Gilbert Dubois. Biserica nu privea cu ochi buni norocul in dragoste, care era vazut intr-o posibila relatie cu formele de actiune oferite de magie, practica seducerii fiind conjugata cu cea a pactului cu Diavolul, care asigura succesul. Era firesc asadar sa isi faca aparitia un personaj care sa concentreze, alaturi de temele omniprezente baroce - inconstanta, deghizarea - si preocuparea obsesiva pentru erotism vazut ca o "capcana a diavolului". Chiar daca recursul la practicile magiei nu este prezent in textul nici uneia din variantele lui Don Juan, spaniole, italiene, franceze, in mod explicit, el ramane subiacent atat prin sublinierea comportamentului de "manipulator" al eroului ( el trezeste cu buna stiinta pasiuni in care nu se implica decat la un nivel superficial), cat si prin evidentierea, in toate variantele, a unei laturi sacrilege a comportamentului sau.[36]

S-a vorbit mult , in cazul lui Don Juan, despre gravitatea pedepsei finale. José-Manuel Losada-Goya, un mare specialist, remarca la nivelul constructiei personajului lui Tirso de Molina "cel mai grav dintre pacate, orgoliul - superbia vitae - mult mai grav decat cel al luxurii, pe care exista tendinta de a-l considera drept cel mai grav delict donjuanesc"[37]. El pune de asemenea in evidenta paradoxul aparent conform caruia pedeapsa finala vine pentru singura fapta pe care Don Juan nu a apucat s-o comita - seducerea fiicei Comandorului, doña Ana - dar pe care a realizat-o doar la nivelul intentiei:




D. Juan: A tu hija no ofendí

que vio mis engaños antes.

D.Gon.: No importa, que ya pusiste

tu intento[38].

In piesa asistam la seduceri cat se poate de reale: eroul dandu-se drept altcineva si creand numeroase imbroglio-uri, sau obtinand consimtamantul prin promisiuni false de casatorie; cu toate acestea, Don Juan se vede inghitit de flacarile iadului, pentru unica femeie pe care nu reusise s-o posede. Un mod subtil, asadar, de a atrage atentia ca adevarata sa vina era la nivelul imaginarului , nu al faptei. Putem oare afirma ca orgoliul este pacatul capital al lui Don Juan? Daca da, atunci el este exprimat intr-un mod destul de greu de sesizat. Nu, la Don Juan orgoliul este cat se poate de real, dar nu reprezinta decat o fateta  a pacatului sau.

Alti comentatori observa ca intre Don Juan si Cer exista o relatie oarecum privilegiata. Intr-adevar, la Tirso de Molina, Don Pedro afirma despre Seducator: ".al cielo se atreve"[39], iar la Molière, eroul o spune el insusi: "Va, va, c'est une affaire entre le Ciel et moi, et nous démêlerons bien ensemble, sans que tu t'en mettes en peine"[40], ceea ce ridica problema deosebit de interesanta, din punctul nostru de vedere, al caracterului nelegiuit al seductiei donjuanesti. Intr-adevar, pentru Daniel-Henri Pageaux, un interpret recent al mitului Seducatorului,  personajul nostru "diabolizeaza seductia, o face supranaturala", mitului lui Don Juan "i se precizeaza contururi satanice", eroul insusi "apare in chip de prieten al tenebrelor"[41]- e drept, fara sa ni se explice prin ce mijloace o realizeaza.

Care este in fond scopul urmarit de Don Juan? Sa seduca, iar aceasta se realizeaza prin discursul sau. Sa foloseasca, asadar, in ultima instanta, magia erotica (bruniana, sau in oricare alta din variantele ei confirmate): sa obtina controlul asupra unei persoane. In cazul lui concret, Erosul este limitat la sensul de placere fizica oferita de posibilitatile dragostei. Don Juan insa nu doreste sa fie iubit cu adevarat: ii este suficient sa cucereasca. Dar pentru aceasta, el pune in joc un vast repertoriu de mijloace, de la travestire ( pentru a beneficia de avantajul de a fi confundat cu rivalul care-i fusese preferat) la promisiuni de casatorie; toate , insa, bine secondate de o eficace retorica amoroasa.

Atunci pentru ce vine acel "justo castigo del cielo"[42]? Doar pentru savarsirea pacatului trupesc? Nelegiuirea lui Don Juan - cea care provoaca mania cerului, exprimata plastic prin insufletirea statuii de piatra, rezida tocmai in aspectul cantitativ al traiectoriei sale erotice, asemanator, am vazut, cu cel al acelora care recurgeau la practici diavolesti pentru a-si asigura succesul amoros[43]. Acest mort care revine sub forma pietrificata spre a-l pedepsi face legatura cu un grup de legende - comentate de J.Rousset in lucrarea sa dedicata mitului lui Don Juan - in care elementul erotic este insa cel mai adesea absent. Ele sunt in schimb concentrate asupra sacrilegiului celui care tulbura odihna mortilor. Imbinarea acestui element supranatural la tema Seducatorului pedepsit suplineste, in fond, posibila disparitie a altui element - recursul la forte necurate, care ar fi fost si mai bine motivat, atat de logica actiunii, cat si de profilul Seducatorului. Sfidarea ordinii prestabilite motiveaza, desigur, pedeapsa finala dar pare mai degraba ca ofera un motiv vizibil, in cadrul actiunii prezentate spectatorului, care sa explice termenul de necredincios, de ateu (care insoteste numele lui Don Juan in unele variante, ca L'Empio Punito,1669, chiar din titlu) si mai cu seama mania Cerului - pe care simpla abatere de la codul moral nu o poate explica. In fata acestor intrebari fara raspuns, eroul devine rand pe rand obiectul unor interpretari diverse, asumandu-si o multime de roluri in fata principalului sau spectator - Posteritatea.

In studiul sau, Jean Rousset remarca aspectul teatral al eroului. De aceeasi parere este si Dolores Toma: "In raport cu ceilalti, Don Juan se comporta ca un Actor. Cu o suplete a spiritului si a manierelor stupefianta, el stie sa intre in jocul celorlalti si sa-i seduca"[44]. Intervenind in mod deliberat in fiecare moment al actiunii, am putea spune ca Don Juan este mai mult decat un simplu actor: el intervine ca un participant activ in definitivarea tramei.

S-a vorbit mult despre congruenta dintre Don Juan si Casanova. In plus, expresiile "esti un Don Juan" sau "esti un Casanova", au devenit complementare si echivalente, ba chiar sinonime contextual, in vocabularul activ. Se impune insa a  fi facuta diferenta: este vorba de tipuri diferite de seducatori, de origine diferita, iar Don Juan, in fapt , nu reprezinta decat un personaj livresc, ce-a avut modele in realitatea concreta a unei Spanii inchizitoriale, pe cand corespondentul sau italian si-a trait si descris in memorii viata. Asadar, Messire Casanova chiar a existat, fiind una dintre figurile cele mai controversate ale veacului XVIII.

Francis Lacassin, in prefata celei mai recente editii a operelor lui Casanova, afirma: "Casanova ne séduisait pas les femmes par jeu, ou par pari comme le vicomte de Valmont, ni par machisme comme Don Juan. Il les séduit parce que, italien passionné et toujors prêt à s'enflammer, il tombe amoureux de toutes les femmes qui lui plaisent"[45]. El nu-si exhiba cuceririle, nu pare dornic de spovedanie in scopul diminuarii culpelor, ci povesteste asemenea unui batran sfatos, dar amuzant si parodic, parand a se detasa cu secole de firul epic, trasand o linie de demarcatie transanta intre Eu-cel de pe vremuri, Eu-cel de acum, intr-un melancolic "Où sont les temps de jadis?". Don Juan actioneaza ca si cum nu ar crede, dar e constient de iminenta pedepsei divine si, chiar si in revolta, pastreaza o doza de crestinism in sentimentele sale. Casanova, ca liber cugetator, recuza aceasta gandire de ordin teologico-moral, care ii starneste rasul. Existenta lui este pusa sub semnul primejdiei si a seductiei, ea nemainecesitand in cazul lui un proces de persuasiune a sexului frumos. Casanova este in schimb amicul si consilierul femeilor, acestea vazand in el un personaj inofensiv, o simpla bijuterie erotica. Si-l vor aminti ca initiator, ca pe un dat unic si irepetabil, de care e pacat sa nu te bucuri, fiindca alta data nu vei mai avea ocazia. Calitatea lui definitorie este cea aceea de amant, de mamos al senzualitatii. Iata-ne asadar departe de Don Juan-ul carui i-am schitat profilul.

I 3. Ipostaze romantice ale lui Don Juan.

 

Secolul al XIX-lea insa, romantismul mai ales, ofera o alta interpretare lui Don Juan, vazand in el un nelinistit si, nu odata, un razvratit. Romantismul nu face decat sa-l modeleze pe Don Juan in maniera sa, infatisandu-l drept un spirit dornic ca divinitatea sa se incarneze intr-o femeie care sa il inteleaga si sa il faca fericit. Imaginea seducatorului insusi, inselator si de obicei fara scrupule inainte, apare acum schimbata, eroul fiind calauzit, in demersurile sale de cuceritor, de poruncile inimi, fiind, nu odata, el "victima", cel cucerit adica ( Don Juan de Byron s.a.). Aceasta simpatie pentru Don Juan s-a prelungit pana in epoca noastra, chiar daca mitul, cum vom vedea in ultima parte a acestui capitol, s-a risipit in buna masura. Iar acest proces de "demitificare" a mitului incepe de fapt in plin romantism.

Asistam la o diversificare a mitului, alaturi de pria varianya aparand si altele, in principal cea a lui Don Juan de Maraña, precum la Mérimée, de pilda, unde figura personajului, prezentata cu severitate, se umanizeaza in final, cand seducatorul se caieste de viata pe care a dus-o si devine un model de moralitate si sacrificiu umanitar, sfarsind apoi de moarte naturala. In poemul dramatic al lui Puskin, Oaspetele de piatra (1830), Don Juan apare ca un tanar iubitor de viata, cinic insa, cu slabiciune la femei, acestea neavand o opinie rea despre el. El ucide pe Comandor, pe Don Carlos si pe fratele acestuia, dar in duel corect, la care a fost provocat cu insistenta si in care a trebuit sa se apere. Donna Anna, sotia Comandorului ucis, pe care Don Juan urmareste sa o cucereasca, cand afla cine e, il iarta, ea considerandu-se o victima nefericita nu a lui Don Juan, ci a Comandorului, barbat bogat si urat, cu care ea, fata saraca, a fost fortata sa se casatoreasca. In piesa spaniolului J.Zorilla, Don Juan Tenorio (1844), eroul e salvat , in final, de la flacarile infernului, prin puterea iubirii, de catre una din "victimile" sale, Donna Ines. Zorilla il inzestreaza pe Don Juan cu atribute mai umane, mai complexe si moralizatoare, acesta fiind, inainte de toate, un om.

Poemul Don Juan al lui Byron are si el o semnificatie aparte in romantism. Eroul poemului nu are nimic din caracterul de seducator al lui Don Juan cunoscut pana acum. E un tanar frumos si bland, sensibil la frumosul feminin. Nu este un seducator, ci , cum s-a mai spus, pare mai curand ca el e sedus; nu lasa impresia ca este un aventurier erotic, in cautare continua de noi victime. Este mai degraba spectatorul impasibil al propriilor sale aventuri, un observator obiectiv si lucid al sinelui, de care ia cunostinta cu o candoare infinita. 

Motivul Don Juan apare frecvent in scrierile  de tinerete ale lui Alfred de Musset. In poemul Namouna (1832), eroul, pe nume Hassan, e un Don Juan oriental, francez de origine trecut la islamism. Frumos si bogat, Hassan e preocupat doar de "placerea iubirii". Femeile sunt cucerite prin calitatile sale sau cumparate cu bani, din bazar, ca sclave; nici una nu-i retine insa atentia mai mult de cateva zile. Implicatii ale mitului lui Don Juan intalnim si in alte scrieri ale lui Musset precum sceneta Dimineata lui Don Juan (1833), nuvela Emmeline (1837).

Romantismul ne ofera insa si alte ipostaze ale lui Don Juan, ca personaj mitic. Batran si slab, grotesc in tanguielile0i amoroase rostite noaptea sub ferestre care raman inchise (poemul Comedia mortii, 1838, de Théophile Gautier); trist solitar, la Lenau, meditand apasator la timpul care trece, insetat de frumosul etern (Don Juan, poem dramatic , publicat postum in 1851); plictisit de moarte la Baudelaire, invidiind viata oamenilor simpli    ( Sfarsitul lui Don Juan, proiect de libret, pentru opera din Paris), ori navigand pe ape subterane, cu statuia Comandorului la carma, privind impenetrabil cararea de spuma pe care o lasa in urma barca, in timp ce pe mal se aud voci de femei parasite de seducator, glasul tatalui sau reprosandu-i batjocorirea parului alb (poemul Don Juan in infern, 1844); ateu si razvratit, asociat lui Faust, prin cultura sa intelectuala si tendinta de a filozofa asupra rostului lumii, prin marea sete de viata, la Dietrich Grabbe, in drama acestuia Don Juan si Faust (1829). In poemul Don Juan pipé al lui Paul Verlaine, eroul ii indeamna pe oameni sa se bucure de viata, sfidand randuielile omenesti si divine. Aruncat in infern, el incita si aici la revolta impotriva stapanului ceresc; in final eroul este pedepsit iar infernul, agitat o clipa de strigate de razvratire, e readus la vechea-i ordine.

Motivul seducatorului apare si la Kierkegaard in Jurnalul seducatorului, acesta fiind un fragment dintr-o opera complexa intitulata Sau .sau ( Enten.Eller, in daneza ), semnata Victor Eremita - unul din pseudonimele lui Kierkegaard - si aparuta in 1843. Jurnalul seducatorului este destinul posibil, care ne atrage in ascunzatoarea lui plina de capcane. Este povestea unei tinere femei, supusa conventiilor sociale ale secolului trecut, dar obligata de barbatul pe care il iubea sa sfideze aceste conditii si sa se ridice deasupra epocii sale. Este povestea unui barbat care se visa monarhul absolut al regatului feminin si care, sub infatisarea unui Faust, actioneaza ca un Mefisto pentru care drumul spre inalt al sufletului femeii trece numai prin iadul suferintelor de neindurat.

Ecouri romantice se simt si in poemul dramatic Ultima noapte a lui Don Juan (1921) de Edmond Rostand. Celebrul seducator ii cere diavolului, venit sa-l ia in infern, o pasuire de zece ani, in care timp isi va mari  considerabil numarul cuceririlor sale, considerandu-se superior lui Faust care, spune el, nu solicita decat o mica muncitoare germana si, la urma, cheama Ingerul sa-l apere. I se ofera pasuirea si dupa trecerea ei, diavolul se arata din nou. Apar umbrele celor 1003 femei seduse de Don Juan care il judeca aspru pe acesta, spunandu-i ca a fugit de la  femeie la alta ca un las, ca nu el, ci Romeo si Tristan sunt adevaratii zei ai dragostei. Don Juan cere sa fie dus in infern, dar diavolul ii refuza cererea, prefacandu-l intr-o ridicola marioneta pentru teatrul de papusi ambulant, menit sa distreze lumea.

I 4. Agonia mitului?

Fara a disparea, mitul lui Don Juan are o existenta precara. Aflate sub influenta realismului, elementele miraculoase din existenta eroului  (insufletirea statuii Comandorului si pedepsirea cu moartea, de catre acesta, a lui Don Juan, inghitit de flacarile infernului) sunt ignorate, eroul sfarsind, cu putine exceptii, de moarte naturala, prematur insa si deci ca o pedeapsa totusi: la Lavedan (Marchizul de Priola, 1902) de hemiplegie, la Anouilh (Ornufle sau curentul de aer, 1955), de criza cardiaca. Exista si o tendinta , vadit polemica, de demitificare  a mitului. In piesa lui Max Frish, de pilda, Don Juan sau iubirea geometriei (1953). Eroului ii place geometria, aspira la luciditate, la claritate, la exactitate si respinge cu vehementa starile sufletesti propriu-zise; victima a propriului mit, va fi determinat sa se casatoreasca, sa devina sotul unei foste prostituate, pentru a se putea dedica in liniste unicei sale pasiuni, geometria.

La Montherlant, Moartea care face trotuarul-Don Juan-1958,  intalnim trucul cu statuia insufletita, nascocit si pus in aplicare de trei "carnavalisti" (confectioneri de care alegorice pentru carnavaluri traditionale la Sevilla), in intentia de a-l speria pe seducator, a-l pune pe fuga si a-i jefui apoi casa.  Trucul e dat pe fata insa si autorii lui goniti.

Demitificarea mitului se face si prin "actualizarea" sa, in sensul incercarii de a se crea un mit modern, cu personaje contemporane, cu Don Juani ai zilelor noastre. Desacralizat, demolat secol dupa secol: ba batran si ramolit, cardiac si cu hemiplegie, cu nevasta si copil, inchis intr-un turn pentru a aprofunda studiul.geometriei, rival al fiului sau. Din ce in ce mai jos.mai putin mit, mai putin El.

Se poate oare afirma ca mitul lui Don Juan a apus, ca e pe cale de disparitie? Din imaginea traditionala a eroului mai dainuie astazi doar chipul seducatorului superficial. Lumea s-a schimbat, in raport cu epoca de nastere si de puternica propensiune a mitului (secolele XVII si XVIII), femeile s-au emancipat, au mai multa autonomie si responsabilitate, afirma Jean Rousset[46], si un cuceritor de tipul lui Don Juan, asa cum ni-l infatiseaza mitul in diversele lui ipostaze , e greu de imaginat astazi. Bine-nteles ca exista seducatori si in zilele noastre, dar ei folosesc alte practici, afirma in continuare Jean Rousset.

Bazil Munteanu, intr-un mic eseu cu titlul Un mare nelinistit: Don Juan in Permanente franceze, se intreba daca am putea intrevedea o reabilitare a lui Don Juan si raspundea ca lucrul ar fi posibil daca eroul s-ar schimba. El propune un Don Juan impacat si supus, sacrificandu-se pentru fericirea altora. Un astfel de Don Juan am intalnit la Mérimée si la alti romantici. E, de fapt, povestea lui Don Juan de Maraña, una din variantele romantice ale mitului. Dar aceasta transformare radicala s-a intamplat intr-un moment de cainta, cand eroul a hotarat sa renunte la viata de seducator pentru a se dedica in totalitate unor acte umanitare. Incetand adica de a mai fi Don Juan.

Jean Rousset, in Mitul lui Don Juan, afirma sceptic-optimist: "Vremurile se vor schimba si cu Don Juan nimic nu e niciodata pana la capat jucat, era sa  moara in secolul al XVIII-lea; ar putea sa renasca inca o data. N-ar fi nevoie decat de un nou Mozart"[47]



[1] A.E.Singer, A Bibliography of the Don Juan Theme.Versions and Criticism ,  in West Virginia University Bulletin, 1954.



[2] L.Weinstein, The Metamorphoses of Don Juan, Standford, 1959.A se vedea in acest sens si lexiconul E.Frenzel, Stoffe der Weltliteratur , Stuttgart, 1970, p. 154 -159.

[3] Gregorio Marañon, Don Juan et le donjuanisme, Paris, 1967, p.41.

[4] Ovidiu, Arta iubirii, traducere de Maria-Valeria Petrescu [.], Bucuresti, 1977, p.127.

[5] Ibid., p.127-129.

[6] Ibid., p. 197.

[7] Dim. Pacurariu, Teme, Motive , Mituri si Metamorfoza lor, Ed. Albatros, B-ti, 1990, p. 130.

[8] Le préclacissisme français, presenté par Jean Tortel, Paris, 1952, p.301.

  "Moda Curtii fiindu-mi atat de bine cunoscuta,

As fi putut sa ma indoiesc,/ Ca se poate trai, in acest timp, mai cast si mai retinut / Cu atata frumusete?/ Iti aprob placerile si fie-ti ingaduit/ Sa te bucuri de ele indeajuns".(fr.)

[9] Stendhal, Le rouge et le Noir, in Dim.Pacurariu, op.cit., p.139

[10] Apud N.Pospelov, P. Sabliovski, A. Zercianinov, Istoria literaturii ruse [.], Bucuresti, 1950, p.350.

[11] cf.Dim .Pacurariu, op.cit., p.149.

[12] Ramiro de Maeztu, Don Quijote, Don Juan si Celestina, Bibl. Apostrof, 1999, p.142.

[13] afirmatia ii apartine lui Said Armesto si este reluata de Ramiro de Maeztu, op.cit., p.143.

[14] Jean Rousset, Le mythe de Don Juan, Paris, A.Colin, 1978, p.103.

[15] cf. P.Brunel, Cl. Pichois, A.-M.Rousseau, Qu'est-ce que la littérature comparée?, Paris, 1983, p.117.

[16] Maurice Molho, Mythologiques.Don Juan-la vie este un songe,apud Daniela Sitar-Taut, Don Juan-O mitografie a seductiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.67.

[17] Jean Rousset, op.cit., p.5.

[18] A se vedea, in acest sens, Jean-Pierre Bayard , Histoire des legendes, Paris, 1955, p.48-50.

[19] Jean Rousset, op.cit., p.7.

[20] Ramiro de Maeztu, op.cit., p.142.

[21] Ibid., p.142-143.

[22] Gregorio Marañon, op.cit., p.44, p.48-52.

[23] Paul Bénichon, Morales du grand siècle, Paris, 1967, p. 278-281.

[24] Jean Rousset, op.cit., p.108.

[25] cf. Daniela Sitar-Taut, op.cit., p.69.

[26] cf. Ion Vartic, Modelul si oglinda, Cartea Romaneasca, B-ti, 1982, p.48.

[27] Molière, Opere, II, Bucuresti, 1955, p. 381-382.

[28] Sören Kierkegaard, Ou bien.Ou bien., Gallimard, 1965, p.59.

[29]cf. Daniela Sitar-Taut, op.cit., p.19.

[30] cf. Ion Vartic, op.cit., p.49.

[31] afirmatia este facuta de catre Said-Armesto si este reprodusa de Ramiro de Maeztu in op.cit., p.154.

[32] conform opiniei Danielei Sitar-Taut, op.cit., p. 75.

[33] afirmatia este facuta de Giselle Mathieu-Castellani, Montaigne-L'écriture de l'essai, si este reprodusa de Ileana Mihaila, Statutul artistului in epoca baroca, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1998, p. 204.

[34] J.Baudrillard, De la séduction, Paris, Éd. Galilée, 1979, p. 9.

[35] i-l arunca in registrul demoniacului (fr.).

[36] Apud. Ileana Mihaila, op.cit., p. 207.

[37] In studiul sau Péché et punition dans l'Abuseur de Seville, in Don Juan: Tirso, Molière, Pouchkine, Lenau. Analyse et synthèses sur un mythe littéraire, Paris, Klincksieck, 1993, p. 8.

[38] Pe fiica ta n-am ofensat-o, / caci mi-a descoperit siretlicurile mai inainte. // Nu conteaza, caci aceasta fusese / intentia ta (sp.).

[39] .sfideaza cerul (sp.).

[40] Du-te, du-te, aceasta-i o treaba intre Cer si mine, si ne descurcam foarte bine impreuna, fara sa te mai ostenesti si tu (fr.).

[41] Daniel-Henri Pageaux, El Burlador de Seville - Anatomie & Mythification d'un séducteur, in Don Juan: Tirso Molière, Pouchkine, Lenau, p. 25; 23.

[42] dreapta pedeapsa a cerului (sp.).

[43] cf. Ileana Mihaila, op.cit., p. 211.

[44] Dolores Toma, Du baroque au classicisme, in Ileana Mihaila, op.cit., p. 212.

[45] Casanova nu seduce femeile in spirit de joaca, sau dintr-un pariu precum vicontele de Valmont, nici din machism precum Don Juan. El le seduce pentru ca, italian pasionat si gata oricand sa se inflacareze, se indragosteste de toate femeile care ii plac (fr). Jacques Casanova de Seingalt-Histoire de ma vie, Paris, R.Laffont, 1993, vol.I, p. X.

[46] Jean Rousset, op.cit., p.173.

[47] Ibid., p.163.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Imaginea satului si a taranului de la Ion Creanga la Liviu Rebreanu
Emotie de toamna - O iubire trecuta
Negutatorul din Venetia - William Shakespeare
Expune constructia subiectului (conflict dramatic, intriga, scena, relatii temporale si spatiale), intr-un text dramatic studiat
Stilul beletristic (artistic)
Scrie un eseu argumentativ, de 2 - 3 pagini, despre trasaturi ale romanului, ilustrate intr-o opera literara care ii apartine lui George Calinescu, po
TOAMNA AURIE COMPUNERE
MODELE SUBIECT DE TIP III - PROBA SCRISA
FUNDAMENTAREA FONETICII CA DISCIPLINA LINGVISTICA
Explica rolul elementelor de compozitie intr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente dintre urmatoarele: titl